marți, 15 noiembrie 2011

Persecuţiile anticreştine de la Nero până la Constantin cel Mare (2)

Persecutarea creştinilor sub Decius: „pagube colaterale” ale unei tentative de restaurare a Imperiului Roman

Autor: A. Jakab

Odată cu asasinarea lui Alexandru Sever (235), lumea romană a intrat într-o perioadă de criză puternică (instabilitate a puterii, războaie, tâlhării şi piraterie, perioade de foamete şi epidemii, devalorizare a monedei, sărăcire, individualism, întoarcere la locurile de baştină, presiuni ale „barbarilor” şi perşilor[43] la frontiere, confuzie dinaintea neputinţei zeilor)[44]. Către jumătatea secolului al III-lea, doi împăraţi proveniţi din ordinul senatorilor au luat măsuri energice, care vizau restaurarea religioasă şi politică în Imperiu. Chiar prin aceste măsuri, statul roman şi Biserica intrau într-un conflict de tip nou[45].
Cel dintâi, ilirul Decius (249-251), dorea mai ales să consolideze defensiva frontierelor şi să restabilească ordinea, pacea, securitatea şi măreţia trecutului. În vederea acestui scop, „le poruncea tuturor locuitorilor din Imperiu să-şi arate pietatea faţă de zeii Imperiului luând parte la un sacrificiu, altfel spus le ordona să se asocieze la o supplicatio generală pentru salvarea Imperiului”[46]. Îndeplinirea acestei datorii civice era controlată de nişte comisii locale (care eliberau certificate – libelli [47]). În rândul creştinilor, dezertările au fost numeroase, inclusiv printre clerici. S-a asistat la o schimbare de paradigmă: apostaţii au fost mult mai numeroşi decât martirii şi mărturisitorii.
Potrivit lui Dionisie de Alexandria, de pildă, atunci când s-a publicat edictul, comunitatea creştină din marea metropolă mediteraneană a fost cuprinsă de spaimă. „Mulţi din cei aleşi s-au prezentat din frică, pe când alţii, care erau în slujbe de stat, erau înlăturaţi de la locul lor de muncă şi, în sfârşit, alţii erau ridicaţi chiar de vecinii şi prietenii lor. Chemaţi pe nume, ei se apropiau să aducă jertfele nelegiuite şi necurate, unii din ei palizi şi tremurând nu ca oamenii care merg să jertfească, ci ca şi când ei înşişi ar fi fost victime aduse idolilor, încât erau luaţi în râsete batjocoritoare ale întregului popor care stătea împrejur, căci reieşea că laşitatea lor se evidenţia atât în faţa morţii, cât şi a jertfirii”[48]. În lumina acestei mărturii putem afirma că un număr însemnat de creştini au dat dovadă de civism şi au îndeplinit într-un fel sau altul gestul cerut de autorităţile imperiale. Faptul că edictul nu le pretindea nicidecum creştinilor să renunţe formal la credinţa lor a facilitat probabil îndeplinirea acestei obligaţii civice.
Odată trecută persecuţia, o întrebare foarte importantă se punea la modul cel mai acut: ce era de făcut cu toţi creştinii „căzuţi” (lapsi[49])? Era posibilă o reconciliere? Căci, potrivit tradiţiei, apostazia – la fel ca omuciderea şi adulterul – intrau în categoria păcatelor de neiertat. Dacă da, atunci: cine avea dreptul să le confere acestor lapsi reconcilierea şi cine avea autoritatea de a-i admite din nou în comunitate? Această competenţă le va reveni în cele din urmă episcopilor (chiar şi celor care îşi renegaseră credinţa[50]), în detrimentul mărturisitorilor. După discuţii aprinse, responsabilii ecleziastici au hotărât să acorde iertarea, ca urmare a unei penitenţe variabile în funcţie de gravitatea greşelii, deschizând astfel definitiv calea spre un creştinism de masă[51].
Personajul-cheie al aplicării acestei doctrine a fost indiscutabil episcopul Ciprian de Cartagina[52]. Provenit dintr-o familie bogată din metropola nord-africană, el făcea parte din „burghezia cultă a provinciei”[53]. Originea l-ar fi condus probabil lesne către o carieră birocratică: mărturie stă şi mentalitatea lui. Operele lui sugerează o formare culturală solidă, ceea ce face plauzibil faptul că a putut desfăşura o activitate de retor (Ieronim, De viris illust. 67). Ad Donatum (scris în toamna lui 246) ne arată un Ciprian cu o viziune foarte pesimistă despre epoca lui şi mediul înconjurător, pe care-l considera afundat în pervertire morală şi decadenţă. Dar, odată cu creştinismul, pare să fi găsit iarăşi ordinea bună, ceea ce explică ataşamentul pe care îl simţea faţă de disciplina ecleziastică şi importanţa pe care i-o atribuia[54].
Intrat în clandestinitate şi îndepărtat din Cartagina pe timpul persecuţiei[55], Ciprian – devenit episcop la scurtă vreme după convertirea sa, mai ales datorită generoaselor donaţii făcute săracilor – s-a confruntat cu un fel de „uzurpare” a prerogativelor sale. Unii mărturisitori şi clerici care se loveau zilnic de problema creştinilor lapsi au luat iniţiativa de a reglementa singuri chestiunea. Ciprian, care îşi rezerva clar dreptul şi puterea readmiterii celor „căzuţi”, a văzut în acest fapt un ultraj la adresa demnităţii sale episcopale (Ep. 16). Aşadar este cât se poate de limpede că problema lapsi-lor se punea, în realitate, ca problema autorităţii instituţionale în comunitatea creştină[56].
Dată fiind amploarea problemei lapsi-lor – nu numai la nivelul bisericilor locale, ci şi la scara întregii creştinătăţii din vremea respectivă –, este posibil să spunem că readmiterile facile, operate de mărturisitori şi/sau de o preoţime reconciliantă[57] au contribuit în mare măsură la conştientizarea, de către episcopi, a rolului lor instituţional. Implicat foarte direct, Ciprian de Cartagina şi-a pus întregul talent intelectual în slujba definirii teoretice şi în apărarea a ceea ce considera a fi disciplina ecleziastică: adică buna rânduială a instituţiei şi respectul necondiţionat faţă de autoritatea episcopală[58].
Pentru a-şi reafirma autoritatea asupra bisericii din Cartagina – şi într-o măsură mai largă asupra celei din Africa de Nord – Ciprian s-a sprijinit pe stantes (creştinii care nu căzuseră în apostazie) şi pe cei care au fugit. A recunoscut importanţa mijlocirii mărturisitorilor în favoarea lapsi-lor, dar a afirmat cu vigoare faptul că decizia readmiterii în comunitatea eclezială ţinea de competenţa episcopului. Între laxism şi rigorism excesiv[59], el a izbutit să găsească calea de mijloc. Responsabilii bisericeşti din Alexandria (Dionisie) şi din Roma (Corneliu, Ştefan), au adoptat această viziune.
După cum problema lapsi-lor a otrăvit ani de-a rândul viaţa multor comunităţi creştine, şi reglementarea ei a cerut mult timp. Totuşi, autoritatea episcopală (din ce în ce mai juridică şi mai jurisdicţională) a ieşit întărită din această încercare. Mai mult, ea a contribuit la remarcarea marilor centre ecleziastice Cartagina şi Alexandria pe lângă Roma şi Antiohia.

O persecuţie cu ţintă precisă sub Valerian
În timpul celor câţiva ani de pace (din 253 până în 257) care au urmat după prigoana lui Decius, bisericile creştine s-au consolidat pe plan local şi au întărit şi legăturile existente între ele. Aşadar, în acest nou context – şi într-o atmosferă neliniştită (atacuri la frontiere şi probleme interne: o epidemie de ciumă şi criza financiară) –, împăratul Valerian a atacat frontal, în 257 şi 258, organizarea bisericească. Spre deosebire de Decius, intenţia lui nu mai era să obţină ralierea politică a creştinilor, ci dorea să oprească expansiunea creştinismului. Într-o scrisoare din 261, Dionisie de Alexandria, dornic să menajeze memoria unui împărat care sfârşise tragic, fiind capturat în primăvara lui 260, lângă Edesa, de trupele lui Shapur I, a aruncat toată responsabilitatea persecuţiei asupra lui Macrian, ministru al finanţelor sub Valerian[60]. Potrivit episcopului, el a fost „archisynagogos al vrăjitorilor din Egipt”, cel care l-ar fi convins pe împărat să se debaraseze de creştini, pe care îi socotea nişte obstacole în calea descântecelor lui ticăloase şi mârşave[61].
Într-o situaţie de criză, când populaţia Imperiului se credea victima unui „blestem al zeilor” din ce în ce mai neglijaţi, împăratul nu numai că le-a poruncit preoţilor creştini să închine sacrificii zeilor Imperiului, dar a interzis şi reuniunile creştinilor, ca şi vizitarea cimitirelor lor. Dar strădaniile lui de a lovi creştinismul prin căpetenii şi prin activităţile sale religioase şi de a-i zdruncina bazele economice nu au fost încununate de succes, căci atitudinea magistraţilor provinciali a fost diferită în anumite regiuni. Mai mult, începând cu 258, situaţia a devenit haotică într-o mare parte a Imperiului. La Alexandria, de pildă, nu ştim să fi existat victime. Totuşi, diversitatea comportamentelor adoptate de clerici (mergând de la martiri, precum Ciprian de Cartagina[62], de exemplu, până la colaboraţionişti) a dat loc unor importante controverse în care chestiunile doctrinare s-au amestecat cu problemele privitoare la autoritate (în special episcopală). Cu toate acestea, dificultăţile interne ale bisericilor au fost în mod cert mai mici decât cele care au urmat persecuţiei lui Decius.
La scurtă vreme după dispariţia lui Valerian (în 260), fiul său, Gallienus, noul împărat „legitim” – asociat totuşi cu edictele tatălui său –, fiind confruntat cu o criză politico-militară majoră datorată înmulţirii pretendenţilor la tron, nu numai că a pus capăt persecuţiei creştinilor, ci a şi instituit o recunoaştere de fapt a creştinismului (dreptul la proprietate al Bisericii ca asociaţie şi dreptul de a fi creştin)[63].
Pentru explicarea gestului său au fost propuse mai multe motive, ca personalitatea lui de bărbat cult sau influenţa soţiei sale, Salonina (o presupusă simpatizantă a creştinismului). Însă cel mai verosimil pare să fie voinţa de a căuta pacea civilă (şi, eventual, nişte potenţiali aliaţi). Căci, într-un arc de timp relativ scurt, persecuţiile de sub Decius şi Valerian au dat la iveală nu numai amploarea creştinismului, ci şi organizarea sa, solidă, ramificată şi bine structurată, ca şi dinamismul său, care le permitea bisericilor să facă faţă simultan unor probleme grave atât din interior, cât şi venite din afară. Putem presupune deci în mod rezonabil că ideea de a se sprijini pe creştini putea prezenta un anumit interes pentru un împărat pe care inamicii îl strângeau ca în cleşti. Cu atât mai mult cu cât, în ciuda prigoanelor, creştinii (în general şi în principiu) nu erau prin nimic ostili Imperiului[64]. Dimpotrivă. Încă de la începutul secolului al III-lea, în Biserică se căuta tot mai mult un modus vivendi cu Imperiul.
Evident, nu avem dovezi formale în ce priveşte motivul sau motivele profunde care l-au împins pe Gallienus, într-un moment deosebit de greu pentru Imperiu şi pentru el însuşi, nu doar să se distanţeze de atitudinea tatălui său faţă de creştini, ci şi să „inoveze”, instaurând toleranţa religioasă. Oricum ar fi fost, această „inovaţie” a inaugurat în practică o perioadă de pace care a durat mai multe decenii – numită de obicei „mica pace a Bisericii” –, permiţând creştinismului să se „înrădăcineze” trainic în cadrul socio-religios şi în structurile oferite de Imperiul Roman. Nu este o întâmplare faptul că exact în această perioadă şi-a redactat Porphyrios atât de virulenta operă Împotriva creştinilor, pe care autorii bisericeşti au combătut-o cu mare greutate[65].

Restaurarea eşuată a Imperiului sub Diocleţian – suirea pe tron a lui ConstantinUna peste alta, se poate afirma că instituţia eclezială a profitat de pe urma crizei Imperiului. Ea a ieşit întărită din persecuţiile generalizate care au lovit-o dur sub Decius şi sub Valerian. Dar, după mai bine de patruzeci de ani de pace şi prosperitate, creştinismul s-a confruntat cu o nouă persecuţie generală pentru care nu era deloc pregătit. Diocleţian, care dorea să restaureze Imperiul în toată splendoarea lui, şi-a înscris domnia în continuitatea lui Decius, a lui Valerian, Gallienus şi Aurelian, dar a făcut şi reforme, reorganizând statul, administraţia, armata şi economia. La douăzeci de ani după urcarea sa pe tron (petrecută în 284), Diocleţian avea intenţia de a-şi încununa opera printr-o restaurare religioasă. Elaborarea unei teologii politice care sacraliza puterea imperială se înscrie în acest plan (unele rituri ale cultului imperial – de exemplu proskynesis – au fost adoptate în eticheta de la curte). La câţiva ani după ce a persecutat maniheismul (297), împăratul a luat drept ţintă creştinismul[66], perceput ca marele concurent şi piedica prin excelenţă a grandioaselor sale proiecte.
Motivul pentru care persecuţia lui Diocleţian a marcat atât de profund memoria colectivă a creştinilor este că ea a zdruncinat organizarea Marii Biserici, a făcut multe victime (sute, ceea ce într-un arc temporal de zece ani şi la scara bazinului mediteranean nu reprezintă un număr excesiv de mare) şi a provocat disensiuni profunde în sânul creştinismului din cauza dezertărilor extrem de numeroase, mai ales în rândul clericilor[67].
Dacă edictele lui Diocleţian (patru la număr în 303 şi 304), care porunceau în primul rând distrugerea bisericilor şi a Scripturilor, au lovit mai cu seamă în responsabilii bisericeşti, ca şi în creştinii de rang social înalt (honestiores[68]) şi în funcţionarii imperiali, având o rază de acţiune generală, aplicarea lor practică nu a fost în niciun caz uniformă. În mare parte ea depindea de atitudinea suveranului (auguştii Diocleţian şi Maximian au abdicat la 1 mai 305) de care aparţinea provincia (Galerius aplicase măsurile anticreştine cel mai mult timp[69]) şi de dispoziţia guvernatorilor şi funcţionarilor, fără să uităm de purtarea populaţiei – totul într-un context de război civil generalizat. Dacă Palestina şi Egiptul au fost cele mai afectate[70], în Galia (cârmuită de Constantius Chlorus) edictele nu au avut urmări[71]!
Venirea la putere a lui Constantin în 313 a pus capăt definitiv persecutării creştinilor. Dacă noul împărat a continuat opera reformatoare a lui Diocleţian în domeniul politico-administrativ, el a adus inovaţii spectaculoase în domeniul religios. Privilegiind creştinismul devenit acum legal, el a „domesticit” o instituţie bisericească puternică şi bine organizată, purtătoare a unei doctrine, a unui dinamism şi a unui sistem de valori noi, capabile să contribuie la consolidarea ideologică a Imperiului[72]. Cu toate acestea, speranţa de a restaura unitatea Imperiului pe o bază creştină nu s-a realizat. Antagonismele din interiorul creştinismului erau mult prea mari şi ireconciliabile. Creştinismul i-a oferit totuşi puterii politice un nou şi solid fundament ideologic. Tocmai din acest motiv, creştinismul devenise încă înainte de sfârşitul secolului al IV-lea religia statului roman, căruia trebuia să-i asigure coeziunea socială. În mai puţin de un secol, religia odinioară persecutată şi-a schimbat statutul: ea a devenit – şi încă pentru multă vreme – persecutoare (a ereticilor)! Biserica a obţinut chiar şi un statut imperial în Bizanţ, unde a devenit sprijinul solid şi indispensabil al puterii politice, în timp ce la Roma s-a înzestrat cu o doctrină a puterii ca să îşi poată legitima ambiţiile politice.

Lecţia persecuţiilor
Chiar dacă este extrem de scurtă, trecerea în revistă a îndelungatei perioade în timpul căreia creştinismul a trebuit să facă faţă unor persecuţii în diversele regiuni ale Imperiului Roman ne arată complexitatea problemei. Avem de-a face cu o gamă deconcertantă de atitudini în funcţie de epoci, locuri, sensibilităţi religioase şi persoane, indiferent dacă ne referim la magistraţi sau la creştinii înşişi (clerici şi laici laolaltă).
Ce lecţie putem trage din această istorie?
Este de netăgăduit faptul că evoluţia instituţională a Bisericii a fost asigurată de cei dispuşi să încheie compromisuri, cei care căutau întotdeauna calea de mijloc (de exemplu Ciprian de Cartagina sau Dionisie de Alexandria). Însă, pentru ca punctul lor de vedere să triumfe, ei au folosit capitalul moral adunat de mărturisitori şi martiri, cărora le păzeau memoria venerându-i. Deveniţi destul de repede obiect de veneraţie în virtutea atitudinii lor radicale şi, să spunem, intransigente, aceşti martiri puteau fi prezentaţi oricând drept modele de fidelitate demne de urmat. Într-un anumit mod, erau indispensabili pentru consolidarea instituţiei ecleziastice, căci ei au fost creatorii unui sistem ce avea să se birocratizeze progresiv, în urma coliziunilor cu puterea politică. Ba chiar am putea spune că, prin moartea lor eroică pentru credinţa creştină, au adus un serviciu nepreţuit Bisericii, înţeleasă ca instituţie.
Se pune, pe bună dreptate, întrebarea: cum se raportează toate acestea la bolşevismul epocii noastre? Răspunsul meu este: printr-un efect de imagine răsturnată în oglindă!
Bolşevismul, aşa cum s-a manifestat în Uniunea Sovietică, apoi în Europa centrală şi orientală, a fost în realitate un mesianism imanent, care promitea mântuirea prin realizarea unei bunăstări sociale şi materiale pe pământ[73]. Obiectivul lui final – şi utopic – era acela de a crea o societate uniformă (numită „egalitară”), supusă controlului total şi absolut al partidului unic. Iată de ce bolşevismul intra inevitabil în conflict cu religia şi în primul rând cu Bisericile creştine, îndeosebi cu cea Catolică[74].
Într-adevăr, într-un stat totalitar făţiş antireligios – în care nu există practic spaţiu public neutru, în care identităţile complexe şi loialităţile diferite sunt de neconceput – conflictul dintre politică şi religie este practic inevitabil. Din cauza pretenţiei de a supune în totalitate indivizii şi societatea, partidul aflat la putere în regimul bolşevic nu putea pur şi simplu să împartă sufletele supuşilor cu nici o altă instituţie; cu atât mai puţin cu Bisericile. Aşadar nu avea decât două soluţii: nimicirea lor sau supunerea şi instrumentalizarea lor în slujba regimului. Este exact ceea ce s-a întâmplat în timpul bolşevismului.
Contrar succesului pe care l-a înregistrat creştinismul antic – mergând de la o situaţie de semiclandestinitate şi de persecuţie spre recunoaştere şi spre dominaţie socio-politică –, pentru Bisericile creştine din secolul XX instaurarea regimurilor bolşevice a însemnat în esenţă pierderea privilegiilor, a autorităţii lor din oficiu şi reducerea rolului lor social. Principala lor preocupare a devenit destul de repede supravieţuirea instituţiei. În aceste condiţii, ele au fost nevoite să facă faţă unei serioase dileme: să se împotrivească ori să colaboreze cu un regim declarat ateu. Atitudinile adoptate au fost extrem de variate, în funcţie de situaţii, de locuri şi de vremuri. Dacă numeroase persoane – laici şi clerici – au dat dovadă de eroism şi fidelitate, instituţiile ecleziastice au dat greş în mare măsură! Poate aceasta este cea mai marcantă deosebire între epoca dinainte de Niceea şi secolul XX. Sub Decius, Valerian şi Diocleţian, instituţia s-a poticnit, însă nişte personalităţi de foarte mare anvergură (de pildă Ciprian de Cartagina, Dionisie de Alexandria) – care au ştiut să facă deosebirea extrem de subtilă dintre compromis şi compromitere – i-au garantat trăinicia. La prăbuşirea bolşevismului nu s-a văzut nimic de felul acesta – şi pe ansamblu nu se vede nici acum! Nu mai rămăseseră decât instituţiile bisericeşti în plin regres demografic şi care îşi pierduseră într-o măsură destul de mare credibilitatea socială.
Bisericile creştine din Europa centrală şi răsăriteană – după părerea mea din cauze care ţin de resursele umane şi de o contra-selecţie aproape insurmontabilă – nu au putut, nu au fost capabile să se folosească de şansa de a se reînnoi. Ele s-au cramponat – şi se cramponează şi acum – de visul lor de putere şi dominaţie de odinioară, de dinaintea bolşevismului. Continuă să fie, aşadar, instrumentele unei elite politice pentru care morala pur şi simplu nu există şi care le cumpără la kilogram. Aceste Biserici aleg mai degrabă să-şi renege martirii din perioada bolşevică decât să îi dea ca exemplu, fiindcă aceşti martiri le amintesc fără încetare de laşităţile şi de josnicele compromisuri încheiate prea adesea de preoţi în trecut pentru obţinerea unor avantaje sociale şi materiale personale. În această situaţie schizofrenică, responsabilii ecleziastici – dintre care mulţi sunt „căzuţi”, lapsi (adică foşti informatori/colaboratori ai poliţiilor politice comuniste) incapabili să-şi mărturisească greşelile şi slăbiciunile[75] – au o incapacitate psihologică de a întrebuinţa capitalul moral al martirilor din timpurile recente. Pentru societăţile aflate în descompunere din ţările Europei, eşecul Bisericilor creştine reprezintă o adevărată dramă morală şi spirituală!
(traducere din franceză de Cornelia Dumitru)
Conferinţă prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de publicare la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi...

[43] Încă de la apariţia lui, în 226, Imperiul persan al Sasanizilor s-a dovedit foarte agresiv faţă de Imperiul Roman. Începând din 230, războaiele s-au ţinut lanţ în Răsărit.
[44] În legătură cu criza, vezi în special M.-H. Quet (coord.), La „crise” de l’Empire romain de Marc Aurèle à Constantin. Mutations, continuités, ruptures, (Passé/Présent), Paris, 2006; O. Hekster, G. de Kleijn, D. Slootjes (coord.), Crises and the Roman Empire, (Impact of Empire, 7), Leiden, 2007.
[45] Vezi R. Selinger, The Mid-Third Century Persecutions of Decius and Valerian, Frankfurt, 2004.
[46] P. Maraval, Les persécutions, op. cit., p. 70. Vezi şi J.-L. Voisin, „Monter au Capitole. Remarques à propos de l’édit de Dèce de 250”, în Romanité et cité chrétienne. Permanences et mutations, intégration et exclusion du I-er au VI-e siécle. Mélanges en l’honneur d’Yvette Duval. (De l’archéologie à l’histoire), Paris, 2000, pp. 197-218. Succesorul lui Decius, Trebonianus Gallus (251–253), a făcut acelaşi lucru la sfârşitul anului 252, din cauza unei epidemii de ciumă. Însă efectele edictului său au fost destul de limitate: au afectat în primul rând Biserica din Roma.
[47] În Egipt au fost descoperite aproximativ patruzeci.
[48] Eusebiu, Hist. Eccl. VI,41,11; traducere de G. Bardy revizuită de L. Neyrand (Sagesses chrétiennes), Paris, 2003, pp. 366-367 [trad. rom. de T. Bodogae, în Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea întâia. Istoria bisericească. Martirii din Palestina, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 261 (n. tr.)].
[49] Unii au adus sacrificii (sacrificati), alţii au ars tămâie (thurificati), iar cei cu dare de mână – sau relaţii – şi-au făcut rost de certificate (libellatici). Au mai existat şi creştini care au preferat să fugă.
[50] Vezi Cyprien, Ep. 59,10; 65,1; 67.
[51] Vezi J. M. Bryant, „Persecution and Schismogenesis: How a Penitential Crisis over Mass Apostasy Facilitated the Triumph of Catholic Christianity in the Roman empire”, în J. R. Lewis, S. M. Lewis (ed.), Sacred Schisms. How Religions Divide, Cambridge, 2009, pp. 147-168.
[52] Vezi în special J. P. Burns, Cyprian the Bishop. (Routledge Early Church Monographs), Londra, New York, 2002 ; A. Brent, Cyprian and Roman Carthage, Cambridge, New York, 2010.
[53] Victor Saxer, „L’Afrique chrétienne (180-260)”, în L. Pietri, op. cit., p. 605.
[54] Vezi A. Jakab, „Cyprien et les Synodes de Carthage. L’autorité épiscopale face à des problèmes disciplinaires”, Classica et Christiana. Periodico annuale del Centro di Studi Classici e Cristiani della Facoltà di Storia dell’Università „Alexandru I. Cuza” di Iaşi 3, 2008, pp. 169-178.
[55] Dionisie de Alexandria a adoptat o atitudine asemănătoare. Vezi Scrisoarea lui către German (Eusebiu, Hist. Eccl. VI,40).
[56] Vezi şi C. C. Berardi, „La persecuzione di Decio negli scritti di Cipriano”, Auctores nostri 1, 2004, pp. 41-60.
[57] Vezi în special A. Brent, „Cyprian and the Question of ordinatio per confessionem”, în M. F. Wiles, E. J. Yarnold, P. M. Parvis (ed.), Studia Patristica XXXVI, Leuven, 2001, pp. 323-337.
[58] Vezi în special operele lui Cyprien, De lapsis şi De unitate ecclesiae.
[59] Schisma lui Novaţian la Roma, care se afirma potrivnic al reconcilierii apostaţilor. În acest sens, el reprezenta tradiţia care se opunea evoluţiei instituţionale ineluctabile a Bisericii.
[60] Dionysius von Alexandrien, Das erhaltene Werk. Eingeleitet, übersetzt und mit Anmerkungen versehen von W. A. Bienert. (Bibliothek der grie¬chischen Literatur, 2), Stuttgart, 1972, pp. 48-51.
[61] Eusebiu, Hist. Eccl. VII,10,4.
[62] Vezi P. Maraval (ed.), Actes, op. cit., pp. 195-202.
[63] Eusebiu, Hist. Eccl. VII,13. Vezi de exemplu M. M. Sage, „The Persecution of Valerian and the Peace of Gallienus”, Wiener Studien 17, 1983, pp. 137-159.
[64] Vezi în special Origène, Contra Celsum VIII,68 & 73-75. Pentru alte texte pe acest subiect, vezi H. Rahner, L’Église et l’État dans le christianisme primitif. (Chrétiens de tous les temps, 2), Paris, 1964, pp. 25-66.
[65] Mai târziu, în epoca Imperiului creştin, s-a preferat, cu mare succes, arderea ei. Nu a supravieţuit niciun exemplar. Astăzi nu cunoaştem decât nişte fragmente şi liniile ei generale. Vezi Porfirio, Contro i cristiani. Nella raccolta di Adolf von Harnack, con tutti i nuovi frammenti in appendice. Testi greci, latini e tedeschi a fronte. Introduzione, traduzione, note e apparati di G. Muscolino. Notizia biografica su Harnack di A. Ardiri. Presentazione di G. Girgenti. (Bompiani Testi a fronte), Milano, 2009; R. Goulet, „Cinq nouveaux fragments nominaux du traité de Porphyre Contre les chrétiens»”, Vigiliae Christianae 64, 2010/2, pp. 140-159. În legătură cu Porphyrios mai vezi şi G. Girgenti, Porfirio negli ultimi cinquant’ anni, Milano, 1994; E. DePalma Digeser, „Porphyry, Julian, or Hierocles? The Anonymous Hellene in Makarios Magnès’ Apokritikos”, The Journal of Theological Studies, 53, 2002, pp. 466-502; S. Morlet, „Porphyre et la théologie de l’histoire d’Eusèbe de Césarée”, Dionysius 22, 2004, pp. 57-76; Ch. Riedweg, „Porphyrios über Christus und die Christen: De philosophia ex oraculis haurienda und Contra Christianos im Vergleich”, în A. Wlosok, F. Paschoud (ed.), L’apologétique chrétienne gréco-latine à l’époque prénicénienne (Entretiens sur l’Antiquité classique, 51), Vandoeuvres-Genève, 2005, pp. 151-203; R. M. Berchman, Porphyry Against the Christians (Studies in Platonism, Neoplatonism, and the Platonic Tradition, 1), Leiden, 2005; J. Granger Cook, „Porphyry’s Attempted Demolition of Christian Allegory”, International Journal of the Platonic Tradition 2, 2008, pp. 1-27; S. Morlet, „Un nouveau témoignage sur le Contra Christianos de Porphyre?”, Semitica et classica 1, 2008, pp. 157-166; M. Mertaniemi, „Acerrimus inimicus. Porphyry in Christian Apologetics”, în J. Ulrich, A.C. Jacobsen, M. Kahlos (ed.), Continuity and Discontinuity in Early Christian Apologetics (Early Christianity in the Context of Antiquity, 5), Frankfurt, 2009, pp. 97-112; S. Morlet, „La datation du Contra Christianos de Porphyre. A propos d’un passage problématique d’Eusèbe de Césarée (Histoire ecclésiastique, VI,19,2)”, Revue d’études augustiniennes et patristiques 56, 2010, pp. 1-18.
[66] Despre persecuţia de sub Diocleţian, vezi în special V. Neri, „La «grande persecuzione» di Diocleziano”, în G. Malaguti (ed.), Martirio di pace: memoria e storia del martirio nel XVII centenario di Vitale e Agricola, Bologna, 2004, pp. 17-30; A. Luijendijk, „Papyri from the Great Persecution: Roman and Christian Perspectives”, Journal of Early Christian Studies 16, 2008, pp. 341-369; Ph. Aubreville, „Zur Motivation der tetrarchischen Christenverfolgung”, Zeitschrift für Antikes Christentum 13, 2009, pp. 415-429; V. Twomey – M. Humphries (eds.), The Great Persecution (Irish Theological Quarterly Monograph Series), Dublin/Portland, 2009.
[67] A se vedea mai ales donatismul, în Africa de Nord, şi schisma provocată de episcopul Melitios de Lykopolis în Egipt.
[68] „Sursele antice, chiar şi cele juridice, nu furnizează definiţii exacte. Sunt folosiţi o serie de termeni care, fără să fie sinonimi, au o valoare implicită (în funcţie de context) şi se aplică tuturor acelor care aparţin păturilor conducătoare din oraş sau din Imperiu. Elementele politice, morale şi sociale sunt legate indisolubil: poziţia socială califica înainte de toate pentru asumarea unor responsabilităţi care, la rândul lor, contribuie la asigurarea acestei poziţii. „Onorabilii” (honesti; honestiores) deţin onorabilitatea (honestas), prestigiul şi influenţa (dignitas; auctoritas) care le conferă buna reputaţie (fama; existimatio) şi capacitatea de a îndeplini funcţii onorabile (honores). Rangul social (condicio) ţine de origine şi de avere: tatăl le transmite dignitas copiilor lui; omul onorabil este implicit şi bogat; în orice caz, averea lui este în raport cu responsabilităţile lui publice. Calităţile morale şi obiceiurile de viaţă (mores) nu pot fi despărţite de rang. Exercitarea anumitor profesii (în special a celor legate de spectacole şi prostituţie), crimele sau delictele, dar şi moravurile rele, descalificau şi făceau ca persoana să piardă fama. Se presupunea, în schimb, că omul onorabil practica bunele moravuri şi era plin de virtuţi – între care fidelitatea (fides), onestitatea (honestas fiind atât onestitatea virtuoasă, cât şi onorabilitatea), seriozitatea şi tăria de caracter (grauitas) – care au fost dobândite din naştere, întărite de educaţie şi a căror practicare nu este îngăduită decât de un anumit rang social. A priori, oamenii onorabili sunt idonei, «potriviţi»: îndeplinesc condiţiile pentru a conduce. Mai mult, preeminenţa lor socială legitimează un tratament privilegiat din partea autorităţilor administrative sau judiciare.” F. Jacques, J. Scheid, Rome et l’intégration de l’Empire. (44 av. J.-C. – 260 ap. J.-C.). T. I: Les structures de l’Empire romain. (Nouvelle Clio. L’histoire et ses problèmes), Paris, 1990, p. 302.
[69] Din acest motiv – şi pentru că a murit de o boală îngrozitoare – Lactanţiu (Mort. Pers. 11) îi atribuie principala responsabilitate în declanşarea persecuţiei. Totuşi, el a fost cel care, cu cinci zile înainte de moarte, a pus capăt prigoanei (edictul de toleranţă emis la Serdica, la 30 aprilie 311, în numele celor patru împăraţi „legimiti”: Galerius, Constantin, Licinius, Maximin Daia). Vezi Lactanţiu, Mort. Pers. 34; Eusebiu, Hist. Eccl. VIII,17. Galerius a mers chiar mai departe decât Gallienus. Nu numai că a recunoscut creştinismului calitatea de religie licită, ci şi de religie utilă pentru stat: „În schimb – scria el –, în urma iertării ce le-am acordat, ei [creştinii] vor fi datori să se roage lui Dumnezeu pentru noi în tot chipul, treburile publice să se desfăşoare în bună rânduială şi să poată trăi şi ei fără să fie tulburaţi în căminurile lor.” Eusebiu, Hist. Eccl. VIII,17,10; traducere de G. Bardy, revăzută de L. Neyrand (Sagesses chrétiennes), Paris, 2003, p. 482 [trad. rom. cit., p. 338 (n. tr.)].
[70] Maximin Daia a dat dovadă de un veritabil fanatism religios. După câteva luni de aşteptare în 311 – din raţiuni politice (rivaliza cu Licinius) –, el a intensificat şi mai mult persecuţia, până în 312, când a fost somat cu fermitate de Constantin şi Licinius să aplice edictul de toleranţă dat de Galerius.
[71] În legătură cu martirii, vezi P. Maraval (ed.), Actes, op. cit., pp. 231-374.
[72] Pentru politica religioasă a lui Constantin, vezi P. Maraval, Le christianisme de Constantin à la conquête arabe (Nouvelle Clio. L’histoire et ses problèmes), Paris, 32005, pp. 7-11.
[73] Vezi în special M. van Hamersveld, M. Klinkhamer, Messianisme zonder mededogen. Het communisme, zijn aanhangers en zijn slachtoffers, Nieuwegein, 1998.
[74] Vezi Ph. Chenaux, L’Eglise catholique et le communisme en Europe (1917–1989). De Lénine à Jean-Paul II. (Histoire), Paris, 2009.
[75] Convinşi că aceste colaborări vor rămâne pentru totdeauna secrete, clericii „căzuţi” (din toate confesiunile) se consideră astăzi de două ori victime: o dată victime ale regimurilor comuniste şi apoi ale celor pe care ei îi numesc „justiţiari” pentru că dau la lumină numele clericilor colaboratori. Nu numai că nu au nicio remuşcare, dar mai sunt şi ofuscaţi. Sunt convinşi că în calitate de oameni ai Bisericii, nu trebuie să dea socoteală nimănui pe acest pământ – căci vor rezolva această chestiune ei înşişi cu Dumnezeu pe lumea cealaltă!

Istoria Adoraţiei Euharistice (IV)

Adorația euharistică
Capitolul VI
MAGISTERIUL BISERICII
(...articolul anterior...)

Papa Ioan al XXIII-lea
Spre deosebire de predecesorul său, Papa Ioan al XXIII-lea nu a publicat documente extinse despre Liturghia Euharistică. Nu pierdea însă nici o ocazie să îi îndemne pe credincioşi, în special pe preoţi, să se roage în faţa Preasfântului Sacrament. Nimic nu poate înlocui, în viaţa unui preot, rugăciunea îndelungată, în tăcere, în faţa altarului. Adorarea lui Isus, Domnul nostru; recunoştinţa, ispăşirea păcatelor noastre şi ale întregii lumi, rugăciunea pentru atât de multe intenţii care îi sunt încredinţate - toate se unesc pentru a-l înălţa pe acel preot la o mai mare iubire pentru Învăţătorul nostru Divin, căruia el i-a promis credinţă, precum şi pentru toţi cei care depind de slujirea lui preoţească.
Practicarea ferventă şi plină de lumină a adoraţiei Euharistiei face să crească viaţa spirituală a preotului, şi în felul acesta se edifică şi cresc energiile misionare ale celor mai de seamă apostoli. În timp ce îi îndemna pe preoţi să se roage în faţa altarului, Papa le reamintea că "rugăciunea euharistică în deplinătatea ei este Sfânta Jertfă a Liturghiei" (Enciclica Sacerdotii Nostri Primordia, 11 august 1959). La urma urmei, fără Sfânta Liturghie nu ar fi nici Prezenţa Reală. Într-adevăr, prezenţa lui Isus în Sfânta Euharistie reprezintă extinderea jertfei euharistice.
În preziua Conciliului Vatican II, Papa Ioan al XXIII-lea a participat la procesiunea Corpus Christi cu Preasfântul Sacrament în Roma. Cu acea ocazie, a compus o înflăcărată rugăciune pentru ca Isus să binecuvânteze Conciliul care avea să înceapă. "O, Isuse, priveşte la noi din Sacramentul Tău ca Bunul Păstor, nume cu care Doctorul Angelic, şi odată cu el întreaga Sfântă Biserică, Te invocă. O, Isuse, Bunule Păstor, aceasta este turma Ta, turma pe care ai adunat-o de la marginile pământului, turma care ascultă cuvântul Tău de viaţă şi intenţionează să îl păzească, să îl pună în practică şi să îl predice. Aceasta este turma care Te urmează cu blândeţe, o, Isuse, şi doreşte cu atâta ardoare să vadă, în Conciliul Ecumenic, strălucirea Feţei Tale pline de iubire în chipul Bisericii Tale, mama tuturor, mamă care îşi deschide inima şi braţele pentru toţi şi care aşteaptă, nerăbdătoare şi plină de încredere, sosirea tuturor Episcopilor ei" (21 iunie 1962).
Cuvinte cum nu se poate mai clare - şi mai pline de autoritate. Vicarul lui Cristos învăţa, prin exemplul personal, cât de eficientă poate fi rugăciunea către Domnul nostru în Euharistie nu numai pentru noi personal, ci pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu.
Papa Paul al VI-lea
Deşi Papa Ioan al XXIII-lea a deschis Conciliul Vatican II şi a trecut de prima sesiune a acestuia, din 1962, el nu a promulgat nici unul dintre cele şaisprezece documente. Aceasta a făcut-o succesorul său, Papa Paul al VI-lea. Primul document conciliar emis de Papa Paul al VI-lea a fost Constituţie asupra Sfintei Liturghii (4 decembrie 1963). În mai puţin de doi ani, înainte de ultima sesiune a Conciliului, el a publicat Enciclica Mysterium Fidei (3 septembrie 1965). Acesta este un document remarcabil, din mai multe puncte de vedere:
  • a fost emis în timpul Conciliului Vatican II;
  • se deschide cu un strălucitor elogiu adus Constituţiei asupra Sfintei Liturghii, emisă de Conciliu;
  • îi laudă pe cei care "caută să cerceteze mai profund şi să înţeleagă mai rodnic doctrina Preasfintei Euharistii" ;
  • Papa Paul al VI-lea merge însă mai departe, arătând că există "motive de gravă îngrijorare şi nelinişte pastorală", şi anume faptul că se răspândesc diverse opinii care reinterpretează "doctrina deja definită de Biserică" şi în special "dogma transsubstanţierii" (Mysterium Fidei, nr. 10).
Cea mai mare parte a Enciclicei cuprinde prin urmare analiza doctrinară a Prezenţei Reale. Ca atare, aceasta este cea mai extinsă şi profundă declaraţie din întreaga istorie papală privind două articole ale credinţei catolice: prezenţa trupească a lui Isus în Preasfântul Sacrament şi comunicarea harului Său prin prezenţa euharistică aici şi acum, pe pământ.
1. Prezenţa Reală. Pentru a înţelege prezenţa sacramentală a lui Cristos în Euharistie, care "constituie cel mai mare miracol de acest fel, trebuie să ascultăm cu docilitate glasul învăţăturilor şi rugăciunilor Bisericii". Ce anume ne spun doctrina şi devoţiunea Bisericii?
Acest glas, care este în mod constant şi fidel ecoul glasului lui Isus, ne asigură că modul în care Cristos este prezent în acest Sacrament nu este altul decât prin schimbarea întregii substanţe a pâinii în Trupul Său şi a întregii substanţe a vinului în Sângele Său, şi că această unică şi cu adevărat minunată schimbare Biserica Catolică o numeşte pe drept cuvânt transsubstanţiere. Ca rezultat al transsubstanţierii, speciile pâinii şi vinului dobândesc neîndoielnic o nouă semnificaţie şi o nouă finalitate, fiindcă ele nu mai rămân pâine şi vin obişnuite, ci devin semnul a ceva sacru, semnul hranei spirituale. Totuşi, motivul pentru care speciile dobândesc această nouă semnificaţie şi această nouă finalitate este pur şi simplu acela că ele conţin o nouă realitate pe care o putem numi pe bună dreptate ontologică. Sub specii nu se mai găseşte ceea ce se afla acolo înainte. Este ceva cu totul diferit. De ce? Nu numai din cauza credinţei Bisericii, ci în realitatea! obiectivă. După schimbarea substanţei sau a naturii pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, nu mai rămâne din pâinea şi vinul dinainte decât aparenţele, sub care Cristos, cu totul şi pe de-a-ntregul, este prezent trupeşte în realitatea Sa fizică (Mysterium Fidei, nr. 46).
Desigur, această prezenţă este dincolo de posibilităţile noastre de înţelegere. Desigur, este diferită de modul în care sunt în mod natural prezente trupurile şi prin urmare pot fi percepute de simţurile noastre. În mod subiectiv, nu putem vedea sau atinge Trupul lui Cristos în Euharistie. Dar obiectiv (în realitate) şi ontologic (în fiinţa Sa), El este aici.
2. Comunicarea harului. Odată ce Prezenţa Reală este recunoscută ca atare, este logic să îl adorăm pe Mântuitor în Preasfântul Sacrament. La fel, este logic să aşteptăm ca El să ofere binecuvântarea lumii pline de păcat prin prezenţa Sa în mijlocul nostru. Următoarele trei pasaje din Misterium Fidei exprimă clar aceasta. În primul pasaj, Papa Paul al VI-lea aminteşte învăţăturile Sf. Cyril din Alexandria (+444), care a fost un apărător activ al concepţiei privind unirea fizică a umanităţii lui Cristos atât în Întrupare, cât şi în Euharistie. Euharistia este Fiul Întrupat al lui Dumnezeu care a devenit şi rămâne Fiul Mariei. Sf. Cyril din Alexandria respingea ca nebunească opinia acelora care considerau că, dacă o parte din Euharistie rămâne pentru a doua zi, nu mai conferă sfinţenie. "Fiindcă", spune el, "nici Cristos nu este alterat, nici Trupul Său Sfânt nu se schimbă, iar puterea şi harul rămân cu aceasta" (Mysterium Fidei, nr. 60).
Odată ce elementele pâinii şi vinului au fost consacrate şi a avut loc transsubstanţierea, Cristos cel viu rămâne atâta timp cât rămân speciile euharistice. Astfel, fiindcă este prezent Cristos, umanitatea Sa rămâne un izvor de har dătător de viaţă. În cel de-al doilea pasaj, privind Euharistia în calitate de canal de har divin, Papa Paul al VI-lea face cu grijă distincţie între Euharistia ca jertfă şi comuniune, şi Euharistia ca prezenţă. Cristos este cu adevărat Emmanuel, adică "Dumnezeu cu noi" nu numai când este oferită jertfa şi este primit Sacramentul, ci atâta timp cât Euharistia se află în bisericile şi oratoriile noastre. Zi şi noapte El este în mijlocul nostru, locuieşte cu noi, plin de har şi adevăr. El reinstaurează moralitatea, hrăneşte virtuţile, consolează pe cei mâhniţi şi îi întăreşte pe cei slabi (Mysterium Fidei, nr. 60).
Aceste verbe - reinstaurează, hrăneşte, consolează şi întăreşte - sunt toate, forme ale harului divin pe care îl oferă Cristos prin prezenţa Sa în Euharistie. În al treilea pasaj privind eficacitatea Prezenţei Reale, Papa Paul al VI-lea adaugă tuşa finală învăţăturilor sale. Nu există nici o îndoială că Mântuitorul nostru viu se află "plin de har şi adevăr" în Preasfântul Sacrament . Din partea noastră însă trebuie să existe o credinţă pe măsură.
Oricine se apropie de acest Preasfânt Sacrament cu devoţiune specială, şi face efortul de a dărui în schimb o iubire generoasă pentru infinita iubire a lui Cristos, va experimenta şi va înţelege - cu bucurie şi rodnicie spirituală - cât de nepreţuită este viaţa tainică cu Isus în Dumnezeu şi cât de valoros este dialogul cu Cristos. Fiindcă nimic nu este mai mângâietor pe pământ şi nimic nu este mai eficient în înaintarea pe calea sfinţeniei (Mysterium Fidei, nr. 60). Cuvântul important din ultima propoziţie este "eficient". Dacă ne apropiem de Prezenţa Reală cu iubire plină de credinţă, Cristos va înfăptui în viaţa noastră minunile harului Său.
Papa Ioan Paul al II-lea
Construind mai departe pe învăţătura predecesorilor, Papa Ioan Paul II a devenit cunoscut ca Papă al Prezenţei Reale. Într-o serie de documente, el a repetat ceea ce cu adevărat trebuie repetat ca să fie înţeles şi cunoscut: "Euharistia, în Sfânta Liturghie şi în afara Sfintei Liturghii, este Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi ca atare este demnă de preamărirea care se datorează lui Dumnezeu cel viu şi numai Lui" (Cuvânt de deschidere în Irlanda, Phoenix Park, 29 septembrie 1979).
Papa a făcut însă mai mult decât să repete pur şi simplu ceea ce fusese spus mai înainte. El a construit cheia bolţii învăţăturii despre Euharistie a Magisteriului Bisericii, aşa cum am înfăţişat-o mai sus. A făcut-o explicând în cel mai limpede limbaj posibil că nu există decât un singur Sacrament al Euharistiei. Totuşi acest unic Sacrament conferă harul divin pe trei căi diferite. Fiecare mod de a conferi harul divin corespunde celor trei forme în care Euharistia a fost instituită de Cristos. Euharistia este în acelaşi timp Sacrament-Jertfă, Sacrament-Comuniune şi Sacrament-Prezenţă (Enciclica Redemptor Hominis, 4 martie 1979, IV, 20).
Baza revelată pentru concluzia de mai sus este prezenţa statornică a lui Isus în Euharistie. "Mântuitorul Omului" este cel care, prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce, a dobândit harul mântuirii noastre. Şi acelaşi Isus Cristos răspândeşte acum, în principal prin Euharistie, acest har asupra rasei umane păcătoase. În acest sens putem spune că "Biserica trăieşte prin Euharistie, din plinătatea acestui Sacrament". Plinătatea Euharistiei cuprinde însă toate cele trei planuri ale existenţei sale sacramentale, unde prin termenul "sacrament" Biserica înţelege un semn vizibil, instituit de Cristos, prin care harul invizibil şi sfinţenia interioară sunt transmise sufletului.
Sfânta Liturghie este Sacramentul-Jertfă al Euharistiei. Aşa cum a declarat Conciliul din Trento, jertfa Sfintei Liturghii înseamnă nu numai a oferi laudă şi recunoştinţă. Este în acelaşi timp un izvor de har divin: "Prin această jertfă, Domnul este împăcat, El acordă harul şi darul pocăinţei şi iartă greşelile şi păcatele", binecuvântările Răscumpărării pe care Cristos le-a dobândit pentru noi prin moartea Sa sângeroasă pe Calvar "sunt primite acum din abundenţă prin această jertfă nesângeroasă" (17 septembrie 1562).
Sfânta Împărtăşanie este Sacramentul-Comuniune al Euharistiei. Aşa cum a definit acelaşi Conciliu din Trento, Cristos prezent în Euharistie nu este mâncat numai în mod spiritual, ci şi real şi sacramental. Noi primim cu adevărat Trupul şi Sângele Său şi suntem cu adevărat hrăniţi prin harul Său. A fost dorinţa lui Cristos "ca acest Sacrament să fie primit ca hrană spirituală pentru suflet, să îi susţină şi să îi întărească pe aceia care trăiesc cu viaţa Lui". De asemenea, este menit să devină "un remediu care să ne elibereze de defectele noastre de zi cu zi şi să ne păzească de păcatul de moarte" (11 octombrie 1551).
Prezenţa Reală este Sacramentul-Prezenţă al Euharistiei. Cum anume? Prezenţa Reală este un Sacrament în sensul că umanitatea lui Cristos este canal de har pentru cei care cred că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru mântuirea noastră.
Capitolul VII
HARUL PRIN UMANITATEA LUI CRISTOS
Tema de bază a învăţăturii Bisericii despre Euharistie este "prezenţa mângâietoare a lui Isus în Preasfântul Sacrament. Prezenţa Sa Reală în sensul deplin; prezenţa substanţială prin care Cristos întreg şi complet, Dumnezeu şi om, este prezent" (Papa Ioan Paul al II-lea, 29 septembrie 1979). Odată ce se recunoaşte acest fapt de credinţă, nu este greu de văzut de ce motiv rugăciunea în faţa Preasfântului Sacrament este atât de eficientă. Iată de ce, fără şovăire, catolicii fac referire la Prezenţa Reală ca fiind Preasfântul Sacramentul. E într-adevăr un Sacrament, sau, mai bine spus, este singurul Sacrament care nu numai că oferă harul divin, ci îl şi conţine pe însuşi izvorul harului divin, pe Isus Cristos.
Citind Sfânta Evanghelie, suntem uluiţi de puterea miraculoasă pe care o are umanitatea lui Cristos, operând schimbări profunde asupra persoanelor care vin în contact cu El. Chiar din sânul Maicii Sale, El l-a sfinţit pe Ioan Botezătorul, în momentul în care Elisabeta a auzit glasul Mariei. În Cana Galileei, la cererea Maicii Sale, Isus le-a spus slujitorilor: "Umpleţi vasele acestea cu apă", iar când nunul a gustat apa, aceasta se prefăcuse în vin.
Cu buze umane a vorbit Isus atunci când a rostit Predica de pe Munte, când a învăţat în parabole, când i-a iertat pe cei păcătoşi, când i-a mustrat pe Farisei, când şi-a prevestit Patimile şi le-a spus acelora care îl urmau să îşi ia crucea. Cu mâini de om l-a atins Isus pe orb şi i-a vindecat pe leproşi vorbind cu glas de om. La un moment dat, o femeie bolnavă I-a atins ciucurii hainei. "Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din El şi, întorcându-se către mulţime, a spus: 'Cine mi-a atins hainele?'" (Marcu 5,28-31). Femeia s-a vindecat în aceeaşi clipă. Semnificativ este faptul că Isus i-a spus: "Fiică, credinţa ta te-a mântuit" (Marcu 5,34).
De-a lungul întregii Sale activităţi publice, umanitatea lui Cristos a fost mijlocul prin care El a luminat minţile ascultătorilor, le-a restaurat sufletele în prietenia divină, le-a vindecat trupurile de malformaţii şi boli şi le-a dăruit pacea lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce spunea Sf. Ioan în prologul Evangheliei sale când afirma că "Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos" (Ioan 1,17). De ce? Fiindcă Isus este Fiul unic al lui Dumnezeu care s-a întrupat şi nu numai că a trăit, ci continuă să trăiască printre noi în Euharistie.
Pentru a ne hrăni însă din acest izvor de infinită înţelepciune şi putere, aflat în Euharistie, trebuie să credem. Cu cuvintele din Adoro Te, putem spune: "Cred tot ce-ai spus Tu, Fiule-ntrupat, / Nu-i cuvânt pe lume mai adevărat. // Se-ascundea pe Cruce ce-i dumnezeiesc / Îns-aici se-ascunde şi ce-i omenesc; / Dar Te cred de faţă, Om şi Dumnezeu / Şi cer mântuirea sufletului meu". Cei care pot vorbi în acest fel cu Isus în Euharistie vor învăţa din experienţă ceea ce doreşte să spună Biserica atunci când ne învaţă că Prezenţa Reală este un Sacrament. Este acelaşi Mântuitor care a asumat natura noastră umană ca să moară pentru noi pe Calvar şi care în prezent ne dăruieşte, prin aceeaşi umanitate, acum glorificată, binecuvântările mântuirii.
John A. Hardon, SJ
Traducător: Ecaterina Hanganu

Teme: Istorie Liturgie Teologie

Istoria Adoraţiei Euharistice (III)

Adoraţia Euharistică
Capitolul V
DEZVOLTAREA DOCTRINEI EUHARISTICE: DE CE?

Trecem acum de la consideraţiile privind dezvoltarea Adoraţiei Euharistice la progresul doctrinei euharistice. Cele două forme sunt corelate, dar nu au aceeaşi semnificaţie. S-ar putea spune că, sub aspect istoric, creşterea în devoţiune a dus la dezvoltarea doctrinei. A spune nu înseamnă însă a şi demonstra. Iar scopul nostru, de aici înainte, este să arătăm cum anume binecuvântările obţinute de credincioşi prin adorarea Preasfântului Sacrament au dus, sub îndrumarea Bisericii, la creşterea fenomenală a înţelegerii Prezenţei Reale, ca un miraculos izvor de haruri pentru cei care cred.
Premizele de bază ale dezvoltării doctrinare
Conciliul Vatican II va rămâne în istorie drept Conciliul progresului dogmatic. Acest Conciliu s-a deschis în 1962, la patru sute de ani de la încheierea Conciliului din Trento (1563). Pe parcursul acestor patru secole, fiecare dintre principalele mistere ale credinţei creştine a crescut imens. Tezaurul esenţial al credinţei a rămas, fireşte, acelaşi. Dar înţelesurile acesteia s-au dezvoltat astfel încât i-au scandalizat pe mulţi, au fost greşit înţelese de alţii şi, am putea spune, au fost recunoscute în adevăratul lor sens de relativ puţini.
Prin urmare, nu este deloc surprinzător că la Conciliul Vatican II au trebuit să fie precizate principiile de bază ale dezvoltării dogmatice. După ce a declarat că revelaţia divină, conţinută în Sfânta Scriptură şi în Tradiţie, a fost încredinţată pentru păstrare Bisericii, Conciliul merge mai departe, afirmând că Bisericii îi revine un rol mai amplu decât doar păstrarea adevărului revelat. Misiunea sa este de asemenea să asigure creşterea asimilării acestui adevăr. Tezaurul revelat, “care vine de la apostoli, progresează în Biserică cu ajutorul Sfântului Duh”.
Se constată într-adevăr o creştere a înţelegerii realităţilor şi cuvintelor revelate. Aceasta se petrece pe diferite căi: prin contemplarea şi studiul efectuat de credincioşii care meditează la aceste lucruri în inimile lor; prin înţelegerea intimă a realităţilor spirituale pe care le trăiesc; şi, de asemenea, prin predicarea acelora care au primit, odată cu drepturile provenind din succesiunea episcopală, carisma sigură a adevărului. Astfel, de-a lungul secolelor, Biserica înaintează necontenit spre plenitudinea adevărului divin, până când cuvintele lui Dumnezeu se împlinesc în ea (Constituţia Dogmatică despre Revelaţia Divină II, 8). Dintre căile menţionate mai sus prin care Biserica a crescut în înţelegerea Sacramentului Euharistiei, ne vom concentra asupra uneia singure, şi anume “experienţa”.
Binecuvântările dobândite prin Adoraţia Euharistică
Conciliul din Trento a declarat că Isus trebuie preamărit acum în Euharistie nu mai puţin decât era preamărit în primul secol, în Palestina. De ce? Fiindcă în Preasfântul Sacrament “este acelaşi Dumnezeu pe care apostolii Îl adorau în Galileea” (Decretul despre Preasfânta Euharistie, cap. 5). Adorarea lui Cristos euharistic este aşadar un articol al credinţei catolice. A devenit însă tot mai clar faptul că Isus din Euharistie poate fi nu numai adorat, ci şi implorat. El nu trebuie numai adorat, aşa cum a făcut Toma când i-a spus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Trebuie şi să îi cerem lucrurile de care avem nevoie, ca orbul care cerea: “Doamne, să văd” (Luca 18,41), sau ne putem apropia de El ca femeia care şi-a spus: “De mă voi atinge fie şi numai de mantia Lui, voi fi vindecată” (Matei 9,21).
Până acum, nenumăraţi credincioşi i-au cerut Mântuitorului din Euharistie ceea ce aveau nevoie, şi s-au apropiat de El în tabernacol sau pe altar. Experienţa trăită de ei a adâncit înţelegerea de către Biserică a cât de ad literam trebuie luat ceea ce a vorbit Isus atunci când a spus că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Experienţa este în primul rând spirituală: oferă lumină minţii şi tărie voinţei, oferă haruri pentru sine şi pentru alţii, permite slabei naturi umane să îndure încercări supraomeneşti, conferă oamenilor obişnuiţi puteri supranaturale pentru a realiza fapte extraordinare.
Sfinţii John Fisher (1469-1535) şi Thomas Morus (1478-1535) au fost întăriţi în viaţă şi s-au pregătit pentru martiriu prin adorarea ferventă a Preasfântului Sacrament. Iată una dintre rugăciunile lui Thomas Morus, publicată după moartea sa: “O, dulce Cristoase, Mântuitorule, prin chinurile amarei Tale Patimi, îndepărtează de la mine, o, Bunule Doamne, felul acesta călduţ sau mai degrabă această meditaţie rece, şi plictiseala din rugăciunile mele către Tine. Şi dăruieşte-mi harul Tău pentru ca să tânjesc de dor după Sfintele Tale Sacramente, şi în special să mă bucur în prezenţa Trupului Tău Preasfânt, o, dulce Cristoase, Mântuitorule, în Preasfântul Sacrament al altarului, şi să îţi pot mulţumi cum se cuvine pentru prezenţa Ta milostivă în acesta”.
Sfântul Francisc Xaveriu (1506-1552), după ce predica şi boteza întreaga zi, îşi petrecea adesea nopţile în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament.
Sfânta Maria Magdalena de Pazzi (1566-1607), călugăriţă carmelitană de la vârsta de şaptesprezece ani, recomanda persoanelor ocupate care trăiau în lume să îşi facă timp să se roage în fiecare zi în faţa Preasfintei Euharistii. “Un prieten”, scria ea, “va face o vizită prietenului său dis-de-dimineaţă, pentru ca să îi ureze o zi bună, şi seara, o noapte bună, şi îşi face de asemenea peste zi timp să stea de vorbă cu el”. În acelaşi fel, faceţi-i vizite lui Isus Cristos în Preasfântul Sacrament, dacă îndatoririle vă permit. Cel mai bine te rogi la picioarele altarului. Ori de câte ori îl vizitaţi pe Mântuitor, oferiţi Sângele Său preţios Tatălui Veşnic. Veţi vedea că aceste vizite vor duce la creşterea în voi a iubirii divine”.
Sfânta Maria Margareta (1647-1690), călugăriţă vizitandină, a găsit în faţa Preasfântului Sacrament tăria să îndure ceea ce martorii în procesul său de beatificare au descris ca “dispreţ, contraziceri, mustrări, insulte, reproşuri, fără a se plânge şi rugându-se pentru cei care o tratau astfel”.
Sfântul Alphons Maria de Liguori (1696-1787), sfântul patron al confesorilor, a scris o carte întreagă despre vizitele la Preasfântul Sacrament. Sfatul lui era: “Îndepărtaţi-vă de ceilalţi oameni şi petreceţi cel puţin un sfert de oră sau o jumătate de oră într-o biserică, în faţa Preasfântului Sacrament. Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul şi veţi vedea din propria experienţă câte haruri va revărsa asupra voastră”.
Sfântul Ioan Maria Vianney, Parohul din Ars (1786-1859), le spunea enoriaşilor săi că “Domnul nostru este ascuns aici, în tabernacol, aşteptându-ne să venim să îl vizităm şi să îi adresăm cererile noastre… În Cer, unde vom fi în slavă triumfători, Îl vom vedea în toată gloria Sa. Dacă s-ar fi înfăţişat acum, înaintea noastră, în toată gloria Sa, nu am fi îndrăznit să ne apropiem de El; dar iată, El este ascuns ca un om în temniţă şi ne spune: ‘Nu Mă vezi, dar nu contează; cere-mi tot ce vrei şi Eu îţi voi dărui’”. Parohul din Ars îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în rugăciune, în faţa Preasfântului Sacrament. În cursul predicilor sale, se întorcea deseori spre tabernacol, spunând plin de emoţie: “El este aici!”
Şirul mărturiilor despre puterea Prezenţei Reale a continuat. Până la primului Congres Euharistic Internaţional din 1881, argumentele erau mai mult decât suficiente pentru ca Magisteriul Bisericii să discute pe larg subiectul.
Capitolul VI
MAGISTERIUL BISERICII
Nu a fost o coincidenţă faptul că Congresele Euharistice Internaţional au apărut tocmai datorită experienţei credincioşilor. Aşa cum am menţionat mai înainte, Providenţa s-a folosit de o persoană laică, Marie-Marthe Tamisier, care a conştientizat personal energia spirituală care vine din Prezenţa Reală, pentru a conduce spre primul Congres Euharistic Internaţional, desfăşurat la Lille, Franţa, în 1881.
Papa Leon al XIII-lea, în mesajul adresat participanţilor la Congres, a vorbit despre “marea sa bucurie” atunci când i-a lăudat pe Episcopii care au organizat evenimentul. El a aprobat scopul acesteia: “îndreptarea tuturor greşelilor făcute împotriva Preasfântului Sacrament şi promovarea adorării acestuia”. I-a lăudat pe laici pentru “marea răspândire a Adoraţiei Nocturne” şi pentru faptul că “această practică mântuitoare prinde rădăcini, creşte şi aduce rod pretutindeni”. Elementul cheie, a spus Papa Leon al XIII-lea, este că Adoraţia Euharistică aduce roade supranaturale pretutindeni unde această practică este hrănită de credinţa oamenilor.
Devoţiunea Sfântului Pius al X-lea faţă de Prezenţa Reală, afirmă biografii săi, a stat în miezul hotărârii sale istorice de a promova administrarea de la vârste fragede şi frecventă a Împărtăşaniei. În ziua canonizării sale, Papa Pius al XII-lea a identificat izvorul geniului apostolic al predecesorului său: “În viziunea profundă pe care a avut-o despre Biserică drept o societate, Papa Pius al X-lea a recunoscut că numai Preasfântul Sacrament are puterea de a hrăni în mod substanţial viaţa sa intimă şi a de o înălţa mai presus de orice societate omenească” (Quest’ ore di fulgente, 29 mai 1954).
Anticipând publicarea decretului său asupra Împărtăşirii frecvente, chiar zilnice (20 decembrie 1905), Papa Pius al X-lea a cerut ca în anul acela Congresul Euharistic Internaţional să aibă loc la Roma. Avea să fie al XVI-lea Congres, primul care se desfăşura în Cetatea Eternă. Papa a deschis lucrările Congresului celebrând Sfânta Liturghie şi participând apoi la procesiunea cu Preasfântul Sacrament.
Papii Benedict al XV-lea şi Pius al XI-lea au continuat tradiţia papală de a încuraja adorarea Preasfintei Euharistii şi rugăciunile de ispăşire şi cerere către Domnul Nostru din Preasfântul Sacrament. Papa Benedict al XV-lea a promulgat primul Codex Iuris Canonici (Cod de Drept Canonic) în 1917 prin care s-a legiferat păstrarea Preasfântului Sacrament în “orice biserică parohială sau quasi-parohială, precum şi în bisericile ce ţin de reşedinţa persoanelor consacrate” (CIC 1265, #1). Acelaşi Cod încuraja expunerea privată şi publică a Preasfintei Euharistii.
Papa Pius al XI-lea a asociat adorarea lui Cristos în Preasfântul Sacrament cu ispăşirea pentru păcate. Sfânta Maria Margareta fusese canonizată în 1920, cu doi ani înainte ca Achille Ratti să fie ales Papă. În 1928, el a scris o lungă enciclică despre Ispăşirea faţă de Preasfânta Inimă. Aceasta se referă în întregime la nevoia disperată de a cere îndurarea lui Dumnezeu, în special prin Preasfânta Euharistie. În timpul rugăciunilor ei în faţa Preasfântului Sacrament, Cristos îi revelase Sfintei Maria Margareta “infinitul iubirii Sale” spunându-i: “Iată această Inimă care a iubit atât de mult oamenii şi i-a copleşit cu toate bunurile şi care, pentru iubirea Sa fără margini, nu a primit în schimb decât neglijare şi dispreţ, adeseori chiar de la cei care ar fi fost legaţi prin datoria şi obligaţia unei iubiri cu totul deosebite”.
Printre modalităţile de ispăşire faţă de Inima lui Isus, Papa îndemna credincioşii “să facă rugăciuni şi implorări de ispăşire, prelungite timp de o oră întreagă – care pe drept este numită ‘Ora Sfântă’” (Miserentissimus Redemptor, 8 mai 1928). Este de la sine înţeles că Ora Sfântă trebuia făcută acolo unde primise Sfânta Maria Margareta mesajul original, în faţa Preasfintei Euharistii.
Papa Pius al XII-lea
Odată cu succesorul Papei Pius al XI-lea, începe o nouă etapă în învăţătura Bisericii asupra eficacităţii rugăciunii adresate lui Cristos prezent cu adevărat în Sacramentul altarului. Cu un an înainte de alegerea sa pe Scaunul Sfântului Petru, Cardinalul Pacelli fusese delegat papal la Congresul Euharistic Internaţional care s-a desfăşurat la Budapesta, Ungaria. Era anul 1938, cu un an înainte de declanşarea celui de-al doilea război mondial. În cuvântarea adresată Congresului, Cardinalul Pacelli afirma că Isus a părăsit într-adevăr pământul în forma Sa vizibilă, la Înălţare. El este însă în continuare pe pământ – El Însuşi, Isus ca persoană istorică -, în Sacramentul Iubirii Sale.
Papa Pius al XII-lea a publicat 41 de enciclice în cursul celor aproape 20 de ani de pontificat. O caracteristică a acestor documente era reflecţia asupra dezvoltării doctrinare care avea loc în Biserica Catolică în timpurile moderne, privind înţelegerea de către Biserică a faptului că este Trupul Mistic al lui Cristos (Mystici Corporis Christi, 1943); privind înţelegerea Bibliei (Divino Afflante Spiritu, 1943); privind atributele Preasfintei Fecioare (Deiparae Virginis Mariae, 1946), propunând definirea ca dogmă Ridicării cu trupul la Cer a Mariei. Enciclica Mediator Dei (1947) era despre Sfânta Liturghie. Aşa cum aveau să o arate evenimentele ulterioare, această enciclică a devenit baza pentru Constituţia privind Liturghia a Conciliului Vatican II. Nouă secţiuni complete din Enciclica Mediator Dei se referă la “Adoraţia Euharistică”. Aceasta oferă explicaţia cu cea mai autoritate a ceea ce Papa descria ca “adorarea Euharistiei”, care “s-a dezvoltat treptat într-o practică distinctă faţă de Jertfa Liturgică”.
Este indicat aşadar să cităm pe scurt din aceste secţiuni şi să facem câteva comentarii.
1. Adorarea Euharistiei. Fundamentul tuturor devoţiunilor euharistice este faptul că Isus din Preasfântul Sacrament este Fiul lui Dumnezeu în formă umană. Hrana euharistică conţine, aşa cum se ştie, “cu adevărat, în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu Sufletul şi Divinitatea Domnului nostru Isus Cristos”. Nu este aşadar de mirare că Biserica a adorat chiar de la începuturile ei Trupul lui Cristos sub forma pâinii; acest lucru este evident chiar din riturile jertfei liturgice, care prescriu ca slujitorii consacraţi să adore Preasfântul Sacrament îngenunchind sau înclinându-şi adânc capul.
Sfintele Concilii arată că tradiţia Bisericii a fost chiar de la începuturi să adore “cu acelaşi fel de adoraţie Cuvântul Întrupat ca şi propriul Său Trup”, iar Sf. Augustin afirma: “Nimeni nu mănâncă acel Trup fără să îl adore mai întâi”, adăugând că “nu numai că nu vom comite păcat adorându-L, dar vom comite păcat dacă nu îl adorăm” (Mediator Dei, par. 129-130). Tot restul depinde de acest articol fundamental al credinţei: că Euharistia îl conţine pe Cristos viu, în deplinătatea naturii Sale umane, şi prin urmare prezent cu adevărat în speciile sacre; şi în deplinătatea naturii Sale divine, trebuind prin urmare să fie adorat ca Dumnezeu.
2. Dezvoltarea dogmatică. Se poate constata înţelegerea mai profundă din partea Bisericii a fiecărui aspect al misterului Euharistiei, dar dintre toate, merită o atenţie specială conştientizarea crescândă nu numai a jertfei lui Cristos în Liturghie, ci şi a prezenţei Sale plină de har în afara Liturghiei. Pe acest fundament doctrinar s-a bazat cultul adorării Euharistiei şi s-a dezvoltat treptat ca o practică distinctă faţă de jertfa liturgică. Păstrarea speciilor sacre pentru cei bolnavi sau aflaţi în pericole a condus la obiceiul lăudabil de a adora Preasfântul Sacrament care este păstrat în bisericile noastre. Această practică a adoraţiei se bazează într-adevăr pe raţiuni puternice, întrucât Euharistia este în acelaşi timp o Jertfă şi un Sacrament – dar diferă de celelalte Sacramente prin faptul că nu numai produce har, ci şi conţine, în mod permanent, chiar pe Autorul Însuşi al harului.
Aşadar, atunci când Biserica ne îndeamnă să îl adorăm pe Cristos ascuns sub vălul Euharistiei şi să îl rugăm să ne dea darurile spirituale şi materiale de care avem întotdeauna nevoie, ea îşi manifestă credinţa vie în Mirele ei divin care se află prezent dincolo de acest văl, îşi manifestă recunoştinţa faţă de El şi se bucură de intimitatea prieteniei Sale (131). Cheia pentru a înţelege de ce trebuie să existe adorarea Euharistiei ca o practică separată de Liturghie este aceea că Euharistia este însuşi Isus Cristos. Aşa cum contemporanii Săi din Palestina îl adorau şi îl implorau în nevoile lor, şi noi trebuie să îl preamărim, să îi mulţumim şi să îl implorăm pentru tot ceea ce avem nevoie.
3. Dezvoltarea devoţională. Ca o consecinţă a acestei dezvoltării valide a doctrinei, Biserica a dezvoltat o serie largă de devoţiuni euharistice. Acum, Biserica în decursul secolelor a introdus diferite forme ale acestui cult, care sporesc mereu în frumuseţe şi foloase; de exemplu, vizite devoţionale la tabernacol chiar şi în fiecare zi; binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament; procesiuni solemne, în special în timpul Congreselor Euharistice, care trec prin oraşe şi sate; şi adorarea Preasfântului Sacrament expus public. Uneori, aceste acte de adoraţie publică sunt de scurtă durată. Alteori durează una, mai multe sau chiar patruzeci de ore. În anumite locuri ele continuă pe rând în diferite biserici, pe parcursul unui an întreg, în timp ce în altele se face adoraţie perpetuă, ziua şi noaptea (132).
Trebuie subliniat că acestea nu sunt simple practici devoţionale întâmplătoare. Ele se bazează pe adevărul revelat de Dumnezeu. Şi aşa cum Papa se străduia să arate, “aceste exerciţii de pietate au dus la o minunată creştere în credinţă şi în viaţa spirituală a Bisericii luptătoare de pe pământ”. Sunt aceste practici liturgice? “Ele îşi au izvorul în inspiraţia liturgică”, răspundea Papa Pius al XII-lea. “Şi dacă sunt făcute într-un cadru adecvat, cu credinţă şi pietate, aşa cum cer regulile liturgice ale Bisericii, ele sunt fără îndoială de cel mai mare folos în trăirea vieţii liturgice”.
Nu se confundă oare astfel “Cristosul istoric” cu Cristosul euharistic? Deloc, răspundea Papa. Dimpotrivă, se poate afirma că prin această devoţiune, credinciosul mărturiseşte şi recunoaşte solemn credinţa Bisericii potrivit căreia Cuvântul lui Dumnezeu este unul şi acelaşi cu Fiul Fecioarei Maria, care a suferit pe Cruce, care este prezent în mod ascuns în Euharistie şi care domneşte pe tronul Său ceresc. Aşa cum spunea Sf. Ioan Gură-de-Aur: “Atunci când îl vezi expus (Trupul lui Cristos), spune-ţi: mulţumită acestui Trup nu mai sunt praf şi cenuşă, nu mai sunt sclav ci om liber: de aici am speranţa să obţin Cerul şi lucrurile bune care sunt pentru mine, viaţa veşnică, moştenirea Îngerilor, prietenia lui Cristos” (134).
Între alte forme de devoţiune euharistică recomandate de Papa Pius al XII-lea, el a acordat o atenţie specială binecuvântării cu Preasfântul Sacrament. El a vorbit despre “marele beneficiu al acestui obicei prin care preotul înalţă Pâinea Îngerilor în faţa adunării cu capetele plecate în adoraţie şi face cu ea semnul crucii”. Astfel “îl imploră pe Tatăl Ceresc să binevoiască a privi la Fiul Său care din iubire pentru noi a fost pironit pe Cruce şi de dragul Lui şi prin El să binevoiască… să pogoare harurile cereşti asupra celor pe care Sângele Nevinovat al Mielului i-a răscumpărat” (135).
Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org

Istoria Adoraţiei Euharistice (II)

Adoraţia Euharistică
Capitolul III
EVUL MEDIU, PÂNĂ LA CONCILIUL DIN TRENTO

Din momentul în care Papa Urban al IV-lea a instituit sărbătoarea Corpus Cristi, Episcopii Romei au apărat cu vigilenţă sporită credinţa Bisericii privind prezenţa neîncetată pe pământ a Întemeietorului ei în Preasfânta Euharistie. De fiecare dată când apărea o nouă dificultate, aceasta devenea o ocazie în care credinţa dobândea un plus de claritate şi semnificaţie – cu alte cuvinte, în felul acesta a avut loc dezvoltarea doctrinei euharistice.
Înainte de Conciliul din Trento. Diferite conjuncturi istorice au determinat o serie de declaraţii papale privind Euharistia. În sec. al XIV-lea, armenii i-au cerut Papei Clement al VI-lea ajutor financiar ca să poată plăti birurile grele impuse de sultan. Corespondenţa cu Episcopii armeni l-a făcut să îşi pună întrebarea dacă ei mărturisesc pe deplin credinţa catolică. Printre alte afirmaţii pe care Papa a solicitat ca ei să le accepte era şi aceea că “După cuvintele consacrării, este prezent identic (idem numero) acelaşi Trup al lui Cristos care s-a născut din Fecioară şi a fost jertfit pe Cruce” (29 septembrie 1351).
Douăzeci de ani mai târziu, a apărut o altă problemă teoretică cu serioase implicaţii practice: unii teologi s-au întrebat dacă Cristos mai rămâne sau nu în Euharistie atunci când speciile sacre sunt profanate? Papa Grigore al XI-lea a respins următoarele afirmaţii: “Dacă o Ostie consacrată cade sau este aruncată într-un canal, în noroi sau în alt loc profan, chiar dacă speciile rămân, Trupul lui Cristos încetează să mai fie prezent iar substanţa pâinii se reîntoarce. Daca o Ostie consacrată este mâncată sau consumată de un rozător sau un alt animal, chiar dacă speciile rămân, Trupul Lui Cristos încetează să mai fie prezent iar substanţa pâinii se reîntoarce” (8 august 1371).
O problemă şi mai gravă a fost adusă în discuţie de aşa-numiţii Calixtini, în secolul al XV-lea. Ei susţineau că Isus Cristos nu este primit în întregime de credincios dacă acesta nu se împărtăşeşte cu ambele specii. De data aceasta, Conciliul general din Konstanz a decis “să declare, să decreteze şi să definească” într-un articol de credinţă faptul că “Întregul Trup şi Sânge al lui Cristos sunt cu adevărat conţinute sub speciile pâinii şi vinului”. Această definiţie a fost confirmată de Papa Martin al V-lea la 1 septembrie 1425. Implicaţiile pentru expunerea şi adorarea Euharistiei sunt evidente.
Conciliul din Trento. În secolul al XVI-lea, întreg ansamblul credinţei catolice în Preasfânta Euharistie a fost pus sub semnul întrebării de Reformă. În consecinţă, Conciliul din Trento a tratat în mod exhaustiv acest subiect. A fost clarificat şi definit fiecare aspect al Jertfei Sfintei Liturghii, al Sfintei Împărtăşanii şi al Prezenţei Reale. În privinţa subiectului pe care îl discutăm aici, învăţăturile Conciliului privind Prezenţa Reală sunt cu adevărat istorice. A fost zorii celei mai semnificative dezvoltări a doctrinei euharistice după timpurile apostolice. Chiar şi numai câteva dintre afirmaţiile de la Trento sunt revelatoare.
Celelalte Sacramente nu au puterea de a sfinţi atâta timp cât nu le foloseşte cineva, dar în Euharistie Însuşi Autorul sfinţeniei este prezent, înainte ca Sacramentul să fie folosit. Fiindcă înainte chiar ca apostolii să fi primit Euharistia din mâinile Domnului, El le-a spus că le dă Trupul Său. Biserica lui Dumnezeu a crezut dintotdeauna că imediat după consacrare, adevăratul Trup şi Sânge al Domnului nostru, împreună cu sufletul şi divinitatea Sa, există sub speciile pâinii şi vinului. Trupul Său există sub specia pâinii şi Sângele Său sub specia vinului, în conformitate cu sensul cuvintelor. Dar Trupul Său există sub specia vinului, Sângele Său sub specia pâinii şi sufletul Său sub ambele specii, în virtutea legăturii şi a concomitenţei naturale care uneşte părţile lui Cristos Domnul nostru, care a înviat din morţi şi acum nu mai moare.
Mai mult, divinitatea lui Cristos este prezentă datorită unirii sale ipostatice perfecte cu trupul şi sufletul Său. Prin urmare este întru totul adevărat că, aşa cum e prezent în fiecare din cele două specii, Cristos este prezent în ambele. Fiindcă Isus există cu totul şi în întregime sub specia pâinii şi în fiecare parte a acelei specii, şi în acelaşi mod, Cristos există în întregime sub specia vinului şi în fiecare parte a acestuia. Dat fiind acest fapt de credinţă, Conciliul din Trento a declarat, în mod logic, în continuare, că “Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu trebuie adorat în Preasfântul Sacrament al Euharistiei cu cultul special dedicat numai Preasfintei Treimi (‘latria‘), incluzând şi acte exterioare de adoraţie. Preasfântul Sacrament trebuie onorat astfel cu celebrări festive extraordinare şi purtat în procesiuni solemne dintr-un loc într-altul, în conformitate cu riturile şi obiceiurile cultului universal al Sfintei Biserici. Sacramentul trebuie să fie expus public pentru a fi adorat de popor”. Aceste teze ale Conciliului din Trento, aprobate de Papa Iulius al III-lea (11 octombrie 1551), reprezintă, de atunci încoace, fundamentul progresului dogmatic şi devoţional privind Preasfânta Euharistie.
Capitolul IV
DEZVOLTAREA ADORAŢIEI EUHARISTICE
Aşa cum am văzut în capitolele precedente, păstrarea şi adorarea Preasfântului Sacrament s-a făcut chiar din primele timpuri ale bisericii, dar odată cu Conciliul din Trento a început o noua etapă în devoţiunea credincioşilor faţă de Prezenţa Reală a lui Cristos în Euharistie.
Devoţiunea de Patruzeci de Ore
La sfârşitul secolului al XVI-lea a apărut un document de importanţă istorică, emis de Papa Clement al VIII-lea (1592), despre ceea se numeşte în limba italiană Quarant’ Ore (Patruzeci de Ore). Devoţiunea consta în rugăciunea continuă timp de 40 de ore în faţa Preasfântului Sacrament expus pentru adoraţie. Introdusă anterior la nivel local în Milano, Episcopul Romei nu numai că a autorizat această devoţiune pentru Roma, dar a şi precizat cum anume trebuia practicată.
“Am hotărât să stabilim în mod public, în Cetatea Mamă a Romei, rugăciunea neîntreruptă astfel ca, în diferite biserici (pe care el le menţiona în document), în anumite zile, să se efectueze devoţiunea pioasă şi mântuitoare de Patruzeci de Ore; în felul acesta, în fiecare oră din zi şi din noapte, fumul de tămâie al rugăciunilor să se înalţe fără întrerupere înaintea Domnului”.
Aproximativ un secol mai târziu (în 1731), succesorul său, Papa Clement al XIII-lea, a publicat un set detaliat de instrucţiuni pentru desfăşurarea cum se cuvine a devoţiunii de Patruzeci de Ore, ca de exemplu:
  • Preasfântul Sacrament să fie expus întotdeauna pe altarul înalt, excepţie făcând Bazilicile patriarhale;
  • Statuile, relicvele şi picturile din jurul altarului unde este expus Preasfântul Sacrament să fie îndepărtate sau acoperite;
  • Numai clericii în dalmatică pot să aibă grijă de altarul pentru expunerea Preasfântului Sacrament;
  • Trebuie să fie stabilit un schimb continuu între adoratorii înaintea Preasfântului Sacrament, fiecare grup incluzând în mod obligatoriu un preot sau un diacon.
  • Nu se va celebra Sfânta Liturghie pe altarul expunerii pentru adoraţie Sfântul Sacrament.
Treptat, devoţiunea de Patruzeci de Ore s-a răspândit în întreaga Biserică Catolică. Propusă de Codul de Drept Canonic în 1917, noul Cod aduce precizări şi anume: în bisericile sau oratoriile unde se păstrează Euharistia, “se recomandă (commendatur)… ca în fiecare an să aibă loc o expunere solemnă a Preasfântului Sacrament pentru un timp adecvat, chiar dacă nu şi continuu, în care comunitatea locală să poată mai atent să mediteze şi să adore Misterul Euharistic” (canonul 942).
Adoraţia Perpetuă
Termenul de “adoraţie perpetuă” desemnează adoraţia practic neîntreruptă a Preasfântului Sacrament. Aceasta poate să însemne:
  • Adoraţia este literalmente perpetuă, adică în fiecare moment se află cineva în rugăciune în faţa Preasfintei Euharistii.
  • Adoraţia este moralmente perpetuă, doar cu întreruperi de scurtă durată cerute de motive imperative sau de circumstanţe în afara posibilităţilor de control ;
  • Adoraţia este neîntreruptă pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, o zi sau mai multe zile, aşa cum este devoţiunea de Patruzeci de Ore.
  • Adoraţia este neîntreruptă într-o biserică sau capelă specială.
  • Adoraţia este neîntreruptă în diferite biserici sau capele dintr-o localitate, dieceză sau ţară sau în întreaga lume.
După unii autori, începutul adoraţiei perpetue se situează spre sfârşitul secolului al IV-lea, când în unele dieceze era obiceiul ca aceia convertiţi la credinţă să adore Preasfântul Sacrament expus timp de opt zile după Botezul lor. Ştim însă cu siguranţă că, înainte chiar de a fi fost instituită sărbătoarea Corpus Christi, se practica adoraţia euharistică nu numai de către persoanele consacrate din mănăstiri, ci şi de către laici. După victoria asupra albigensilor, regele Ludovic al VII-lea al Franţei a cerut Episcopului din Avignon să expună Preasfântul Sacrament în Capela Sfintei Cruci (14 septembrie 1226). Mulţimea adoratorilor a fost atât de mare, încât Episcopul a hotărât ca adoraţia să continue ziua şi noaptea. Această practică a fost ratificată ulterior de Sfântul Scaun şi a continuat neîntreruptă până la revoluţia franceză din 1792. A fost reluată în 1829.
Totuşi, abia după Conciliul din Trento adoraţia perpetuă s-a extins la scară universală. Există următoarele forme speciale ale adoraţiei perpetue:
Institutele Religioase de Clauzură: au fost întemeiate cu scopul expres al adoraţiei continue, zi şi noapte, a Preasfintei Euharistii. În unele dintre aceste Institute, cum ar fi Benedictinele Adoraţiei Perpetue a Preasfântului Sacrament, din Austria (1654), se depunea votul solemn al adoraţiei perpetue.
Institutele Religioase Apostolice aveau ca scop atât practicarea adoraţiei de către membrii lor, cât şi răspândirea adoraţiei perpetue a Euharistiei în rândul credincioşilor. Aşa a luat naştere Congregaţia Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria şi a Adoraţiei Perpetue a Preasfântului Sacrament al Altarului. Aprobată oficial în 1817, are ca scop cinstirea şi urmarea celor patru etape ale vieţii lui Cristos: copilăria, viaţa ascunsă, viaţa publică şi jertfa Lui, prin exerciţiul adoraţiei euharistice.
Societăţile de bărbaţi pentru Adoraţia Nocturnă s-au răspândit la scară internaţională începând din Roma, în 1810, cu întemeierea Uniunii Pioase a Adoratorilor Preasfântului Sacrament. Aceasta s-a răspândit în întreaga Europă şi în America de Nord şi de Sud. Adoraţia perpetuă în sens strict a fost şi este scopul lor principal.
Asociaţiile Euharistice Perpetue ale credincioşilor îşi au originea în secolul al XVII-lea. Una dintre primele asociaţii de acest fel a fost întemeiată în 1641 de baronul de Renty (Gaston Jean Baptiste de Renty, 1611 – 24 aprilie 1649) în parohia Sf. Paul din Paris. Aceasta era o societate de adoraţie perpetuă întemeiată pentru femei. La Boulonge, în Franţa (1753), parohiile erau împărţite în douăsprezece grupuri, corespunzând celor douăsprezece luni ale anului. Fiecare grup cuprindea atâtea parohii câte zile avea luna pe care o reprezenta, iar fiecărei biserici din fiecare grup îi era desemnată o anumită zi pentru adoraţia euharistică.
Dintre apostolii adoraţiei perpetue pentru laici, cel care a avut influenţa cea mai de durată în timpurile moderne a fost Sf. Pierre Julien Eymard. El a întemeiat, în 1856, la Paris, Congregaţia Preoţilor Preasfântului Sacrament, şi doi ani mai târziu, împreună cu Marguerite Guillot, Congregaţia Slujitoarelor Preasfântului Sacrament, o congregaţie contemplativă de clauzură pentru femei. Conferinţele publice ale lui Pierre Julien Eymard despre Prezenţa Reală au inspirat numeroase asociaţii de laici, care au luat ad litteram cuvintele lui: “În prezenţa lui Isus Cristos din Preasfântul Sacrament, orice măreţie dispare, orice sfinţenie se umileşte şi devine nimic. Isus Cristos este cu adevărat aici!”
Vizitele la Preasfântul Sacrament
La fel ca şi adoraţia perpetuă, istoria vizitelor la Preasfântul Sacrament este cel mai bine cunoscută din spiritualitatea monastică din Evul Mediu timpuriu. În secolul al XIII-lea, conform Regulii pentru Anahorete (Ancren Riwle), acestea îşi începeau ziua prin vizitarea Preasfântului Sacrament. Preoţii, care aveau acces mai uşor la Preasfânta Euharistie, trebuiau să îl viziteze în mod regulat pe Domnul nostru în Preasfântul Sacrament. Astfel martirul Sf. Thomas Becket (1118-1170) sublinia într-una din scrisorile sale: “Daca tu nu mă asculţi pe mine, care m-am rugat pentru tine gemând şi plângând cu lacrimi din belşug, nu de puţine ori, în faţa Maiestăţii Trupului lui Cristos…” (Materials, V, 276).
În secolul al XIV-lea, misticul englez Richard Rolle îi îndemna cu tărie pe creştini să viziteze bisericile din apropiere cât de des puteau. De ce? Fiindcă în biserică “Dumnezeu este pe altar, auzindu-i pe cei ce i se roagă şi le dăruieşte acestora ceea ce îi cer şi ceea ce este bine pentru ei” (Works, I, 145). Istoricii Bisericii menţionează că spre sfârşitul secolului, vizitarea Preasfântului Sacrament devenise o practică destul de obişnuită. Una dintre problemele grave din cadrul Reformei priveşte Preasfânta Euharistie. La început, Biserica Angliei nu a interzis clerului să păstreze ambele specii după celebrarea Cinei Celei de Taină, pentru a fi duse bolnavilor şi muribunzilor. Dar curând, păstrarea speciilor euharistice a devenit rară, lucru de aşteptat de altfel după cele Treizeci şi nouă de Articole (1571) care declarau că transsubstanţierea nu este adevărată şi că Euharistia nu trebuie adorată sau purtată în procesiune.
Trei sute de ani mai târziu, anglicanii, prin Mişcarea de la Oxford, au restabilit păstrarea continuă a Euharistiei şi au încurajat vizitarea Preasfântului Sacrament. Reîntoarcerea la această formă de pietate catolică faţă de Preasfânta Euharistie se datorează Societăţii anglicane a Surorilor Sf. Margaret, întemeiată în 1854. Analele comunităţii menţionează că la scurt timp după înfiinţare, surorile vizitau zilnic Preasfânta Euharistie în oratoriul propriu şi aproximativ în aceeaşi perioadă, a fost introdusă Binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament.
În Biserica Catolică, vizitarea Preasfântului Sacrament a devenit o parte importantă a rugăciunii personale şi comunitare. Primul Cod de Drept Canonic recomandă ferm “credincioşilor să viziteze Preasfântul Sacrament cât mai des cu putinţă” (canonul 1273). Noul Cod aduce precizări în acest sens. Exceptând situaţiile în care există o contraindicaţie gravă, bisericile în care se păstrează Preasfântul Sacrament trebuie să fie deschise pentru credincioşi cel puţin câteva ore zilnic, astfel încât aceştia să se poată ruga în faţa Preasfântului Sacrament (canonul 937). Membrilor institutelor religioase li se atrage atenţia că în fiecare zi trebuie “să îl adore pe Domnul Însuşi prezent în Preasfântul Sacrament” (canonul 663, #2).
Binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament
La fel ca şi în cazul altor devoţiuni euharistice, Binecuvântarea, aşa cum se numeşte de obicei, a început din secolul al XIII-lea şi a fost puternic influenţată de instituirea sărbătorii Corpus Christi. Două imnuri, O Salutaris Hostia şi Tantum Ergo, compuse de Sf. Toma de Aquino, au devenit părţi constitutive ale slujbei de Binecuvântare. Un aspect mai puţin cunoscut al istoriei Binecuvântării cu Preasfântul Sacrament este asocierea sa timpurie cu devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară. Aceasta îşi găsea deja expresia în Pange Lingua de la Vesperele I ale liturgiei Corpus Christi: “Ziditorul lumii umil se coboară / Pe pământ şi prinde trup într-o Fecioară”. Fără Maria nu ar fi fost Întrupare, şi fără Întrupare nu ar fi fost Euharistia.
Potrivit istoricilor, la începutul secolului al XIII-lea erau organizate un număr mare de confrerii şi asociaţii în care se obişnuia să se cânte imnuri în fiecare seară înaintea unei statui a Preasfintei Fecioare. Imnurile se numeau Laude şi erau adesea compuse în limba poporului sau chiar în diverse dialecte locale. Prin intermediul unor oameni precum franciscanul Giacopone da Todi (1230-1306), cântările acestea au contribuit la dezvoltarea literaturii italiene. Confreriile menţionate se numeau Laudesi. Prin impulsul dat de Sărbătoarea Corpus Christi, cântările mariane au fost însoţite adeseori de expunerea Preasfântului Sacrament. Ceea ce începuse ca o practică prin care se adăuga un plus de solemnitate devoţiunilor Mariane, a devenit în timp o formă de sine stătătoare a pietăţii euharistice.
Aceste întruniri însoţite de cântece mariane se numeau în Franţa Salut, în Ţările de Jos Lof, în Germania şi Anglia Salve. Au fost treptat însoţite de expunerea Euharistiei, în special când Preasfântul Sacrament era purtat în procesiune şi/sau erau binecuvântaţi bolnavii cu Preasfânta Euharistie. Mulţi credincioşi au început să includă în testamentele lor sume pentru susţinerea continuă a acestor celebrări de seară, prin cântece, în cinstea Preasfintei Fecioare, şi au cerut ca Preasfântul Sacrament să fie expus pe toată durata întrunirii. Practica veche a binecuvântării bolnavilor cu Preasfânta Euharistie la Lourdes reprezintă de fapt o extensie a acestei modalităţi de Binecuvântare însoţită de devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară.
Congresele Euharistice
Ca demonstraţie publică a credinţei în Prezenţa Reală, Congresele Euharistice locale sunt menţionate chiar din Evul Mediu. Însă primul Congres Internaţional a avut loc datorită zelului laicei Marie-Marthe Tamisier (1834-1910), de origine franceză, care a manifestat încă din copilărie o devoţiune extraordinară faţă de Preasfântul Sacrament. Ea numea o zi fără Sfânta Împărtăşanie “Vinerea Mare” a ei. După ce a încercat fără succes, în repetate rânduri, să intre într-o comunitate religioasă, şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii răspândind devoţiunea faţă de Prezenţa Reală. Inspirată de conferinţele Sf. Pierre Julien Eymard şi îndrumată direct de abatele Chevier din Lyon, ea a promovat mai întâi pelerinajele la sanctuarele unde avuseseră loc miracole euharistice. În cele din urmă, primul Congres Euharistic Internaţional s-a desfăşurat la Lille, în 1881. La cel de al V-lea Congres, care s-a ţinut la Toulouse, în 1886, au participat peste 1.500 de episcopi şi preoţi şi 30.000 de laici.
Până în prezent au avut loc Congrese Euharistice Internaţionale pe toate continentele, inclusiv în Africa, Asia şi Australia. Papa Paul al VI-lea a participat la al XXXVIII-lea şi la al XXXIX-lea Congres Euharistic, la Bombay în 1964 şi respectiv la Bogota în 1968. Papa Ioan Paul al II-lea intenţiona să participe la Congresul centenar de la Lourdes, în 1981, dar a fost împiedicat de tentativa de asasinat din 13 mai acelaşi an. Congresele naţionale au devenit foarte răspândite. În cursul unuia dintre acestea, desfăşurat la Bogota în 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a sintetizat rolul pe care, din providenţa divină, îl are un astfel de Congres.
“Congresul Euharistic este în primul rând un mare act comunitar de credinţă în prezenţa şi lucrarea lui Isus în Euharistie, Care rămâne cu noi în mod sacramental, pentru a călători cu noi de-a lungul tuturor drumurilor noastre, astfel încât, prin puterea Sa, să facem faţă problemelor, ostenelilor, suferinţelor noastre… Din acest moment, să ne unim în jurul Ostiei consacrate, Pelerinul divin între pelerini, însetaţi să sorbim de la El inspiraţia şi puterea de a ne asuma nevoile şi aspiraţiile fraţilor noştri emigranţi… Congresul Euharistic trebuie să demonstreze în special şi să sublinieze clar faptul că Poporul lui Dumnezeu, aici pe pământ, trăieşte prin Euharistie, că îşi trage din Euharistie tăria pentru încercările de fiecare zi şi pentru bătăliile duse în toate sferele de existenţă” (30 iunie şi 9 iulie 1980). Mai mult de un secol de experienţă confirma spusele Papei.

Autor: John A. Hardon, SJ
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: TheRealPresence.org