Micutul Carol, martirul Euharistiei

În anul 1927, anul persecuției lui Calles, Carol Betanzos, de numai opt anișori, se pregătea pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Tatăl lui, catolic fervent, a fost arestat și aruncat în închisoare. După câteva zile, refuzând să-și renege credința, după un proces sumar, a fost condamnat la moarte.

Cu ajutorul unei gărzi, reuși să trimită un mesaj soției și copilașului lui: Caută ca fiul nostru Carol să se pregătească bine pentru Prima Împărtășanie, și roagă-te ca cineva să-mi poată aduce și mie Sf. Împărtășanie. Sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu vă faceți griji pentru mine”.

În sala unui palat, în Ciudad de Mexic, în mod clandestin, se celebra o Sfântă Liturghie: invitații sunt puțini, pentru a evita represaliile poliției lui Calles. Micuțul Carol îl primește pe Isus Euharisticul și cere harul de a-i putea duce el însuși Împărtășania tatălui său, care aștepta să fie împușcat dintr-o clipă în alta. El știe că într-un caz de extremă necesitate ca acela, se poate permite și unui copil, așa cum este el, în mod extraordinar, să-l ducă pe Isus, Pâinea vieții veșnice, condamnaților din pușcării. În veacul al treilea, în jurul anului 250, același lucru îl făcuse adolescentul Tarciziu, și murise martir, mai degrabă decât să dea păgânilor ostia pe care o ținea strânsă la inimă.

La sfârșitul Liturghiei, preotul celebrant i-a predat ostia micuțului Carol, care era persoana cea mai indicată pentru a evita orice suspiciune, și să scape mai ușor de controlul gărzilor. Mama i-a spus: „Sărută-l pe tatăl tău și din partea mea, și spune-i că suntem orgolioși să avem un martir în familie... Mai spune-i să se roage pentru noi și să ne aștepte în Rai”.

Preotul a pus ostia sfântă într-o cutiuță și a ascuns-o bine la pieptul copilașului, care plecă radiind de bucurie spre singulara lui misiune. Ajuns la pușcărie, santinelele nu voiau să-l lase să intre: „Orice vizită este interzisă!”. Carol insistă: „Vreau să-l văd pe tatăl meu!”. Santinelele îi spun că are nevoie de o permisiune din partea directorului închisorii.

-       Dar este timp pierdut, spune Carol. Acela te mănâncă de viu numai dacă te vede, îi spun santinelele.

-       „Mie nu mi-e frică, răspunde Carol. Lăsați-mă să intru!

Santinelele îl lasă să intre.

Directorul închisorii, cinic și crud, îl primește cufundat în fotoliul său moale.

-       Ce vrei de la mine, maimuțoi mic?

-       Vreau să-l mai văd odată pe tatăl meu!

-       Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-       Alois Betanzos.

-       Ahaa, acel animal turbat! Dar nu va mai lătra în curând!

-       Știu, dar lăsați-mă să-l mai sărut încă odată.

-       Sigur îl vei vedea... și mulțumește diavolului, pentru că astăzi vreau să mă distrez tare de tot.

-       Mulțumesc, domnule director.

-       Un moment, nu pleca încă! Vino aici, pentru că trebuie să te dezinfectez înainte să intri în pușcărie...

Directorul îi apucă brațul. Carol tremură din toate încheieturile, nu pentru injecție, ci pentru că se teme ca nu cumva directorul să găsească cutiuța cu Sf. Ostie.

-       Nu tremura, pentru că acum trebuie să te mângâi un pic cu acul ăsta.

Și înfige acul în brațul fraged al lui Carol.

-       Acum poți pleca, pentru că te-am aranjat bine,.... pentru a evita ca și tu să devi ca tatăl tău.

Carol intră în celula unde se află tatăl său. Mișcat profund de acea vizită neașteptată, tatăl îl primește cu brațele deschise și îl sărută.

-       Repede, tată!, azi dimineață am făcut Prima Sfântă Împărtășanie și acum l-am adus pe Isus și ție. Scoate cu delicatețe Ostia Sfântă de la piept, spunând: Repede, tată... pentru că nu mă simt bine deloc... Să recităm împreună Actul de căință.

Odată consumată Sf. Împărtășanie, tatăl și fiul se strâng într-o îmbrățișare, care ar vrea să nu se mai termine niciodată. Alois Betanzos simte că fiul lui tremură ca o frunză. Îl privește cu atenție: venele de la gât sunt îngroșate foarte mult.

-       „Ce s-a întâmplat, micuțul meu Carol?”

-       Directorul închisorii mi-a făcut o injecție... A a a a adio... tat........

O clipă mai târziu, micuțul Carol cade fără viață la pământ. Fusese otrăvit. Și el martir pentru Isus Cristos, ca Tarciziu, Pancrațiu și Agneza, din primele veacuri creștine; ca Ioachim, Emanuel, Iosif, Toma, în Mexicul lui martir...

 

    

 

 

A fi liberi în Cristos

Buddha părea total indiferent la insultele unuia care mersese să-l viziteze. Mai târziu, când discipolii l-au întrebat care era secretul acelei seninătăți, el a răspuns: “Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar așeza la picioarele voastre un dar, iar voi nu v-ați apleca să-l luați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți; ar avea conținutul ei vreun efect asupra dumneavoastră? Așadar comportați-vă la fel ori de câte ori sunteți insultați, și nu vă pierdeți seninătateaˮ. Mai bine suportați mâncărimea, dar nu începeți să zgândăriți buba. Vă veți face mare rău

Cine nu adună cu mine, risipește

Marele sfânt budist Nagarjuna umbla numai în chiloți și, în mod paradoxal, cu o castronaș aurit pentru a aduna pomană. Acest castronaș îl primise de la rege, care era ucenicul lui. Într-o seară,voind să se culce pe lângă un zid părăsit, își dădu seama că un hoț îl urmărea din spatele unui stâlp. “Ia-l, ține-l!ˮ, spuse Nagarjuna hoțului. “Așa nu vei mai veni să mă deranjezi când voi dormi!ˮ. Hoțul luă castronașul și fugi. Însă se reîntoarse în dimineața următoare, cu castronașul și o rugăminte: “Atunci când mi-ai dăruit acest castronaș cu mare generozitate, m-ai făcut să mă simt foarte sărac. Învață-mă, cum faci tu să-ți procuri bogăția, care-ți permite să fii atât de liniștit și dezlipit de bunurile acestei lumi?ˮ.

Morala: nimeni nu poate să ne fure ceva dacă nu ne-am alipit inima de acel ceva.   

Cât costă un minut de viață?

Un avar adunase cincizeci de milioane de dolari și deja pregusta idea că se

va distra nebunește timp de un an, în așteptarea unui moment bun în care să-și investească suma agonisită. Pe neașteptate îi apăru în față îngerul morții, care venise să-i i-a viața. Omul plânse și se disperă, și invocă mii de motive pentru a lungi cât de puțin existența sa, dar îngerul nu se lăsă clintit de nici unul din ele. “Dă-mi încă trei zile de viață și-ți voi da jumătate din averea meaˮ, îl rugă omul, dar îngerul ignoră cuvintele lui și începu să-l tragă de braț. “Dă-mi numai o zi, și tot ce am agonisit cu sudoare și efort va fi al tăuˮ. Dar îngerul rămase inflexibil. În sfârșit, avarul reușii să-i smulgă o mică concesie, constând în câteva minute pentru a scrie aceste cuvinte: “Oricine va găsi acest bilețel, dacă are atât cât să-i ajungă să trăiască, să nu piardă timpul să adune bogății, ci să se bucure de viață! Cu cei cincizeci de milioane de dolari ai mei nu am reușit să cumpăr nici măcar un ceas de viață în plus!ˮ.    

Doriți să mergeți în Paradis? Da, dar nu acum

Un preot intră într-un bar și descoperi cu mare indignare că mulți dintre enoriașii lui se aflau acolo. Îi adună pe toți și-i duse în biserică, și începu să le vorbească: “toți cei care vor să meargă în Paradis, să treacă în dreapta meaˮ. Cu toții ascultară, în afară de unul care nu se mișcă un centimetru de

la locul lui. Preotul îi fixă cu severitate și-l întrebă: “tu nu vrei să mergi în Paradis?ˮ “Nu!ˮ, replică acel enoriaș. Îi spuse preotul: “nu cred că atunci când vei muri tu nu vei dori să ajungi în Paradisˮ! Enoriașul replică din nou: “Sigur că vreau să merg, dar când voi muri. Eu credeam că dumneavoastră voiați să mergem imediat!ˮ.

Morala: Am face orice numai în momentul în care frânele nu mai funcționează, dar probabil atunci este prea târziu.  

Dumnezeu nu mi-e de ajuns!

Dumnezeu nu mi-e de-ajuns!

Aud din ce în ce mai des, îndeosebi din gura unor persoane mai evlavioase

o afirmație care îmi zgârie urechile din ce în ce mai tare: mie Dumnezeu îmi ajunge; restul nu contează, dacă-l ai pe Dumnezeu, nu-ți mai trebuie nimic…

Și omul? Să fie oare adevărat că omului îi este de ajuns Dumnezeu? Că poate să fie împlinit numai cu Dumnezeu în inimă, și pe buze? Personal mă îndoiesc de veridicitatea acestei afirmații, iar dacă unul se poate mulțumi numai cu Dumnezeu, fără să vrea și pe om alături și în inima lui, cred că acela nu este un om mulțumit pe deplin, sau mai bine zis, mântuit pe deplin. E ca și cum cineva ar merge la medic și i-ar cere să-i taie un picior sau o mână, că-i e de-ajuns numai una,… pentru câtă muncă face!

Citesc în cartea Facerii, la capitolul al II-lea că Dumnezeu, văzându-l pe bărbat singur, înconjurat numai de copaci și de plante, a exclamat: „Nu e bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. (2, 18). A făcut așadar și animalele, dar omul tot singur era, deși dăduse nume tuturor fiarelor pământului. Nu-și găsise pe cineva pe potriva lui. Omului nu-i era de ajuns că a dat nume animalelor, că îl avea pe Dumnezeu, dar avea nevoie ca și pe el să-l poată numi cineva, nu de alta, dar ca să nu vorbească în gol, iar lui nimeni să nu-i vorbească. Și, astfel, văzândul-l însingurat, Dumnezeu crează ceva asemenea lui, crează un alt om, însă numai asemenea lui, nu la fel întru totul ca el, căci aceasta nu mai era bărbat, ci femeie. Iar bărbatul văzând această creatură, se bucură și o recunoaște ca fiind ceva potrivit cu el. Și așa începe aventura umană pe pământul nostru: doi oameni asemănători, dar nu la fel, nu identici, vor continua opera lui Dumnezeu până-n pragul veșniciei, zămislind fete și băieți, spre mai mare glorie a lui Dumnezeu.

Nimeni, în cazuri normale de viață, nu poate fi mulțumit numai cu Dumnezeu, oricât de spiritual sau de mistic ar fi. Și gândesc că nici Dumnezeu nu cere o asemenea jertfă din partea omului, indiferent în ce stare de viață ar trăi acesta, mă refer aici mai ales la persoanele consacrate, care nu se căsătoresc, dar nici nu trăiesc separați de oameni, pe vârful unui munte plin cu zăpadă. Cu toții avem nevoie de un om, bărbat sau femeie, în funcție de genul propriu, și nu neapărat din necesitate, cât mai degrabă datorită generozității înscrisă de Creator în inimile noastre. Mai exact, nu am nevoie de celălalt pentru că mă poate ajuta, sau pentru că poate face ceea ce eu nu pot face, dar pentru a putea dărui generozitatea cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Iar numele dăruirii, a generozității este GRATUITATE. Nu dau ca să primesc, nici ca să-mi mai dezmorțesc mâinile lipite în buzunar, ci pentru că am fost făcuți generoși din natură, așa cum cântecul, pentru a fi gustat de mine, trebuie să-l scot din inimă și să-l expun. 

Nu e bine ca omul să fie singur; nu e bine ca omul să fie numai cu Dumnezeu; însă e un mare bine ca omul să stea împreună cu unul potrivit lui; iar acesta nu poate fi altcineva decât un alt om. Restul, în afară de Dumnezeu, sunt auxiliari. De altfel, nici Dumnezeul Treime nu a rămas închis în propria-i persoană, ci s-a făcut cunoscut nouă, ca noi să-l cunoaștem și să fim cunoscuți de el.

Doamne, care este porunca cea mai mare, este întrebat odată Isus de un oarecare. Cunoaștem cu toții răspunsul: să-l iubești pe Dumnezeu…, și pe aproapele tău…, ca pe tine însuți. Așadar 3 în 1: pe Dumnezeu, pe aproapele tău, pe tine însuți. Nu se poate renunța la nici una din acestea trei, fără să se ciuntească totalitatea iubirii, și integralitatea unei vieți cu adevărat creștine. Restul sunt spiritualisme ieftine, care nu merită experimentate nici dacă le-am primi gratis. 

Pr. Pătrașcu Damian

articol publicat în revista Mesagerul Sf. Anton, nr. 150/2018

Reflecție la sărbătoarea Întâmpinării Domnului

„După ce s-au împlinit zilele…”. După Evanghelie, timpul nu curge, nu se termină. Se împlinește. Nu este un timp care se consumă, care trece. Este un timp care se umple. Este cu totul altceva timpul trecut, timpul care s-a terminat, timpul trecut de la „timpul împlinit”. Timpul este viață, viața nu trece, se umple, se împlinește, și este o împlinire. Acest lucru vrea să spună că viața are un sfârșit. Iar a ne îndrepta spre un sfârșit este diferit de a „dispărea”, adică vrea să spună că viața și-a atins obiectivul, viața s-a realizat.

Exemplu în acest sens ne este dat de bătrânul Simeon și bătrâna profetesă Ana. „După ce s-au împlinit zilele…”, s-au împlinit promisiunile lui Dumnezeu, pentru că Isus este împlinirea lui Dumnezeu, iar Simeon și Ana sunt martorii fidelității Domnului, cei care văd umplută așteptarea lor a Mesiei promise, ei care și-au trăit întreaga existență în așteptarea acestei împliniri : „Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace”. Perseveranța și fidelitatea lor nu le-a împietrit inima, dar i-a făcut capabili de discernământ, de duioșie, de ospitalitate, de iubire. În puține cuvinte, au avut viață atentă, în așteptarea trecerii, a sosirii lui. L-au căutat peste tot, deseori și cu bucurie în ordinaritatea micilor fapte, a simplelor întâlniri, și L-au găsit. Dumnezeul-copil și-a ținut cuvântul, s-a lăsat îmbrățișat așa cum promisese. Își dau seama numai ei – Simeon și Ana – că este El, acolo, în acel spațiu distrat și plin de obișnuințe, așa cum este Templul. Nu-și dă seama cel care prezidează ritul, preotul și ceilalți „funcționari” ai Templului, și ei în așteptarea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Dar promisiunile cărui Dumnezeu? Pe care Dumnezeu îl așteptau ceilalți? Da, pentru că Dumnezeu se arată „în ascuns”, ascuns în fragila condiție umană, adică ascuns de acea realitate de care, deseori și cu bucurie ne îndepărtăm și noi. Dar tocmai acea realitate devine locul întâlnirii cu Dumnezeu, dezvăluindu-ne astfel că drumul spre împlinire, spre plinătate, trece prin acceptarea imperfecțiunilor și a golurilor noastre. Așa se întâmplă întotdeauna cu întâlnirile la care Dumnezeu ne convocă: niciodată făcând abstracție de uman. Dorința lui Dumnezeu este ca nimic din om să nu fie mortificat, dar toate să cunoască împlinirea lor. Evident, toate acestea au un preț. Nu se dă posibilitate de împlinire decât numai prin dezvăluirea a ceea ce purtăm în inimă: „semn de contradicție, pentru ca să fie dezvăluite gândurile din multe inimi”. Întâlnirile, atunci când sunt adevărate, te lasă gol și, în consecință, lasă semne.

„L-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu”. A-L avea în brațe pe Domnul. Cine este Domnul? Cel care s-a predat brațelor oamenilor. Dumnezeu este unul care se predă mâinilor noastre, brațelor noastre, ca viață a noastră. Atunci când îl ții în brațe pe El, totul este împlinit. Duhul Sfânt îi revelase lui Simeon „că nu v-a fi văzut moartea fără să-l fi mai înainte văzut pe Cristosul Domnului”. Cuvinte pe care Duhul le păstrase în Scriptură, pentru ca eu să le păstrez în inimă: Tu nu vei muri fără să-l fi văzut pe Cristosul Domnului. Viața mea nu se va stinge fără să fi primit răspunsurile la întrebările puse, fără întâlniri, fără lumină. Va veni și pentru mine Domnul. Va veni dacă voi ști să aștept, dacă ochii vor fi atenti, pătrunzători, vigilenți și capabili să vadă. Dar…, cu ce fel de întâlniri îmi umplu eu viața? Cu ce așteptări îmi umplu existența? (Lc 2, 22-40)   

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: #CercatoridiPerle

De ce să ne facem Semnul Sfintei Cruci?

semnificațiile semnului sfintei cruci

Gestul simplu pe care catolicii îl repetă de mii de ori în timpul vieții lor are

o semnificație mai profundă decât mulți dintre ei ar crede.

Care este originea Semnului Sfintei Cruci?

Semnul Sfintei Cruci este o practică și o formă de rugăciune foarte veche. În Scriptură nu apare nici o indicație, dar în secolul al IV-lea, Sf. Vasile cel Mare afirma că acest semn provine din timpul apostolilor, atunci când era folosit în administrarea botezului. Unii cercetători interpretează cuvintele Sf. Paul din Scrisoarea către Galateni, 6, 17, unde spune că poartă semnele lui Cristos în trupul său, ca fiind o trimitere la Semnul Sfintei Cruci. 

In ce fel a devenit mai apoi o practică liturgică și devoțională atât de importantă?

 Primind botezul la o vârstă adultă, cei botezați își făceau cu orgoliu semnul sfintei cruci, aceasta însemnând pentru ei că de acum îi aparțin lui Cristos. Tertulian afirma că creștinii ar trebui să-și facă semnul crucii în fiecare moment al zilei. Îmi imaginez cum acei creștini își însemnau fruntea cu degetul mare și cu degetul arătător, trasând un mic semn al crucii, pentru a aminti lor că își trăiau viața pentru Cristos.

În afară de semnificația cuvintelor, ce anume mai implică semnul crucii? În ce sens este și un semn al uceniciei?

Semnul Sfintei Cruci are multe semnificații. Astfel, Semnul Crucii este o mărturisire a credinței, o reînnoire a Botezului, un semn al uceniciei, o acceptare a suferinței, o apărare împotriva diavolului, și o victorie asupra auto-compătimirii. Atunci când îți faci Semnul Crucii îți exprimi credința în mod sintetic – profesând credința ta în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Atunci când rostești cuvinte și rugăciuni în numele cuiva, recunoști prezența lor în viața ta, și chiar te pui în prezența lor pe tine însuți – în acest sens este folosit numele în Biblie.

Apoi este o reînnoire a Sacramentului Botezului, deoarece înseamnă: „Am murit cu Cristos și am fost renăscut la o viață nouă”. Semnul Crucii în Botez este ca o specie de circumcizie creștină. Așa cum prin circumcizie cei provenind din popoarele păgâne se uneau cu poporul ebraic, tot astfel, cu Semnul Crucii, creștinii se unesc cu trupul lui Cristos.

Semnul Crucii înseamnă apoi a fi discipoli. Isus spune în Luca 9, 23: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă urmeze”. Cuvântul pe care Părinții Bisericii îl foloseau pentru a indica Semnul Crucii este același cuvânt grecesc care era folosit pentru a indica apartenența sclavului la stăpân, al oii, păstorului, și al soldatului, generalului. Cu alte cuvinte, însemna a declara că eu îi aparțin lui Cristos.

A te renega pe tine însuți nu înseamnă numai a face mici renunțări. A fi discipol înseamnă a sta sub conducerea lui Cristos și a nu-ți mai aparține ție însuți. Făcând Semnul Crucii, îi spui Domnului: „vreau să te ascult numai pe Tine; îți aparțin numai Ție. Călăuzește Tu fiecare decizie a mea. Voi asculta totdeauna de legea lui Dumnezeu, de învățăturile lui Cristos și ale Bisericii”.

În momentul suferinței, Semnul Crucii devine un semn de acceptare. Înseamnă că ne amintim că Isus a devenit om și a suferit pentru noi, și că noi participăm la suferința lui Cristos. Semnul Crucii spune: „Sunt dispus să îmbrățișez suferința, pentru a împărtăși suferința lui Cristos”.

Atunci când ești în suferință, atunci când te simți ca și cum Dumnezeu nu ar exista, Semnul Crucii te reconduce la El, declarând prezența Lui, în pofida a ceea ce simți tu în acele clipe grele. Este o modalitate de a-L recunoaște și de a-L mărturisi în momentele grele ale vieții.

Una din principalele învățături ale primilor Părinți ai Bisericii este că Semnul Crucii este o declarație de apărare împotriva diavolului. Atunci când îți faci Semnul Crucii, de fapt îi spui diavolului: „Jos mâinile de pe mine; eu îi aparțin lui Cristos; El este puterea mea”. Semnul Crucii este un instrument atât ofensiv, cât și defensiv.

În experiența mea am observat că Semnul Crucii este util și pentru a elimina orice formă de auto-compătimire – acele mari probleme ale noastre, acele lucruri persistente de care nu reușim să ne eliberăm. După aceeași Părinți ai Bisericii, în momentele de ură, necurăție, teamă, sau în momentele în care suntem copleșiți de atacul simțurilor și de atacurile carnale, a ne face Semnul Crucii ne ajută să rezolvăm problema.

Eu am început să-l fac pentru a domina o problema de ură. Făcându-mi Semnul Crucii mă ajută să alung departe ura, să am o atitudine răbdătoare, să-l imit pe Isus în virtuțile sale.   

Persoanele care nu sunt catolice folosesc Semnul Crucii?

Da, Semnul Crucii este folosit de ortodocși, protestanți, și mulți alții, mai ales în cadrul botezului. În Micul Catechism, Luther recomanda să se facă Semnul Crucii înainte de culcare și dimineața la trezire. Este un păcat că mulți catolici nu mai văd necesitatea de a se însemna cu Semnul Crucii.

De ce catolicii au obiceiul să-și facă Semnul Crucii împreună cu apa binecuvântată, atunci când intră și ies din biserică?

Pentru a putea să participe la marea Jertfă a Sfintei Liturghii este necesar să fi botezat. A folosi apa binecuvântată împreună cu Semnul Crucii este ca și cum ai spune: „eu sunt creștin botezat și sunt autorizat să iau parte la această Jertfă”.

A face Semnul Crucii la ieșire din biserică înseamnă a înțelege că Sfânta Liturghie nu se încheie niciodată, ci că întreaga viață este o participare la această Jertfă minunată.

De ce creștinii ar trebui să aprofundeze tot ceea ce privește această rugăciune?

Cred că este ceva pe care nu trebuie să-l tratăm în mod lejer. Semnul Crucii are o enormă forță sacramentală; nu pune în mișcare evenimentul spiritual pe care-l reprezintă, dar permite să se atingă la rugăciunea Bisericii, pentru a lăsa ca viața proprie să fie influențată. Semnul Crucii este Sacramentul prin excelență. De exemplu, nu văd rău că atleții profesionști își fac Semnul Crucii în timpul partidelor la care joacă. Prin acest gest ei afirmă că orice fac, îl fac în numele lui Cristos – și partidele pot di jucate în prezența lui Dumnezeu.

Atunci când văd persoane făcându-și Semnul Crucii cu lejeritate, mă rog să poată recunoaște întreaga lui importanță, și să declare că astfel îi aparțin lui Cristos, și pentru ca să-L poată asculta, și să accepte suferința din viața lor. Nu este un semn de magie, sau de noroc.  

De ce Semnul Crucii este atât de important astăzi, mai ales înzonele unde legile devin mai puțin tolerante față de manifestarea publică a credinței?

Ne vor putea spune că nu pot fi adoptate Cele Zece Porunci într-o structură publică, dar nu ne vor putea împiedica să ne facem Semnul Crucii în public. Trebuie să ne amintim de cuvintele lui Isus care ne spune că dacă ne vom rușina de El, și El se va rușina de noi. Mai degrabă ar trebui să ne simțim siguri făcând cunoscut și altora că suntem creștini, și că-i aparținem lui Cristos, decât să ne ascundem ca potârnichile.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: http://www.amicidilazzaro.it/index.php/i-significati-del-segno-della-croce/

Când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală

La Stampa, 1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI

În fiecare an revin “morții”, zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”, rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține  “din cauza fricii față de moarte, (ființele umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).

În zilele noastre acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel, rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.

Da, dar morții noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și, cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”, pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil: trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…

Această încercare de a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire, coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal, dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.

De altfel, dintre toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale – ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu moartea.

Dar astăzi, când Biserica  “permite” incinerarea, adică a reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel să aibă rolul lor de memorial, de  “loc” pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană trăită până la extrem de Isus din Nazaret.

Eros și Thanatos, Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini, a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa:    https://www.monasterodibose.it/fondatore/articoli/articoli-su-quotidiani/4689-non-si-uccidono-cosi-anche-i-morti?start=2