marți, 30 noiembrie 2010

CINE IL CUNOASTE PE AUGUSTIN? Un articol teribil de interesant

Deşi a fost o figură exemplară a creştinismului primului mileniu, Augustin, episcopul Hipponei în nordul Africii Romane (sec. IV-V), se bucură astăzi numai de o primire cu jumătate de gură între sfinţii Bisericii Ortodoxe. Nu puţini dintre creştinii ortodocşi de astăzi sunt contrariaţi de apelativul de "Fericit" asociat numelui acestui Părinte al Bisericii. Nu este Augustin chiar un sfânt? În ciuda importanţei generale a operei sale pentru gândirea occidentală, sau poate tocmai pentru aceea, Augustin este astăzi, pentru unii ortodocşi, un străin sau chiar un intrus.


Pentru teologi chiar, Augustin este o piatră de încercare. Deşi nu le este de-a dreptul necunoscut, aceştia intră rar în dialog cu teologia lui sau preferă să o treacă cu vederea. De pildă, în faimosul său studiu intitulat Treimea, structura supremei iubiri, propunând definirea iubirii ca act divin fiinţial lui Dumnezeu şi ca relaţie în Dumnezeu-Treime, părintele Dumitru Stăniloae se afla, în mod evident, în posteritatea celebrei analogii augustiniene despre iubire ("Cel Care iubeşte, Cel Care este iubit, Iubirea", De Trinitate VIII, 10, 14). Îndatorat teologiei lui Pavel Florensky, pe care îl şi citează, marele teolog român preferă să nu facă nici o referire la Augustin, nici măcar pentru a-şi manifesta rezerva - aşa cum s-ar fi cerut în acest caz - faţă de riscul pe care îl presupunea învăţătura sa (care ar putea sugera că Sfântul Duh nu este o Persoană aflată în relaţie, ci relaţia însăşi).

Această trecere cu vederea este simptomatică... Că opera lui Augustin are unele erori în privinţa doctrinei despre Sf. Treime ori a celei despre păcat şi har este ştiut. Reacţia corectă ar trebui să fie promovarea dialogului critic cu opera, şi nu ignorarea acesteia, ori sfiala semantică este evidentă azi prin impunerea consecventă de către unii ortodocşi a apelativului de "fericit" şi nu de "sfânt". De ce şi de când această frică de Augustin? Din rândurile de mai jos se va vedea că în fapt această atitudine e mai degrabă de dată recentă, el fiind multă vreme ţinut la loc de cinste între Părinţii Bisericii.

Augustin şi Răsăritul: din vremea sa, prin Bizanţ, în Sinaxar

A spune că Augustin (353-430) a devenit foarte repede, şi a rămas până astăzi, un stâlp al creştinismului apusean nu va contraria pe nimeni. Recunoaşterea acestui fapt începuse din vremea ucenicilor săi şi se poate spune că era definitivată deja în vremea Sf. Grigorie Dialogul, papa Romei (540-604). Spre deosebire însă de scrierile acestuia din urmă, ca şi de cele ale răsăriteanului Ioan Casian, opera lui Augustin, deşi uriaşă, nu a fost propriu-zis citită în Răsărit până în secolul al XIII-lea, cu excepţia unor florilegii*.

Dincolo de operă, însă, Augustin era îndeajuns de cunoscut în Răsărit, încât să fie invitat la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431). Chiar fără a fi propriu-zis citit, Augustin a rămas şi după vremea sa o figură respectată. Actele Sinodului al V-lea Ecumenic (553) îl enumeră între părinţii şi învăţătorii Bisericii, include extrase din florilegii şi atestă faptul că unele dintre scrisorile sale fuseseră citite public în cadrul deliberărilor. Actele următorului Sinod Ecumenic (680-681) îl numesc "preastrălucitul şi fericitul Augustin", iar Actele Sinodului constantinopolitan din 1166-1167 citează unul dintre florilegiile sale, numindu-l "sfântul Augustin".

Augustin în Bizanţ

Una dintre mărturiile importante cu privire la reputaţia lui Augustin în Bizanţ provine de la patriarhul Constantinopolului, Fotie (sec. al IX-lea). În disputele sale cu teologii franci, care îşi bazau opiniile greşite pe scrieri ale lui Augustin, Fotie a depus eforturi pentru apărarea corectitudinii învăţăturii acestuia, cu scopul menţinerii sale ca autoritate a creştinismului ortodox. În "Mystagogia Sfântului Duh", ca şi în "Scrisoare către Mitropolitul din Aquileea", eruditul patriarh susţinea că cei care îşi bazau părerile eronate pe textele lui Augustin nu făceau altceva decât să ponegrească memoria acestuia. Teologul bizantin, care îl ştia pe Augustin doar după reputaţie şi din florilegii, era înclinat să creadă fie că textele acestuia, ca şi ale altor Părinţi apuseni, suferiseră intervenţii străine, fie că ele cuprindeau unele exagerări care puteau fi înţelese ca mijloace de a evita erori mai mari, adică în contextul epocii în care au fost scrise. Chiar şi în cazul în care Augustin sau alţi părinţi apuseni au scris poate unele lucruri uşor diferite de învăţătura ortodoxă, ei au făcut aceasta fără intenţie, iar teologii franci făceau, după el, un abuz susţinându-şi ereziile pe scăpările din textele lor teologice, scăpări ce trebuiau, dimpotrivă, "acoperite", precum au făcut fiii lui Noe în cazul goliciunii tatălui lor.

Dacă Patriarhul Fotie a apărat, strict, reputaţia Părintelui Bisericii, fără a-i cunoaşte opera, rolul teologiei augustiniene în dialogul teologic al Răsăritului cu Apusul a crescut începând cu secolul al XIII-lea, când au început să fie făcute traduceri în greceşte ale lucrărilor importante. Datorită acestora, Augustin a fost receptat pozitiv de personalităţi precum Sfinţii Grigorie Palama şi, mai ales, Marcu Eugenicul. Acesta din urmă a acceptat autoritatea lui Augustin la Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), citându-i mai multe lucrări în dezbaterile cu privire la Purgatoriu, numindu-l "Fericitul Augustin" şi înscriindu-l între "Învăţătorii" Bisericii.

Respectul arătat lui Augustin de Răsăritul ortodox, ilustrat aici tocmai de mari stâlpi ai Ortodoxiei precum Fotie, Grigorie Palama şi Marcu Eugenicul este, cred, demn de remarcat. Deşi ar fi putut fi tentaţi să-l respingă pe Augustin, în contextul insistenţei apusenilor de a-şi întemeia erorile pe teologia sa, ei au continuat să-l rânduiască între Părinţii Bisericii, considerând că erorile promovate ulterior în Apus nu i se puteau imputa.

Augustin în Sinaxar. Sfânt şi Fericit

După căderea Constantinopolului, Augustin a continuat să fie prezent în bibliotecile athonite. În epoca veneţiană a tiparului ortodox, Sf. Nicodim Aghioritul publică în 1799 Solilocviile. În 1793, Nicodim îl numise pe Augustin sfânt şi mare teolog al Bisericii într-o notă explicativă la un canon cuprins în Pidalion. Considerând că operele sale fuseseră corupte de eretici, el recomanda citirea lor cu atenţie şi primirea celor scrise doar în măsura fidelităţii faţă de învăţăturile Bisericii ortodoxe. În 1819, acelaşi Nicodim a publicat Sinaxarul revizuit, în care introdusese mai mulţi sfinţi, printre care şi pe Augustin (15 iunie). De aici a urmat introducerea sa şi în sinaxarele folosite în alte Biserici locale.

Sfânt? Fericit? Oricum ar fi numit, cred că venerarea ca sfânt a episcopului african nu este disputată. Trebuie subliniat, de asemenea, că apelativul de "fericit" nu provine nicidecum dintr-o practică similară beatificării catolice. În biserică, vom putea spune "Fericitul Augustin" fără ca acesta să însemne altceva decât "Sfântul Augustin". Vom păstra, astfel, o tradiţie care provine dintr-o epocă în care nu se făceau de fapt canonizări şi în care, cum am văzut mai sus, termenii de sfânt şi fericit au fost folosiţi simultan pentru a desemna o aceeaşi persoană. Pe de altă parte, dacă Sf. Nicodim era deja conştient de erorile existente în operele păstrate sub numele lui Augustin, acest lucru a devenit cu atât mai clar în ultimele două secole de cercetare critică. Se poate admite că, în context teologic, denumirea de "fericit" reprezintă un mod practic, chiar dacă, strict vorbind, inadecvat, de a avertiza asupra acestor erori. În concluzie, vom putea spune că, pentru ortodocşii informaţi teologic şi responsabili bisericeşte, Augustin va fi citit ca Fericit, dar venerat ca Sfânt.


* Datorez majoritatea informaţiilor istorice lui George E. Demacopoulos şi Aristotle Papanikolaou, "Augustine and the Orthodox: The West in the East", în Orthodox Readings of Augustine, 2008, p. 11-40).

Articol preluat din: http://www.ziarullumina.ro/

Rugaciuni diferite

Rugăciune pentru generozitate

(a Sfântului Ignaţiu de Loyola)

Doamne, învaţă-mă să fiu generos, ca să Te pot sluji aşa cum e drept să fii slujit, să dăruiesc fără să-mi pese de osteneală, să lupt fără teama de a fi rănit, să lucrez fără să caut odihnă, fără să aştept vreo răsplată sau recunoştinţă, fiindu-mi de ajuns doar gândul că împlinesc voia Ta sfântă.

Rugăciune pentru încredinţarea smerită în mâinile lui Dumnezeu
(Tomas de Kempis)

Dacă-Ţi întorci faţa de la noi, Doamne, orice bunătate se va spulbera. Dacă Tu nu ne mai călăuzeşti, nu va mai fi înţelepciune în lume. Dacă Tu nu ne întăreşti, castitatea noastră îşi va pierde puterea. Dacă nu veghezi asupra noastră, vigilenţa noastră nu ne va fi de nici un folos. Fără Tine ne scufundăm şi pierim, iar când eşti cu noi înviem şi ne ridicăm.
Noi suntem schimbători şi nestatornici, Tu dă-ne tărie. Noi suntem căldicei, Tu aprinde în noi focul nestins.

Rugăciune pentru pogorârea Duhului Sfânt
(Hildegard von Bingen)

Flacără a Duhului Sfânt,
Viaţă a vieţii tuturor făpturilor,
spirală a sfinţeniei, izvor nesecat al carităţii,
dulceaţă a milei pentru păcătoşii care se căiesc,
fii cu noi şi ascultă-ne.

Creatorule a toate câte sunt,
chezăşie a Învierii,
cheie care descui porţile Paradisului,
speranţă a unităţii, ţintă a castităţii,
scapă-ne din temniţa întunericului.
Bucurie a slavei, cinste fără prihană,
fii cu noi şi ascultă-ne.

Rugăciune pentru dobândirea umilinţei
(Rafael Cardinal Merry del Val)

Isuse cu inima blândă şi smerită,
scapă-mă de dorinţa de a fi stimat.
Alungă de la mine dorinţa de a fi iubit,
dorinţa de a fi onorat de alţii, dorinţa de a fi lăudat,
dorinţa de a fi preferat în locul altora,
alungă de la mine dorinţa de a fi aprobat de alţii.
Scapă-mă de frica de a fi umilit, dispreţuit, ignorat de ceilalţi.
Alungă de la mine frica de a fi făcut de ruşine, de a fi ridiculizat şi acuzat pe nedrept.
Fă, Doamne, ca ceilalţi să aibă parte de iubire, iar eu să fiu ignorat.
Fie ca ceilalţi să fie respectaţi, iar eu, dispreţuit.
Fie ca ceilalţi să crească, iar eu să mă micşorez.
Fă ca ceilalţi să fie aleşi şi preferaţi, iar eu să rămân mereu nebăgat în seamă.

Rugăciune pentru toate timpurile
(atribuită lui Clement al IX-lea)

Doamne, cred în Tine – sporeşte credinţa mea.
Te iubesc – ajută-mă să Te iubesc tot mai mult.
Mă întristez pentru păcatele mele – adânceşte-mi această tristeţe.Te ador ca pe primul meu început, tânjesc după Tine ca după ultimul meu sfârşit. Te preamăresc ca pe singurul meu ajutor, Te chem ca pe Ocrotitorul meu iubitor.
Călăuzeşte-mă cu înţelepciunea Ta, îndreaptă-mă cu dreptatea Ta, mângâie-mă cu mila Ta, apără-mă cu puterea Ta.
Îţi ofer, Doamne, gândurile mele, ca în Tine să-şi afle reazem, cuvintele mele, ca numai despre Tine să vorbească, faptele mele, ca toate să fie oglinda iubirii mele pentru Tine, suferinţele mele, ca să le rabd pentru slava Ta.
Vreau să împlinesc numai ce-mi ceri Tu şi aşa cum îmi ceri Tu.
Doamne, luminează-mi cugetul, întăreşte-mi voinţa, curăţeşte-mi inima şi fă-mă sfânt. Ajută-mă să mă căiesc de păcatele trecute şi să înving ispitele viitoare. Ridică-mă deasupra slăbiciunii omeneşti şi dă-mi putere.
Ajută-mă să Te iubesc mereu, Domnul şi Dumnezeul meu, şi să mă pot vedea aşa cum sunt, un peregrin în această lume, un creştin chemat să-i respecte şi să-i iubească pe toţi cei ale căror vieţi îi sunt deschise, pe toţi care i se supun sau cărora li se supune, prieteni sau duşmani.
Ajută-mă să birui furia prin blândeţe, lăcomia prin generozitate, lâncezeala prin înflăcărare. Ajută-mă să uit de mine şi să-i slujesc pe ceilalţi.
Fă-mă prudent în planuri, curajos în asumarea riscurilor, nepăsător la averi şi prosperitate, atent în rugăciune, cumpătat la mâncare şi băutură, perseverent în osteneală, neclintit în gândurile şi intenţiile bune.
Dă-mi o conştiinţă curată, o viaţă bine ordonată, o purtare ireproşabilă. Învaţă-mă mereu cât de trecătoare este această lume şi că viitorul meu este fericirea în împărăţia cerurilor.
Ajută-mă să mă pregătesc pentru moarte gândindu-mă la judecată şi punându-mi speranţa în bunătatea Ta.
Călăuzeşte-mă prin moarte în veşnicie şi în bucuria fără sfârşit a paradisului,
prin Cristos, Domnul nostru. Amin.

Rugăciunea unui soldat
(scrisă de un soldat american anonim, în timpul războiului civil din SUA)

Ţi-am cerut putere, Doamne, ca să pot să le dobândesc pe toate.
Tu însă m-ai făcut slab, ca să învăţ să mă supun cu umilinţă.
Ţi-am cerut sănătate, ca să pot împlini lucruri mari.
Tu însă mi-ai dat boală şi infirmitate, ca să împlinesc lucruri mici.
Ţi-am cerut avuţii, ca să fiu fericit.
Tu însă mi-ai dat sărăcia, ca să fiu înţelept.
Ţi-am cerut autoritate, ca să fiu lăudat şi respectat de oameni.
Tu însă mi-ai dat neputinţa, ca să înţeleg câtă nevoie am de Tine.
Eu ţi-am cerut lucruri, ca să mă bucur de viaţă.
Tu însă mi-ai dat viaţă, ca să mă bucur de lucruri.
N-am primit nimic din ce-am cerut.
Am primit însă tot ce-am sperat, în adâncul sufletului,
chiar dacă n-am ştiu că speram.
Rugăciunile mele nerostite au fost ascultate.
Şi sunt un binecuvântat printre oameni şi cu adevărat fericit.

Sfântul Naum al Ohridei (mort în 910): Canon în cinstea Apostolului Andrei (fragment)

Cântarea întâi
Tu, cel dintâi dintre cei aleşi!
Ca o rază de soare ai fost trimis
să răspândeşti în lume vestea împărăţiei.

Vrând Creatorul a toate să scape lumea din robia celui rău,
s-a pogorât pe pământ,
chemându-te pe tine, o, fericite sfinte,
să călăuzeşti neamul omenesc spre lumină.

Văzând că poporul se întunecase în răutăţi, Doamne,
pe apostolul Tău l-ai trimis,
ca glasul lui să le vestească tuturor cu tărie
venirea împărăţiei Tale.

Către Născătoarea de Dumnezeu

Tot ce s-a profeţit despre Tine, Sfântă Fecioară,
ai împlinit în viaţa ta,
iar Lumina revărsată din preacuratul tău trup
i-a insuflat apostolului puterea
să o vestească tuturor neamurilor.

Cântarea a treia

Pe tine Cristos te-a numit apostol, sfinte,
şi te-a trimis la toate popoarele,
iar acestea,
prin tine venind la cunoştinţa adevărului, cu credinţă strigă, împreună cu tine:
„Nu este sfânt afară de Dumnezeul nostru”.
Cu flacăra Duhului Sfânt, apostole,
ai ars pe pământ spinii păcatelor,
strigând cu tărie: „Nu este sfânt ca Dumnezeul nostru”.

Notă: Una din cele mai vechi cântări închinate sfântului Andrei.

Rugăciunea unui povăţuitor de suflete, înainte de moarte, pentru credincioşii pe care i-a păstorit: (Konstantin Kiril Filosoful - monah, filosof, mort în 860)

Doamne, Creatorul tuturor cetelor îngereşti şi al puterilor celor nevăzute, Care ai adus de la nefiinţă la fiinţă întreaga lume!
Tu, Care îi asculţi pe cei care se supun voinţei Tale şi urmează neabătut poruncile Tale, ascultă şi rugăciunea mea şi ocroteşte turma pe care mi-ai încredinţat-o spre păstorire mie, netrebnicului Tău slujitor. Păzeşte-o de atacurile celor care n-au frică de Tine, nimiceşte toată erezia şi înşelăciunea şi ajută Biserica Ta să crească şi să sporească mereu. Uneşte-i pe toţi în dreptatea credinţei şi fă ca în sufletele slujitorilor să prindă mereu rod sămânţa cuvântului Adevărului Tău.

De vreme ce m-ai ales pe mine, nevrednicul, să propovăduiesc Evanghelia Ta în mijlocul poporului, eu mă supun voii Tale, ştiind că puterea de a împlini ce este plăcut Ţie e şi aceasta numai dar de la Tine.

Aşadar, pentru că a venit timpul să-Ţi înapoiez ceea ce mi-ai dăruit, Te rog să ţii poporul Tău credincios pururi sub acoperământul aripilor Tale, ca să laude şi să preamărească numele Tău întreit sfânt, acum şi în vecii vecilor.

Notă: „Înşelăciunea” şi „atacurile” împotriva Bisericii, demascate în rugăciunea de faţă, se referă la persistenţa în acea epocă (secolul IX, când evanghelizarea slavilor era încă un proces neîncheiat) a practicilor păgâne. După câteva sute de ani de creştinism oficial, încă existau numeroase comunităţi care trăiau izolate şi refuzau cu încăpăţânare să renunţe la păgânism, motiv pentru care nu de puţine ori era nevoie să se recurgă la forţă pentru a le determina să se supună legilor şi să se integreze în societate (într-una din capodoperele de tinereţe ale lui Andrei Tarkovski, „Andrei Rubliov”, este înfăţişat, printre altele, şi acest fenomen straniu).

Traducere de: Munteanu Sorina

Rugăciune înainte de spovadă: (Clement al Ohridei, mort în 916, primul episcop bulgar)

Dumnezeule Atotputernic,Ţie îţi mărturisesc toate păcatele, din copilărie şi până astăzi, cu gândul, cu vorba sau cu fapta - păcate pe care mi le amintesc şi pe care nu mi le amintesc, cu voia sau fără voia mea, în somn sau în stare de veghe. Iartă-mi toate clevetirile, necurăţiile, slava deşartă, mândria şi lăcomia.
Te rog, Doamne, dăruieşte-mi binecuvântare şi milă, ca să nu fiu făcut de ruşine înaintea Ta, ci să aflu iertare prin pocăinţa mea şi bunătatea Ta.

Doamne Atotputernic, Împărate, Sfântă Treime, fii ajutorul meu, dă-mi putere, înţelepciune, pietate şi voinţa cea bună, ca să-Ţi slujesc numai Ţie, cu credinţă adevărată.

Tu, Care ai venit în lume să-i mântuieşti pe cei păcătoşi asemenea mie, curăţeşte-mă de toată murdăria şi fă-mă locaş numai al frumuseţii Tale. Doamne, binevoieşte şi vino-mi în ajutor! Şi fă cu mine, slujitorul Tău, tot ce crezi de cuviinţă şi ce este spre plăcerea Ta.

Numai Tu singur îmi cunoşti durerile. Milei Tale îi încredinţez inima mea, gândul meu, iubirea mea şi întreaga mea viaţă. Fii îngăduitor cu vorbele şi faptele mele şi nu mă pedepsi după cum merit.

Arată-Ţi, Doamne, mila Ta faţă de mine, netrebnicul, şi ţine-mă pururea departe de păcatul din care se naşte tot răul!

Că a Ta este mărirea, fără încetare, acum şi în vecii vecilor.

Notă: Este una din primele rugăciuni de dinainte de spovadă care s-au scris în spaţiul slav. În linii mari, ea s-a păstrat până în zilele noastre în toate bisericile răsăritene, eventual adaptată, nesemnificativ, pe alocuri.

Alfabetul rugăciunii: (Konstantin Preslavski – sec. IX-X, scriitor bisericesc, misionar, predicator)

Dumnezeule a toată zidirea şi a toată făptura văzută şi nevăzută,
Duhule Cel viu, trimite în inima mea cuvânt spre folosul tuturor celor care trăiesc după poruncile Tale. Că Legea Ta este lumină călăuzitoare a creştinilor care-şi deschid porţile sufletelor pentru a primi înlăuntrul lor Evanghelia şi a urma neabătuţi drumul ei, râvnind să se facă părtaşi ai darurilor Tale.

Pogoară-Te, flacără slăvită, care ai chemat la Botez popoarele slave, şi luminează-mi mintea. Cu ardoare Te rog, Dă-mi plinătatea cuvântului, Tată, Fiule şi Duhule Preasfinte.

Spre Tine îmi ridic mâinile, Izvorule al înţelepciunii, şi Te rog, alungă de la mine viclenia plină de răutate a lui Faraon şi dă-mi cugetul heruvimilor şi serafimilor.

Preasfântă Treime, preschimbă jalea mea în bucurie, ca să pot vorbi cu înţelepciune despre minunile tale şi să propovăduiesc cu tărie şi vrednicie cuvântul Evangheliei, lăudând fără încetare Treimea Cea de o Fiinţă, Care pe toţi, bătrâni şi tineri, îi uneşte cu sine şi Căreia întreg poporul cel renăscut în duh şi adevăr îi înalţă slava care numai ei i se cuvine. Amin.


Notă: Nu întâmplător în această rugăciune se invocă nevoia de „cuvânt cu putere multă”. La sfârşitul secolului al IX-lea, când a trăit autorul ei, creştinarea slavilor (popoare de origine iraniană) se încheiase de puţin timp. Păstorii sufleteşti, ca şi misionarii laici asemenea lui K. Preslavski aveau în faţă datoria de a-i ajuta pe cei nou convertiţi, pas cu pas, să asimileze şi practic credinţa pe care o adoptaseră teoretic. Rodul râvnei lor neobosite este în primul rând impresionantul număr de sfinţi proveniţi din rândurile bulgarilor (dintre care doi, Sf. Muceniţă Filoteia şi Sf. Dimitrie Basarabov, îşi au moaştele în România).

ADAME, UNDE EȘTI?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povestește o anecdotă veche reluată de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puțină minte încât era chemat Golem, adică stupid, om fără inteligență. Când se trezea dimineața îi era atât de greu să-și regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era și frică să se culce. În sfârșit, într-o seară și-a făcut curaj, a luat un creion și o foaie și, dezbrăcându-se, a notat unde așeza fiecare haină. În dimineața următoare, s-a trezit bucuros și a luat lista în mână: pălăria este acolo, și a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, și i-a tras pe el; și tot așa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de neliniște – Unde am rămas? Degeaba se căuta și se căuta: nu reușea să se regăsească. Tot așa se întâmplă și cu noi, încheie Rabbi.


Această povestire, de o înțelepciune profundă, ar trebui să interpeleze și pe omul mileniului al III-lea, pe creștinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluție și care galopează tot mai repede, datorită inteligenței omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, știm unde se află foarte multe lucruri, știm unde se află prietenii și dușmanii noștri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineața, nu reușim să ne mai regăsim pe noi înșine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este însă veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam și Eva, înșelați de diavolul șarpe, plini de rușine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat și a zis: Unde ești? Se ascunseseră, pentru că erau goi și le era rușine (cf. Gen 3, 1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam și Eva, și de aceea nu mai știau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate și frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puțin timp vom sărbătorii din nou Nașterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos și profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să știm că Dumnezeu Fiul a venit printre noi și din prea mare dragoste față de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morților VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu și Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră și să reașeze în culmea planului său de mântuire. Așadar, în liniștea nopții Nașterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înșine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa și nouă întrebarea de la începutul creației lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde ești?

Articol publicat în ultimul număr al revistei Mesagerul Sfântului Anton, noiembrie-decembrie 2010