sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Papa Francisc anunţă că anul 2015 va fi dedicat vieţii consacrate

29.11.2013, Vatican (Catholica) - Uniunea Superiorilor
Generali a avut a 82-a Adunare Generală, desfăşurată la Roma între 27 şi 29 noiembrie. Relatarea a trei experienţe au furnizat baza pentru reflecţii şi întâlniri despre provocările în conducere în lumina Magisteriului şi urmând exemplul dat de Papa Francisc. Sfântul Părinte a ales să se întâlnească cu Superiorii pentru trei ore, în locul unei scurte întâlniri cum se prevedea: nu a fost pregătit un discurs în avans, în schimb a avut loc o discuţie lungă, colocvială şi fraternă, formată din întrebări şi răspunsuri. La sfârşit a anunţat tema pentru 2015.
Primul grup de întrebări au fost despre identitatea şi misiunea vieţii consacrate. Tuturor creştinilor li se cere o abordare radicală, a afirmat Papa, dar persoanele consacrate sunt chemate de Domnul într-un mod special: “Ei sunt bărbaţi şi femei care pot trezi lumea. Viaţa consacrată este profeţie. Dumnezeu ne cere să zburăm din cuib şi să fim trimişi la frontierele lumii, evitând ispita de a le ‘domestici’. Acesta este cel mai concret mod de imitare a Domnului.” Întrebat despre situaţia vocaţiilor, Pontiful a subliniat că există Biserici tinere care aduc roade noi. Aceasta conduce desigur la o re-evaluare a inculturării carismei. Biserica trebuie să urmeze exemplul lui Matteo Ricci, cerând iertare şi privind cu ruşine spre eşecurile apostolice provocate de neînţelegerile în acest spaţiu. Dialogul intercultural trebuie să preseze pentru încorporarea în conducerea institutelor religioase a unor persoane de diferite culturi, exprimând diferite moduri de trăire a carismei.
Papa a insistat asupra importanţei formării, pe care a prezentat-o ca având patru piloni fundamentali: spiritual, intelectual, comunitar şi apostolic. Este obligatorie evitarea oricărei forme de ipocrizie şi clericalism prin intermediul unui dialog cinstit şi deschis despre toate aspectele vieţii: “formarea este o lucrare artizanală, nu o formă de poliţie”, a afirmat el; “urmăreşte să formeze persoane consacrate cu inimă gingaşă, nu acidă, nu asemenea oţetului. Cu toţii suntem păcătoşi, dar nu corupţi.” Întrebat despre fraternitate, Sfântul Părinte a spus că aceasta are o mare putere de atracţie şi presupune acceptarea diferenţelor şi conflictelor. Uneori este dificil să trăieşti fraternitatea, dar fără ea nu pot exista roade. Mai multe întrebări au privit relaţia dintre persoanele consacrate şi Bisericile particulare de care aparţin. Papa a confirmat că personal a experimentat posibilele probleme: “Noi, Episcopii, trebuie să înţelegem că persoanele consacrate nu sunt ajutoare ale noastre, anexe, ci carisme care îmbogăţesc Diecezele.”
Ultimele întrebări au privit frontierele misiunii persoanelor consacrate. “Ele trebuie căutate în funcţie de carisme”, a răspuns Episcopul Romei. Situaţiile de excludere rămân primele priorităţi, s-a mai spus. Alături de aceste provocări s-a amintit misiunea culturală şi educativă din şcoli şi universităţi. Pentru Papa, pilonii educaţiei sunt “transmiterea cunoştinţelor, transmiterea metodelor, transmiterea valorilor. Prin aceste mijloace se comunică credinţa. Educatorul trebuie să fie la înălţimea celor pe care îi educă şi trebuie să dea atenţia potrivită modului în care îl proclamă pe Isus Cristos unei generaţii în schimbare.” Înainte să plece de la întâlnirea cu cei 120 de Superiori Generali, Sfântul Părinte a anunţat că 2015 va fi dedicat vieţii consacrate. A adăugat: “Vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi şi pentru credinţa şi slujirea voastră. Vă mulţumesc pentru mărturia voastră şi pentru umilinţele prin care trebuie să treceţi.”

duminică, 24 noiembrie 2013

Cum s-a ajuns la dogma Neprihănitei Zămisliri?

Ca în cazul altor dogme definite de autoritatea conciliară şi
pontificală, sensus fidei, exprimat mai ales în pietatea liturgică şi în devoţiunea populară, i-a stimulat pe teologi şi pe Papi în căutarea şi în aprofundarea teologică a adevărului şi la definirea misterului-evenimentului răscumpărării sublime a predestinatei Mame a Fiului lui Dumnezeu. Lung şi presărat cu dificultăţi a fost drumul care a condus la dogmă. Mari sfinţi, teologi şi şcoli teologice s-au grupat progresiv pentru sau împotrivă. Chiar şi un sfânt arzător şi evlavios faţă de Maica lui Dumnezeu ca Bernard de Clairvaux (+1153), Doctor marialis, s-a opus, în cunoscuta scrisoare 174, Ad canonicos Lugdunenses, introducerii sărbătorii Neprihănitei Zămisliri, considerând-o “o falsă onoare” adusă Fecioarei. Totuşi, scrisoarea către canonicii din Lyon conţine idei care vor fi acceptate şi dezvoltate de marii scolastici din secolul al XIII-lea; idei şi chestiuni care reverberează situaţia teologică înainte şi după intervenţia rezolutivă a lui Duns Scotus.
Aceste idei sunt sintetizate bine într-un scurt text din documentul-studiul de “mariologie ecumenică” redactat în anul 1998, după ani de studiu, de cătreGroupe des Dombes: “Prima întrebare se referă la situaţia Mariei faţă de păcat. S-a născut sau nu în păcat, ca orice creatură umană? Problema Neprihănitei Zămisliri ia amploare teologică. În secolul al XII-lea, benedictinul Eadmer (+1124) scrie tratatul său Despre zămislirea Preasfintei Maria, în care se exprimă în favoarea Neprihănitei Zămisliri. Anselm de Canterbury este de părere contrară, ca şi Bernard de Clairvaux (+1153) şi Petru Abelard (+1142). În secolul al XIII-lea, conform lui Albert cel Mare (+1280) şi Toma de Aquino (+1247), care prezintă distanţa existentă între Cristos şi Maria, aceasta din urmă a fost purificată în sânul mamei sale şi nu a fost zămislită în afara păcatului. Alţi teologi, între care îndeosebi franciscanul Duns Scotus (+1308), apără teza Neprihănitei Zămisliri, astfel încât fac din ea o temă recunoscută tot mai bine”.
Apariţia Maicii Domnului înaintea Sfintei Ecaterina Laboure (+1876) şi răspândirea “medaliei miraculoase” au oferit multor episcopi ocazia de a cere Scaunului Apostolic ca în prefaţa Zămislirii Mariei să fie introdusă expresia “neprihănită” şi ca în litanii să fie adăugată o invocaţie care să amintească acest privilegiu divin. După anul 1840 au început să vină deja cererile pentru a obţine ca aceeaşi învăţătură să fie declarată dogmă de credinţă; prima dintre aceste cereri a fost aceea a unui numeros grup de episcopi francezi. Totuşi, Papa Grigore al XVI-lea (1831-1846) nu a considerat că trebuie să concretizeze dorinţa acestora, din cauza opoziţiei puternice a janseniştilor şi a perplexităţii, să spunem chiar rezistenţei, episcopilor englezi, irlandezi şi mai ales germani, unde centrele academice de teologie, până la definirea din anul 1854, s-au arătat nefavorabile faţă de o învăţătură pe care o considerau că mai trebuie clarificată, şi de aceea imatură. Cererile au început din nou cu venirea la pontificat a Papei Pius al IX-lea (1846-1878). Toată viaţa lui de credincios şi de păstor a fost caracterizată de iubire şi veneraţie faţă de Fecioara Neprihănită: viaţa lui a fost un act pregătitor pentru însăşi definiţia dogmatică din anul 1854. Timpurile, după discuţii seculare şi aprinse între teologi, păstori şi credincioşi, erau pregătite pentru dogmă.
De la 1 iunie 1848, Papa a pornit lucrările pregătitoare pentru definirea dogmei, care în şase ani s-au desfăşurat cu un minunat crescendo de intensitate şi extindere, cu Papa Pius al IX-lea ca puternic protagonist. Şi episcopatul universal a fost implicat şi interpelat personal în diferite moduri în acest proiect prin Enciclica Ubi primum din 11 februarie 1849. Printr-o scrisoare circulară adresată Nunţiilor apostolici din diferitele naţiuni, Papa Mastai Ferretti convoca la Roma, pentru noiembrie 1854, o însemnată reprezentare a episcopatului mondial pentru o ulterioară discuţie şi examinare amănunţită a textului, care a fost făcută în patru adunări (20-24 noiembrie), sub preşedinţia Cardinalilor Giovanni Brunelli, Prospero Caterini şi Vincenzo Santucci. În afară de aceasta, mulţi Episcopi au prezentat şi în scris vota et consilia lor. Bula de definire a dogmei, promulgată apoi de Papa era astfel ultima din cele nouă scheme elaborate succesiv de diferitele comisii care se ocupau de lucrările de pregătire.
La 8 decembrie 1854, la ora 11.15, în timpul Liturghiei pontificale, Scrisoarea apostolică Ineffabilis Deus a fost promulgată în mod solemn de Papa Pius al IX-lea în Bazilica Vaticanului, în prezenţa a cincizeci şi trei de cardinali, patruzeci şi trei de arhiepiscopi, nouăzeci şi nouă de episcopi şi a teologilor consultaţi. În miezul bulei dogmatice, Papa, în plinătatea slujirii sale petrine, declara, rostea şi definea ex cathedra: “Doctrina care susţine că Preasfânta Fecioară Maria în prima clipă a zămislirii sale – in primo instanti suae conceptionis – prin harul şi privilegiul singular al lui Dumnezeu atotputernicul – singulari omnipotentis Dei gratia et privilegio – în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc – intuitu meritorum Christi Iesu Salvatoris humani generis – a fost păzită neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc – ab omni originalis culpae labe praeservatam immunem – este revelată de Dumnezeu şi de aceea trebuie crezută cu fermitate şi în mod inviolabil de toţi credincioşii”.
Actul pontifical a fost primit în mod substanţial cu bucurie în lumea catolică, trezind, dimpotrivă, disensiuni în rândul ortodocşilor şi protestanţilor, care încă mai contestă, din diferite motive, hotărârea din anul 1854. Zămislirea neprihănită a Mariei este un adevăr dogmatic definit, dar nu inventat de Papa Pius al IX-lea, deşi reprezintă o excepţie în istoria dogmei creştine. Proclamarea ex cathedra a fost, până la urmă, rezultatul matur atât al unei vechi intuiţii a pietăţii poporului creştin, cât şi, aceasta în mod preponderent, al dialecticii teologice pasionate care timp de secole a însoţit tema teologică a zămislirii neprihănite a Mariei. În orice caz, ieri ca şi astăzi, teologia nu se poate înstrăina de cultură, de formarea religioasă şi de viaţa de credinţă a poporului lui Dumnezeu. La peste o sută cincizeci de ani de la dogma proclamată de Papa Pius al IX-lea într-un secol dificil şi îngâmfat din cauza imperialismului ideologiilor atee şi anticreştine, darul răscumpărării feritoare de păcatul strămoşesc făcut Slujitoarei din Nazaret în vederea întrupării Domnului Isus în timp şi în istoria umană, este supus în cadrul teologic şi ecumenic la aprofundări interesante care reprezintă, cel puţin din punctul de vedere al Bisericii Catolice, validitatea ei perenă.
Aşa cum afirma însă la timpul său Joseph Ratzinger, “riscul mereu iminent de a izola în mod panegiric discursul despre Maria de contextul integral al credinţei pare să cedeze, astăzi, în faţa riscului mult mai periculos de a sărăci semnificaţia de mister al «celei care, în Sfânta Biserică ocupă, după Cristos, locul cel mai înalt şi cel mai apropiat de noi» (Lumen gentium, 54). În această privinţă cazul Neprihănitei Zămisliri este, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de manual. În numele principiului conciliar al Conciliului Vatican II, al hierarchia veritatum – uitându-se, aşa cum a afirmat pe bună dreptate Cardinalul Leo Scheffczyk, că această «ierarhie» presupune ordinea structurată, conexiunea adevărurilor între ele conform principiului fundamental al analogia fidei – se tinde din partea unora să se izoleze într-un cadru secundar şi lipsit de caracter normativ dogma mariană din anul 1854, care, în ultimă analiză, este dusă astfel la condiţia ante quam de simplă opinie teologică. Teoriile diferite despre păcatul strămoşesc, care s-au afirmat în a doua jumătate a secolului trecut, în acelaşi timp au avut influenţă asupra înţelegerii dogmei mariane. Fără a nega verbal privilegiul Neprihănitei Zămisliri, este dată o explicaţie care face abstracţie total de existenţa păcatului strămoşesc”.
Actul dogmatic dorit cu tărie de Papa Pius al IX-lea a fost expresia cea mai clară a credinţei sale absolute în răscumpărarea lui Cristos, aşa cum a fost şi zălogul iubirii filiale faţă de Maica lui Dumnezeu, prezenţă maternă care l-a însoţit mereu în viaţa lui de om, de preot, de Episcop şi de Papă; o prezenţă nu fără influenţe materne pentru preaiubita Biserică a lui Cristos. Dogma este elaborată în formă negativă: nu se referă direct la sfinţenia Fecioarei, nici la ferirea ei de concupiscenţă, ci numai la imunitatea ei faţă de păcatul strămoşesc. Deoarece aici se face abstracţie de “datorie” sau de necesitatea de a contracta păcatul, termenul “privilegiu” nu trebuie considerat în sensul strict de derogare de la o lege. Nici nu este definit că e vorba de un privilegiu unic şi exclusiv, pentru că adjectivul “singular” menţine un sens nedeterminat, vag. Papa Pius al XII-lea, cu Enciclica Fulgens corona din 8 septembrie 1953, după Enciclica Papei Pius al X-lea Ad diem illud din 2 februarie 1904, va preciza aceste puncte nedefinite de Papa Mastai cu privire la privilegiul “unic” al Fecioarei Neprihănite, răscumpărarea perfectă a Mamei Sale din partea Fiului Răscumpărător şi Mântuitor al neamului omenesc.
În afară de a preciza, cu termeni identici sau echivalenţi, atât universalitatea păcatului strămoşesc, cât şi excepţia unică a Mariei, a cărei ferire este catalogată pe bună dreptate ca răscumpărare, ba chiar “răscumpărarea cea mai sublimă” – sublimiori modo redempta – contextul bulei dogmatice scoate în evidenţă în mod prevalent aspectul pozitiv al “plinătăţii de har” a Preasfintei Fecioare încă din prima clipă a zămislirii sale. Astfel este evidenţiată iniţiativa gratuită a Părintelui milostivirilor, fie în a feri de pată, fie în a îmbogăţi cu sfinţenie sublimă pe predestinata Mamă a Fiului său, dar nu fără a prevedea şi a include corespunderea fidelă a întregii sale vieţi. Figura MameiSfântului lui Dumnezeu care iese în evidenţă în acest context este figura celei Toată sfântă, astfel încât este indisolubil legată, cu legătură foarte strânsă şi definitivă, de Cristos Răscumpărătorul omului şi deci şi al Mamei. O analiză aprofundată a Scrisorii apostolice Ineffabilis Deus duce în sfârşit la scoaterea în evidenţă a dimensiunii sale amartiologică, perspectiva personalistă, contextul trinitar slab dar prezent, motivaţia agapică, intenţia apologetică, orizontul agonic, proprii secolului al XIX-lea, şi în mod empatic împărtăşite şi prezente în magisteriul Episcopilor de Roma până la Pius al XII-lea.
Dogma din anul 1854 este o hotărâre eclezială care declară în persoana Mariei din Nazaret iubirea salvifică inedită şi eficace a lui Dumnezeu Treime, adevărată fantezie a carităţii divine; mărturiseşte îndreptăţirea ei prin intermediulsola gratia şi nu pentru meritele ei; o scoate în evidenţă pe Maria, creatură umană şi soră însoţitoare, ca rodul cel mai sublim al operei răscumpărătoare a lui Cristos; indică prezenţa Duhului sfinţeniei în evenimentul zămislirii şi în viaţa Panaghiei; semnalează Bisericii, în calitate de ministra pietatis, responsabilitatea pe care o are în vederea chemării la sfinţenie a celor răscumpăraţi de Cristos; manifestă în Femeie creatura care poartă încă de la începutul existenţei sale “sigiliul lui Dumnezeu pe frunte” (Apocalips 9,4; cf. 7,3); epifanizează frumuseţea ca strălucire a adevărului, a bunătăţii, a umilinţei, a semnificaţiei teologale şi antropologice.
Conform învăţăturii neschimbabile a Bisericii, în prima clipă a existenţei sale pământeşti, Preasfânta Fecioară, în afară de faptul că a fost ferită de vina strămoşească – sfinţenie negativă – a fost umplută de harul sfinţitor – sfinţenie pozitivă; de aceea, Neprihănita Zămislire, în timp ce declară alegerea şi vocaţia Mariei la o participare intensă şi originală la misterul Cuvântului întrupat şi răscumpărător, se arată ca eveniment de frumuseţe, de strălucire şi de har personal, ale cărui reverberaţii, aşa cum învăţa deja von Balthasar (+1988), se simt puternic în existenţa fiecărui credincios şi în viaţa Bisericii. Acest eveniment, care declară în manieră eclatantă că în Mama lui Isus totul este rod al harului şi iubirii extraordinare a lui Dumnezeu Treime, interesează datorită complexităţii sale istoria Bisericii, teologia în multiplele sale expresii, istoria dogmei, problemele ecumenice şi pastorale, dialogul cu cultura şi arta, purificarea şi corecta înţelegere şi evaluare a conceptului de frumuseţe transcendentă şi permanentă care aminteşte în mod nemijlocit de Autorul său divin.
De Salvatore M. Perella, profesor de dogmatică şi mariologie la Facultatea Teologică Pontificală Marianum, Roma. Traducerea a apărut mai întâi publicată pe Ercis.ro.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori...

La audienţa generală de miercuri, Sfântul Părinte a continuat
reflecţia asupra iertării păcatelor, amintind că Cristos, după înviere, i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile”.

Dar, a subliniat Pontiful, „trebuie mai ales să ne amintim că protagonistul iertării păcatelor este Spiritul Sfânt. El este protagonistul!

În prima sa apariţie în mijlocul Apostolilor, în cenacol, Isus cel Înviat suflă asupra lor spunând: „Primiţi pe Spiritul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In 20,22-23).

Sfântul Părinte a explicat că Isus, transfigurat în trup, devine persoană nouă, care oferă darurile pascale, roade ale morţii şi învierii: pacea, bucuria, iertarea păcatelor, carismele, dăruindu-l mai ales pe Spiritul Sfânt care este izvorul tuturor darurilor. Suflul lui Isus, însoţit de cuvintele prin care comunică Spiritul, indică transmiterea vieţii, a vieţii celei noi regenerată de iertare. Însă, înainte de a împlini gestul de a sufla şi a dărui Spiritul Sfânt, Isus îşi arată rănile mâinilor şi ale coastei, răni ce reprezintă preţul mântuirii noastre. Spiritul Sfânt ne aduce iertarea lui Dumnezeu „trecând prin rănile lui Isus”.

Papa Francisc: „Isus a voit să păstreze aceste răni. Şi în acest moment, în Cer, îi arată Tatălui rănile prin care am fost răscumpăraţi. Şi prin puterea acestor răni, păcatele noastre au fost iertate. Isus şi-a dat viaţa pentru pacea şi bucuria noastră, pentru prezenţa harului în sufletul nostru şi pentru a ne fi iertate păcatele”.

În cateheza de la audienţa generală, Succesorul lui Petru s-a oprit şi asupra unui alt element: puterea de a ierta păcatele, dăruită de Isus Apostolilor, Biserica fiind depozitara puterilor cheilor. Catehismul Bisericii Catolice explică în paragraful cu numărul 981 că „Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Spiritului Sfânt”.

Episcopul Romei a explicat că, prin suverana sa îndurare, Dumnezeu iartă pe fiecare dar, El însuşi a voit ca toţi cei care îi aparţin lui Cristos şi Bisericii sale să primească iertarea prin intermediul preoţilor şi episcopilor săi, după cum se spune în paragraful 986 al Catehismului Bisericii Catolice: „Din voinţa lui Cristos, Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi în mod obişnuit în sacramentul Pocăinţei”.

Papa Francisc: „Prin ministerul apostolic, devin părtaş la îndurarea divină, păcatele îmi sunt iertate, fiindu-mi dăruită bucuria. În acest mod, Isus ne cheamă să trăim reconcilierea şi în dimensiunea eclezială, comunitară”.

Sfântul Părinte a evidenţiat că Biserica, care este sfântă dar care are totodată nevoie de penitenţă, însoţeşte parcursul nostru de convertire de-a lungul întregii vieţi. Biserica nu este stăpâna puterii cheilor, ci slujitoare a ministerului îndurării, bucurându-se ori de câte ori poate oferi acest dar divin.

Papa Francisc: “Multe persoane nu înţeleg azi dimensiunea eclezială a iertării, căci individualismul şi subiectivismul domină mereu, chiar şi noi creştinii fiind afectaţi în acest sens. Sigur, Dumnezeu iartă personal pe orice păcătos care se căieşte, însă creştinul este legat de Cristos, iar Cristos este unit cu Biserica, pentru noi creştinii fiind un dar în plus, dar şi o îndatorire în plus aceea de a trece cu umilinţă prin ministerul eclezial. Şi trebuie să valorizăm acest dar, care este o cură, o protecţie şi siguranţa că Dumnezeu m-a iertat. (…) Dumnezeu ne iartă întotdeauna. Nu oboseşte niciodată să ne ierte! Nu trebuie să ne ruşinăm să mergem să ne mărturisim păcatele…. Cineva ar putea spune: Dar, părinte, mi-e ruşine să mă duc să-mi spun păcatele…”. La aşa ceva, mamele şi bunicele noastre ar spune că este mai bine să te înroşeşti o dată decât să te îngălbeneşti de o mie de ori. Spovedindu-te, te înroşeşti o dată, Domnul îţi iartă păcatele şi mergi mai departe”.

Papa Francisc le-a explicat credincioşilor că nimeni nu este „scutit” de Sacramentul penitenţei: „Şi preoţii trebuie să se spovedească, şi episcopii: toţi suntem păcătoşi. Chiar şi papa se spovedeşte o dată la 15 zile, pentru că şi papa este un păcătos. Iar confesorul îmi ascultă mărturisirea, mă sfătuieşte şi Domnul mă iartă, pentru că toţi avem nevoie de iertarea sa!”

În a treia parte a catehezei, Sfântul Părinte a explicat de ce este preotul instrument al iertării păcatelor, spunând că iertarea lui Dumnezeu ne este dăruită în Biserică, fiindu-ne transmisă prin intermediul ministerului unuia dintre fraţii noştri: preotul, un om care – ca şi noi – are nevoie de îndurare, devine cu adevărat un instrument de îndurare, dăruindu-ne iubirea fără limite a lui Dumnezeu Tatăl. Da, aşa cum spuneam înainte, Dumnezeu te ascultă întotdeauna, însă în sacramentul Pocăinţei trimite un frate să-ţi aducă iertarea, în numele Bisericii.

Sfântul Părinte a pus în lumină faptul că slujirea oferită de preot ca trimis, din partea lui Dumnezeu, pentru a ne ierta păcatele este foarte delicată…

Papa Francisc: „Este foarte delicată şi necesită ca inima sa să fie în pace, ca preotul să aibă inima locuită de pace şi să nu-i trateze rău pe credincioşi, ci să fie blând, binevoitor şi îndurător; să ştie să semene speranţă în inimi şi, mai ales, să fie conştient că fratele sau sora care se apropie de sacramentul Pocăinţei caută iertarea aşa cum atâtea persoane se apropiau de Isus în căutarea vindecării. Preotul care nu are această dispoziţie sufletească este mai bine ca, până când nu se corectează, să nu administreze acest Sacrament. Credincioşii penitenţi au îndatorirea…? Nu! Au dreptul! Noi toţi avem dreptul, toţi credincioşii, să găsim în preoţi slujitori ai iertării lui Dumnezeu”.

La încheierea catehezei, Pontiful ne-a îndemnat să fim conştienţi de acest dar pe care ni-l oferă Dumnezeu, să fim conştienţi de această grijă şi atenţie maternă pe care o are Biserica faţă de noi.

Sfântul Părinte şi-a îndreptat de asemenea gândul către persoanele care suferă în Sardinia în urma aluviunilor, îndemnându-i pe toţi credincioşii prezenţi la rugăciune.


Sursa:ro.radiovaticana.va