marți, 29 noiembrie 2011

Ce caută şi ce găsesc isihaştii?

Experienţa isihastă reprezintă un reper esenţial în stabilirea posibilei accepţiuni pe care noţiunea de edificare spirituală o poate primi în creştinism, în mod special în creştinismul răsăritean.
Sfântul Grigorie Palama, în veacul XIV, în cursul disputei iscate de obiecţiile aduse de Varlaam la justificarea practicii isihaste, a descris, între altele, ca un aspect central al practicii isihaste reîntoarcerea la sine sau revenirea la sine. Acest sine nu este un ego, căci experienţa interioară înseamnă de fapt o întâlnire personală interioară cu Cel care îţi este mai propriu decât îţi eşti tu.
Este greu de acceptat o asemenea afirmaţie, la fel cum este dificil de înţeles zicerea Apostolului: "Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte Hristos în mine". În practica isihastă putem găsi un echivalent al termenului modern de edificare, pentru că ceea ce se petrece nu este un simplu act contemplativ, ci o experienţă totală, care include şi depăşeşte dualitatea subiect-obiect în cunoaştere, către o întâlnire faţă către faţă cu consecinţe radicale asupra înţelegerii şi a atitudinii faţă de sine şi lume. Sfântul Grigorie Palama considera că ceea ce numim spiritualitate creştină nu este deloc o spiritualitate. Această afirmaţie trebuie înţeleasă ca o atenţionare a rigorii şi preciziei pe care practica isihastă o implică (până la un punct, fiind implicată şi o metodă). În repetate rânduri, Palama aminteşte de recursul la experienţă ca reper al direcţionării înţelegerii şi experienţei spirituale. În fond nu era o noutate, chiar dacă apar formulări noi, pentru că, invocat într-o formă sau alta, criteriul recursului la mărturia experienţei a fost mereu prezent, începând cu textele patristice şi continuând cu autorii bizantini de mai târziu. Acest recurs la experienţă are însă un caracter mult mai vast şi mai adânc decât ceea ce empirismul modern ar înţelege prin asta.
Aşa cum precizează John Meyendorff, "Prin întoarcerea la sine isihastul nu caută un sentiment subiectiv, nu se abandonează introspecţiei pentru a descoperi un eu, ci Îl caută pe Hristos care, prin botez şi viaţa sacramentală din Biserică, a devenit o prezenţă obiectivă şi care nu aparţine doar lui, ci tuturor celor care au crezut în Hristos".

Autor: D. Chițoiu

Sfântul Irineu de Lyon despre Botezul copiilor: A existat un catehumenat al copiilor?

Botezul copiilor nu a reprezentat niciodată un punct de îndoială în istoria creştină. Cu toate acestea, prima referire patristică pe care o avem în această privinţă apare de-abia la Sfântul Irineu de Lyon în secolul al II-lea.
Cercetările moderne au revelat însă şi un aspect important al Botezului copiilor, şi anume, perioada lor de catehumenat. Chiar dacă acest amănunt nu se mai regăseşte astăzi decât într-o formă liturgică prescurtată care precedă administrarea Tainei Botezului, el merită o atenţie sporită.

Mărturia Sfântului Irineu de Lyon
"Hristos sfinţeşte toate vârstele, avându-le pe toate întru Sine. El a venit să îi mântuiască pe toţi prin Sine Însuşi, adică pe toţi cei care, prin El, sunt renăscuţi [renascuntur] întru Dumnezeu - prunci, copii, tineri, adulţi şi bătrâni. El a trecut prin toate vârstele, fiind Prunc pentru prunci şi sfinţind astfel pruncii, Copil pentru copii, sfinţindu-i pe aceştia şi oferindu-le un exemplu de pietate, dreptate şi supunere, Tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru ei şi sfinţindu-i întru Domnul şi, de asemenea, Bătrân pentru cei care sunt în vârstă, astfel încât să fie un învăţător desăvârşit pentru toţi" (Sfântul Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 2.22.4). Deşi cercetătorul american Everett Ferguson este aproape convins că acest pasaj nu susţine neapărat Botezul copiilor, ci, mai degrabă, ilustrează conceptul de recapitulare a întregii creaţii în Hristos, noi considerăm că această renaştere de care se aminteşte în debutul fragmentului nu poate fi alta decât cea oferită de Taina Botezului. De altfel, Sfântul Irineu de Lyon dezvoltă această idee atunci când precizează că Hristos devine un exemplu pentru fiecare om la orice vârstă ar fi acesta. Botezul nu este menit să ofere o categorie statică a persoanei, ci imprimă un dinamism interior care nu se încheie practic niciodată. Exemplul lui Hristos este unul desăvârşit, către care trebuie să ne străduim continuu. Cu toate acestea, exemplul lui Hristos nu poate fi urmat decât de cei care au renăscut în El prin Taina Botezului. Această Taină este fundamentală pentru intrarea în comuniune cu Dumnezeu. Everett Ferguson consideră însă că Sfântul Irineu de Lyon nu susţine o botezare a copiilor, deoarece în alt pasaj din lucrarea sa Împotriva ereziilor, el afirmă că un copil este oricum o fiinţă inocentă. Iată pasajul în cauză: "Cei care sunt mântuiţi sunt cei care cred în Dumnezeu şi rodesc întru iubirea Sa (...), precum şi copiii nevinovaţi care nu cunosc răul. Cine sunt cei mântuiţi acum şi care primesc viaţa veşnică? Oare nu cei care L-au iubit pe Dumnezeu, au crezut în promisiunile Lui şi au devenit "asemenea copiilor în răutate" (1 Corinteni 14, 20)" (Împotriva ereziilor, 4.28.3). Ne îndoim că acest pasaj reprezintă o contrazicere a celor afirmate anterior. Faptul că un copil este perfect nevinovat şi nu a comis încă nici un păcat nu conduce automat la concluzia că Botezul devine un fapt inutil pentru el. Dacă acest lucru ar fi fost adevărat în perioada respectivă, cum mai putem explica răspunsul extrem de prudent al Sfântului Grigorie de Nyssa, la doar 150 de ani distanţă, cum că un copil care nu a apucat să fie botezat se află într-o zonă oarecum "intermediară", dar nu chiar în rai? Este greu de crezut că Taina Botezului putea să fie administrată mai târziu doar pentru că un copil nu avea păcate de şters, deşi faptul că peste două veacuri, oamenii ajungeau să se boteze tocmai pe patul de moarte, prelungind nefiresc catehumenatul propriu, ne poate da de gândit. Din nefericire, lipsa unor pasaje care să ne ofere mai multe detalii ne determină să încheiem această temă într-un mod puţin abrupt. Ce ar fi însă dacă am considera că exista de fapt o perioadă de catehumenat chiar şi pentru copii? Este acest fapt un lucru neplauzibil? Dacă da, atunci cum explicăm existenţa primirii la catehumenat a copiilor inclusă încă în slujba liturgică a Botezului şi care precedă imediat primirea Tainei? Au nevoie copiii de catehumenat sau nu?
Catehumenatul copiilor
Deşi această expresie pare forţată, ea are totuşi un fundament istoric profund. Având în vedere în special controversa donatistă din finalul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, trebuie să remarcăm că, în Apus cel puţin, părinţilor li se cerea să vină în cursul catehezelor din timpul Postului Mare împreună cu copiii lor. Să-l lăsăm însă pe marele istoric Michel Dujarier să ne introducă în acest obicei, astăzi dispărut aproape pretutindeni: "Trebuie să accentuăm faptul că exista un fel de "catehumenat pentru copii". Este interesant de semnalat că, până şi pentru prunci, celebrarea Botezului nu consta într-o singură ceremonie liturgică. Practica celor şapte examinări ale credinţei [care erau însoţite de cateheze, învăţarea Crezului şi a rugăciunii domneşti, precum şi de exorcizări, n.n.] în timpul săptămânilor Postului Mare s-a dezvoltat atunci când, alături de candidaţii adulţi, puteau fi observaţi şi mulţi copii. Mărturia [Sfântului] Cezar de Arles, din secolul al VI-lea, este irefutabilă. Adresându-se mamelor să îşi aducă pruncii la aceste examinări, el le ruga efectiv să nu rateze celebrările [prebaptismale]. Acest obicei reprezenta fără îndoială o tradiţie veche de botezare a adulţilor împreună cu copiii lor. (...) Acest obicei avea marele avantaj de a permite de asemenea părinţilor să participe la pregătirea Botezului copiilor lor. De vreme ce părinţii "răspundeau" de copii lor, era normal să efectueze împreună călătoria liturgică şi catehetică ce conducea la Botez" (M. Dujarier, A History of the Catechumenate, Saliers, New York, 1979, p. 133). Astfel, copiii treceau printr-un catehumenat, care consta în aceste "examinări". Ne putem închipui că vârsta de botezare a fost într-o continuă scădere în primele secole, ajungându-se în cele din urmă la situaţia în care un copil era botezat chiar şi la câteva zile de la naştere. Însă, acolo unde exista cazul în care copiii erau ceva mai mari, catehumenatul devenea o realitate, chiar dacă el consta practic doar în câteva slujbe prebaptismale, petrecute în timpul Postului Mare. Faptul cel mai interesant în această privinţă era că familia unui copil era mult mai implicată în ceremonie. Exista posibilitatea ca şi adulţi rămaşi păgâni să devină deschişi la eventualitatea Botezului sau măcar la ideea de a fi catehumeni. Acest obicei ar putea fi reinstaurat, cel puţin în diaspora unde copiii sunt adesea botezaţi destul de târziu. Dacă în vechime exista ideea că un copil este nevinovat şi ar trebui botezat mai târziu, ceea ce, desigur, nu era neapărat în regulă, având în vedere mortalitatea infantilă ridicată, astăzi motivele invocate pentru întârzierea Botezului sunt în general puerile şi nu au mare legătură cu credinţa sau cu ritualul în sine. Ne întoarcem puţin la una dintre frazele Sfântului Irineu de Lyon amintite în debutul acestui material: "Cei care sunt mântuiţi sunt cei care cred în Dumnezeu şi rodesc întru iubirea Sa (...), precum şi copiii nevinovaţi care nu cunosc răul." Poate că trebuie să privim Botezul copiilor mai mult ca o poartă spre Dumnezeu decât ca un scop în sine care ne poate aduce beneficii financiare sau slavă din partea oaspeţilor. Altfel le oferim un catehumenat inutil din care nu pot câştiga nimic spiritual...

Autor: A. Agachi

Pentru persoane perspicace...

-Cum te numeşti, Domnule ?
-Petru Popescu .
-Şi ce lucrezi ?
-Prepar peşti pentru păpat.
-Bine, dar ce operaţii anume faci ?
-Pun peştele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini
pentru peştele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
-Dar de ce vorbeşti numai cu “P”?
-Poftim ?
-De ce vorbeşti numai cu “P”?
-Pentrucă pot pronunţa pe P perfect perceptibil.
-Ei, asta e acum !Pun rămaşag că la întrebările mele vei greşi.
-Primesc.
-Pe cât ?
-Pun prinsoare pe patru poli !
-S-a făcut. Spune-mi ce-ţi place să mănânci ?
-Peşte, păstrăvi, plachie, potârnici, piftie piperată, pârjoale, pastramă
papricaş, papanaş, porumbei, pui pane.
-Şi ce vin bei ?
-Pinot, pelin, porto.
-Şi ce desert ?
-Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
-Dar îngheţată obisnueşti ?
-Puţin profiterole, parfait .
-Spune-mi cum îţi petreci timpul liber?
-Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
-Dar vara?
-Pescuiesc.
-Şi iarna ?
-Patinez.
-Te pomeneşti că poţi să-mi spui o poezie numai cu litera “P”?
-Pot.
-Asta nu o mai cred. Spune-o!
POEZIA POETULUI PETRU POPESCU:
“Prin pustiuri, peste pietre
Păsări, pâlcuri pribegesc
Părăsindu-şi puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul
Plescăia puternic pliscul
Patina privind pământul,
Pajiştea, pădurea, pliscul.”
-Bine! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei când ai plecat ?
-Paraschiva papuşico,pentru prânz prepară puţin pătrunjel pe potârnichi.Pa!
-Văd că am pierdut.
-Pardon, plăteşti patru poli pentru pierderea pariului.
-Plătesc.
-Pune paralele pe portofel.
-Înca o intrebare.
-Poftim!…
-Ce adresă ai matale ?
-Prelungirea Popa Petrescu 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.

duminică, 27 noiembrie 2011

Povestea lupilor


O batrâna îi spune nepotului sau despre o lupta care se da în ea. Este o batalie între 2 lupi.
Unul este rau: se înfurie, invidiaza, regreta, lacomeste, e arogant, gelos, orgolios, minte, îsi plânge de mila, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…
Celalalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezator, optimist, plin de compasiune si credinta, recunoscator…
Nepotul se gândi pentru o clipa apoi întreba:
“si cine va câstiga aceasta batalie?”
Batrâna i-a raspuns simplu:
“Cel pe care îl hranesc.”

Discutie Intre 2 Embrioni – VIATA VIITOARE


Discutie intre 2 embrioni:- Tu crezi in viata de dupa nastere?
- Desigur! Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva… Probabil ca ne aflam
aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza.
- Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate?
- Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici.
Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura…
- Ce ciudat! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical.
- Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai
altfel decat ne-am obisnuit noi aici.
- Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se
termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o
permanenta inghesuiala, intr-un intuneric profund.
- Eu nu stiu exact cum va fi daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi.
- Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie?
- Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara
ea, nu am fi deloc.
- Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista!
- Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Decalogul dragostei conjugale și familiare

1)     Respectă persoana celuilalt ca un mister.

2)    Încearcă să înțelegi totdeauna motivele celuilalt.

3)    Ia totdeauna inițiativa în a ierta și în a dărui.

4)    Nu aștepta să fie celălalt care face primul pas.

5)    Fii totdeauna transparent cu celălalt și mulțumește-i pentru transparența lui cu tine.

6)     Să știi să asculți totdeauna pe celălalt, fără a căuta alibi pentru a te închide în tine.

7)    Respectă copii tăi ca persoane libere.

8)   Oferă copiilor tăi motive de viață și de speranță, împreună cu soțul/soția ta.

9)    Lasă-te pus în discuție de așteptările copiilor tăi.

10)   Cere-i în fiecare zi lui Dumnezeu o dragoste mai mare și caută să fii pentru celălalt și pentru copii dar și mărturie.

(Mons. Bruno Forte)




A-i vicia pe săraci

Odată, la o conferință în orașul Bangalore, o soră s-a ridicat și mi-a spus: Dumneavoastră, Maică Tereza, obișnuiți rău pe cei săraci, comportându-vă astfel. Voia să zică: Slujindu-i în mod gratuit. Într-adevăr, al patrulea vot al nostru ne obligă să facem acest lucru. Ai dreptate, dar nu este nimeni care să ne obișnuiască așa rău ca Dumnezeu, care ne dă totul gratuit și nu trebuie să plătim niciodată nimic. Nu vom putea plăti niciodată Sângele prețios pe care Fiul Său l-a vărsat pentru noi. Apoi am adăugat: Există în lume multe Congregații care viciază bogații. Este bine să existe măcar o Congregație pentru a-i vicia și pe cei săraci.                                                                                                          
                                                                                                                                 (Sf. Tereza de Calcutta)

Primăvara începe cu prima floare


Primăvara începe cu prima floare,

Ziua cu prima licărire,

Noaptea cu prima stea,

Cascada cu prima picătură,

Focul cu prima scânteie,

Dragostea cu primul vis.


Speranța este chipul lui Dumnezeu,

Care se descoperă din clipă în clipă,

După chipul disperărilor noastre

Pentru că toate speranțele,

Chiar și cele mai slabe și fragile,

Chiar și visurile și iluziile,

Aparțin speranței


Un nimic ajunge să facă să bată inima,

Așa cum un nimic poate s-o oprească.

Iar dacă un nimic ne poate opri pe marginea prăpastiei,

Speranța face proprie acest nimic;

Se întrupează, ia chipul și vocea nimicului.


Speranța vede spicul

Atunci când ochii mei de carne

Nu văd decât sămânța care putrezește

(Don Primo Mazzolari)


DUMNEZEU ESTE TOTDEAUNA NOU


Dumnezeu este totdeauna nou, opera lui este totdeauna nouă. Noutatea lumii este fiecare viață care se naște, noutatea lumii este fiecare moarte. Absoluta noutate a întregii istorii este totdeauna perena înviere a lui Isus Cristos. Iar Iubirea este totdeauna nouă. Iubirea este creativitatea în act pe unda fanteziei lui Dumnezeu. Nu există nici un timp pentru iubire. Fiecare timp este făcut totdeauna pentru a iubi. Așa se spune despre plinătatea timpurilor.

                                                                                                                      (David Maria Turoldo)

NU TE ÎNCREDE...


Nu te încrede în oameni: trebuie să moară.

Nu te sprijini de copaci: trebuie să se usuce.

Nu te sprijini de ziduri: trebuie să cadă.

Sprijină-te de Dumnezeu, numai de Dumnezeu. El rămâne întotdeauna.

         (Sf. Francisc către Sf. Clara)

ASTĂZI AM MÂNCAT CU DUMNEZEU...

Odată, un băieţel bine educat din punct de vedere religios, avea dorinţa arzătoare să-L întâlnească pe Dumnezeu. Îşi închipuia că drumul până la El trebuie să fie lung. De aceea, şi-a pus în gentuţa cu care mergea la grădiniţă un pachet de biscuiţi şi o sticluţă cu suc. A plecat la drum şi, ajungând într-un parc, s-a aşezat pe o bancă. Pe bancă mai stătea o bătrânică ce se uita la porumbei. Băieţelul şi-a deschis gentuţa şi era gata să soarbă o înghiţitură de suc. În momentul acela însă, privind-o pe bătrânică, îşi dădu seama că e flămândă şi însetată. I-a oferit un biscuit. Bătrâna l-a acceptat cu bucurie şi i-a zâmbit. Zâmbetul bătrânei era atât de frumos, încât băieţelul a dorit să-l mai vadă o dată şi i-a dat şi sticluţa cu suc. Bătrânica i-a zâmbit şi mai frumos. Zâmbetul acesta băieţelul nu-l mai văzuse niciodată. Era încântat! Au stat acolo toată după-amiaza, mâncând şi zâmbind. Încet, încet, a venit seara. Amândoi trebuiau să se întoarcă acasă. După ce făcu câţiva paşi, băieţelul se întoarse şi o îmbrăţişă pe bătrânică. Ea, la rândul ei, îi dădu cel mai frumos zâmbet şi s-au despărţit. Când băieţelul a deschis uşa casei, mama a fost surprinsă de bucuria ce se citea pe faţa copilului. Acesta i-a spus entuziasmat: "Mamă, astăzi am mâncat cu Dumnezeu! Are cel mai frumos zâmbet din lume". Bătrânica, şi ea, era aşteptată cu îngrijorare de copii, care au întrebat-o: "Mamă, ce ai făcut de eşti atât de fericită? Am mâncat biscuiţi în parc cu Dumnezeu". Reiese limpede că dragostea este plină de bunătate.
Ne este tot mai limpede afirmaţia Sfântului Ioan Teologul că "Dumnezeu este Iubire" (I Ioan 4, 8).

vineri, 25 noiembrie 2011

„A vorbi despre Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul“: Conlucrarea dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii

Mitropolitul Ioannis Zizioulas este considerat în momentul de faţă unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi la nivel internaţional. Cărţile sale importante precum "Fiinţa eclesială" sau "Euharistie, Episcop, Biserică" au fost privite unanim de personalităţi ale lumii teologice drept adevărate roade ale cercetării metodologice şi inspiraţiei spirituale, îmbinate într-un mod armonios.Una dintre temele importante abordate de Ioannis Zizioulas este cea a conlucrării dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii noastre.
Importanţa sintezei dintre hristologie şi pnevmatologie
În lucrarea sa intitulată "Fiinţa eclesială" şi care cuprinde o selecţie a celor mai importante studii ale IPS Zizioulas observăm un semnal de alarmă al autorului asupra sintezei dintre hristologie şi pnevmatologie. Astfel, Ioannis Zizioulas consideră că teologia ortodoxă nu a reuşit până în momentul de faţă să ofere o sinteză satisfăcătoare a celor două puncte principale ale ei. "Teologia ortodoxă n-a rezolvat încă problema sintezei adecvate dintre hristologie şi pnevmatologie. Fără această sinteză, este imposibil să înţelegem Tradiţia Ortodoxă însăşi sau să fim de vreun folos real în discuţiile ecumenice din timpurile noastre" ("Hristos, Duhul Sfânt şi Biserica", trad. pr. Vasile Gavrilă în: "Fiinţa eclesială", Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 145). Această lipsă a sintezei hristologico-pnevmatologice remarcată de Mitropolitul Ioannis Zizioulas pare puţin exagerată la prima vedere. Cunoaştem faptul că alţi teologi ortodocşi precum Paul Evdokimov, Vladimir Lossky sau Dumitru Stăniloae au subliniat conlucrarea dintre Hristos şi Duhul Sfânt în iconomia mântuirii noastre. Prin urmare, Zizioulas se vede nevoit să extindă puţin natura argumentului său şi să exprime de ce consideră de fapt că această sinteză nu s-a realizat încă. "În sinteza preconizată, important este că pnevmatologia trebuie să fie constitutivă hristologiei şi eclesiologiei, să reprezinte cu alte cuvinte condiţia însăşi de existenţă a lui Hristos şi a Bisericii. Acest lucru se poate realiza numai dacă două elemente ale pnevmatologiei sunt introduse în fiinţa lui Hristos şi a Bisericii. Cele două elemente sunt eshatologia şi comuniunea (ibid., p. 145)." Zizioulas nu pare a fi conştient de contribuţia adusă de părintele Stăniloae în direcţia recuperării comuniunii drept element esenţial al sintezei hristologico-pnevmatologice, însă acest lucru poate fi pus pe seama inexistenţei unei ediţii complete în limba engleză sau greacă a operelor sale. Partea eshatologică, remarcată aici de Mitropolitul Zizioulas, nu a beneficiat însă de o atenţie adecvată până acum din partea teologilor ortodocşi cunoscuţi. În ciuda unor încercări mai mult sau mai puţin rezumative ale elementelor ţintei eshatologice a Bisericii, nu avem în momentul de faţă o sinteză coerentă în acest sens.
"Constituirea" lui Hristos de Duhul Sfânt
"Astfel, putem spune fără risc de exagerare că Hristos nu există în El Însuşi, ci numai în mod pnevmatologic, atât în particularitatea Sa de Persoană distinctă, cât şi în capacitatea Sa de Trup al Bisericii şi recapitulare a tuturor lucrurilor. Atât de mare este taina hristologiei, încât evenimentul Hristos este un eveniment care nu se defineşte prin el însuşi - el nu se poate nici o clipă defini prin sine însuşi, nici măcar teoretic - ci este parte integrantă a iconomiei Sfintei Treimi. A vorbi despre Hristos înseamnă în acelaşi timp a vorbi despre Tatăl şi Duhul, şi acest adevăr n-ar trebui voalat prin faptul că singur Hristos S-a întrupat, iar nu Tatăl sau Duhul. Pentru că Întruparea, după cum am văzut, este constituită prin opera Duhului şi nu este decât expresia şi realizarea voinţei Tatălui" ("Adevăr şi comuniune", trad. pr. Aurel Nae, în: op. cit., p. 114). A exprima fie şi pentru un singur moment ideea că Hristos a lucrat mântuirea noastră singur, fără Tatăl şi Duhul, reprezintă o contrazicere flagrantă a teologiei ortodoxe. Zizioulas merge mai departe decât Paul Evdokimov şi chiar decât Dumitru Stăniloae aici, discutând constituirea naturii umane a lui Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Trupul Domnului a fost crescut prin harul Duhului. De aceea, Zizioulas spune că Hristos există în mod pnevmatologic, nu în sensul că El ar fi renunţat la natura umană asumată după Înviere, aşa cum afirmau iconomahii, sau că ar fi avut un trup aparent, cum susţineau dochetiştii. Din contră, Trupul lui Hristos este pătruns în întregime de energiile necreate ale Duhului şi aflat sub binecuvântarea Tatălui. De aceea, Zizioulas consideră că acesta este în întregime pnevmatologic. Însă această afirmaţie are repercusiuni importante şi asupra eclesiologiei. Biserica, de vreme ce reprezintă la rândul ei Trupul lui Hristos şi se hrăneşte din El prin Sfânta Euharistie, reprezintă şi ea un organism pnevmatologic, iar membrii ei trebuie să aibă mărturia harismelor în viaţa lor înduhovnicită.
Mijlocirea reciprocă a Fiului şi a Duhului
Aşa cum remarca Paul Evdokimov, Hristos este propovăduit de Duhul Sfânt, dar totodată Mântuitorul este Cel Care vesteşte pogorârea Duhului asupra Bisericii. Mergând pe linia acestei idei, dar îmbogăţind-o în acelaşi timp, Ioannis Zizioulas afirmă: "Chiar şi în scrierile nou-testamentare, întâlnim atât ideea că Duhul Sfânt este dat prin Hristos, în special Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri ("căci încă nu era dat Duhul, pentru că Hristos nu fusese preaslăvit" - Ioan 7,39), cât şi ideea că nu este Hristos, ca să zicem aşa, până când nu lucrează Duhul, nu doar ca un Înaintemergător care Îi anunţă venirea, ci şi ca Cel Care Îi constituie adevărata identitate ca Hristos, atât la Botez (Marcu), cât şi în momentul conceperii Sale biologice (Matei şi Luca). Ambele perspective pot coexista în mod fericit în una şi aceeaşi scriere biblică, după cum reiese evident din studiul lui Luca (Evanghelia şi Faptele Apostolilor), al Evangheliei lui Ioan etc." ("Hristos, Duhul Sfânt şi Biserica", în: op. cit., p. 132). Zizioulas merge mai departe decât Paul Evdokimov care se rezumase doar la prezentarea Fiului şi Duhului Sfânt ca Înaintemergători reciproci, dar fără a trage concluzia cercetării sale prin relaţionarea acestei conlucrări la taina Întrupării. Duhul nu este doar un vestitor extern al Fiului, ci Însuşi Cel care lucrează natura Sa umană, pentru ca aceasta să poată fi îndumnezeită. Această îndumnezeire a firii umane se face inclusiv prin lucrarea Duhului Sfânt în Hristos şi nu doar prin lucrarea Mântuitorului. Însă, aşa cum remarca mai sus Mitropolitul Zizioulas, această sinteză hristologico-pnevmatologică se află doar în stadiul său iniţial în teologia ortodoxă. Această temă va rămâne drept un scop primordial pentru teologii ortodocşi actuali şi pentru noile generaţii viitoare, deoarece, din punctul nostru de vedere, are nevoie pentru a fi realizată de ceva mai mult decât o minte ageră: de ajutorul Duhului Sfânt în interiorul unei comunităţi aflate în dialog cu Dumnezeu, adică, mai pe scurt, de comunitatea Bisericii.
Date biografice
Ioannis Zizioulas s-a născut pe data de 10 ianuarie 1931 la Kataphygion în Grecia. A studiat la universităţi prestigioase precum cea de la Harvard şi a predat în instituţii de rang înalt precum cele din Edinburgh, Glasgow şi Kingâs College. Începând cu data de 22 iunie 1986, a devenit mitropolit de Pergam sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol. A primit până în momentul de faţă patru doctorate onorifice, printre care se numără şi cel acordat de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în anul 2009. Mitropolitul Zizioulas este recunoscut ca o autoritate teologică şi la nivel ecumenic, îndeplinind încă din anul 2006 funcţia de co-preşedinte al Comisiei mixte de dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Printre lucrările sale importante se numără "Fiinţa eclesială"; "Euharistie, Episcop, Biserică" şi "Lectures in Christian Dogmatics" (cursul său pe disciplina dogmatică netradus încă în limba română). În momentul de faţă există numeroşi studenţi de nivel doctoral care susţin teze remarcabile asupra gândirii Mitropolitului Zizioulas, considerat, nu fără un fundament real, drept unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi aflaţi în viaţă.

O istorie a medicinii prin intermediul sfinţilor

Arta de a vindeca relatată de Paolo Gulisano
De Antonio Gaspari

Istoria Medicinii nu este numai istoria de invenţii, de descoperiri, de progrese ştiinţifice. Este şi istoria de oameni care şi-au dedicat viaţa pentru a se îngriji de cel care suferă. Medici, dar şi infirmieri, sau alte figuri care încă din antichitate au practicat în mod eroic, până la sfinţenie, arta vindecării.
Este ceea ce susţine Paolo Gulisano în volumul "Arta de a vindeca. Istoria medicinii prin intermediul sfinţilor" (Ancora Editrice).
Paolo Gulisano este medic şi publicist, studios de Istoria Medicinii, colaborator la diferite reviste şi situri web despre teme şi probleme biomedicale, autor de volume istorice şi literare.
Agenţia Zenit l-a intervievat:
Ce legătură au sfinţii cu istoria medicinii?
Gulisano: Istoria Medicinii au scris-o şi sfinţii. Din antichitate până astăzi firul roşu al artei de a vindeca, o artă ale cărei fundamente sunt în însăşi figura lui Isus Cristos, se află într-o angajare la care cei care întreprind această cale profesională nu pot să renunţe: să trăiască până la capăt iubirea faţă de aproapele, actualizând în istorie victoria iubirii asupra urii şi a libertăţii asupra sclaviei.
Un gest este gratuit şi liber, neoportunist sau instrumental: este gestul unei inimi care iubeşte şi al unei minţi care ştie că există realmente Cineva pentru care merită să dedici şi să dăruieşti viaţa. O iubire convinsă că orice persoană poartă în inimă o întrebare care se referă la propriul bine, propria sănătate dar şi propria mântuire. Cel care are harul de a-l fi întâlnit pe Dumnezeu, de la Cozma şi Damian până la Riccardo Pampuri şi Gianna Beretta Molla, cel care îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu-i ajute pe fraţi să-l întâlnească pe Isus Cristos, cel care într-adevăr ne eliberează de rău, de orice rău.
Ce a caracterizat în decursul secolelor pe cei care s-au ocupat de asistare şi de îngrijire într-o perspectivă creştină?
Gulisano: Sfinţii îngrijirii au fost cu toţii conştienţi că angajarea lor, dacă ar fi fost numai lucrarea lor, ar fi fost ineficace. Mai mult, ar fi putut să determine în ei prezumţia autosuficienţei. În schimb mărturia lor este aceea a celui care a ştiut să invoce puterea care vine de la Dumnezeu pentru ca lucrarea bună a vindecării să fie consecinţă a acelei noi realităţi în care au intrat prin har, mărturisind cu bucurie credinţa în Dumnezeul cel viu, în Dumnezeul vieţii. De la Cozma şi Damian la Hildegard din Bingen, de la Nicola Stenone la Camil de Lellis, de la Giuseppe Moscati la Gianna Beretta Molla, ceea ce uimeşte, în evenimentele personale şi profesionale ale acestor sfinţi "sanitari" - medici, infirmieri, farmacişti - canonizaţi sau nu, este faptul că şi-au dedicat vieţilor lor pentru a alina relele trupului fără a uita exigenţele sufletului. Mulţi dintre ei au trăit virtuţile lor cu umilinţă, în ascundere, aşa cum timp de secole mulţi medici şi infirmieri necunoscuţi şi-au dedicat în tăcere şi în umilinţă viaţa lor pentru binele aproapelui, peste tot, în orice colţ al lumii.
Este o caracteristică a creştinilor aceea de a învinge răul prin bine şi caritate.
Gulisano: Creştinilor nu le-a fost frică să dedice pentru acest scop viaţa lor, înfruntând atât răul care există în lume, valorizând binele mult care există încă. Martiri, episcopi, eremiţi, călugări, mistici, predicatori, misionari, taumaturgi, parohi, lucrători sanitari... De două mii de ani creştinii au fraţi şi surori de excepţie, care în roluri şi pe drumuri diversificate au dat exemplul unui răspuns fără rezerve la chemarea Evangheliei. Biserica, proclamând fericiţi şi sfinţi, i-a propus omenirii ca modele. Însă credincioşii obişnuiţi s-au apropiat de ei mai ales pentru a primi ocrotirea şi întărirea lor în truda zilnică a vieţii şi în mizeriile din această "vale de lacrimi", încrezându-se în mijlocirea lor la Domnul.
În carte dumneavoastră susţineţi că între ştiinţă şi credinţă nu există opoziţie ci colaborare.
Gulisano: Exact. Din păcate este încă opinie răspândită că creştinismul a fost un obstacol pentru progresul ştiinţelor, inclusiv cea medicală. Cei două mii de ani de istorie pe care i-am reparcurs demonstrează în schimb că creştinii au simţit din totdeauna ca obligaţia lor primară îngrijirea bolnavilor, până acolo încât, după cotitura lui Constantin care, cu edictul din anul 313, a pus capăt persecuţiilor, printre primele opere realizate de discipolii lui Isus au fost primele spitale, expresie de asistenţă conform învăţăturilor lui Cristos. Ulterior medicina a fost cultivată şi practicată în mănăstiri, mai ales benedictine. Abia mai târziu, cu Renaşterea, şi apoi iar în Modernitatea scientistă, îngrijirea bolnavilor este desfăcută de sensul religios al vieţii şi al morţii, al suferinţei şi al îngrijirii şi devine o meserie, o activitate care de atunci în continuare asumă conotaţii tot mai tehnice, aşa cum o cunoaştem astăzi. Biserica de-a lungul secolelor a dat un mare impuls Medicinii şi printre rândurile sale se pot număra apostoli ai carităţii, ca Ioan al lui Dumnezeu, dar şi oameni de ştiinţă, de la Pietro Ispano (un medic pionier al oculisticii care în secolul al XIII-lea a devenit preot şi apoi chiar Papă, până la Giuseppe Moscati.
A deveni medic este o vocaţie spre sfinţenie?
Gulisano: Profesiile medicale, arta de a se îngriji de aproapele, pot să fie un mod de a realiza mai mult faptul că suntem după imaginea lui Dumnezeu, în beneficiul omenirii. A exercita profesia medicală poate să devină deci o reflexie a iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi este ceea ce găsim mărturisit în secole de istorie de medicină sfântă. În sfârşit medicii sfinţi ne oferă un alt mare dar: cel al speranţei, pentru a reînsufleţi resursele de inimă şi de inteligenţă, în aşa fel încât să poată înfrunta marile provocări care sunt în faţa noastră şi înlăuntrul nostru.
(După Zenit, 23 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

luni, 21 noiembrie 2011

SĂ NE BUCURĂM...

Medicul intreaba o pacienta:
-De cand au inceput sa va cada dintii?
-Imediat dupa nunta...
 ----------------------------------
Sotul tocmai termina de citit "Barbatul casei", o carte care ii învață pe barbati cum sa se impuna in relatia cu sotia. Vine direct la nevasta-sa si proptindu-se in fata ei, zice:
- De acum inainte sa-ți intre in cap ca eu sunt barbatul in casa asta si cuvintul meu e lege!!! Ai inteles??? Asa. Acum vreau sa-mi prepari cina, sa ma servesti, după care vreau ceva la desert. Dupa ce mananc, te duci sa-mi pregătești baia, ca sa ma relaxez. Si dupa baie, ghici cine ma imbraca si imi face freza!!??
Nevasta zice:
- Cei de la pompe funebre...
__________________________
In sala de operatie (chirurgul catre asistent):
- Anestezie.
- De-a noastra sau de import?
- De import.
- De import s-a terminat.
- Atunci de-a noastra.
- Nani, nani...


SĂ NE BUCURĂM...

Anunt al stewardesei in avion pe aeroportul din Chisinau:
-Doamnilor si domnilor, va rugam sa va dati jos pi usili din dos ale avionului. Pe usili din fata se vor cobora chilotii!
Un tip, nevenindu-i sa creada:
-Cine se vor da jos pe usilde din fata?
-Sei doi baieti cari or chilotat avionul domnule!
_____________________
I: Cum se spune la "Dansez pentru tine" in Moldova?
R: Mă bâţâi pentru matali.
_____________________
La ora de engleza :
Profa : Bula cum ii zici lui
Strul in engleza vino incoace
Bula : Strul come here
Profa : Bravo Bula , dar cum ii zici dute incolo Bula: Ma duc pe partea cealalalta si ii zic come here
_____________________
-- Cum ai putut să-ţi loveşti soţia?!!.. strigă judecătorul. Numai noi avem dreptul să aplicăm pedepse,
-- N-am nimic împotrivă, bateţi-o şi dumneavoastră.
_____________________
In anii ' la granita dintre Rusia si China au avut loc conflicte armate. Iata cum relateaza agentia de presa TASS:
"La granita ruso-chineza, in timp ce un grup de tractoare arau falia de demarcatie avioane chinezesti le-au atacat."
Agentia China Noua:
"La granita chinezo-rusa in timp ce un grup de planoare imprastiau ingrasaminte peste campiile cu orez, au fost atacate de tancurile sovietice."
Cum arata stirea difuzata de AGERPRESS:
"Astazi la granita ruso-chineza a avut loc un bogat schimb de experienta pe teme de agricultura."
_____________________
Mama către fiică:
-Draga mea, adu-mi 5 farfurii.
-Pentru?
-Trebuie să vorbesc cu taică-tău!

SĂ NE BUCURĂM...


STIREA ZILEI
Cica moldovenii mananca cel mai sanatos. Fara E-uri, adica:
carni, fasoli, ligumii, fructii, si altilii...
_________________
Copiii. Iti petreci primii 2 ani din viata lor invatandu-i sa mearga si sa vorbeasca. Apoi, urmatorii 16 spunandu-le sa stea jos si sa taca.


O MĂRTURIE EXTRAORDINARĂ DESPRE VIAȚA SURORILOR CONTEMPLATIVE

 
Cu prilejul Zilei Mondiale a Surorilor de Viaţă Contemplativă, Radio Maria a realizat un interviu cu sr. M. C. de la mănăstirea benedictină "Maica Unităţii" din Viişoara. Intervievata noastră ne-a vorbit despre regulile mănăstirii de clauzură şi farmecul vieţii contemplative. Dorinţa surorii a fost să ofere acest interviu în numele comunităţii şi nu în nume personal.
- Cu cât timp în urmă aţi decis să intraţi în mănăstire?
- Sunt aproximativ trei ani de când am intrat în mănăstire. Decizia de a intra a fost luată după o lungă perioadă de reflecţie şi căutare prin intermediul rugăciunii şi adoraţiei euharistice. Asemenea multor tineri ai zilelor noastre şi eu mă întrebam ce semnificaţie are viaţa mea, care-i este scopul, în ce mod aş putea să o pun mai mult în valoare pentru a fi utilă şi pentru a mă simţi astfel împlinită cu adevărat. Aceasta era preocuparea mea principală, dincolo de frecventarea cursurilor, a întâlnirilor cu prietenii şi a altor activităţi. Şi pe măsură ce mă apropiam de finalul studiilor, ea devenea din ce în ce mai intensă iar eu trebuia să iau o decizie. Îmi dădeam seama că multe lucruri sau bunuri de pe acest pământ se pot lăsa efectiv deoparte, că trebuie să te dispensezi de ceea ce e de prisos, inutil sau chiar dăunător, nu doar pentru a face ceva nonconformist, ci cu convingerea neclintită că faci un lucru măreţ şi sublim. Intrând în mănăstire simţeam că viaţa mea toată va sta sub grija şi controlul lui Dumnezeu într-un mod aparte decât dacă aş fi rămas în lume, doream să respir libertatea de a fi şi de a merge exclusiv pe mâna lui, care, atunci când te vrea numai pentru sine, are grijă să-ţi dea ceea ce umple sufletul tău cu o bucurie de nedescris care nu poate veni de nicăieri de pe acest pământ, ci numai din înălţimi.
- De ce aţi ales mănăstirea "Maica Unităţii" din Viişoara, mănăstire de clauzură?
- A fost Providenţa divină care mi-a îndrumat paşii spre mănăstirea "Maica Unităţii". Când mai puţin te aştepţi, ea intervine şi acţionează cu putere în viaţa ta. De ce tocmai mănăstire de clauzură? Simţeam că Domnul are un plan deosebit cu mine, iar eu îmi doream nespus să găsesc acel ambient potrivit în care să pot realiza acest proiect de iubire, prin intermediul rugăciunii şi al muncii în com uniune cu alte persoane ce împărtăşesc acelaşi ideal. Alegerea a urmat citirii unui articol dintr-o revistă locală a Diecezei de Iaşi în care se descria o zi într-o mănăstire de clauzură. La aceasta s-a adăugat şi impresia unei cunoştinţe care, vizitând în prealabil mănăstirea a afirmat că "dincolo de gratii maicile cântau asemenea unor îngeri". Reacţia mea spontană şi entuziastă a fost concretizată în cuvintele: "Acolo vreau şi eu să fiu!". Şi aici sunt, dând curs unei chemări la o viaţă diversă de ceea ce propune şi oferă lumea, o viaţă radicală, exigentă şi deci specială, pusă în slujba Domnului şi a fraţilor prin intermediul liturgiei, a meditării Cuvântului lui Dumnezeu, a singurătăţii pline de prezenţa Domnului, a rugăciunii personale şi comunitare şi a micilor sacrificii de zi cu zi.
- Credeţi că mănăstirea de clauzură este doar pentru cei înclinaţi spre singurătate, pentru anumite temperamente?
- În ciuda aurei de exclusivitate pe care o posedă şi a nuanţei de inaccesibilitate pe care o propagă în jur, mănăstirea de clauzură este departe de a fi destinată doar celor înclinaţi spre singurătate sau celor dotaţi cu un anumit tip de temperament. Este adevărat că vorbim de o vocaţie specială când vorbim de viaţa contemplativă însă în acelaşi timp, tot la fel de adevărat este că Dumnezeu poate chema pe oricine, indiferent de rasă, educaţie, condiţie socială, nivel cultural sau temperament. Nu există restricţii de nici o natură în acest sens. Fiecare dintre noi este în acelaşi timp obiect şi subiect al unei atenţii şi griji deosebite din partea Domnului, atenţie şi grijă concretizate încă din veşnicie într-un plan de iubire infinită care se realizează într-un mod sau altul pe acest pământ, având ca şi element constitutiv colaborarea noastră. Se spune că mănăstirea este o mică părticică de lume pentru paradisul tuturor, o societate în miniatură în care varii tipuri de educaţie, de caractere şi de daruri vin puse în comun, devenind motive de creştere în credinţă şi iubire, posibilitate de comuniune şi edificare reciprocă în angajamentul pe care ni-l asumăm toţi şi fiecare în parte de a fi adevăraţi căutători de Dumnezeu, având în permanenţă gândul şi inima îndreptate spre cele cereşti. Această unitate în diversitate dorim să o realizam şi noi, cei care împărtăşim spiritualitatea propusă de sfântul Benedict, trăind zi de zi în mănăstire, inseraţi în familia monastică, şcoală a serviciului divin cum e definită de el, pedagogie a sfinţeniei. Nu se intră într-o mănăstire de clauzură pentru că ne simţim "neam ales", superiori celorlalţi, ci pentru că se face experienţa propriei slăbiciuni şi acest lucru te face să percepi în mod mai acut nevoia de Dumnezeu. Se elimină deci din start orice preconcepţie elitistă în această privinţă. E tot la fel de adevărat că în urma experienţei acumulate, s-a putut constata că temperamentele mai vivace, extroverse reuşesc mai bine să se adapteze şi să facă faţă acestui stil de viaţă "mai concentrat" din punct de vedere spiritual, dar care necesită în acelaşi timp o anumită vivacizare şi un anumit dinamism interior echilibrat. Chiar şi acest tip persoane pot şi trebuie să simtă nevoia şi dorinţa de singurătate de care adesea fugim pentru că este greşit înţeleasă, pentru că e provocatoare şi inconfortabilă o dată ce ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Este necesară redescoperirea valorii singurătăţii locuite de un altul, de unicul care ne poate umple cu adevărat, fiindu-ne mai intim unit decât însăşi intimitatea noastră. Dacă Domnul cheamă, tot el oferă şi harul necesar urmării acestei chemări. Se cere doar o iubire necondiţionată, totală şi fără rezerve pentru el, disponibilitatea şi capacitatea de a-l sluji trăind împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii. Toate acestea conduc la acea pace, mulţumire şi bucurie sufletească care ne transformă viaţa şi o fac să surprindă prin noutatea şi vitalitatea ei.
- Cum decurge o zi pentru o soră de viaţă contemplativă?
- Cea mai mare parte a timpului şi a energiilor unei surori de viaţă contemplativă este consacrată Domnului prin celebrarea liturgiei corale, prin dedicarea cu pasiune la studiul Sfintei Scripturi şi prin rugăciunea personală. Fidele îndemnului central enunţat de sfântul Benedict în Regulă, de a nu prefera nimic iubirii lui Cristos şi deci nici Oficiului divin, îndemn ce subliniază primatul care se dă lui Dumnezeu, în jurul orei 5:30, ne adunăm în corul monastic pentru a celebra Oficiul nocturn. După un scurt interval, comunitatea se readună în cor pentru cântul Laudelor în gregoriana prin care rememorăm Învierea Domnului şi prezentăm Domnului toate cererile fraţilor noştri ce în lume se pregătesc pentru o nouă zi de activitate. Acesta este urmat de celebrarea Orei Medii, ora a treia în care este invocat Duhul Sfânt, de citirea unui fragment din Regulă şi de trei sferturi de oră de Lectio divina, după care, în zilele feriale este celebrată sfânta Liturghie. După terminarea sfintei Liturghii, unite la oferta euharistică şi transformate ele însele în Euharistie, surorile se dedică variilor activităţi definite de sfântul Benedict opus manuum în paralel cu Opus Dei. Fiecare soră desfăşoară tipul de activitate încredinţată de abatesă în virtutea ascultării, conştientă fiind că trebuie să-şi câştige pâinea cu responsabilitate asemeni tuturor celorlalţi fraţi şi surori şi să o asigure, în caz de necesitate, şi celor mai slabi şi oropsiţi. Printre activităţile ce le desfăşurăm, putem menţiona: confecţionarea veşmintelor sacre preoţeşti, confecţionarea ostiilor, a rozariilor la care se adaugă cele legate de bucătărie, spălătorie, infirmerie, grădinărit, ospitalitate etc. Utilităţii lucrurilor care se fac se asociază gratuitatea frumuseţii, seriozitatea angajamentului se îmbină cu bucuria slujirii lui Dumnezeu în persoana fraţilor. În timpul programului de muncă încercăm să păstrăm pe cât posibil un climat de linişte pentru a menţine şi întreţine în inimă acel raport de ascultare şi meditare a Cuvântului divin.
După ora medie, la 12.30, urmează prânzul servit împreună în refectorul monastic, în linişte, ascultând lectura spirituală. După celebrarea orei a noua, la 14.30, surorile reiau lucrul, iar novicele aflate în perioada de formare se dedică studiului.
La 17.30 întreaga comunitate se adună din nou în cor pentru celebrarea Vesperelor, după care până la servirea cinei la 19.30, timpul este dedicat lecturii meditate şi însoţite de rugăciune a cuvântului lui Dumnezeu. După cină are loc întâlnirea tuturor membrilor în sala comunitară în care se fac cunoscute noutăţile legate de viaţa fraternă, de Biserică şi lumea întreagă. Această întâlnire facilitează cunoaşterea reciprocă şi crearea unei comuniuni la nivel comunitar şi eclezial.
În jurul orei 21, după această întâlnire, se celebrează Completoriul, ultima rugăciune a zilei, care ne introduce în silentium magnum, în aşteptarea vigilentă a unei noi chemări de slujire a Domnului şi a fraţilor.
- Este dificilă o viaţă trăită într-o continuă introspecţie? Nu este viaţa contemplativă o extremă?
- Introspecţia înţeleasă ca proces pozitiv de autoanaliză, de confruntare cu sine însuşi în lumina Cuvântului divin este - putem spune - pâinea cea de toate zilele a contemplativilor, însă nu constituie un scop în sine al vieţii noastre. Asemeni sacramentelor, liturgiei şi rugăciunii, ea este un mijloc destinat unei mai mari şi mai intense apropieri de Dumnezeu iubit mai presus de orice pentru a putea fi apoi "mai prezenţi" în slujirea fraţilor.
Pentru a nu fi inclusă în categoria de operaţiune dificilă şi apăsătoare, introspecţia trebuie să meargă mai departe şi să ne ajute în depăşirea tentaţiei de autocontemplare pentru a ne ridica privirea spre cel care se cere a fi contemplat cu adevărat, Dumnezeu, unicul şi supremul bine chiar dacă sub aparenţe diverse şi contradictorii. De folos în acest sens este sacramentul sfintei Euharistii şi meditarea Cuvântului divin. Prin ele ne descoperim sărăcia şi lipsurile în faţa Domnului, nu pentru a ne descuraja, ci pentru a îmbunătăţi aceste aspecte şi pentru a le pune mai bine în slujirea lui şi a fraţilor.
Datorită radicalităţii şi austerităţii care o caracterizează, viaţa contemplativă poate părea o extremă, un lucru ieşit din comun, dificil de trăit şi realizat, însă, după spusa sfântului Paul, "dacă Domnul cheamă, oferă şi harul necesar urmării lui". Trebuie să se lase totul pentru a primi totul, iar legătura profundă şi intensă cu Domnul ne ajută să-i percepem prezenţa în tot şi să-i contemplăm frumuseţea, conştienţi fiind că ceea ce pe noi ne costă pe Dumnezeu îl glorifică.
- Se poate reproşa contemplativilor că nu îşi dedică timpul realizării unor opere spre folosul umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru propria împlinire. Care este poziţia dumneavoastră?
- Darul vieţii şi al vocaţiei nu sunt niciodată o proprietate a noastră, ci sunt mereu orientate către ceilalţi. Orice vocaţie se naşte dintr-o întâlnire cu Cristos şi este un răspuns la iubirea sa gratuită. Este el cel care cheamă, care ne invită să-l urmăm avându-l ca exemplu, ca model de dăruire supremă. A-ţi da viaţa din iubire pentru ca alţii să aibă viaţă este şi dezideratul fundamental al contemplativilor şi ei îl realizează într-o manieră nu tocmai uşor de înţeles pentru lumea de azi şi mentalitatea care o caracterizează, impregnată de consumism, utilitarism şi eficienţă. Este necesară o redescoperire şi o reevaluare a nevoii de Dumnezeu şi a imensului dar al rugăciunii în acest sens, rugăciune care constituie acea comoară ascunsă, acea parte mai bună aleasă de Maria, sora Martei, comoară pentru care se merită să-ţi oferi întreaga viaţă, convins fiind că astfel eşti plăcut în ochii Domnului şi eşti de maximă utilitate pentru ceilalţi.
"Rugaţi-vă neîncetat" este îndemnul lui Cristos. A te ruga şi a mijloci neîncetat nu înseamnă să fii străin de necesităţile lumii, ci e un răspuns precis, plin de atenţie şi dăruire profundă faţă de aceste nevoi ale umanităţii. Viaţa contemplativilor, raportată şi aflată în contact permanent cu cele cereşti devine astfel apostolat autentic şi de neînlocuit, capătă o dimensiune misionară reuşind să penetreze în toate locurile, circumstanţele şi să fie alături de toate persoanele. Lumea nu o părăsim dintr-un prea mare dispreţ, ci dintr-o prea mare iubire. Mulţi cred că surorile de viaţă contemplativă sunt nişte persoane dezamăgite şi slabe care se apără cu nişte gratii, că vocaţia lor este un fel de moarte inutilă, un nonsens, însă în realitate este o dovadă grăitoare că se merită să-l ai pe Cristos ca şi centru al vieţii tale, să colaborezi cu el la opera de mântuire a lumii. Aşadar nu se poate reproşa contemplativilor că nu fac bine umanităţii, că îşi folosesc viaţa doar pentru propria împlinire, ci, dimpotrivă, prin însuşi faptul că aleg să trăiască în simplitate şi în prezenţa intimă a Domnului zi de zi, îmbinând rugăciunea cu munca: "Ora et labora", prin însăşi gratuitatea vocaţiei lor, sunt de maximă utilitate. E şi o formă de libertate aceasta ce lărgeşte orizonturile şi te învaţă să priveşti dincolo de realitatea fragilă şi perisabilă a umanului. De aceea, viaţa contemplativă adesea închipuită ca o viaţă închisă reuşeşte să ofere o perspectivă senină asupra vieţii prezente atât de des marcată de durere şi violenţă. Emblematică în acest sens este figura reginei Ester din Vechiul Testament care obţine salvarea poporului său mijlocind în faţa regelui Persiei, Assuero. A trăi în mănăstire înseamnă a trăi această istorie, a poseda această bogăţie, a avea această posibilitate de mijlocire.
- Care este raportul dvs. cu lumea? Aparţineţi lumii sau sunteţi în afara ei?
- Dintre toate vocaţiile, cea monastică este poate cea mai puţin înţeleasă pentru că este cea mai ascunsă şi în aparenţă cea mai puţin utilă. Care-i este sensul, care-i este farmecul? Frumuseţea vieţii contemplative stă tocmai în faptul că este un răspuns radical şi gratuit la iubirea gratuită a Domnului. Ea este un semn evident al realităţii escatologice, o anticipare a împărăţiei lui Dumnezeu nefiindu-i străin totuşi nimic din ceea ce ţine de concreteţea istorică a omenirii. Viaţa contemplativă este întâi de toate un mister de har. La originea ei este dorinţa de a urma întocmai îndemnul şi exemplul lui Isus de a demonstra prin fapte că nu este iubire mai mare decât aceea de a-ţi da viaţa pentru ceilalţi. Sora de viaţă contemplativă, deşi trăieşte ascunsă, separată şi păzită la umbra zidurilor mănăstirii, este prezentă în lume într-o formă aparte, se situează în realitatea ei concretă însă nu este a lumii, nu aparţine ei. Isus, în rugăciunea adresată Tatălui pentru discipolii săi înainte de pătimire spunea: "Nu te rog să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume aşa cum eu nu sunt din lume" (In 17,15-17). Pentru lume ne rugăm (e modul nostru de a fi martori ai Evangheliei) şi-i suntem alături cu fidelitatea de fiecare zi concretizată în DA-ul reînnoit clipă de clipă, cu dorinţa de convertire continuă. Viaţa şi chemarea noastră rămân un mister atât pentru noi cât şi pentru ceilalţi, nu este uşor să vorbim despre ele şi despre noi însă când ni se cere o facem pentru a aduce laudă Domnului. Prin însăşi chemarea primită noi ne situăm într-un raport special cu fraţii şi surorile rămaşi în lume, "pe câmpul de bătălie" cum spunea sfânta Tereza a pruncului Isus, raport care în ciuda separării fizice evidente şi concrete simbolizate de prezenţa gratiilor devine mai strâns, mai profund şi eficace. Gratiile nu ne îndepărtează de ei, ci doar ajută la crearea şi menţinerea acelei atmosfere de linişte şi reculegere în care totul este şi devine har. Un preot afirma referitor la clauzură: să te decizi pentru o viaţă ascunsă acestei lumi, să alegi să locuieşti doar între zidurile mănăstirii, să te închizi atâtor oameni pe care îi cunoşti ca să te deschizi cât mai mult lui Dumnezeu şi voinţei lui, să construieşti doar legături spirituale cu cei din afară, unindu-te doar în rugăciune cu ei, nu poate însemna o simplă veleitate, un moft sau un act motivat de teribilism sau grandomanie, ci urmarea unui imbold interior aproape irezistibil, căutarea unei păci interioare care se revarsă în suflet din Dumnezeu. O soră de viaţă contemplativă nu este în afara timpului şi a lumii în care trăieşte, ci devine inima şi binecuvântarea acestora în măsura în care îşi trăieşte propria vocaţie.
Interviu realizat de Laura Chirilă,
redactor Radio Maria România

Baptiştii între colaboraţionism şi rezistenţă ambiguă

O istorie a persecuţiei împotriva baptiştilor pe teritoriul românesc ar trebui să includă şi perioadele anterioare celei comuniste. Atestaţi fiind de prin anii 1850, în Bucureşti, baptiştii au fost persecutaţi de vecini, de autorităţile locale, de responsabilii ecleziali ai cultelor tradiţionale şi de guvernele din perioada interbelică.

1850-1950 – baptiştii între ură şi admiraţie
Baptiştii au apărut în România prin trei filiere, una germană, în zona capitalei, una rusă, în regiunea Tulcea, şi una maghiară, în zona Salonta[1]. Creşterea lor numerică a fost mică în anii 1850–1915. După Primul Război Mondial, unii dintre soldaţi au venit de pe front cu o nouă credinţă, pe care au răspândit-o mai ales în sate. Baptiştii au început să fie admiraţi şi urâţi în aceeaşi măsură, în primul rând de consăteni, vecini. Istorii ale persecuţiilor venite din partea consătenilor există cu sutele: ucideri, violuri, alungări, bătăi în public etc.
În anii 1930, baptiştii au sporit ca număr foarte mult, mai ales în mediul rural. Aceeaşi tendinţă s-a constatat şi după al Doilea Război Mondial. Din această perioadă datează biserici cu o construcţie impresionantă, atât ca mărime, cât şi din punct de vedere arhitectonic. În sate precum Peştiş, Tulca (în judeţul Bihor), s-au construit biserici care puteau cuprinde câteva sute de credincioşi; aceste clădiri erau pline în fiecare duminică. Uneori s-au convertit sate întregi (de exemplu, satul Cataloi, în Dobrogea)[2]. Această situaţie a durat până în anii 1940, când una dintre cele mai sângeroase pagini de persecuţie împotriva baptiştilor a fost scrisă de regimul Antonescu[3], dar, paradoxal, prigoana a făcut să crească numărul membrilor din biserici. Când Antonescu a scos în afara legii cultele zise „neoprotestante”, vigoarea credinţei a fost şi mai mare. După al Doilea Război Mondial s-a petrecut o adevărată trezire spirituală.
1950-1980 – decăderea
În 1947-1948, odată cu schimbarea regimului politic în România, apar câteva lucruri noi. Regimul a încercat să-i cumpere pe conducătorii baptiştilor, prin acordarea de ajutoare materiale. Liderii au devenit prietenoşi cu regimul, iar pastorii au început să predice că primii credincioşi (Fapte 2) au fost comunişti. Cântarea Mariei („I-a înălţat pe cei smeriţi [...] pe cei bogaţi i-a scos afară cu mâinile goale”, Lc. 1,52-53) a fost interpretată printr-o altă grilă hermeneutică: Fecioara a prevestit Revoluţia. Credinţa şi comunismul erau suprapuse. În predici se citau discursurile liderilor comunişti. Colectivizarea, realizată în numele dragostei pentru aproapele şi motivată cu texte biblice de la amvon, a dus la pierderea proprietăţilor de la ţară. Din acest moment, s-au întâmplat două fenomene cu efecte importante asupra domeniului spiritual: unii credincioşi au migrat către oraş, suferind urbanizarea, cu toate capcanele acesteia, iar cei care au rămas la sat au devenit hoţi. Cei care au plecat la oraş au început să facă mici compromisuri pentru o mai bună aşezare în societate. Totodată, au început furturile de la colectiv. Din acest moment, mărturia publică a credincioşilor baptişti, credinţa care le transformase etosul, a decăzut.
Promovarea în structurile Cooperativelor Agricole de Producţie (CAP-urile) a unor lideri din biserici a dus la alte compromisuri. Fanfarele bisericilor ieşeau la sărbătorile culesului şi se îmbătau împreună cu şefii CAP-urilor. Celor de la oraş li s-a blocat promovarea în funcţii de conducere, dacă nu făceau parte din PCR. Această stare de fapt a continuat până în jurul anului 1974, când, în unele oraşe din Vestul ţării (Oradea, Arad, Timişoara) şi din Moldova (Iaşi), au început mişcări spirituale ale tinerilor, conduse de pastori disidenţi (unii dintre aceştia disidenţi autentici, alţii infiltraţi pentru a duce la prelucrarea informativă a celor care se opuneau regimului).
Reglementarea şi arondarea
Au existat două momente-cheie în istoria recentă a Cultului Baptist: reglementarea şi arondarea. În anul 1947, Cultul Baptist avea circa 250.000 de membri şi peste 2.000 de pastori. După acest an a început un declin atât în privinţa numărului, cât şi a moralităţii. Reglementarea însemna că nu mai era permisă ţinerea slujbelor de duminică seara sau a celor din timpul săptămânii. Prin procesul de arondare, un singur pastor primea în grijă mai multe biserici, în cazul în care se arăta dispus să colaboreze. Cei care nu au colaborat au primit interdicţia de a mai predica şi de a mai sluji. În acelaşi timp, s-a introdus ideea de cerc pastoral. Din această perioadă datează şi un record trist: unui singur pastor i-au fost arondate 28 de biserici.
Pastorii destituiţi nu mai aveau voie să predice. Cei care continuau să predice erau arestaţi şi bătuţi. Fiecare pastor care funcţiona legal trebuia să prezinte un carnet de pastor în care erau înscrise bisericile în care are dreptul să predice, teritoriul în care putea circula şi perioada pentru care erau valabile aceste drepturi. Unii, ca să-şi poată continua „lucrarea” au început să colaboreze cu Securitatea. Care au fost urmările? În 1968, după douăzeci de ani, cultul avea sub 60.000 de membri, în 1980, erau cu puţin peste o sută de pastori pe toată ţara, o mare parte dintre ei colaboratori cu Securitatea. De remarcat este faptul că în ambele perioade martirii n-au provenit în principal dintre pastori, ci dintre membri simpli ai bisericilor.
În anii 1974-1980 s-au ridicat câţiva pastori care au format un grup de rezistenţă. Aceştia au fost urmăriţi şi anchetaţi, dar niciunul nu a fost închis. Acest grup, numit tărdălaşul, a funcţionat atât ca centru de educaţie teologică în subterană, cât şi ca grup de autoritate pentru pastorii laici, hirotoniţi fără autorizaţie. Dintre aceştia, cei mai cunoscuţi sunt Vasile Brânzei, Vasile Taloş, Pascu Geabău şi Iosif Serac. Au existat pastori şi credincioşi baptişti, precum Aron Mladin şi grupul „moisiştilor” de la Arad, Florea Cruceru (pastor), Simion Cure (pastor), care au făcut închisoare.
Situaţia actuală – trădaţi şi trădători în jurul aceleiaşi mese
Menţionez faptul că la momentul actual există încă pastori în activitate care se fac vinovaţi de colaborare cu fosta Securitate, pastori care predică în fiecare duminică şi împart Cina Domnului cu cei pe care i-au pus în postura de victime. Doar în rare cazuri s-a petrecut un proces în urma căruia venirea la Cina Domnului a fost rezultatul unui proces de împăcare. După douăzeci de ani de la primele deconspirări, în bisericile baptiste s-a creat o stare de neimaginat înainte de 1989. Situaţia „ideală”, în care un pastor să vină în faţa comunităţii pe care a păstorit-o şi despre care a dat informaţii Securităţii, nu a existat. Cultul baptist are libertatea liturgică în care se poate plasa un asemenea moment. De asemenea, nu a existat niciun caz în care pastorii să vină, fie în conferinţa pastorală naţională, fie în conferinţele comunităţilor, şi să facă mărturisirea prealabilă primirii iertării. Exemple precum cel oferit de mitropolitul Nicolae Corneanu nu există în mediul baptist.
În unele cazuri, iertarea a fost acordată în lipsa unei cereri de iertare. Întrebarea care apare este dacă poate exista un proces de curăţire şi stingere a conflictului în condiţiile în care cele două capete ale procesului nu vin împreună, adică solicitarea de iertare şi acordarea acesteia. Cei din generaţia vârstnică sunt sătui de confruntări şi de conflicte, unii dintre aceştia fiind ei înşişi implicaţi direct sau indirect în colaborarea cu autorităţile din acea vreme, iar tinerii sunt prea puţin interesaţi de trecut. Toată lumea a ales tăcerea. Jena, urmată de refuzul de a discuta subiectul, este cea mai întâlnită atitudine.
Ultimul Congres al Baptiştilor a fost marcat de o atitudine nouă, de milă şi chiar de promovarea celor care au fost colaboratori şi acum sunt priviţi ca persoane venerabile şi chiar modele de urmat. Nostalgia capătă cu totul alte dimensiuni astăzi. Durerea întoarcerii este o dulce furnicătură, care transformă ruşinea în orgoliu şi chiar mândrie pentru un trecut deja asumat: „Am făcut bine, am salvat biserica, am lucrat mai mult decât alţii” spun foştii delatori. Eroii, consideraţi altă dată trouble-makers, astăzi sunt socotite iude care vor să aducă şi mai multă tulburare Trupului lui Cristos, prin dorinţa lor de a răscoli în mizerie: „Acele lucruri trebuie uitate, nu zidesc, nu fac bine nimănui.” Aceasta este atitudinea din ultimii cinci ani în cadrul Cultului Baptist.
O retrospectivă a deconspirării în cadrul Cultului Baptist
Cum s-a ajuns aici? Oare ce a determinat această atitudine paradoxală, acceptarea delatorilor în poziţii de autoritate şi nepăsarea faţă de eroi? Până la această dată nu am informaţii despre vreo manifestare oficială în care să fie recunoscute meritele vreunuia dintre martirii baptişti (atâţia câţi sunt), printr-o placă memorială, un monument, un serviciu comemorativ, sau prin dedicarea vreunei săli cu numele respectiv. Poate că teologia noastră practică nu permite rememorarea victimelor în acelaşi fel în care are loc ea în bisericile istorice, dar cred totuşi că un gest minimal de respect ar fi fost cuvenit. Cum s-a ajuns aici? Istoria este simplă, cu date puţine şi nemiloase.
Înainte de 1989 – bănuiţi, colaboratori, martiri
Situaţia dinainte de 1989 este complexă şi greu de investigat, din pricina lipsei unei documentaţii făcute cu acribie de responsabilii şi conducătorii Cultul Baptist. Din fericire, lucrătorii Securităţii au fost mult mai ordonaţi. Aşa cum am spus, după anul 1948, bisericile baptiste au suferit un declin al vieţii spirituale. Pastorii au fost prigoniţi atât de regimul antonescian, cât şi de regimul comunist. Căderea ţării în mrejele regimului comunist a adus pentru bisericile baptiste câteva acţiuni ale căror consecinţe le resimţim şi astăzi: unii pastori au fost închişi, altora li s-a retras autorizaţia şi au renunţat la activităţile spirituale, alţii au fost convinşi să colaboreze şi au ajuns în situaţia în care predicau, pe baza Epistolei lui Iacov, că Isus Cristos „a fost primul comunist”. Romani 13, care vorbeşte despre supunerea faţă de autorităţi, era unul dintre pasajele preferate.
Era cunoscut faptul că nu existau alegeri libere la nivelul conducerii Cultului. Preşedintele Uniunii şi preşedinţii de comunităţi erau impuşi de Departamentul Cultelor. În acea perioadă au existat pastori despre care se ştia (unii dintre aceştia o declarau ei înşişi fără jenă) că erau oameni ai regimului:
Constantin Bălgrădeanu (decedat), fost secretar general al Cultului, profesor la seminarul baptist din Bucureşti, s-a remarcat prin notele informative extrem de răutăcioase despre confraţii săi.
Cornel Mara (decedat), fost preşedinte al Uniunii, bonom, senin, a recunoscut încă din perioada comunistă colaborarea cu Securitatea. A bătut recordul ca timp de păstorire al unei biserici, dat fiind că biserica sa din Braşov nu l-a eliberat din funcţie nici după 1990. Nu a manifestat nicio urmă de regret pentru perioada în care colaborat activ cu Securitatea. Şi-a asumat faptul că a obţinut şi dat autorizaţii de înfiinţare, construcţie, reparaţie pentru multe biserici.
Ioachim Ţunea, fost secretar general al cultului, redactor-şef la revista cultului, încă în viaţă, emigrat în Canada. A fost unul dintre cei mai inteligenţi colaboratori. După mustrarea pe care a primit-o de la Vasile Brânzei, s-a retras şi acum stă pe ultima bancă[4] într-o biserică baptistă, fără dorinţa de a mai interveni public în vreun fel.
Ioan Bunaciu, directorul Seminarului Teologic Baptist din acea vreme, dar şi după 1989, n-a spus în public sau în particular niciun cuvânt de regret faţă de acele vremuri, dimpotrivă, a considerat că a făcut mult bine. Pastorul Ioan Bunaciu a scris o istorie a Bisericilor Baptiste din România[5].
Vasile Talpoş, fost secretar general al Federaţiei Europene Baptiste şi rector al Institutului Teologic Baptist de Grad Universitar din Bucureşti, este singurul care a recunoscut scurt, dar în particular: „Aşa a fost, cum spun documentele.”
Exemplele pot continua. Despre aceştia, personalităţi marcante ale vieţii ecleziale baptiste în acea perioadă, se ştia între pastori şi chiar între enoriaşi că erau cel puţin favorabili regimului. Dar au existat şi modele de rezistenţă în acele vremuri, oameni consideraţi eroi până de curând:
Alexa Popovici (decedat), fost director al Seminarului din Bucureşti, apoi pastor în Chicago, Statele Unite ale Americii[6].
Aurel Popescu (decedat), emigrant în Statele Unite, a fost cel care a bănuit că printre „eroi” se pot ascunde trădători. A scris o scrisoare celebră care a circulat bătută la maşină „Cine eşti dumneata, domnule Iosif Ţon?”
Florea Cruceru (închis şi apoi cu domiciliu forţat), încă în viaţă, are 91 de ani. A fost bănuit de confraţii săi păstori că este colaborator al Securităţii. Motivul principal era faptul că fratele său era deja aproape dovedit colaborator al Securităţii.
Iosif Sărac, în viaţă, a emigrat în Statele Unite şi s-a stabilit în San Francisco. A iniţiat o întâlnire în urmă cu doi ani, în care s-a încercat o recuperare a memoriei. Întâlnirii nu i s-a acordat importanţa cuvenită din păcate şi nu a generat consecinţe semnificative.
Iosif Ţon, în viaţă, se bucură de o mare influenţă între baptiştii din ţară şi din diaspora. A fost tot timpul o personalitate foarte controversată. Bănuieli asupra unei posibile colaborări cu Securitatea au planat asupra dânsului şi înainte de 1989. În prezent este personajul principal al unor dezbateri doctrinare, fără să fi fost stinse controversele privitoare la eventuala sa colaborare cu autorităţile comuniste ca agent dublu.
Liviu Olah (decedat) a fost unul dintre eroii incontestabili ai baptiştilor, cunoscut pentru intensitatea şi efervescenţa vieţii sale spirituale. S-a opus public autorităţilor comuniste. A existat însă un punct de turnură în modalitatea în care s-a manifestat faţă de autorităţi atunci când a încercat să facă un botez în public. Iosif Ţon s-a opus, contribuind la zădărnicirea acestei acţiuni.
Nicolae Gheorghiţă (unul dintre cei mai vehemenţi predicatori împotriva regimului), pastor al bisericii Emanuel, fost coleg al lui Paul Negruţ în domeniul pastoral. Era privit ca o figură eroică în acele vremuri. Fiind un personaj plină de carismă, n-a dat de bănuit că ascundea o povară imensă pe suflet, un angajament faţă de fosta Securitate.
Paul Negruţ, pastor al Bisericii Emanuel, rector al Universităţii Emanuel. Acuzat şi anchetat pentru uzurpare de funcţie. A fost ordinat ca pastor în ilegalitate, nefiind recunoscut de regimul comunist.
Pavel Niculescu, (emigrat în SUA), a fost unul dintre cei mai înfocaţi disidenţi, fiind exclus din Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filozofie, pentru convingerile sale, şi anchetat de nenumărate ori. Este unul dintre campionii deconspirării şi are unul dintre cele mai consistente dosare.
Petru Dugulescu (decedat) a fost un pastor extrem de activ. Nu a existat nicio bănuială asupra sa în privinţa colaborării cu Securitatea. După ce alţi pastori şi-au deschis dosarele, a început dezbaterea referitoare la relaţia lui cu autorităţile comuniste.
Radu Cruceru (decedat), tatăl meu, ucis de forţele de Securitate la 17 decembrie 1975. Asupra lui Radu Cruceru au existat bănuieli serioase referitoare la colaborarea cu Securitatea. Datorită activităţilor şi carismei sale, enoriaşii refuzau să dea crezare zvonurilor. Mulţi dintre colegii săi pastori erau siguri că este informator al Securităţii.
Simion Cure (decedat), care a petrecut 7 ani de temniţă, a fost unul dintre pastorii despre care nu ar fi crezut nimeni că ar putea da vreo notă de informare către reprezentanţii sistemului de represiune.
Vasile Brânzei (decedat), personalitate de o verticalitate morală, a fost unul dintre pastorii care au iniţiat, împreună cu Vasile Taloş, un grup de rezistenţă între pastori.
Vasile Taloş (în viaţă) a fost unul dintre pastorii cărora autorităţile comuniste le-au acordat o atenţie deosebită. A descoperit în dosarul personal că i-au fost montate microfoane în dormitorul matrimonial. De asemenea, a descoperit că într-o anumită perioadă mai mult de jumătate din membrii comitetului parohial au colaborat cu Securitatea. Unul dintre aceştia avea sarcina de a verifica acurateţea informaţiilor date de ceilalţi.
După cum se poate observa, am notat în dreptul numelor, acolo unde a fost cazul, (decedat). Aceştia nu mai pot rezolva problema mărturisirii şi cererii de iertare înaintea enoriaşilor, colegilor, familiei. Pe de altă parte, trebuie făcute câteva precizări referitoare la modul în care aceşti pastori au fost percepuţi în mediul evanghelic înainte şi după 1989, înainte şi după deschiderea dosarelor, înainte şi după apariţia unor documente care scot la iveală o faţă nebănuită a unor pastori baptişti.
Au existat câteva categorii de lideri în mediul baptist:
1. cei care au declarat colaborarea făţiş şi fără regrete;
2. cei bănuiţi că sunt colaboratori, dar despre care nu s-a ştiut nimic sigur până la deschiderea dosarelor;
3. cei bănuiţi că sunt colaboratori, dar care au fost exoneraţi în urma deschiderii dosarelor;
4. cei care nu au fost bănuiţi niciodată şi care, în urma deschiderii dosarelor, au generat cele mai spectaculoase surprize în cadrul cultului baptist;
5. cei care au fost deasupra oricărei bănuieli şi cărora istoria le-a confirmat statutul de oameni drepţi.
După 1989 – confirmările, surprizele, şocul
După căderea comunismului a avut loc un Congres al Cultului, chiar în primăvara anului 1990, în care s-a făcut apel la cei care au colaborat cu Securitatea să vină să mărturisească şi să-şi ceară iertare în faţa fraţilor de credinţă. Acel moment a fost ratat. Niciunul dintre cei care ar fi putut folosi acel moment spre vindecarea tuturor nu a făcut vreo mărturisire. A doua fază a fost cea în care enoriaşii au început să vorbească despre perioada respectivă.
Nu, a mai fost un moment. Dar vă spun de ce nu au făcut-o în realitate în 1990. Au crezut că nu se va afla. Au crezut că faptele lor sunt ascunse, că arhivele sunt secretizate, bine închise şi că lucrurile nu vor ieşi niciodată la iveală. În momentul în care a ieşit legea deconspirării fostei securităţi ca poliţie politică, în Consiliul Uniunii Baptiste am obţinut un vot ca toţi pastorii baptişti să se poată elibera. (1) Cei din Consiliul Uniunii să se adreseze vicepreşedintelui responsabil cu pastorala şi să existe o confesare şi o eliberare coordonată pastoral, nu justiţiar, ci pastoral. (2) Toţi pastorii să ia legătura cu vicepreşedintele responsabil cu pastorala de la nivel Comunităţii şi să se descarce, să se elibereze. Aceasta se întâmpla în anii 1999-2000; atunci am obţinut această hotărâre a Consiliului Uniunii. Nimeni n-a făcut-o, convinşi şi atunci că lucrurile nu vor ieşi la suprafaţă. Ieşirea la suprafaţă a lucrurilor a fost năucitoare, nu pentru că le-a părut rău de ce au făcut, ci pentru că le-a părut rău că s-a descoperit. Deci regretul este că sunt confruntaţi cu trecutul[7].
După ce a fost posibil accesul la dosare, cutia cu secrete s-a deschis. În mediul baptist din România au început să fie vânturate nume şi aşezate în trei hambare: delatorii confirmaţi, delatorii bănuiţi, dar infirmaţi, delatorii-surpriză.
Cei deja cunoscuţi s-au apărat cum au putut mai bine: „Am încercat să facem bine ţării; dacă n-am fi fost noi, ar fi fost alţii care ar fi făcut şi mai mult rău, am semnat un angajament pe care nu l-am onorat, n-am făcut rău nimănui”. Din păcate, aşa cum am menţionat anterior, nu există nicio luare de poziţie publică în care vreunul dintre foştii colaboratori ai Securităţii să-şi ceară iertare ori să-şi manifeste regretul.
A doua categorie numără doar câteva nume şi este cea în care au intrat unii despre care se bănuia că ar fi colaborat, dar împotriva cărora până la această oră nu există probe. Dimpotrivă, despre unii există date că ar fi fost urmăriţi. A treia categorie, care a suscitat cele mai multe dezbateri şi a creat cele mai multe conflicte, este categoria celor despre care am crezut cu toţii că sunt eroi, dar s-au dovedit delatori.
Dacă facem o uşoară distincţie între agenţi de informaţie şi agenţi de contrainformaţie, există aceşti agenţi sub acoperire. Aceşti pastori sub acoperire au primit sprijin din partea autorităţilor pentru a-şi construi un profil de martiri, de disidenţi tocmai ca să poată pătrunde în cele mai puternice grupuri de rezistenţă. În această categorie intră Iosif Ţon, Nicolae Gheorghiţă, Petrică Dugulescu şi alţii ca ei, care au fost folosiţi pentru a afla informaţii din interiorul acelor grupuri şi pentru a le manipula. Oamenii aceştia erau folosiţi – în dosarul meu scrie foarte clar asta –, erau folosiţi ca să ne prelucreze informatic din interior, să ne influenţeze, să vină cu propuneri de proiecte care să ne abată de la proiectele noastre hotărâte. Erau folosiţi ca să ducă informaţii din mediul intim al persoanei şi al grupului înspre Securitate.[8]
Situaţia fiecăruia dintre aceştia este diferită şi trebuie judecată aparte.
1. Simion Cure a făcut puşcărie, iar Radu Cruceru a fost ucis. Cei doi au dat semne că regretă colaborarea şi au plătit într-un fel sau altul greşeala cu o conştiinţă chinuită, timp de mai mulţi ani, şi chiar cu viaţa. Între aceştia poate fi enumerat şi pastorul Gherman, care a fost, din câte se pare, ucis în aceleaşi condiţii şi din aceleaşi motive ca pastorul Radu Cruceru.
2. Alexa Popovici şi Iosif Ţon au emigrat şi fac parte din altă categorie, fiind bănuiţi că au fost agenţi cu misiune externă (mai ales că istoria celor doi este întrucâtva paralelă).
3. Alături de Iosif Ţon, Nicolae Gheorghiţă şi Petru Dugulescu sunt probabil cele mai interesante cazuri. Consideraţi modele între credincioşi şi colegi, au rămas în România, au continuat să fie critici faţă de regim, aproape agresivi, dar amândoi s-au bucurat, în mod paradoxal, de privilegii de neînţeles pentru coreligionari, aşa cum de neînţeles era şi îndrăzneala lor. Mai târziu, atât îndrăzneala, cât şi privilegiile au început să capete sens.
Fiecare dintre aceste nume ascunde o tragedie. Aici trebuie deschisă o discuţie separată despre tensiunea dintre informaţia pură, de dosar, şi interpretarea datelor, opinia publică, percepţia. Cazul Iosif Ţon, care a ţinut câteva zile şi paginile ziarelor centrale[9], este un caz demn de analizat. Foarte semnificativ este că, indiferent de datele care au fost prezentate, în ochii evanghelicilor români el este perceput ca erou al credinţei. Despre Iosif Ţon orice informaţie, fotografie sau filmuleţ, are acelaşi efect pe care l-a avut celebrul „pumn al lui Băsescu”. Unii, văzând aceleaşi imagini şi având aceleaşi date, vor trage concluzia că a fost, alţii, având aceleaşi date, vor trage concluzia că n-a fost.
După 2007 – lehamitea
În anul 2007, cu puţin înainte de penultimul Congres al Cultului, Daniel Mitrofan a publicat o carte intitulată Pigmei şi Uriaşi [10]. Cartea a apărut într-un context electoral foarte fierbinte şi a fost intim legată de contextul bătăliei pentru conducerea cultului. Situaţia era una extrem de delicată. Fiul profesorului Ioan Bunaciu candida împotriva lui Onisim Mladin, unul dintre urmaşii arădenilor numiţi „moisişti”, grupare disidentă în vremea comunistă, persecutată atât de autorităţile comuniste, cât şi de autorităţile cultice. Otniel Ioan Bunaciu a câştigat alegerile şi a devenit noul preşedinte al Cultului.
Dacă în perioada anterioară, oameni precum Mihai şi Anca Suciu, redactori la revista Cultului, Creştinul Azi, au publicat documente importante legate de colaborarea unor pastori cu Securitatea, imediat după acest congres oficiosul cultului, blogosfera, discursul public în general s-a cufundat într-o tăcere mai degrabă plină de dezamăgire şi mânie.
Unde s-a greşit?
Ce s-a întâmplat de fapt? Cum de s-a ajuns în această situaţie imposibilă, în care iertarea este de nediscutat, conflictul, mocnit, stins ca un foc învechit. Greşelile au fost multiple şi limitările specifice acestui articol nu-mi permit să analizez lanţul de erori care au compromis ceea ce ar fi putut fi unul dintre cele mai frumoase proiecte de recuperare relaţională. Împăcarea, o consecinţă naturală a iertării, ar fi creat un cadru diferit de lucru în bisericile baptiste, distanţa dintre generaţii ar fi fost acoperită cel puţin în dreptul rănilor istoriei şi ne-am fi putut concentra pe ucenicie în interior şi răspândirea luminii Evangheliei în exteriorul Bisericii. Din nefericire, calea pe care am ales-o a compromis relaţiile în Biserică şi mărturia în lume.
„Însemnaţi-vi-i” – necesitatea justiţiei
Pentru că iniţiativa mărturisirii n-a venit în mod natural, s-a trecut la etichetarea publică a celor bănuiţi că s-au compromis. Anii 2007-2009 au fost probabil cei mai fierbinţi în ce priveşte încercarea de deconspirare forţată. Motivaţia? „... însemnaţi-vi-l, şi să n-aveţi niciun fel de legături cu el, ca să-i fie ruşine.”[11]
Deconspirarea are mai multe mize. În primul rând, noţiunea de model. Cine ne sunt modelele? Trăim într-o confuzie cruntă, în care oameni ca Iosif Ţon şi Ioan Bunaciu rămân şi se dezvoltă în continuare ca modele. De ce trebuie însemnaţi aceştia? Nu pentru a ne răzbuna asupra lor, fiindcă nici măcar justiţie nu se mai poate face. Miza se află în altă parte, dar ea pare temporar pierdută din cauza felului în care s-a desfăşurat până acum acest proces complex, în care niciunul dintre noi nu am avut experienţă. Izolarea şi etichetarea delatorilor care nu au mărturisit până acum este importantă pentru a nu duce în derizoriu ideea de model, pentru a face dreptate celor care au stat în picioare, plătind un preţ imens, pentru a oferi generaţiilor care urmează o busolă după care să îşi croiască drumul printre alte capcane ale compromisurilor, după cum li se oferă cu vremurile.
Deconspirarea de şuetă, de bârfă, de aluzie
Probabil prima greşeală care s-a făcut a fost mânia şi condamnarea exprimată la şuete sau în public faţă de colaboratorii „care se ascund printre noi”. Acest gen de atitudine, lipsit de graţia creştinească, i-a speriat pe unii dintre cei care erau vinovaţi şi i-a îndepărtat cu totul de momentul oricărei mărturisiri. Unii dintre aceştia folosesc şi acum argumentul: „Aţi văzut ce au făcut cu cei pe care i-au deconspirat ei... să fi mărturisit în contextul acesta? Ne jupuiau.” Deconspirările de şuetă şi declaraţiile generalizatoare au făcut foarte mult rău procesului de mărturisire. De asemenea, deconspirările de blog, de bârfă, de cafenea, afirmaţii de genul „cutare a fost turnător, cutare a fost informator, agent”, fără surse credibile, fără documentare solidă, fără dovezi, fără a se face distincţii clare asupra tipurilor de implicare, clasificare, analiză, toate aceste încercări au otrăvit atmosfera, iar dialogul între cele două părţi, victime şi persecutori, a devenit imposibil. Lipsa unui mediator credibil, neimplicat politic, a unui patriarh moral cu autoritate de necontestat a făcut procesul şi mai complicat.
Fragment din conferinţa prezentată în cadrul colocviul „Martiriul creştin în Antichitate şi în secolul XX”, Sighet, 3-5 iunie 2011. Actele colocviului sunt în curs de publicare la Editura Curtea Veche, Bucureşti, sub titlul Şi cerul s-a umplut de sfinţi...

[1] Despre începuturile mişcării baptiste în zona Bihorului vezi Otniel-Laurean Vereş, Scurtă monografie a Comunităţii Bisericilor Creştine Baptiste din zona Bihor de la începuturi până în 1961, Editura Universităţi Emanuel, Oradea, 2007, pp. 25-29.
[2] Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, 1856–1989, 3 vol., ed. rev., Editura Făclia, Oradea, 2007, p. 92.
[3] Daniel Mitrofan, Pigmei şi uriaşi. File din istoria persecutării baptiştilor, Editura Cristianus, Oradea, 2007, pp. 28-32.
[4] În bisericile baptiste ultima bancă este rezervată de obicei celor care sunt puşi sub disciplina eclezială, celor excluşi, celor care sunt în proces de pocăinţă.
[5] Ioan Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste din România, Editura Universităţii Emanuel, Editura Făclia, Oradea, 2006.
[6] Alexa Popovici este autorul unei impresionante istorii a baptiştilor. Alexa Popovici, Istoria Baptiştilor din România, 1856–1989, 3 vol., ed. rev., Editura Făclia, Oradea, 2007.
[7] Paul Negruţ, interviu 2 iunie 2011, în curs de publicare.
[8] Paul Negruţ, interviu 2 iunie 2011, în curs de publicare.
[9] http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1014615-patriarhul-baptistilor-romani-informator-secu.htm.
Vezi şi http://old.cotidianul.ro/patriarhul_baptistilor_romani_informator_la_secu-34232.html.
[10] D. Mitrofan, Pigmei şi uriaşi, file din istoria persecutării baptiştilor, Editura Cristianus, Oradea, 2007.
[11] 2Tesaloniceni 3,14.
Autor: M. Cruceru