vineri, 31 ianuarie 2014

Papa Francisc: Nu poţi să îl iubeşti pe Cristos şi să ignori Biserica

“Pe creştin nu îl poţi percepe fără Biserică”, a spus Papa
Francisc joi dimineaţă, la Sfânta Liturghie celebrată în capela Casei Sfânta Marta din Vatican. Sfântul Părinte a spus că sensul apartenenţei ecleziale se fondează pe trei piloni: smerenia, fidelitatea şi rugăciunea pentru Biserică, aflăm din sinteza publicată de Radio Vatican şi pe care o redăm în continuare.
În predica sa, Papa a plecat de la lectura zilei din Cartea a doua a lui Samuel (7,18-19.24-29), în care David este prezentat ca unul care vorbeşte cu Domnul asemenea fiului cu tatăl său şi care, atunci când nu primeşte ceea ce a cerut, acceptă cu bucurie. David, a spus Papa Francisc, avea “un sentiment puternic de apartenenţă la poporul lui Dumnezeu. Acest lucru ne face să ne întrebăm care este sentimentul nostru de apartenenţă la Biserică. Creştinul nu este un botezat care primeşte Botezul şi apoi îşi continuă drumul pe propriul drum. Primul rod al Botezului este că te face membru al Bisericii, al poporului lui Dumnezeu. Un creştin nu poate fi perceput fără Biserică. De aceea, marele Papă Paul al VI-lea spunea că este o dihotomie absurdă să îl iubeşti pe Cristos fără Biserică, să îl asculţi pe Cristos, dar nu şi Biserica, să stai alături de Cristos în afara Bisericii. Nu se poate. Este o dihotomie absurdă. Mesajul evanghelic îl primim în Biserică, iar sfinţenia noastră o desăvârşim în Biserică, drumul nostru este în Biserică. Contrariul este o fantazie sau, aşa cum spunea el, o dihotomie absurdă.”
“Sensus Ecclesiae”, a spus Papa Francisc, este “să simţi, să gândeşti, să doreşti, în interiorul Bisericii”. Sfântul Părinte a subliniat că simţul apartenenţei la Biserică trebuie să se fondeze pe trei piloni. Primul este smerenia şi conştientizarea faptului că istoria mântuirii nu începe şi nu se sfârşeşte cu noi. O persoană care nu este smerită, a spus el, nu poate să simtă cu Biserica ci simte doar ceea ce doreşte. În schimb umilinţa ne ajută să înţelegem că suntem doar o mică parte din marele popor al lui Dumnezeu, din poporul care merge pe calea spre Domnul. Al doilea pilon este fidelitatea faţă de învăţăturile şi doctrina Bisericii. Citând din nou din predecesorul său, Papa Paul al VI-lea, a spus că noi primim Evanghelia ca dar şi trebuie să dăm acest dar altora cu fidelitate, şi nu să îl vedem ca pe ceva ce ne aparţine. Al treilea pilon este rugăciunea cu şi pentru Biserică, în toate părţile lumii. Ne rugăm pentru Biserică, nu doar la Liturghie ci şi când suntem acasă? Fie ca Domnul să ne ajute, a încheiat Sfântul Părinte, să mergem pe această cale, să ne aprofundăm sentimentul de apartenenţă la Biserică şi trăirea cu Biserica.

Iarna pe uliță...

Bulă, ai citit „Iarna pe uliță”?


Doamna profesoară, eu nu citesc nici vara pe terasă, 
și vreți să citesc iarna pe uliță???

duminică, 26 ianuarie 2014

Ţi-ai ascuţit toporul?

Un tânăr l-a abordat pe maistrul unui echipaj de iniţiere şi a
cerut un loc de muncă. “Asta depinde”, a răspuns maistrul. “Să vedem cum dobori acest copac.” Tânărul a păşit în faţă şi a tăiat cu pricepere un copac mare. Impresionat, maistrul a exclamat: “Poţi începe de luni!”
Luni, marţi, miercuri, joi a rulat. Joi după amiază, maistrul l-a abordat pe tânăr şi a zis: “Îţi poţi ridica salariul de ieşire azi.” Speriat, tânărul a răspuns: “Am crezut că plăteai vinerea.” “În mod normal, o facem”, a spus maistrul. „Dar azi te lăsăm că pleci, deoarece ai rămas în urmă. Diagramele noastre zilnice de doborâre arată că ai scăzut de la primul loc, de luni, până la ultimul loc, azi.” “Dar eu sunt un muncitor harnic!” a obiectat tânărul. “Ajung primul, plec ultimul, şi am lucrat chiar şi în pauzele mele de cafea!” Maistrul, simţind integritatea tânărului, s-a gândit un minut, iar apoi a întrebat: “Ţi-ai ascuţit toporul?” Tânărul răspunse: „Nu, domnule. Am muncit prea greu pentru a-mi face timp pentru asta!”
Vieţile noastre sunt exact aşa. Uneori suntem aşa ocupaţi, încât uneori nu ne facem timp “să ne ascuţim toporul”. În lumea de azi, se pare că fiecare este ocupat mai mult ca niciodată, dar mai puţin fericit decât oricând. De ce se întâmplă asta? Se poate să fie din cauză că am uitat cum să rămânem ascuţiţi?
Nu e nimic rău cu activitatea şi munca grea. Însă Dumnezeu nu vrea să fim atât de obosiţi încât să neglijăm lucrurile cu adevărat importante din viaţă, cum ar fi să ne facem timp de rugăciune, să citim şi să studiem Scriptura, sau să ascultăm “susurul bland şi subţire al lui Dumnezeu”.
Cu toţii avem nevoie de timp în care să ne relaxăm, să gândim şi să medităm, să învăţăm şi să creştem. Dacă nu ne facem timp să ne ascuţim toporul, vom deveni tociţi şi ne vom pierde eficacitatea.
Fă-ţi timp să-ţi ascuţi toporul!

Lacrimile devin rugăciune

Odată, un rabin evreu şi-a început rugăciunile pentru oamenii
din congregaţie. El dorise ca Dumnezeu să asculte  rugăciunile sale şi să ierte păcatele tuturor celor care s-au întrunit în sinagogă. În acel moment a auzit vocea lui Dumnezeu. Era cam aşa: „Lasă-l pe Tam să se roage pentru tine. Dacă Tam se roagă pentru tine, îţi voi ierta păcatele şi te voi binecuvânta.”
Când rabinul a auzit vocea lui Dumnezeu, s-a îngrozit. Totuşi, şi-a adunat curajul şi, întorcându-se spre congregaţie, a întrebat: „Tam, unde eşti? Vino în faţă urgent!” Rabinul nici nu stia cine era Tam. În timp ce aştepta neliniştit după Tam, bietul om a păşit în faţă tremurând de teamă şi nelinişte.
În timp ce bietul om stătea în faţă nedumerit, neştiind de ce fusese chemat, rabinul îi spuse ce auzise din partea lui Dumnezeu. Tam i-a spus rabinului: „Mă voi ruga pentru dumneavoastră, lăsaţi-mă să plec şi să fac rugăciunea.” Însă Tam s-a reîntors la sinagogă cu o oală mică de lut în mâna sa. El a ridicat oala şi s-a rugat aşa: „Sfinte Dumnezeule, Tu ştii că eu nu ştiu cum să mă rog. Dar tot ce am îţi ofer. Această oală conţine lacrimile mele.”
“Când mă rog  Ţie noaptea, îmi aduc aminte de soţie şi copii. Ochii mi se umplu de lacrimi când mă gândesc că ei nu pot veni la sinagogă, deoarece nu au haine adecvate. Apoi îmi aduc aminte de oamenii săraci şi de cerşetori. Văd cum ei suferă din pricina frigului aspru, arşiţei, foamei şi setei. Apoi plâng iar. Înainte ca aceste lacrimi să se usuce, îmi aduc aminte cum noi, fraţii, strigăm şi ne luptăm unul cu altul. Apoi plâng din nou. Mai departe îmi aduc aminte de felul în care Tu suferi şi plângi aducându-ţi aminte de greşelile noastre. Durerea mea, apoi, se revarsă fără limite. Toate aceste lacrimi le-am strâns în această oală.”
Rugăciunea lui Tam fusese ascultată de către Dumnezeu, iar El i-a binecuvântat pe toţi cei prezenţi în sinagogă.
Biblia ne cere să fim totdeauna gata, deoarece Fiul Omului ar putea veni în orice moment neaşteptat. Recitarea rugăciunilor pe dinafară în mod mecanic, fără meditaţie asupra conţinutului şi semnificaţiei lor nu va aduce binecuvântări cereşti. Construieşte-ţi viaţa prin rugăciuni semnificative. Devino responsabil de puterea miraculoasă a rugăciunilor. Toate rugăciunile ajung la Dumnezeu, iar El răspunde.
Duhul divin care se revarsă în noi prin intermediul rugăciunilor, ne va ajuta să facem faţă oricărei crize a vieţii cu calm şi optimism. Dumnezeu cunoaşte toate nevoile noastre. Ceea ce trebuie să facem este să rămânem foarte apropiaţi de Dumnezeu. Isus ne cere să ne rugăm constant. Atunci când ne rugăm pentru alţii, Dumnezeu ne inundă cu binecuvântări măreţe. Deci, hai să devenim copii ai rugăciunii!
Când ne rugăm regulat, din toată inima şi cu sinceritate ca Dumnezeu să intervină în vieţile noastre, ni se întâmplă lucruri bune. Hai să credem în Dumnezeu cu fermitate şi să ne comportăm sincer cu fraţii noştri.

Nu-ţi irosi timpul urând pe cineva!

Doi prieteni mergeau prin deşert. La un moment dat, cei doi
prieteni au avut o ceartă, iar unul din ei şi-a plesnit prietenul. Pe cel plesnit l-a durut, însă, fără să spună ceva, a scris în nisip: „Azi, prietenul meu cel mai bun m-a plesnit”.
Au continuat pe jos până când au găsit o oază, unde au decis să facă baie. Cel care fusese plesnit a rămas prins în noroi şi a începea să se scufunde, însă prietenul său l-a salvat. După ce fusese salvat din scufundare, el a scris pe piatră: „Azi, prietenul meu cel mai bun mi-a salvat viaţa”.
Cel care şi-a plesnit prietenul a întrebat: „După ce te-am rănit, ai scris în nisip, şi acum scrii pe piatră…de ce?” Prietenul său i-a răspuns: „Când cineva ne răneşte, ar trebui să scriem acel lucru în nisip, unde vânturile iertării îl pot şterge uşor. Însă când cineva ne face un bine, trebuie să gravăm acel lucru în piatră, unde niciun vând nu îl poate şterge.”
Învaţă să îţi scrii durerile în nisip şi să gravezi câştigurile în piatră!
Se spune că e nevoie de un minut pentru a găsi o persoană specială, o oră pentru a o aprecia, o zi pentru a o iubi, dar o viaţă întreagă pentru a o ierta. „Fericirea nu este ceva ce găseşti, este ceva ce creezi.” Viaţa este prea scurtă pentru a-ţi irosi timpul urând pe cineva. Bucură-te de fiecare moment al vieţii!

luni, 20 ianuarie 2014

Primatul şi sinodalitatea nu se exclud

Dialogul teologic între catolici şi ortodocşi


de Andrea Palmieri
Subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Au trecut aproape patru ani de la ultima sesiune plenară a Comisiei mixte internaţionale, care a avut loc la Viena în septembrie 2010, însă, în pofida acestui lung interval, nu se poate afirma deloc că dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă s-a oprit.
De fapt, aceşti ani au fost dedicaţi pregătirii unei schiţe de document care să fie supus studiului membrilor comisiei în următoarea sesiune plenară, care, conform celor concordate de cei doi copreşedinţi, cardinalul Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, şi mitropolitul Ioannis Zizioulas, ar trebui să se ţină în septembrie la Novi Sad în Serbia. Schiţa documentului a fost elaborată printr-un lung proces redacţional, care a cuprins înainte de toate o întâlnire a unui grup de redactare în iunie 2011 la Creta şi apoi două reuniuni ale comitetului de coordonare a comisiei în noiembrie 2011 la Roma şi în noiembrie 2012 la Paris. Documentul, al cărui text este sub embargo până când comisia însăşi nu va decide cu privire la eventuala sa publicare, este dedicat raportului teologic şi ecleziologic dintre primat şi sinodalitate în viaţa Bisericii la nivel local, regional şi universal.
Elaborarea documentului a fost destul de complexă, deoarece rămâne o anumită divergenţă de apropiere de tematica în discuţie nu numai între catolici şi ortodocşi, ci şi în cadrul delegaţiilor. Pentru acest motiv, este deosebit de greu să se prevadă care va fi rezultatul următoare sesiuni plenare, care va fi chemată să evalueze schiţa documentului. Pentru continuarea drumului întreprins, este esenţial ca fiecare participant să nu pretindă că la acest stadiu al dialogului conţinutul noului document corespunde în mod punctual şi exhaustiv formulării doctrinei din propria Biserică, ci să fie conştient că el trebuie mai degrabă să exprime, cu un limbaj inovator care să nu trădeze însă depozitul de credinţă, consensul care până acum a fost posibil să se obţină cu privire la tema în discuţie.
A reflecta împreună, în adevăr şi în caritate, despre aceste tematici începând de la ceea ce ne uneşte şi fără a ascunde ceea ce încă ne desparte reprezintă deja un pas important al unui proces care încă nu a ajuns la capăt. De fapt, documentele Comisiei Mixte Internaţionale, prin natura lor, nu sunt nişte tratate teologice în care este expusă doctrina în întregimea sa sistematică. Aceste documente n-au nici o pretenţie să prezinte noi poziţii magisteriale, ci pur şi simplu reprezintă rodul muncii comisiei care este oferit reflecţiei Bisericilor de provenienţă ca ajutor în drumul spre restabilirea comuniunii depline. Autorităţile competente ale fiecărei Biserici, şi nu numai comisia teologică, vor aprecia când, odată depăşite toate diviziunile, acest drum, cu ajutorul lui Dumnezeu care este adevăratul şi unicul artizan al unităţii, va fi în sfârşit încheiat.
În această perspectivă, aşadar, a trata problema delicată a raportului existent între primat şi sinodalitate în viaţa Bisericii nu are ca ţintă un compromis doctrinal între aspectele cele mai puternice din ambele Biserici, adică tradiţia sinodală a Bisericilor Ortodoxe şi forţa primaţială a Bisericii Catolice, ci mai degrabă vrea să arate că aceste aspecte fundamentale care ţin de însăşi natura Bisericii nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă se presupun unul pe altul. Astfel, dialogul teologic încetează să fie un exerciţiu pur teoretic şi permite creştinilor din Orient şi din Occident să cunoască profund tradiţiile reciproce pentru a le înţelege şi, uneori, şi pentru a învăţa de la ele, rămânând fideli principiului fundamental al dialogului ecumenic, care constă într-un schimb reciproc de daruri.
Pe de o parte, Biserica Catolică va trebui să admită că încă n-a dezvoltat în viaţa sa şi în structurile sale ecleziale acel nivel de sinodalitate care ar fi posibil şi necesar dintr-un punct de vedere istoric şi teologic şi că întărirea sinodalităţii reprezintă cea mai importantă contribuţie a Bisericii Catolice la recunoaşterea primatului episcopului de Roma. Pe de altă parte, se poate aştepta pe bună dreptate de la Bisericile Ortodoxe recunoaşterea faptului că un primat chiar şi la nivelul universal al Bisericii nu este numai posibil şi legitim din punct de vedere teologic, ci este necesar şi că acesta nu este deloc în contrast cu ecleziologia ortodoxă, ci este compatibil cu ea.
Un sprijin semnificativ pentru dialogul dintre catolici şi ortodocşi a venit de la papa Francisc, care în exortaţia apostolică Evangelii gaudium a afirmat în mod caracteristic: "În dialogul cu fraţii ortodocşi, noi, catolicii, avem posibilitatea de a învăţa ceva în plus despre semnificaţia colegialităţii episcopale şi despre experienţa sinodalităţii. Printr-un schimb de daruri, Duhul ne poate conduce tot mai mult la adevăr şi la bine" (nr. 246). O asemenea idee a fost exprimată de papa Francisc în interviul acordat părintelui Antonio Spadaro, director al "La Civilt? Cattolica", unde episcopul de Roma destăinuia că vrea "să înveţe" de la ortodocşi "despre sensul colegialităţii episcopale şi despre tradiţia sinodalităţii". Reflecţia comună despre cum se conducea Biserica în primele secole - continua papa Francisc - "va da roade la timpul său". Între timp, în relaţiile ecumenice, este important "nu numai să ne cunoaştem mai bine, ci şi să recunoaştem ceea ce Duhul a semănat în alţii ca un dar şi pentru noi. A merge uniţi în diferenţe. Nu există alt drum pentru a ne uni. Acesta este drumul lui Isus".
Este uşor de înţeles cum treptat ce se apropie de problema crucială a exercitării primatului în Biserica Universală, care în cursul istoriei a reprezentat unul dintre punctele de dezacord mai mare între ortodocşi şi catolici, dialogul devine mai complex şi progresele devin mai lente. Totuşi, chiar dacă drumul poate să pară încă lung, trebuie recunoscut că dialogul aduce deja roade importante, printre care rodul principal este desigur cel al unei regăsite fraternităţi şi colaborări efective.
Prezenţa delegaţiilor care proveneau din aproape toate Bisericile ortodoxe şi mai ales istorica participare personală a patriarhului ecumenic la inaugurarea solemnă a pontificatului papei Francisc la 19 martie, precum şi vizitele la papa a patriarhului grec ortodox de Antiohia, Yuhanna al X-lea, la 27 septembrie, şi a patriarhului grec ortodox de Alexandria, Teodor al II-lea, la 30 septembrie, sunt un semn incontestabil al drumului deja făcut.
În această direcţie s-a desfăşurat şi intensa activitate de contacte cu Bisericile ortodoxe ale preşedintelui Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cardinalul Koch, şi ale colaboratorilor săi, printre care se pot menţiona vizitele cardinalului în România şi la Moscova, unde a avut posibilitatea de a întâlni pe patriarhul Daniel, respectiv pe patriarhul Kiril.
Un alt exemplu semnificativ de relaţii optime care s-au dezvoltat în aceşti ani este colaborarea dintre Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor şi Apostolik? Diakonia a Bisericii din Grecia pentru proiecte de formare culturală care au ca scop o cunoaştere reciprocă mai mare, care în 2013 a crescut ulterior. De fapt, Apostolik? Diakonia nu numai că a organizat pentru al nouălea an consecutiv un program estiv de studiu al limbii greceşti şi de cunoaştere a culturii ortodoxe pentru studenţi catolici, ci, începând din anul abia încheiat, a decis să finanţeze şi un curs de limbă neogreacă la Institutul Pontifical Oriental din Roma.
Multele întâlniri realizate şi experienţele pozitive de colaborare arată cum se deschid tot mai multe drumuri spre comuniunea deplină, în diversitatea legitimă a Bisericilor locale. De-a lungul acestui drum nu trebuie să ne descurajăm din cauza dificultăţile care se întâlnesc, ci, dimpotrivă, rămânând înrădăcinaţi în Cristos, "păstorul şi episcopul sufletelor noastre" (1Pt 2,25), inima noastră se va încălzi, aşa cum s-a întâmplat pentru discipolii din Emaus, menţinând vie speranţa ca să se împlinească voinţa Domnului, "ca toţi să fie una" (In 17,21).
(După L'Osservatore romano, 19 ianuarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro 

"Persoana consacrată nu este o insulă"

Colocviu cu arhiepiscopul Rodríguez Carballo, secretar al
Congregaţiei pentru călugări


de Nicola Gori

Spre deosebire de "profeţii care anunţă nenorociri" şi în pofida umbrelor şi dificultăţilor, viaţa călugărească este bogată în vitalitate, în ferment evanghelic, în angajare profetică în diferitele periferii existenţiale. Este un cadru realist, dar plin de încredere şi de speranţă cel pe care arhiepiscopul José Rodríguez Carballo, secretar al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, îl trasează în acest interviu acordat ziarului nostru.

Anul care s-a încheiat a avut succesiunea a doi papi. Cum a trăit această trecere dicasterul dumneavoastră?

Congregaţia a primit renunţarea lui Benedict al XVI-lea cu uimire şi cu o anumită îngrijorare. Uimire pentru că nu ne aşteptam la asta, îngrijorare pentru că eram foarte conştienţi de cât pierdeam: Benedict al XVI-lea iubea viaţa consacrată şi îi acordase multă atenţie. Însă imediat ce am aflat că succesorul său era cardinalul Bergoglio, un călugăr, bucuria a fost indescriptibilă. Acum când au trecut zece luni de la alegerea sa, nu putem să nu vedem în decizia surprinzătoare a lui Benedict al XVI-lea un gest profetic; şi în alegerea papei Francisc un mare dar oferit Bisericii şi lumii, deci şi vieţii consacrate. Pontiful iubeşte viaţa călugărească şi consacrată şi o cunoaşte foarte bine. Nu trebuie uitat că este însăşi viaţa sa. Şi în aceste luni a dedicat foarte multă atenţie promovării acestei forme de urmare a lui Cristos. Pe de altă parte, Congregaţia noastră lucrează în strânsă colaborare cu Sfântul Părinte şi se simte foarte susţinută de el. Pentru mine, ca secretar al dicasterului nostru, este un mare dar să lucrez aproape de papa Francisc.

Ce bilanţ al activităţii dicasterului se poate trasa în anul care abia a trecut?

Bilanţul pe care pot să-l fac este foarte pozitiv. Dicasterul a luat în mână "pulsul" vieţii consacrate în lume. O viaţă foarte bogată şi rodnică, evanghelic vorbind. În viaţa consacrată, contrar cu ceea ce spun "profeţii care anunţă nenorociri", care nu lipsesc printre oamenii Bisericii şi chiar printre consacraţi - primii probabil pentru o judecă numai superficial, ceilalţi pur şi simplu pentru că nu o trăiesc aşa cum ar trebui - există mult frumuseţe, multă vitalitate şi semnificaţie evanghelică, pentru că există multă sfinţenie şi angajare profetică în diferitele periferii existenţiale. Dicasterul este angajat activ în promovarea tuturor acestor aspecte pozitive. Este un obiectiv pe care-l ducem la capăt prin întâlnirea cu superiorii generali, cu fiecare călugăr - există atâtea întâlniri zilnice! - şi cu participarea frecventă la capitlurile generale sau la alte momente de formare. În afară de a insera în organicul dicasterului membri care cunosc bine teologia vieţii consacrate, se lucrează foarte bine cu cele două Uniuni ale superiorilor generali şi superioarelor generale şi cu unele comisii de experţi care vin din afară şi tratează diferite tematici care interesează viaţa consacrată. Un instrument de însufleţire este revista pe care dicasterul o publică la fiecare patru luni, "Sequela Christi", în afară de cursul de formare care se ţine în fiecare an la Universitatea Urbaniana. Dicasterul are şi în şantier redactarea câtorva documente referitoare la viaţa contemplativă, la fraţii laici, la gestionarea bunurilor, la revizuirea documentului Mutuae relationes, în colaborare cu Congregaţia pentru Episcopi.

Cum răspundeţi la situaţiile de dificultate în care trăiesc unele comunităţi călugăreşti?

Umbre şi dificultăţi nu lipsesc, ca în orice realitate a Bisericii. Mă refer la abandonări, la anumite situaţii de mediocritate şi de conflict, precum şi la gestionarea bunurilor. Aceste dificultăţi sunt pentru dicaster adevărate provocări. Încercăm să răspundem la ele cu consultanţa juridică, însoţind unele institute aflate în dificultate prin figurile asistentului, vizitatorului sau comisarului pontifical. În afară de asta, ducem înainte câteva iniţiative pentru a preveni situaţii dificile de gestionat: de exemplu, în martie dicasterul va organiza un seminar de studiu despre gestionarea bunurilor din partea călugărilor. Pe de altă parte, aşa cum am spus deja, există o relaţie strânsă cu Sfântul Părinte, care ne susţine şi atunci când sunt de luat decizii nepopulare şi care ne încurajează în diferitele iniţiative propuse de dicaster. Vrem un dicaster "propunător" şi nu numai care să o facă pe "notarul". Pe de altă parte, vreau să spun că se creşte mult în colaborarea interdicasterială. Există întâlniri frecvente între diferite dicastere.

A merge împreună: este o invitaţie pe care papa Francisc a adresat-o de multe ori credincioşilor şi îndeosebi călugărilor. Cum trebuie aplicat în cotidian?

Acest principiu de "a merge împreună" pentru călugări comportă o strânsă relaţie şi comuniune ad intra a propriului institut, dar şi ad extra între diferitele institute şi cu laicii. În cadrul fiecărui institut, faptul de a merge împreună se trăieşte în viaţa fraternă în comunitate, care astăzi este percepută ca un element esenţial al vieţii călugăreşti şi ca prima sa formă de misiune. Între institute, faptul de a merge împreună se trăieşte ducând înainte activităţi şi opere împreună, în special între institutele cu o anumită afinitate carismatică. Aceasta este deja o realitate frumoasă, îndeosebi în regiuni periferice. Cu laicii se lucrează mult în domeniul învăţământului şi al sănătăţii, precum şi în activităţi sociale. Este necesar de reafirmat că astăzi mai mult ca oricând pentru călugări devine urgent să se răspundă la vocaţia şi la misiunea comuniunii care devine colaborare şi interdependenţă, atitudine care se naşte dintr-o puternică spiritualitate de comuniune. Papa ne aminteşte că persoana consacrată nu este o insulă. Nu cred că trădez gândirea sa dacă spun că nici institutele nu se pot considera nişte insule.

A adora şi a sluji sunt două dimensiuni fundamentale ale călugărilor. Uneori a prevalat una asupra celeilalte. Cum trebuie armonizate în slujba poporului lui Dumnezeu?

Dimensiunea contemplativă sau mistică şi dimensiunea misionară sunt elementele fundamentale ale vieţii consacrate. Prima trebuie să apară în a doua şi a doua trebuie să se alimenteze din prima. Deci trebuie să se aibă un proiect de viaţă pe care eu l-aş numi "ecologic", adică unul care să armonizeze aceste două dimensiuni. Văd aici o mare provocare pentru formarea atât permanentă cât şi iniţială. În acest sens consider că trebuie să se facă un "salt de calitate" şi să se evite un pseudo-misticism precum şi un activism care nu ţine cont de exigenţa unei profunde experienţe a lui Dumnezeu.

Una din temele asupra căreia insistă papa este aceea de a vesti evanghelia până la periferiile nu numai fizice, ci şi existenţiale. Este o invitaţie mai ales pentru persoanele consacrate?

Da. Viaţa călugărească şi consacrată este chemată să vestească evanghelia în orice loc şi în orice împrejurare, îndeosebi în periferiile existenţiale. Papa Francisc ne provoacă în mod constant să luăm această direcţie. A făcut-o de exemplu în timpul întâlnirii frumoase pe care a ţinut-o cu superiorii generali la 29 noiembrie. Cu acea ocazie a cerut călugărilor să iasă spre periferiile marcate de sărăcie, dar şi spre periferiile gândirii. Viaţa consacrată deja face mult în aceste periferii, dar nu poate să adoarmă. Spaţiul său privilegiat se află în aceste domenii de frontieră, deci trebuie să le reviziteze mereu. Viaţa consacrată, ne amintea atunci papa Francisc, trebuie să fie profetică. Aceasta este o dimensiune la care nu se poate renunţa, care nu se poate negocia. Nu putem pur şi simplu să ne jucăm că suntem persoane consacrate.

Imigratul şi cel fără acoperiş care bat la uşi interpelează şi persoanele consacrate. În ce mod răspundeţi la această provocare?

Este vorba de realităţi care cer vieţii consacrate o viaţă mai apropiată de acest tip de sărăcie. Nu numai o apropiere fizică, dar aş spune mai ales o apropiere existenţială, în aşa fel încât stilul de viaţă al călugărilor să nu se îndepărteze de cel al săracilor şi să nu-i scandalizeze pe cei săraci. Sărăcia practicată de călugări nu se poate reduce la o simplă ideologie, ci este o formă concretă de a trăi. În acest sens, călugării sunt chemaţi să ducă o viaţă mai austeră şi esenţială, o viaţă mai în consonanţă cu votul de sărăcie care să-i facă să fie şi să se simtă cu adevărat liberi în faţa bunurilor materiale; o viaţă solidară cu săracii, punând şi în slujba lor structuri şi spaţii care aparţin călugărilor şi împărtăşind cu ei bunurile pe care Providenţa le aduce. Şi aici văd o mare provocare pentru călugări. Aceştia fac deja mult pentru cei nevoiaşi, însă iubirea ne determină să facem mult mai mult.

Care sunt proiectele Congregaţiei pentru viitor?

Înainte de toate aş spune că anii 2014 şi 2015 vor fi marcaţi pentru noi de pregătirea şi celebrarea anului vieţii consacrate, care vrem - şi pentru asta vom munci - să fie un an de har pentru toate persoanele consacrate. Există multe proiecte. Între acestea, în 2014 va fi un seminar de studiu despre gestionarea bunurilor din partea călugărilor. Se va desfăşura în zilele de 8 şi 9 martie la auditorium Antonianum din Roma şi vor participa toţi economii generali şi econoamele generale. În noiembrie este programată şi Adunarea Plenară a Congregaţiei noastre, care va reflecta asupra lui novum în viaţa consacrată. În afară de asta, vor fi periodic scrisori adresate tuturor persoanelor consacrate care vor încerca să actualizeze pentru ele magisteriul papei Francisc şi să pregătească bine anul vieţii consacrate, cu ocazia căruia vom avea, de asemenea, diferite întâlniri internaţionale la Roma.
(După L'Osservatore Romano, 18 ianuarie 2014)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro 

duminică, 19 ianuarie 2014

Ce înseamnă IHS?

Întrebare: În timp ce participam la o Liturgie într-o
biserică veche, am observat că pe altar era inscripţionat “IHS”. Unul dintre membrii familiei mele a spus că aceasta înseamnă “I Have Suffered” (trad. “Eu am suferit”). Este corect?
Răspunsul simplu este: Nu, IHS nu este un acronim pentru “I Have Suffered”. IHS este o cristogramă – o combinaţie de litere care reprezintă numele sfânt “Isus”. Cărturarii din vechime abreviau numele sacru al lui Isus folosind primele două litere din nume, sau prima şi ultima literă, cu o linie deasupra grupului de litere. De exemplu, literele greceşti Chi-Rho (care arată ca şi literele X şi P) erau abrevierea numelui “Christos”. De asemenea, I (iota) şi H (eta) sunt primele litere greceşti pentru “Isus”. Cândva în secolul al II-lea, a treia literă, S (sigma), a fost adăugată, dând astfel grupul IHS. Aceste cristograme, cum sunt XP sau IHS, serveau drept coduri secrete, care, dacă erau inscripţionate pe un mormânt, indicau că acolo este un creştin decedat; sau pe poarta unei case, indicau o casă a unui creştin.
Sfântul Bernardin de Siena (1380-1444) şi ucenicul său Sf. Ioan de Capistrano (1386-1456) au folosit monograma IHS pentru a promova Preasfântul Nume al lui Isus. În misiunile lor de predicare în toată Italia, ei au avut pancarte din lemn care aveau inscripţionate literele IHS înconjurate de raze. Sf. Bernardin şi Sf. Ioan binecuvântau credincioşii cu această monogramă, invocând numele lui Isus, şi multe miracole au fost relatate. De asemenea, ei încurajau oamenii să pună monograma deasupra porţilor oraşelor sau deasupra porţilor caselor în care locuiau, în locul unui însemn de familie, pentru a arăta devoţiunea şi supunerea lor faţă de Domnul.
Fiecărui element, Sf. Bernardin i-a atribuit un sens, o semnificaţie: soarele central este aluzie clară la Cristos care dă viaţă aşa cum face soarele, şi sugerează ideea de iradiere a carităţii, a iubirii. Căldura soarelui este răspândită de raze, în număr de 12 linii ondulatorii cu referire la drumurile întortocheate ale Apostolilor şi apoi 8 raze drepte care reprezintă Fericirile evanghelice; fâşia care înconjoară soarele reprezintă starea de beatitudine a celor fericiţi, care nu cunoaşte sfârşit, fondul celest este simbol al credinţei, iar aurul, al iubirii. Tot simbolul este înconjurat de inscripţia exterioară în latină luată din Scrisoarea Sf. Paul către Filipeni: “În numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt”.
Contracarând obiecţiile unora care considerau această veneraţie drept superstiţie, Papa Martin al V-lea, în anul 1427, a aprobat venerarea cuvenită a Preasfântului Nume şi a inclus şi crucea în această monogramă IHS. În mare parte datorită predicării Sf. Bernardin, Numele “Isus” a fost adăugat la rugăciunea Bucură-te, Marie: “Binecuvântat este rodul trupului tău, Isus”. În acest timp, de asemenea, datorită declinului grecilor şi predominanţei latinilor, IHS a fost văzut ca un acronim pentru latinescul “Iesus Hominum Salvator”, care înseamnă “Isus Mântuitorul Omenirii”.
Trigrama Sf. Bernardin a avut mare succes, răspândindu-se în toată Europa. Ioana d’Arc şi-a cusut-o pe stindardul ei de luptă, şi mai târziu a fost adoptată ca emblemă de Societatea lui Isus, care a devenit susţinătoare a cultului şi doctrinei, dedicând Preasfântului Nume al lui Isus cele mai frumoase şi măreţe biserici edificate în toată lumea.
În 1530, Papa Clement al VII-lea a autorizat Ordinul Franciscan să recite Oficiul Preasfântului Nume al lui Isus; celebrarea, de acum prezentă în diferite localităţi, a fost extinsă la toată Biserica de Papa Inocenţiu al XIII-lea în 1721. Ziua celebrării a variat între primele duminici din ianuarie, pentru a se atesta la 2 ianuarie până în anii 1970, când a fost suprimată. Papa Ioan Paul al II-lea a reintrodus-o, fixând la 3 ianuarie comemorarea facultativă în Calendarul roman sau latin.
Cel mai important este faptul ca fiecare dintre noi să arate respectul şi devoţiunea cuvenite faţă de Numele lui Isus. Ne amintim din nou cuvintele Sfântului Paul către Filipeni: “pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (2,10-11). Aşa cum numele dă identitate unei persoane, Numele lui Isus reaminteşte celui care îl aude cine este El şi ceea ce a făcut El pentru noi. Ţineţi minte că numele Isus înseamnă “Iahve mântuieşte” sau “Iahve este mântuirea”.
Cel care invocă numele Domnului nostru cu o credinţă plină de respect, apelează la El şi imploră ajutorul Său divin. Un manual vechi de spiritualitate vorbea despre patru recompense speciale pentru invocarea Numelui Preasfânt: în primul rând, Numele lui Isus aduce ajutor în nevoile trupului. Isus Însuşi a promis la Înălţarea la cer: “În Numele Meu vor alunga diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca” (Marcu 16,17-19).
În al doilea rând, Numele lui Isus ne ajută în încercările spirituale. Isus a iertat păcatele, şi prin invocarea Numelui Său, păcatele continuă să fie iertate. La Rusalii, Sf. Petru a repetat profeţia lui Ioil: “Atunci, oricine va invoca Numele Domnului va fi mântuit” (Fapte 2,21). Atunci când Sf. Ştefan, primul martir, era ucis cu pietre, el a invocat Numele Domnului şi s-a rugat: “Doamne Isuse, primeşte sufletul meu” (Fapte 7,59).
În al treilea rând, numele lui Isus protejează persoana împotriva lui Satana şi a ispitelor lui. Isus, cu autoritatea Sa, l-a certat pe Satana şi a scos demonii din oameni (a se vedea de exemplu ispitirea din deşert, Matei 4,1-11). În fine, noi primim fiecare har şi binecuvântare pin Numele Preasfânt al lui Isus. El a spus: “Adevăr, adevăr vă spun: orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23-24). Mai pe scurt, Sf. Paul a spus: “Şi tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate [să le faceţi] în numele Domnului Isus” (Coloseni 3,17).
[Răspunsul original a fost completat cu câteva rânduri dintr-un material de pe Radio Vatican.]
Autor: pr. William P. Saunders 
Traducere: Gabriela Maria 
Sursa: Catholic Herald, 15 ianuarie 2014

miercuri, 1 ianuarie 2014

Cum a apărat Sfântul Vasile cel Mare dreapta credință

Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit.
Aceasta continuă şi astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă.

Secolul al IV-lea este descris ca fiind secolul de aur al Bisericii creştine, pentru că atunci au activat cele mai alese personalităţi ale vieţii creştine, cele mai luminate minţi ale epocii patristice. În secolul al IV-lea s-au evidenţiat trei bărbaţi virtuoşi, numiţi şi cei trei Capadocieni: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigorie de Nazianz, care au desfăşurat o activitate literară şi pastorală de neîntrecut.
Cei trei Sfinţi Părinţi formează grupul Marilor Capadocieni. Referindu-se la aceștia trei, patrologul Andrew Louth în lucrarea The Cappadocians (p. 289) susţine că includerea în acelaşi grup a Sfântului Vasile, împreună cu prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz şi fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, sub denumirea de Părinţii Capadocieni (iniţial, Marii Capadocieni), reprezintă produsul învăţaţilor moderni, care au considerat semnificative legăturile de familie, localizarea geografică şi angajamentul teologic similar pe care l-au perceput la cei trei. Deci, strâns uniţi de legăturile de sânge şi de prietenie, au contribuit cu toţii la triumful credinţei în Niceea şi Constantinopol, în Orient şi în special în Asia Mică. Cât priveşte talentul şi dăruirea de sine a fiecăruia pentru binele Bisericii, se poate spune că s-au completat unul pe altul: „Sfântul Vasile era cu preeminenţă un om al acţiunii şi al guvernării, Sfântul Grigorie de Nazianz, un orator, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, un filosof. Dintre cei trei, Sfântul Vasile era, fără îndoială, cel mai talentat” (J. Tixeront, A handbook of Patrology, p. 169). Cei trei Părinți Capadocieni reprezintă o splendidă constelaţie pe firmamentul Bisericii din Capadocia. S-a spus că, în această trinitate, sunt concentrate toate razele acelei strălucite epoci a creştinătăţii.
Calificativul de cel Mare
Teologul englez Johannes Quasten, în manualul său de Patrologie, afirmă că doar unuia singur dintre cei trei Părinţi Capadocieni i s-a atribuit numele de cel Mare, şi anume, Sfântului Vasile. Calificările sale remarcabile ca arhipăstor al Bisericii şi organizator, ca mare exponent al doctrinei creştine şi ca un al doilea Atanasie în apărarea Ortodoxiei, ca Părinte al monahismului oriental şi reformator al Liturghiei, a motivat conferirea unui astfel de titlu. Sfântul Vasile era numit Cel Mare, chiar şi în rândul contemporanilor săi şi îşi binemerita titlul din numeroase motive. Era Cel Mare ca exponent al doctrinei creştine şi ca autor de omilii folositoare de suflet, mai mare, încă, în viaţa practică, în rolul său de prelat al Bisericii şi de om al faptelor. Putem spune, pe drept cuvânt, că, „dintre cei trei mari Capadocieni, Vasile era cel practic, Grigorie din Nazianz, vorbitorul şi scriitorul, iar Grigorie de Nyssa, gânditorul” (Otto Bardenhewer, Patrology, 1908, p. 280).
Referindu-ne la caracterul Sfântului Vasile şi la darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat, putem preciza că trăsătura dominantă a caracterului Sfântului Vasile pare să fie o deplinătate armonioasă a darurilor cu care acesta a fost înzestrat. Biserica s-a bucurat de un număr restrâns de astfel de oameni, atât de desăvârşiţi şi atât de cumpătaţi. A îmbinat la un stadiu înalt geniul din Roma cu cel din Grecia. Sfântul Vasile este atât un om al doctrinei, a cărui gândire clară, obiectivă, îndrumă o întreagă generaţie, cât şi un om de acţiune, cu un caracter ferm, care ştie ce urmăreşte şi foloseşte cu înţelepciune mijloacele pentru a-şi  îndeplini scopul.
Nimic din opera episcopului de Cezareea nu este învechit. Aceasta continuă şi astăzi să ne încânte prin eleganţa stilului, prin înalta gândire, şi mai ales prin caracterul remarcabil al omului pe care opera sa ni-l descoperă. Încă din ziua următoare morţii sale, Sfântul Vasile se bucură de cinstea de a fi numit cel Mare. Secole de-a rândul au confirmat acest omagiu, pe care puţini episcopi l-au meritat până la această treaptă.
Patrologul Ernest Simmons e de părere că ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise l-au transformat într-un doctor al Bisericii Universale, dar ar fi rămas Vasile cel Mare chiar dacă n-ar fi scris nici un rând.
În Sfântul Vasile cel Mare avem de fapt icoana ierarhului ortodox. De aceea, pentru oricine este dificil ca, în câteva pagini, să arate măcar în parte complexitatea personalităţii marelui mitropolit, măreţia slujirii lui ierarhice, sfinţenia vieţii, puterea cuvântului lui de predicator, spiritul său organizatoric şi grija faţă de săraci şi bolnavi.
A învățat tainele credinței în familie
Părinţii Sfântului Vasile erau mari proprietari de pământuri. Îmbrăţişaseră de timpuriu creştinismul, îl cunoscuseră bine pe Sfântul Grigorie Taumaturgul, episcopul Neocezareii, şi, întâi de toate, înduraseră cu o răbdare neclintită persecuţia de sub împăratul roman Maximian, la anul 311.
Aceşti creştini bogaţi, cunoscuţi mai ales pentru virtutea lor, fuseseră gata să primească şi cununa muceniciei. Suferiseră mai mult de şapte ani, trăind prigoniţi prin pădurile umbroase ale munţilor Pontului. Acolo nu-i ajungea mânia şi ura prigonitorilor. Dimpreună cu ei au suferit câţiva prieteni şi puţini dintre numeroşii lui slujitori.
Bunica sa după tată era Macrina cea bătrână, fostă ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Sfântul Vasile era unul din cei 10 fraţi, dintre care trei vor fi episcopi: Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta; cinci vor fi monahi: cei trei dinainte, plus Naucratios şi Macrina cea tânără; vor fi şase sfinţi în familia mare: Sfânta Macrina cea bătrână, Sfânta Emilia (mama lui), Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru și Sfânta Macrina cea Tânără. Bunica Macrina a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără.
Sfântul Grigorie Teologul († 390), care cunoştea bine familia lui Vasile, închină rânduri mişcătoare faptelor şi virtuţii bunicului şi bunicii prietenului Vasile.
Conţinutul creştin al educaţiei pe care tânărul Vasile o primeşte în sânul familiei sale i-a fost transmis prin evlavie, căci, după mărturia Sfântului Grigorie de Nazianz, trăsătura caracteristică pe care Sfântul Vasile a primit-o de la strămoşii săi a fost pietatea (Grégoire de Nazianze, Discourse funèbres).
Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție
Locul central în familie îl ocupa bunica, Macrina. Ea era o fire tare, voluntară, avea destulă învăţătură de carte şi mai ales era un purtător autentic al tradiţiei bisericeşti. Şi aceasta se întâmpla fiindcă, născându-se între anii 250 şi 255, stătuse în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul şi se adăpase cu învăţătura şi predania lui. Sfântul Vasile va spune despre sine mai târziu, într-o scrisoare, că „am păstrat în mine aceeaşi învăţătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă şi de la bunica mea, Macrina. Această credinţă n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinţii încă de la început. Ca şi sămânţa, care din mică se face mare prin creştere, dar în fiinţa ei rămâne aceeaşi şi soiul ei nu se schimbă, dar prin dezvoltare ea se desăvârşeşte, tot aşa înţeleg că şi învăţătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit şi s-a desăvârşit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeaşi”. (epist. 223, III). Să reţinem că cele mai sus au fost afirmate de Sfântul Vasile cel Mare pentru a combate noutăţile doctrinare ce apăruseră la Neocezareea şi, deci, faptul că el socoteşte drept criteriu al adevăratei credinţe tradiţia transmisă din generaţie în generaţie. Referitor la aceasta, în tratatul Despre Sfântul Duh, menționează: „Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia apostolilor. Ambele (forme de transmitere) au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii (împotriva acestei afirmaţii). Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile (care n-au temei) scris, ca şi când n-ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvinte epiclezei, (care se rostesc) în timpul sfinţirii pâinii (sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte), pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea Tainei. În virtutea căror scrieri binecuvântăm apa botezului, untdelemnul ungerii, şi pe cel care se botează? Nu învirtutea tradiţiei (transmise) în mod tainic ? În care scriere avem temei pentru ungerea cu untdelemn? Obiceiul de a afunda de trei ori pe omul (care se botează), de unde îl avem ? Şi celelalte obiceiuri legate de botez, cum este lepădarea de Satan şi de îngerii lui, în care scriere (îşi au temeiul)? Nu (provin toate acestea) din învăţătura părinţilor noştri păstrată în taină, care bine au ştiut că prin tăcere se păstrează caracterul sacru al tainelor ? De altfel, cum era posibil să fie exprimat în scris sensul acelora pe care nici să le vadă nu este permis celor neiniţiaţi?” (Despre Sfântul Duh, cap. 27, în PSB, vol. 12, p. 79)
Apărător al dreptei credinței
 Pentru formarea viitorului apărător al tradiţiei ortodoxe, anii petrecuţi în singurătatea Pontului sunt mult mai importanţi decât cei petrecuţi în strălucitoarele centre culturale ale vremii. În aceşti ani, adânceşte studiul Sfintei Scripturi şi din moştenirea sa literară ne putem face o imagine clară despre vastele şi profundele sale cunoştinţe scripturistice. Întrucât Sfântul Vasile a preferat totdeauna să facă apel la numai la aceste cunoştinţe ale sale, şi numai cu prilejuri speciale a recurs la bogatele sale cunoştinţe din cultura profană a vremii sale, putem afirma că retragerea Sfântului Vasile în Pont, a constituit cea de a doua perioadă şi poate cea mai importantă a formării sale.
Ca arhiepiscop de Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a desfăşurat o complexă şi bogată activitate, desăvârşind planurile sale de slujire a Bisericii, astfel că dacă ar trebui să i se găsească un nume, se consideră că unul singur este care să-l exprime în întregime, aşa cum este Taumaturgul, pentru Sfântul Grigorie şi Hrisostom pentru Sfântul Ioan din Antiohia, ar trebui, fără îndoială, să nu reţinem decât acesta: Sfântul Vasile episcopul. Deosebit de scumpe îi erau Sfântului Vasile unitatea şi pacea în Biserica lui Hristos, căci „cel care caută pacea Îl caută pe Hristos, că El este pacea” (omilia la Psalmul 36, 10), iar „cine îmbrăţişează pacea în cămara sufletului său, acela pregăteşte sălaş lui Hristos, pentru că Hristos este pace şi în pace doreşte să se odihnească” (Despre îndeletnicirea cu pacea). Formula fides praecedit intellectum (credința precede înțelegerii) este enunţată uneori de Sfântul Vasile cel Mare. Scrierile sale împotriva ereziilor din acel timp sunt toate devotate fundamentării învăţămintelor tradiţionale ale Bisericii. El numește ereziile puroiul Bisericii: „urâta erezie a maniheilor, pe care, dacă ai numi-o puroiul Bisericii, n-ai păcătui faţă de ceea ce i se cuvine.” (Omilii la Hexaemeron, omilia a II-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 89).
Sfântul Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii. Nu a scris nici o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creştine într-o manieră sistematică. Din contra, toate lucrările sale dogmatice au scopul clar de a combate erorile timpului său, în special pe cele ale arienilor şi pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile şi-a scris cele două opere, de maximă importanţă: Contra lui Eunomiu şi Despre Sfântul Duh.  El dezvoltă o teologie adâncă atunci când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum am precizat, el a polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian extremist. Acesta din urmă susţinea că fiinţa lui Dumnezeu este nenaşterea şi că omul, ştiind ce este aceasta, ştie implicit ce este Dumnezeu. Vorbind despre firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „este o realitate care trece dincolo de puterea mea de înţelegere” (epistola 234). Dumnezeu se manifestă prin lucrările sau energiile Sale. „Afirmând – zice Sfântul Vasile – că noi îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru în energiile Sale, nu făgăduim deloc că ne apropiem de El în însăşi fiinţa Lui. Căci dacă energiile Lui coboară până la noi, fiinţa Sa rămâne inaccesibilă” (Ibidem). Este aici o distincţie, însă nu o separare, între ουσια (fiinţa) divină transcendentă şi inaccesibilă şi ενεργια (energiile sau lucrările) revelatoare accesibile.
Într-una din scrisorile sale, Sfântul Vasile afirmă că„cel care se laudă că ar cunoaşte toate să ne explice mai întâi firea furnicii şi abia după aceea să discute despre natura puterii dumnezeieşti, care depăşeşte orice înţelegere. Dar dacă tu n-ai înţeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poţi lăuda că poţi cuprinde în mintea ta puterea cea neînţeleasă a lui Dumnezeu?” (epist. 16). Cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti constă tocmai „în simţământul că fiinţa lui Dumnezeu n-o putem cunoaşte” (epist. 234, II). Se spune că Eunomie a fost atât de mâhnit de înfrângere, încât n-a mai îndrăznit să replice cât timp Sfântul Vasile a fost în viaţă (cf. J. Rivière, Saint Basile, 1925, pp. 13-14).
Ce frumos precizează Sfântul Vasile într-una din epistolele sale, referitor la păstrarea și mărturisirea dreptei credințe: „Sunt conştient şi până în ceasul de faţă că, prin darul Celui care m-a ales la o chemare mai sfântă întru cunoaşterea fiinţei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt, potrivnic învăţăturii celei sănătoase”. (Epistole, epistola 204, VI, în PSB, vol. 12, p. 420). În viziunea Sfântului Părinte, nu este dureros a suferipentru credinţă, ci insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea: „Pentru cei ce sunt condamnaţi la moarte(II Cor. I, 9) nu este dureros a suferipentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea. Pentru luptători nu este atât de neplăcut faptul dea fi răniţi în luptă, cât acela de a nu fi admişi să se lupte”. (Despre Sfântul Duh, cap. 29, în PSB, vol. 12, p. 89). Iar atunci când veni vorba de a mărturisi credința cu îndrăzneală, indiferent de obstacole, opreliști și amenințări, Sfântul Vasile menționează: „… tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că,chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul — şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punându-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe când cei care defaimă pe Duhul, să-şi ia curajul a înfrunta dreapta credinţă cu atâta uşurinţă, iar noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei”. (Despre Sfântul Duh, cap. 30, în PSB, vol. 12, p. 92)
Sfântul Vasile cel Mare – Doctor al Bisericii Universale
Biserica Ortodoxă are, în mod special, respect pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom, pe care îi numeşte şi Învăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că îi numără între sfinţii ei, ci îi numeşte şi mari dascăli, adică îi aşează între cei mai de seamă, cei mai destoinici tâlcuitori ai dumnezeieştilor învăţături.Ceea ce l-a singularizat pe Sfântul Vasile ca mare om al timpurilor sale a fost spiritul de lider pe care l-a demonstrat în acea epocă de tensiuni şi necazuri. Cărţile şi scrisorile scrise, clarificarea unor termeni teologici, precum şi biruinţa sa împotriva ereziilor l-au transformat într-un Doctor al Bisericii Universale.
Această educaţie de calitate, combinaţie de sfinţenie şi caracter, această putere a autorităţii care emana de la el părea a-l ridica deasupra semenilor fără vreun efort propriu, iar sfințenia sa şi discernământul intelectual i-au permis să rezolve bine orice sarcină i-a fost încredinţată. Prin forţa caracterului şi charisma înnăscută de conducător, el a exercitat asupra contemporanilor săi o influenţă decisivă. Dificultăţile nu l-au oprit niciodată, eşecul nu l-a dezarmat; până la sfârşit, a luptat pentru adevăr şi pace. De aceea, Biserica Răsăriteană, pentru care şi-a epuizat resursele, l-a plasat printre cei mai de frunte Doctori ecumenici ai săi, pentru că învăţa pe ceilalţi prin exemplu, ca şi prin cuvânt.
El a fost socotit totdeauna ca primul dintre marii Doctori ecumenici, iar pentru faptul că a explicat dogma Sfintei Treimi a fost numit şi interpretul Cerului.
Răspunsul ferm dat guvernatorului Modest
Toată grija şi atenţia lui Vasile era să liniştească lucrurile şi să pună în evidenţă, faţă de arieni, învăţătura Bisericii. Sfântul Vasile a susţinut lupta Sfântului Atanasie cel Mare contra arienilor şi a apărat învăţătura niceeană, fiind un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. Este remarcabilă în acest sens poziţia pe care a avut-o Sfântul Vasile când l-a întâlnit pe guvernatorul Modest, trimisul împăratului Valens cu misiunea de a-l face să îmbrăţişeze arianismul, sau cel puţin să se împace cu arienii. Când guvernatorul îl ameninţă, arătându-i că o eventuală împotrivire la dorinţa suveranului îl poate duce la confiscarea averii, la exil, la munci şi chiar la moarte, el dă un răspuns care îl uluieşte pe interlocutorul său, dar, în acelaşi timp, îl face să înţeleagă că are în faţă un om demn de toată admiraţia:
„În zadar mă ameninţi cu confiscarea averii, căci nu vei găsi la mine decât aceste haine purtate şi câteva cărţi. Exilul? De exil nu mă tem, căci tot pământul este al Domnului, Căruia Îi servesc. Muncile? Trupul meu este aşa de slăbit, că o singură lovitură îmi va lua viaţa şi-mi va curma chinurile. Moartea? De ea nu mă tem, căci ea mă va uni mai degrabă cu Domnul meu în fericirea cerească, pe care o doresc atât de mult” (cf. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea XLIII, 49).
Minunea redobândirii unei biserici ortodoxe din mâinile arienilor
Referitor la atitudinea sa demnă şi neînfricată contra împăratului Valens, susţinător al ereziei ariene, şi la felul cum au biruit ortodocşii în frunte cu Sfântul Vasile într-una din disputele cu arienii, literatura duhovnicească ne transmite această întâmplare în care este relatat cum împăratul Valens (364-378), el însuși fiind partizanul ereziei ariene, a dat sfântul locaș ortodox din cetatea Niceea comunității ereticilor arieni și a gonit poporul drept-credincios de acolo. Drept aceea, în mare mâhnire fiind toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, apărătorul cel de obşte al Bisericilor, la care toată mulţimea celor dreptcredincioşi venind, cu strigare şi cu tânguire, i-a spus strâmbătatea ce li s-a făcut lor de împărat. Iar Sfântul, mângâindu-i pe ei prin cuvintele sale, îndată s-a dus la împărat, la Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: „Cinstea împăratului stă în judecata sa. Iar înţelepciunea zice: Dreptatea împăratului la judecată se vede. Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe dreptcredincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o rău-credincioşilor?” Zis-a lui împăratul: „Tot la învinuiri te întorci, Vasile? Nu ţi se cuvine ţie să fii aşa”. Răspuns-a Vasile: „Se cuvine mie, pentru dreptate a muri”. Şi înfruntându-se ei şi împotrivindu-se, sta acolo de faţă mai marele bucătarilor împărăteşti, numit Demostene, acela, vrând să ajute arienilor, a spus ceva cu glas încet ocărând pe Sfântul. Iar Sfântul a zis: „Vedem aici şi pe necărturarul Demostene”. Iar stolnicul, ruşinându-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Sfântul i-a zis: „Lucrul tău este să ai grijă de mâncări, nu să fierbi dogmele Bisericii”. Şi a tăcut Demostene ruşinat.
Iar împăratul, pe de o parte, mâniindu-se şi, pe de alta, ruşinându-se, a zis Sfântului Vasile: „Să mergi tu între dânşii să faci dreptate, dar aşa să judeci, ca să nu judeci cu părtinire poporului de-o credinţă cu tine”. Iar Sfântul a răspuns: „De voi judeca cu nedreptate, apoi şi pe mine la surghiun să mă trimiţi şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti şi Biserica să o dai arienilor”. Şi, luând Sfântul scrisoarea de la împărat, s-a întors la Niceea. Şi, chemând pe arieni, le-a zis lor: „Iată, împăratul mi-a dat mie putere ca să fac judecată între voi şi între dreptcredincioşi pentru biserica pe care aţi luat-o cu sila. Iar ei au răspuns lui: Deci, judecă, dar după judecata împăratului”. Iar Sfântul le-a zis: „Să mergeţi, şi voi arienii şi voi, dreptcredincioşilor, şi să închideţi biserica şi, încuind-o, să o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor, şi să puneţi de amândouă părţile păzitori. Şi mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi, după aceasta, să vă apropiaţi de biserică. Şi de se vor deschide singure, cu rugăciunile voastre, uşile bisericii, apoi să fie a voastră biserica în veci. Iar de nu, ne vom ruga noi o noapte şi vom merge cu litie, cântând, la biserică şi de se vor deschide nouă, să o avem pe ea în veci. Iar de nu se vor deschide nici nouă, nici vouă, apoi, iarăşi, a voastră să fie biserica”. Şi plăcut a fost cuvântul acesta înaintea arienilor. Iar dreptcredincioşii se mâhneau asupra Sfântului, zicând că nu după dreptate, ci după frica împăratului a făcut judecata. Şi, luându-se multe măsuri de pază de către amândouă părţile, sfânta biserică străjuită a fost cu tot dinadinsul, pecetluită şi întărită. Şi, rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi de biserică apropiindu-se, nu s-a făcut nici un semn. Şi se rugau de dimineaţă până la al şaselea ceas, strigând: Doamne miluieşte şi nu s-au deschis uşile bisericii şi s-au dus fără dar şi ruşinaţi.
Atunci, marele Vasile, adunând pe toţi dreptcredincioşii, cu femeile şi copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid, făcând acolo priveghere de toată noaptea, apoi au mers dimineaţa cu toţii la cea soborniceasca biserică pecetluită, cântând: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: „Ridicaţi mâinile voastre şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne miluieşte”. Şi aceasta făcându-se, a poruncit Sfântul ca să se facă tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul crucii de trei ori şi a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Şi, glăsuind tot poporul: Amin!, îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăriturile, s-au dezlegat peceţile şi s-a deschis uşa, ca de un vânt şi furtună mare, şi s-a lovit uşa de zid. Iar dumnezeiescul Vasile a început a cânta: „Ridicaţi porţile voastre, ridicaţi-vă porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei”. Şi, intrând Vasile în biserică, cu toată mulţimea dreptcredincioşilor, şi, săvârşind dumnezeiasca slujbă, a slobozit pe popor cu veselie. Iar mulţimea fără de număr de arieni, văzând acea minune, s-a lepădat de credinţa lor cea rea şi la cei dreptcredincioşi s-au adăugat. Şi, aflând şi împăratul, de o judecată dreaptă ca aceasta a Sfântului Vasile, şi de minunea aceea preaslăvită, s-a mirat foarte şi a defăimat urâciunea relei credinţe ariene, însă, orbindu-se de răutate, nu s-a întors la credinţa cea dreaptă şi a pierit rău după aceea. Că, biruit şi rănit fiind el în război, în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie. Iar urmăritorii lui, înconjurând şura cu foc, au aprins-o şi, acolo, împăratul arzând, şi-a dat sfârşitul. Şi a fost moartea aceasta a împăratului, după moartea Sfântului Vasile, dar în acelaşi an, întru care Sfântul s-a mutat către Domnul (Cf. Proloagele pe luna Ianuarie).
Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt
Un alt aspect al activităţii Sfântului Vasile în slujba apărării adevăratei învăţături a Bisericii îl constituie opera sa scrisă. În această perioadă, când arianismul trecea în ultima fază, a pnevmatomahilor, marele ierarh de la Cezareea Capadociei a fost acuzat că răspândeşte o învăţătură greşită cu privire la Sfântul Duh. Mai precis, insinuarea pornea de la faptul că la 7 septembrie 374 Sfântul Vasile a ţinut o Liturghie solemnă şi a folosit expresia doxologică Slavă Tatălui împreună cu Fiul şi cu Duhul Sfânt alături de cea tradiţională: Slavă Tatălui, prin Fiul în Sfântul Duh. Pentru a se justifica, Sfântul Vasile scrie în anul 375 tratatul Despre Duhul Sfânt, adresat prietenului său Amfilohiu, episcop de Iconium. Acest tratat constituie una dintre cele mai importante contribuţii la formularea învăţăturii despre Dumnezeu Sfântul Duh şi constituie, în acelaşi timp o grăitoare mărturie despre credinţa autorului său, care este credinţa de totdeauna a Bisericii. Deci, de la Sfântul Vasile avem noi astăzi cântarea doxologică: Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. 
Înfățișând aici o parte din meritele şi succesul acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credinţă, suntem convinși că oricâte am spune despre lupta lui pentru adevărata credință, nimic parcă nu întregește portretul acestui ilustru bărbat al Bisericii. O muncă uriaşă, desfăşurată pe parcursul unei vieţi relativ scurte, pentru că, Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul pe 1 ianuarie 379, la doar 49 de ani, însă rămâne de-a pururi în memoria vie a Bisericii noastre. (Articol postat pe site-ul doxologia.ro, semnat de pr.  Liviu Petcu)