100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/37

Care sunt caracteristicile Bisericii Anglicane?

Biserica Anglicană este o sinteză a tradițiilor catolică și protestantă[1], așa cum rezultă din înseși cauzele diviziunii. Atunci când regele Henric al VIII-lea, în anul 1553, a rupt unitatea cu papa Clement al VII-lea, el a făcut acest lucru mai ales din motive personale și politice, nicidecum teologice (vezi răspunsul la întrebarea nr. 36). Deci, el a rămas fidel tradiției catolice, cu toate că întrerupsese legătura cu episcopul Romei. În consecință, credincioșii tradiției catolice, trebuiau să-i rămână subalterni lui, chiar dacă erau liberi de controlul Romei. Numai într-un moment succesiv, deja în timpul împărăției fiului minor al lui Henric, Eduard al VI-lea (1547-1553), Biserica Anglicană a luat un caracter mai reformat, mai ales datorită operei arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Cranmer (1489-1556). În anul 1549 a fost publicat Book of Common Prayer, care a început să țină loc de breviar și de liturghier. Această carte de rugăciuni, exemplu evident de compromis teologic între orientarea catolică și cea calvinistă, a produs o mare influență asupra liturgiei, teologiei și spiritualității anglicane.

Reforma a fost completată de Elisabeta I (1558-1603). În timpul reginei Maria (1553-1558) și a celor doi consecutivi Stuart, Carol al II-lea (160-1685) și Iacob al II-lea (1685-1688), s-au verificat tentative de restaurare a catolicismului care, lipsite de efecte, nu au dat rezultate. În mod analog, inițiativele lui Oliver Cromwell (1599-1658) îndreptate să elimine episcopii și tradițiile catolice nu au dus la rezultatele sperate. În sfârșit, a fost adoptată calea de mijloc, cu care erau respectate în egală măsură tradițiile ecleziastice catolice și cele protestante.

Biserica Anglicană are ca bază a confesiunii ei unele izvoare: Biblia, profesiunile de credință ale creștinismului originilor; Book of Common Prayer; cele 39 de Articole. Dintre acestea, se bucură de mare prestigiu Sf. Scriptură, care conține toate adevărurile revelate necesare în vederea mântuirii.

Book of Common Prayer, scrisă în 1547, a fost publicată pentru prima dată în 1549, ca înlocuitor al Liturghierului latin în uz până atunci. Cartea a fost de mai multe ori revăzută și adăugită sub influența doctrinei calviniste. Versiunea cea mai recentă a fost publicată în anul 1980 ca Alternative Service Book. Aici se găsesc: introducerea, calendarul liturgic, sentințele, celebrările de dimineață și de seară, rugăciunile pentru diferite ocazii, liturghia euharistică în versiunea A sau B, riturile de inițiere (botezul și mirul), ritul căsătoriei, al înmormântării, ai hirotonirii întru preoție, lecturile și cartea psalmilor.

Cele 39 de Articole sunt o încercare de a uni doctrina catolică cu cea protestantă. Au obținut aprobare juridică  în anul 1571, dar nu au primit niciodată rangul de scrieri confesionale oficiale anglicane.

Organizarea Bisericii

Biserica Anglicană este o Biserică de Stat. Statul, în persoana regelui sau a reginei, numește arhiepiscopii, episcopii, decanii și pe ceilalți demnitari ai Bisericii, chiar dacă în practică suveranii țin cont de propunerile prezentate de primul ministru. Biserica din Anglia se împarte în două provincii: Canterbury și York. Arhiepiscopul de Canterbury are titlul de „primat al întregii Anglii”, în vreme ce arhiepiscopul de York este „primat al Angliei”. Biserica din Anglia este membră a comuniunii anglicane, care este alcătuită din 26 provincii autonome, cu peste 400 de dieceze, și numără circ 50 milioane de credincioși. Catehismul Bisericii din Anglia din anul 1867 definește comuniunea anglicană după cum urmează:

„Comuniunea anglicană este familia Bisericilor în sânul universal al Bisericii lui Cristos; ea face pe deplin referință la doctrina și structura apostolică, membrii ei se găsesc în plină comuniune sacramentală între ei și cu scaunele episcopale de Canterbury și de York”.

Elementele care constituie și întăresc comuniunea sunt Book of Common Prayer, structura omogenă a Bisericii, libera recunoaștere a episcopului de Canterbury ca primat onorar și ca centru de unitate și, în sfârșit, moștenirea comună.

O contribuție notabilă este dată și de Conferința episcopilor de la Lambeth, apărută în anul 1867, și de atunci convocată de obicei odată la fiecare zece ani de către arhiepiscopul de Canterbury. Deciziile acesteia nu au putere juridică, dar folosesc numai ca exortații pentru celelalte Biserici, care le pot accepta sau nu.

Profilul doctrinar

Biserica Anglicană este condusă de principiul comprehensiveness, care admite contemporan prezența paralelă a tradiției catolice și protestante. Acest principiu îi permite să aleagă via media. Este dotată de o structură ierarhică care prevede slujirile de episcop, preot și diacon. Anunțul din partea papei Leon al XIII-lea (1878-1903) a invalidității hirotonirilor prețești anglicane (enciclica Apostolicae curae din anul 1896), nu  a avut nici un reflex asupra practicii hirotonirilor de episcopi, preoți și diaconi.

În materie de sacramente, cele 39 de Articole se exprimă astfel:

„Sacramentele înființate de Cristos nu sunt numai distinctive sau simboluri ale profesiunii creștinilor, ci mai degrabă mărturii certe și sigure, și semne eficace ale harului și ale bunei voințe a lui Dumnezeu față de noi, cu ajutorul cărora El acționează în mod invizibil în noi, și numai că ne stimulează, dar ne și întărește și ne confirmă în credința noastră în El.

Două sunt sacramentele înființate de Cristos Domnul nostru în evanghelie: botezul și Cina Domnului.

Acele cinci care sunt numite în mod comun sacramente, adică mirul, pocăința, preoția, căsătoria și maslul, nu trebuie numărate printre sacramentele evangheliei, pentru că în parte sunt derivate dintr-o coruptă imitare a apostolilor și, în parte sunt stări de viață permise în Scripturi. Totuși, acestea nu au aceeași natură sacramentală a botezului și a Cinei Domnului, deoarece nu posedă nici un semn sau ceremonie vizibilă poruncită de Dumnezeu.

Sacramentele nu au fost poruncite de Cristos pentru a fi privite sau pentru a fi duse pe drumuri, ci pentru ca să ne folosim de ele așa cum trebuie. Și numai dacă sunt primite după reguli, ele au un efect benefic sau acțiune; dar cei care le primesc în mod nedemn îți procură condamnare, așa cum afirmă Sf. Paul” (art. 25)[2].

În privința tradiției Bisericii, articolul 34 afirmă că:

„Nu este deloc necesar ca tradițiile și ceremoniile să fie aceleași în orice loc sau să fie în totalitate asemănătoare; de fapt, ele au fost diferite în fiecare timp și pot fi schimbate în funcție de diversitatea țărilor, a epocilor și a obiceiurilor oamenilor, astfel ca nimic să nu fie făcut împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Oricine încalcă în public, în mod voluntar și explicit, prin judecata lui privată, tradițiile și ceremoniile Bisericii care nu sunt contrare Cuvântului lui Dumnezeu și care au fost stabilite de comuna autoritate, trebuie să fie certat în public (pentru ca alții să nu fie ispitiți să facă la fel), ca unul care încalcă regulile comune ale Bisericii, ofensează autoritatea magistratului și rănește conștiința fraților mai slabi.

Fiecare Biserică particulară sau națională are autoritatea de a prescrie, de a schimba și aboli ceremonie sau rituri ale Bisericii stabilite numai de autoritatea umană, astfel ca toate lucrurile să fie făcute pentru edificarea comună”[3].

Doctrina Bisericii anglicane afirmă că semn extern și vizibil al Euharistiei sunt pâinea și vinul, care trebuie primite în conformitate cu porunca lui Cristos. Sunt, în schimb, dar spiritual trupul și sângele lui Cristos pe care credincioșii le primesc de la El. Rezultatul Sf. Împărtășanii sunt întărirea unității cu Cristos și cu Biserica Sa, iertarea păcatelor și intrarea în viața veșnică. Miniștrii Euharistiei sunt episcopii și preoții care au rămas în succesiunea apostolică. Celui care primește Sf. Împărtășanie îi sunt cerute o credință vie și încrederea în milostivirea divină. Mai sunt necesare o mîrturisire îngrijită și sinceră a păcatelor și o dorință intensă de a începe o nouă viață.

Biserica Anglicană este angajată în dialogul ecumenic cu toate Bisericile creștine. Se află în comuniune sacramentală cu veterocatolicii și cu Bisericile luterane din Suedia, Finlanda, Danemarca, Islanda, Norvegia, Estonia, Letonia și SUA.

---

[1] Cf. S. NEILL, Anglicanism, Penguin, London 1958.

[2] Confessioni di fede delle Chiese cristiane, a cura di Romolo Fabbri, EDB, Bologna 1996.

[3] Ivi, p. 94.

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/36

În ce circumstanțe s-a născut Biserica Anglicană?

Chiar dacă în decursul secolelor Anglia a fost cucerită de Romani, anglo-saxoni, normanzi și, succesiv, guvernată de principi scoțieni, olandezi și germani, totuși, influența decisivă asupra destinului ei a fost exercitată de caracterul ei insular. Pare că tocmai acest factor explică mai bine și mai deplin, sub multe aspecte, cauzele care au condus Anglia să îmbrățișeze Reforma. Anglia nu a avut niciodată un lider carismatic de talia lui Luther sau Calvin, care să se bucure de o recunoaștere generală. Protestanții care trăiau aici erau o minoritate și numai spre sfârșitul domniei Elisabetei I (1533-1603), fiica lui Henric al VIII-lea și al Anei Bolena, Anglia a devenit o țară protestantă. Acest lucru vrea să spună că schimbările religioase în Anglia au fost începute în primul rând de familia regală și s-au realizat păstrând ordinea preexistentă. Marile familii aristocratice, în ciuda neîncetatei și marii rivalități, erau foarte interesate să-și atragă atât bunăvoința și protecția regelui, cât și controlul asupra Bisericii. 

Cauza directă a schimbărilor în viața Bisericii din Anglia nu a fost predicarea, ci scopurile personale ale tânărului, întreprinzător, afascinant și inteligent rege Henric al VIII-lea (1491-1547). Avantajat de o anumită cunoaștere în sfera teologiei, grație contribuției date de formularea tratatului de condamnare a doctrinei lui Martin Luther, a primit de la papa titlul de „apărător al credinței”. La început nimic nu lăsa să se întrevadă că într-o zi și-a fi câștigat definiția de „monstru psihopat” . Din păcate s-a revelat a fi un excentric care nu admitea ca cineva să se fi opus voinței lui de rege. După 1590 raportul lui cu Biserica Catolică a suferit o schimbare radicală. Henric al VIII-lea de abia se căsătorise cu prințesa spaniolă Ecaterina de Aragona, văduva fratelui său Arthur care, totuși, (după câteva avorturi) dădu la lumină numai o fetiță, pe nume Maria, fără a reuși să-i garanteze atât de necesarul moștenitor masculin. 

Din acest motiv, regele a cerut anularea căsătoriei. Între timp și-a îndreptat atenția spre alte femei, printre care spre Maria Bolena și sora acesteia, Ana, de care, din câte pare, s-a îndrăgostit nebunește, așa cum mărturisesc scrisorile lui de dragoste. La fel ca majoritatea persoanelor din acea vreme, și în ciuda educației primite, Henric era foarte superstițios. Convins că Ana Bolena l-ar fi deochiat,  recurs la acel fragment din Vechiul Testament, unde se povestește de acel om care, căsătorindu-se cu soția fratelui său, a încălcat legea lui Dumnezeu și astfel și-a atras blestemul asupra lui. A ajuns la concluzia că , din cauza acestui păcat, căsătoria lui cu Ecaterina era blestemată. 

Nu au existat însă numai motive personale cele care au condus la apariția Bisericii Anglicane. Mai este necesar să amintim că ministru și consilier al regelui a fost timp de mai mulți ani abilul și influentul cardinal Thomas Wolsey, care a judecat ca fiind foarte pozitivă alianța anglo-hispanică, ca punct de forță al politicii externe englezești. Încă, rege al Spaniei era împăratul Carol al V-lea (1500-1558), nepotul Ecaterinei care cu puțină vreme mai înainte jefuise Roma și luase ca ostatic pe papa Clement al VII-lea (1523-1534). În consecință, împăratul nu putea să aprobe intenția lui Henric de a-și repudia soția, care era mătușa lui. Și, chiar dacă papa ar fi vrut foarte mult să acorde dispensa și anularea primei căsătorii a regelui Angliei, nu ar fi putut face acest lucru pentru că, de facto, se găsea în captivitatea împăratului. 

Cursul succesiv al evenimentelor a avut o urmare destul de rapidă. Ecaterina a negat că ar fi fost consumată căsătoria lor și a făcut apel la Roma, făcându-l pe rege să se inerveze și mai tare. Acesta începu să-și piardă răbdarea și față de Wolsey, care nu avea intenția să anuleze căsătoria fără consensul papei. Regele a ordonat să fie arestat, dar cardinalul a murit pe neașteptate, înainte de execuție. Foarte repede, Henric a găsit noi aliați printre discipolii Anei Bolena. Unul din aceștia era un credincios al lui Wolsey, abilul și necruțătorul Thomas Cromwell, simpatizant al Reformei. O altă importantă personalitate a epocii era religiosul Thomas Cranmer, profesor la Cambridge, în precedență trimis de rege în misiune diplomatică în Spania și la Roma, care arăta legături tot mai strânse cu Reforma. Moartea arhiepiscopului de Canterbury, William Warham, i-a deschis lui Cranmer drumul spre tronul arhiepiscopal. A fost el cel care a anulat căsătoria cu Ecaterina și a celebrat o nouă căsătorie a regelui cu Ana. Fără a ține cont de opinia englezilor, care au arătat compasiune față de Ecaterina, clasa conducătoare și episcopii și-au dat acordul, fără a-și da seama de efectele pe care un asemenea gest l-ar fi putut produce în viitor. 

Puțin timp după, parlamentul englez, convocat în 1529, a întreprins inițiative pentru a-l obliga pe papa să accepte situația de fapt, amenințând, în caz de refuz, să rupă legăturile cu Roma. Într-un prim moment, puterea papei în Anglia a fost limitată și, succesiv, eliminată în totalitate. A prezenta apel la Roma a devenit ilegal, cât și a aduna ofertele datorate Romei (de exemplu așa numitele annata sau obolul Sf. Petru). Piatră unghiulară a tuturor acestor schimbări a fost declarația lui Henric, în care el afirma că este capul Bisericii Angliei, „până când va vrea Cristos”. Pentru că nu a recunoscut actul de supremație (1534), episcopul de Rochester, John Fischer și umanistul sir Thomas Morus au fost decapitați. 

Evenimentele succesive au fost consecința logică a deciziilor regelui. În anul 1536, parlamentul englez a decis suprimarea mănăstirilor minore și, trei ani mai târziu, a tuturor celorlalte. Thomas Cromwell, care a obișinut titlul de vicar general, a convocat o comisie de cercetare asupra comportamentului și vieții călugărilor. Prin confiscarea proprietăților mănăstirești, Coroana și-a înmulțit patrimoniul care, în afară de înființarea a șase noi dieceze, a fost împrăștiat împreună cu trecerea pământurilor mănăstirilor  în mîinile proprietarilor laici sau a unor comercianți bogați. Aceștia erau în mod deosebit interesați de succesul Reformei, lucru care nu a putut fi reparat nici măcar de catolica Maria Tudor (1515-1558). 

Totuși, înainte să se ajungă la această situație, Henric deja se împreunase cu Ana Bolena. În realitate, aceasta îi dăduse deja o fiică, viitoarea regină Elisabeta, dar avortase un fiu, ironia destinului, în ziua înmormântării celei ce o precedase, Ecaterina de Aragona. Sentimentul lui Henric pentru Ana a început să slăbească. La sfârșit a fost arestată și justițiată în baza unei false acuzații de adulter. I-a urmat docila Jane Seymour, care a murit imediat după nașterea fiului, viitorul Eduard al VI-lea. Între timp, țara era tot mai orientată spre protestantism. Vrând să favorizeze răspândirea acestuia, Thomas Cromwell a căutat sprijinul principilor germani și protestanți, contrastând astfel bunele raporturi dintre francezi și împărat. Consecința acestei alianțe politice a fost a patra căsătorie a lui Henric, de această dată cu Ana Claves, sora unui prinț german protestant. La sosirea Anei în Anglia, Henric a recunoscut în ea o doamnă nu tocmai frumoasă, văzută într-un tablou al lui Hans Holbein. Încercând o mare repulsie, o alungă într-un sat de câmpie, și ordonă decapitarea lui Cromwell în Turnul Londrei. Între timp arhiepiscopul Cranmer se ocupase de răspândirea Bibliei după traducerea în limba engleză făcută de William Tendale, publicând ordonanța ca în fiecare biserică parohială să se găsească cel puțin o copie. Din biserici au început să fie eliminate odăjdiile romane (printre care odăjdiile liturgice și ornamentele altarelor), au fost abolite celebrările festivităților și unele funcțiuni. În urma acestor schimbări, a scăzut foarte mult numărul preoților, iar cele noi rau făcute cu mari influențe protestante. 

Așa cum am văzut, la baza apariției Bisericii Anglicane s-au aflat numeroși factori extra-religioși.