joi, 31 martie 2011

PROPUNERI PENTRU REÎNNOIREA VIEȚII CONSACRATE

Interviu luat episcopului Enrico dal Covolo, Rectorul Institutului Pontifical Lateranum
de Antonio Gaspari


ROMA, marți, 29 martie 2011 (ZENIT.org).- A avut loc la Roma, vineri 25 martie, pe lângă Universitatea Pontificală Lateranum, simpozionul cu titlul: “Vita consecrata. 15 ani după” în legătură cu Exortația apostolică post sinodală scrisă de Ioan Paul al II-lea în anul 1996.
Într-un amfiteatru plin de persoane consacrate făcând parte din numeroase ordine și comunități religioase, a intervenit, în prima sa ieșire publică, Prefectul Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată, Arhiepiscopul Joao Braz De Aviz.

Secretarul aceleiași Congregații, Arhiepiscopul Joseph William Tobin, s-a oprit asupra dimensiunii internaționale a vieții consacrate, în timp ce cei doi Subsecretari, sora Enrica Rosanna și Sebastiano Paciolla, au vorbit respectiv despre viața consacrată în fața provocărilor contemporaneității și despre chestiunile juridice. Moderatorul a fost Pr. Josu Mirena Alday, Decanul Institutului de Teologie a Vieții Consacrate “Claretianum”.

Pentru a trasa câteva bilanțuri, Zenit a luat un interviu episcopului Enrico dal Covolo, Rectorul Universității Pontificale Lateranum.

Care este situația vocațiilor la viața consacrată?

Mons. Enrico dal Covolo: Statisticile sunt foarte clare în privința scăderii numerice a vocațiilor la viața consacrată, mai ales feminine, și în special pentru țările mai secularizate ale Europei și ale Americii. Diferită este situația unor țări din Orient, ca India, Coreea, Vietnam… și – pentru Europa – Polonia. Mai bună mi se pare situația vocațiilor bărbătești. Totuși, chestiunea mai gravă nu privește scăderea numărului, cât mai ales calitatea vieții consacrate.

Care sunt motivele care au caracterizat scăderea numărului vocațiilor?

Mons. Enrico dal Covolo: O statistică recentă a Uniunii Superiorilor Generali privitoare la scăderea în general a vocațiilor la viața consacrată este foarte instructivă. Punctul maxim este reprezentat de problemele afective (43%); urmează motivele de insatisfacție și oboseală (28%), imaturitatea personală (21%), problemele psihologice (21%), conflictele cu superiorii (17%), crizele de credință (5%).

Care sunt propunerile pentru o reînnoire și o relansare a misiunii, în contextul Noii Evanghelizări?

Mons. Enrico dal Covolo: Misiunea trebuie să apară tot mai mult ca un rever concret și faptic al consacrării religioase, adică a unei inimi în întregime dăruite lui Dumnezeu și Bisericii Lui. În acest fel, viața consacrată trebuie să se traducă în forme elocvente și semnificative de slujire în fața actualei urgențe educative, în fața noilor forme de sărăcie, în fața enormelor situații de lipsuri ale momentului prezent. Marile Ordine și Congregații religioase din Biserică au știut să facă front cu entuziasm și curaj provocărilor timpurilor lor. Au ajuns să „reconstruiască” Biserica înseși. Ajunge să ne gândim numai la Sf. Francisc de Assisi.

La 15 ani de la Exortația Apostolică „Vita Consecrata” a lui Ioan Paul al II-lea, care este actualitatea indicațiilor avansate de Pontiful polonez?

Mons. Enrico dal Covolo: Se poate reciti nr. 104 din „Vita Consecrata”, unde Ioan Paul al II-lea vede în „risipa” aparentă de resurse, pe care viața consacrată o comportă, frumusețea acestei vocații. „Din această viață vărsată – scria – se răspândește parfumul care umple toată casa. Casa lui Dumnezeu, Biserica, este, astăzi nu mai puțin decât ieri, împodobită și îmbogățită de prezența vieții consacrate”. Se poate înțelege până la capăt gândirea lui Ioan Paul al II-lea, atunci când se recitește nr. 7 din „Pastores dabo vobis”. Aici observă el motivele scăderii numărului de vocații. Discursul privește înainte de toate vocațiile la viața preoțească, dar este la fel de valabil pentru vocațiile la viața consacrată. Ajunge să inversăm cadrul prezentat aici pentru a obține indicații de viitor foarte importante. În acest text dens, Papa invită să se contrasteze cu eficacitate unele deraieri periculoase, ca de exemplu: raționalismul; apărarea exasperată a subiectivității; ateismul practic și existențial; dezagregarea realității familiare; obscurarea și denaturarea adevăratului sens al sexualității umane; nedreptățile sociale; apartenențele numai parțiale la Biserică (și așa numitul creștinism „fai da te”)…

Care sunt scopurile și obiectivele simpozionului?

Mons. Enrico dal Covolo: Obiectivele simpozionului erau multiple. Le înșir fără o ordine precisă: a face familie între diferitele familii religioase; a-l aminti pe Papa Ioan Paul al II-lea în iminența beatificării sale, și la exact 15 ani de la promulgarea Exortației Apostolice; a începe o dezbatere deschisă, cu o atenție specială față de pastorația teritoriului (este urgent ca persoanele consacrate să lucreze mai mult „împreună” în același teritoriu); în sfârșit, să prezinte unei mari adunări pe noii superiori ai Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică.

(După Zenit, 31 martie 2011)
Traducere de Pr. Pătrașcu Damian



marți, 29 martie 2011

Copie după socoteala făcută de un zugrav însărcinat cu zugrăvelile unei biserici

SOCOTEALA
1. Am pus coadă nouă cocoșului lui Sf. Petru și i-am îndreptat creasta – 1000
2. Am pus pe cruce pe tâlharul din dreapta, care căzuse și i-am pus un deget – 800
3. I-am prins o aripă nouă Arhanghelului Gavril – 1500
4. Am spălat pe servitoarea lui Caiafa și i-am dat cu roșu pe obraz – 2000
5. Am făcut un cer nou, am mai pus două stele și am curățit soarele – 3000
6. Am înroșit focul din iad, i-am pus coadă necuratului și i-am îndreptat o unghie – 4000
7. Fiului lui Tobia, care călătorește cu îngerul lui, Gavril, i-am pus o curea la traistă – 2000
8. Am spălat urechile măgarului lui Baion și l-am potcovit – 2000
9. Lui Sfântu Nicolae i-am dat cu vopsea albă peste barba, care i se înnegrise de fumul lumânărilor – 2000
10. Lui Sfântu Petru i-am făcut papuci noi – 3000
________________________________________________
Total lei: 24300

primind cu mulțămită

iscălit

M. Berechescu


----------
La tribunal
Președintele către acuzat:
 - E adevărat că ai intrat în casa lui X pe la două după miezul nopții?
- Da, Domnule
 - Și ai intrat pentru a fura?
 - Ferească Dumnezeu
- Atunci ce ai căutat?
- Eram cam beat și am crezut că intru în casa mea
 - Dar de ce ai  fugit pe fereastră când ți-a ieșit stăpâna casei înainte?
- Am crezut că era femeia mea și voia să mă bată pentru că m-am îmbătat.

Culese din revista Viața, anul 1946

Procesul lui Isus Cristos

Aşa cum rezultă din textele corespunzătoare din Evanghelii, procesul lui Isus Cristos a constat, de fapt, din două procese: primul în faţa Sinedriului (Consiliul Naţional) evreiesc; al doilea înaintea Guvernatorului roman, care administra în acel timp Iudeea. Moartea Domnului, Isus Cristos, a fost urmarea unor acţiuni de inculpare şi maltratare fără egal în istoria umanităţii.
Procesul lui Isus în faţa Sinedriului (Mc 14,53-65)

Arestarea lui Isus este realizată de către un grup care îl predau Marelui Arhiereu, bătrânilor şi cărturarilor, membrii componenţi ai Sinedriului. În timpul lui Isus, în ceea ce priveşte componenţa cât şi competenţa Sinedriului părerile sunt împărţite, între specialişti. Unii dintre ei afirmă faptul că pe timpul lui Isus Sanhedrinul, Sinedriul nu ar fi fost compus dintr-un număr fix de membrii şi nu ar fi servit în mod esenţial ca un tribunal. Se pare că din acest for judecătoresc, compus din 71 de membri, care după moartea lui Irod deţinea autoritatea supremă printre evrei, făceau parte arhiereii, adică membrii castei sacerdotale, bătrânii, reprezentanţii vechii aristocraţii din Ierusalim, precum şi cărturarii, adică aceia care tâlcuiau Legea. Arhiereii si bătrânii aparţineau partidului saducheilor, favorabili romanilor şi adepţi ai unei filozofii cu caracter materialist. Fariseii au fost primii care s-au arătat ostili faţă de Isus Cristos, a cărui învăţătura li se părea că primejduieşte aplicarea corectă a Legii, precum si propria lor autoritate. Saducheii, indiferenţi la problemele de ordin religios, au ignorat multă vreme activitatea Domnului. Ceea ce i-a făcut sa părăsească această atitudine pasivă a fost entuziasmul manifestat de mulţimi faţă de Isus, care, mai ales în urma învierii lui Lazăr, s-a preschimbat într-o adevărată febră mesianică. Ei au început să se teamă de consecinţele politice pe care le-ar fi putut avea acea mişcare, bănuita ca ar fi reprezentat o reacţie împotriva stăpânirii romane. De aceea s-au alăturat fariseilor în acţiunea de urmărire şi prindere a lui Isus.

Din clipa când arhiereii, stăpânii templului si ai Sinedriului, s-au aliat cu fariseii, ce dominau sinagogile, soarta celui urmărit de ei era pecetluită. Iosif Flaviu, istoric din secolul întâi prezintă faptul că preoţii dimpreună cu alte persoane influente ale societăţii iudaice formau totuşi un sanhedrin al aristocraţilor, cu competenţe, în special, în probleme legate de stăpânirea romană1. Isus mărturiseşte însă,într-un mod curajos, în faţa Arhiereului că este Fiul lui Dumnezeu. Ultima profeţie a învierii lui Isus Cristos este afirmată de către Isus prin anunţarea în faţa Sinedriului, a dumnezeirii sale: Iar El tăcea şi nu răspundea nimic. Iarăşi l-a întrebat arhiereul şi I-a zis: Eşti tu Cristosul, Fiul Celui binecuvântat? Iar Isus a zis: Eu sunt şi veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului. (Mc 14,61-62). Acest anunţ este oferit de Vechiul Testament în Ps 110,1 : Lăuda-te-voi, Doamne, cu toată inima mea, în sfatul celor drepţi şi în adunare şi în Dan 7, 13: Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi el a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa lui. Această proorocie este o mărturie a faptului că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, va învia, se va înălţa la cer şi va şedea ca un Dumnezeu adevărat, de-a dreapta Tatălui ceresc. Pentru judecarea lui Isus Cristos au avut loc două şedinţe ale Sanhedrinului: una noaptea, îndată după cea fost înfăţişat lui Anna, si o a doua dimineaţa, înainte de a-l trimite la Pilat. Ipoteza respectivă se întemeiază pe mărturiile lui Marcu si Matei: Şi au dus pe Isus la arhiereu şi s-au adunat acolo toţi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii. (Mc 14,53). Acest text precedă interogatoriul; tot Marcu spune: Şi îndată dimineaţa, arhiereii, ţinând sfat cu bătrânii, cu cărturarii şi cu tot sinedriul şi legând pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat (Mc 15,1). La prima şedinţă s-a dezbătut procesul religios, constatându-se, din punctul de vedere al conducătorilor evrei, vinovăţia lui Isus. A doua nu va avea decât un caracter pur formal: ea va confirma sentinţa dată de prima şi va hotărî predarea lui Isus în mâinile procuratorului, formulându-se în acest scop şi acuzaţia de ordin politic.

Cutremurătoare a fost clipa când Cristos, Mesia cel aşteptat şi vestit de toţi profeţii Legii vechi, s-a înfăţişat înaintea Sanhedrinului. Mielul de care vorbeşte Isaia este adus înaintea marelui preot al vechii alianţe, care va hotărî să fie junghiat, aşa cum proorocise profetul2. Deşi autorităţile nu cred că Isus poate să dărâme Templul: Noi l-am auzit zicând: Voi dărâma acest templu făcut de mână, şi în trei zile altul, nefăcut de mână, voi clădi (Mc 14,58), sau că El este Mesia, Fiul celui binecuvântat, a lui Dumnezeu (Mc 14,61), aceste două acuzaţii ale Sinedriului vor aduce în mod inevitabil la moartea lui. Marcu însă, nu îi portretizează pe farisei ca având un rol activ în acţiunile finale împotriva lui Isus sau că ar discuta despre Sabat sau despre probleme legate de lege, pe care le folosesc pentru a-l acuza. Cea mai puternică opoziţie vine însă din partea autorităţilor templului3. Autorităţile evreieşti îl predau pe Isus reprezentantului stăpânirii romane, procuratorului Pilat, după ce Sinedriul a luat hotărârea să îl condamne la moarte.

Procesul lui Isus în faza romană (Mc 15,2-20a)

Într-un mod cât se poate de clar, Marcu face o paralelă între cele două procese, într-un fel care scoate în evidenţă punctul esenţial al fiecăruia. În cele două cazuri, personajul primului plan, respectiv Marele preot şi personajul celui de-al doilea plan, Pilat, lui Isus i se pune o întrebare cheie reflectând interesele fiecăruia: Tu eşti Cristos, Fiul celui binecuvântat? şi Tu eşti regele iudeilor? Pentru evanghelistul Marcu, Isus este cu adevărat ceea ce au întrebat ambii interogatori. De aceea, el consemnează şi adaosul făcut de Isus la răspunsul său: Fiul Omului (Mc 14,62) şi Tu ai spus-o (Mc 15,2). Propoziţia Tu zici trebuie înţeleasă ca un refuz de a răspunde a lui Isus. O interpretare a răspunsului dat de Isus poate fi prezentat prin fraza: "tu eşti cel care spune asta şi nu eu". Însă o interpretare mai exactă şi cu înţeles mai aproape de adevăr ar putea fi formularea: "dacă nu m-ai fi întrebat acest lucru, eu nu aş fi spus"4. Un fapt interesant de observat este faptul că, deşi în faza procesului iudaic apar martori mincinoşi, situaţie care ar fi trebuit să schimbe desfăşurarea procesului, aceştia trebuie să fie condamnaţi pentru mărturie falsă, iar Pilat ştie că Isus a fost predat lui din invidie şi răutate; totuşi Isus este condamnat la sfârşitul fiecărei faze a procesului, scuipat şi batjocorit - ca profet - de către membrii Sinedriului, şi ca împărat al iudeilor, de către soldaţii romani5. În loc să dispună eliberarea lui Isus, Pilat imaginează atunci, înainte de a porunci flagelarea, o noua soluţie care l-ar putea salva pe Isus, cu consimţământul evreilor. El recurge la procedeul amnistiei, obicei utilizat de romani, deoarece îşi dă seama că hotărârea membrilor Sinedriului nu reprezenta voinţa poporului şi nădăjduia că în modul acesta va da posibilitatea adepţilor lui Isus să ceară eliberarea lui. Poporul i-a reamintit de practica amnistiei lui Pilat iar acesta a acceptat sugestia în speranţa unei posibile achitări: Şi mulţimea, venind sus, a început să ceară lui Pilat să le facă precum obişnuia pentru ei (Mc 15,8). Acceptând să discute şi să se târguiască cu preoţii şi chiar cu mulţimea, el a adoptat o tactica greşită, de care se va căi curând. Nici poporul şi nici chiar Sanhedrinul nu avea nici un drept să dispună de viaţa lui Isus; singur procuratorul putea decide în această privinţă. El renunţă însă de bună voie la drepturile sale, îngăduind să i se forţeze mâna şi aceasta este mare sa greşeală.

Procuratorul ştia că arhiereii l-au dat în mâna lui din invidie: Fiindcă ştia că arhiereii Îl dăduseră în mâna lui din invidie (Mc 15,10). Pilat se străduieşte să cruţe viaţa Domnului, neavând totuşi curajul de a lua o hotărâre împotriva fruntaşilor evrei. Pentru ca un vinovat să beneficieze de amnistie trebuia ca în locul lui să fie executat un alt acuzat, desemnat unanim de mulţime. În acel moment se pare că unicul întemniţat care putea beneficia de o asemenea amnistie, deoarece nu fusese încă judecat, era un anume Baraba. De aceea Pilat pune întregului popor adunat în faţa pretoriului întrebarea: Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Cristos? (Mt 27,17). Acest Baraba a fost închis împreună cu nişte ucigaşi: Şi era unul cu numele Baraba închis împreună cu nişte răzvrătiţi, care în răscoală săvârşiseră ucidere (Mc 15,7). Este probabil că făcea parte din facţiunea zeloţilor, îndârjiţi împotriva stăpânirii romane şi în stare de orice crimă pentru a o înlătura. Pare să fi fost deci un fanatic, pe care ura faţă de străini l-a împins la crimă. Oricum ar fi fost, Baraba era un ucigaş, deşi evreii puteau vedea în el un luptător împotriva dominaţiei străine. Între Isus, coborât printre oameni ca să-i împace cu Dumnezeu şi să le propovăduiască iertarea şi iubirea, şi Baraba, care înţelegea să folosească ura şi răzbunarea pentru a face dreptate poporului său, Israel îl alege pe Baraba. Optând pentru Baraba, el optează pentru dreptul de a se răzbuna şi de a prigoni, pedepsindu-l pe acela care, nesocotind deosebirile dintre evrei şi păgâni, le cerea tuturor să fie buni şi îndurători chiar şi cu duşmanii.

Isus Cristos este astfel biciuit, scuipat, batjocorit spre deliciul soldaţilor romani şi a răufăcătorilor. Este tulburător faptul că toate aceste însemne derizorii, care îndreptăţesc un simulacru de adorare, au o semnificaţie polivalenta. Mantaua purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta marele preot, după rânduiala dată de Moise: Iar din mătase violetă, stacojie şi vişinie au făcut veşminte de slujbă, pentru slujit în locaşul sfânt, şi au mai făcut veşminte sfinte pentru Aaron, cum poruncise Domnul lui Moise (Ex 39,1). Cristos este marele preot al noului Legământ, care Se jertfeşte pentru păcatele oamenilor, şi totodată împăratul care va învinge moartea şi va pune temeliile împărăţiei harului. Cununa de spini care-i înconjoară capul şi-l face de pe acum să sângereze semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Faptul că ea este însă împletită din spini este de asemenea plin de înţelesuri tainice. Când Adam a fost osândit pentru că a călcat porunca, Dumnezeu a blestemat pământul din pricina lui: Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Gen 3,18). Spinul reaminteşte neîncetat de pervertirea care a intervenit în cosmos în urma căderii omului, fiind totodată şi simbolul suferinţei, legată de orice împlinire omenească în lumea supusă păcatului6. Isus Cristos, trădat, părăsit şi respins de toţi, este prin urmare condamnat în cele din urmă de Pilat şi predat de acesta soldaţilor romani pentru a fi crucificat.

Procesul lui Isus este cel mai comentat proces din istorie, dar şi cel mai controversat. Căci în vreme ce unii autori îl consideră un proces legal, alţii susţin că e vorba de un asasinat juridic.

Note
1 Cf. Raymon E. Brown, Que sait-on du Nouveau Testament?, Ed. Bazard, Paris, 2000, p. 188.
2 Cf. Hans Conzelmann, Andreas Lindemann, Guide pour l'etude du Nouveau Testament, Ed. Labo ret Fides, Geneve, 1999, p. 349. 3 Cf. Raymon E. Brown, op. cit.
4 Cf. La saint Bible, L'evangile selon Saint Marc, E. Les Editions du Cerf, Paris, 1948, p. 74.
5 Cf. Raymon E. Brown, op. cit.
6 Cf. Jean Marie Faux, La foi du Nouveau Testament, ed. Institut D'etudes Theologiques, Bruxelles, 1977, pp. 156-158.

Bibliografie

a. Documente scripturistice
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

b. Lucrări generale
Hans Conzelmann, Andreas Lindemann, Guide pour l'etude du Nouveau Testament, Ed. Labo ret Fides, Geneve, 1999.
Jean Marie Faux, La foi du Nouveau Testament, ed. Institut D'etudes Theologiques, Bruxelles, 1977.
La saint Bible, L'evangile selon Saint Marc, E. Les editions du cerf, Paris, 1948.
Mauro Orsatti, Contemporani lui Hristos, Ed. Buna Vestire, Blaj, 2000.
Raymon E. Brown, Que sait-on du Nouveau Testament?, Ed. Bazard, Paris, 2000.

Masterand Alexandru-Paul Gherman
Universitatea "Babeş-Bolyai" Cluj-Napoca
Facultatea de Teologie Greco-Catolică

sâmbătă, 26 martie 2011

Dă-ne apă să bem...

În zilele acelea, poporul, chinuit de sete... (Ex 17, 3).
Dacă ai cunoaşte darul lui Dumnezeu şi ai şti cine este cel care îţi zice: «Dă-mi să beau!», tu poate ai fi cerut de la el şi el ţi-ar fi dat apă vie (In 4, 10).

Mi se pare că aceasta este una din temele propuse de Biserica Catolică pentru duminica a III-a din Postul Mare.
Setea. Multă lume suferă de sete; toți oamenii suferă de sete; toată creația suferă de sete. În fond ce este setea? Cred că orice om, oricât de bogat sau sărac ar fi el, oricât de inteligent sau mai puțin inteligent este, a experimentat acest fenomen. Și ce rău este atunci când ți se usucă gura, și nu vezi momentul să poți căpăta un strop de apă, mai ales atunci când îți arde tot trupul din cauza febrei și nu este nimeni să-ți de-a un pahar de apă. Am văzut de mai multe ori, și chiar recent, un om în ultimele clipe, cum respira greu și avea buzele uscate și arse de sete. Ba chiar spunea cineva care a fost la Auschwitz că moartea cea mai crudă și teribilă este cea de a muri de sete. Omul poate rezista foarte mult fără mâncare, dar fără apă nu prea. Pare că apa conține în sine multe vitamine, ajutând omul să reziste cât mai mult în lupta cu viața și cu moartea. Poporul evreu, în deșert fiind, unde apa nu se întâlnește la tot pasul, murmură, se răscoală împotriva lui Moise, pentru că nu au apă. Samariteanca din evanghelia de astăzi merge să ia apă pentru că are nevoie. Am putea și să spunem că, în vreme ce săracii mănâncă hrană mai simplă iar bogații mâncăruri mai delicate, apa este aceeași pentru fiecare. Apa este inodoră, incoloră, insipidă pentru toți, bogați sau săraci.
Dar umanitatea suferă de sete nu numai din cauza apei. O știm prea bine. Setea după o pâine mai albă, setea după un pământ mai bun, setea după momente fericite, setea după dragoste, setea după dreptate, setea după bani, setea după frumusețe, etc. Într-un cuvânt setea după o viață împlinită. Și are dreptate omul că are și experimentează această sete. Nu este cazul să spiritualizăm prea mult acest fenomen, și nici textele biblice de astăzi. Este bine ca omului să-i fie sete, până la sfârșitul lumii. Problema nu este atunci apa, ci modalitatea în care căutăm să ne stingem setea, locul în care o căutăm. Dacă luăm pe rând tipurile de sete amintite mai sus, vom vedea că nici una, oricât le-am satisface, nu încetează. Vrem tot timpul mai mult, mai multă dreptate, mai multă sănătate, mai multă frumusețe. Sf. Augustin, reflectând la sine, va spune: Doamne, inima mea este neliniștită, până nu se va odihni în Tine. Tu ești mai prezent în interiorul meu decât sunt eu în mine. Apa vie, este vorba de apa vie. Și nici măcar aceasta nu face ca setea să înceteze. Cu cât bem mai mult din această apă vie, cu atât setea devine mai insistentă. Ca și cel care iubește. Cu cât iubește mai mult, cu atât vrea să iubească și mai mult, căci măsura iubirii este a iubi fără măsură. Îndrăgostitul vrea să se contopească trup și suflet cu cel pe care-l iubește. Cel care este însetat de Dumnezeu, nu vrea numai să guste din când în când din această apă vie, ci vrea să se contopească cu Dumnezeu, vrea să se arunce în acest ocean de apă vie.
Slujesc oamenii la școală, în sacramentul spovezii, în multe alte activități inerente vieții mele de preot și văd că toți sunt însetați de ceva. Și fiecare îmi transmite ceva din această sete a lui. Mă face să sufăr de sete fiecare persoană pe care o întâlnesc. Și această sete se transformă în pasiune față de om și față de Dumnezeu. Pasiunea trebuie să fie ca setea. Să ardă buzele, inima și sufletul slujitorului lui Dumnezeu. Temperatura omului lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna mare, peste 40, pentru ca să atragă.
Isus pe cruce, după ce suferise atâtea spune: Mi-e sete! Dacă te uiti la unii creștini, parcă ar spune: nu-mi mai este sete. Sunt deja sfânt. Chiar și pe cruce, chiar și după atâta batjocură, lui Isus încă îi mai era sete de oameni. Și cred că încă îi mai e sete. Setea lui Dumnezeu față de om nu se va stinge niciodată. Setea omului față de Dumnezeu nu va dispărea niciodată. Nimeni și nimic nu va putea să stingă aceste două feluri de sete.

vineri, 25 martie 2011

Un machidon...

  • Un machidon merge pe strada si la un moment dat vede o hartie de 1 leu.”Hm..nu stau eu sa ma aplec pentru 1 leu..!! “..baga mana in buzunar si arunca o hartie de 5 lei.”Ei..acum pentru 6 lei mai merge”.
  • Un machidon pe patul de moarte in sufragerie..: -Nevasta mi-esti aproape? – Da sotul meu. -Fiica mea esti aici? – Da tata. – Baiete esti si tu ? – Da tata. – Atunci de ce arde lumina in bucatarie?
  • Cum zice un machidon “sens giratoriu”: mi ducu mi intorcu
  • Vine Ion la Gheorghe si il intreaba:
    - Cum poate vaca ta sa dea cate 100 litri de lapte pe zi?
    Gheorghe:
    - E simplu. Totul depinde de amabilitate. Ma apropiu de ea si o intreb: „Ce avem astazi, lapte sau carne?“
  • Știați de ce în paradis se vorbește ungurește? Pentru că îți ia o veșnicie s-o înveți 
  • Badea Gheorghe merge cu gloaba la targ.
    - Cum trage calul asta la caruta, bade?
    - D‘apoi, nu prea trage.
    - Da‘ la plug, trage?
    - Nu prea.
    - O fi bun de calareala.
    - N-as crede.
    - Pai, atunci de ce l-ai adus sa-l vinzi?
    - Nu l-am adus sa-l vand.
    - Da‘ ce pacatele mele vrei sa faci cu el?
    - Vreau sa-l fac de rusine…
  • Era odată un cerşetor care se aşeza mereu lângă o biserică pentru a cerşi cu o pălărie în mână. Într-o zi, vine cu două pălării. Un domn se apropie de el şi-l întreabă:
    - Nu vă supăraţi, de ce aveţi două pălării?
    Cerşetorul răspunde:
    - Adevărul este că mi-a mers atât de bine încât m-am hotărât să-mi deschid o sucursală…
  • - Bunico bunico, ce bine ca ai venit!
    - De ce?
    - Pai a zis si mama ca numai tu ne mai lipseai!
  • În sala de judecată:
    - Linişte! strigă judecătorul. Cine mai face gălăgie va fi trimis acasă de îndată!
    - Ura! strigă inculpatul.)



miercuri, 23 martie 2011

Celibatul sacerdotal: Problemă de radicalitate evanghelică

De Mauro Piacenza

Rest preconciliar şi simplă lege ecleziastică. În definitiv, acestea sunt obiecţiile principale şi mai dăunătoare care apar în reaprinderea periodică a dezbaterii despre celibatul sacerdotal. Şi totuşi, nimic din aceasta nu are fundament real, fie că se priveşte la documentele Conciliului al II-lea din Vatican, fie că se rămâne asupra magisteriului pontifical. Celibatul este un dar al Domnului pe care preotul este chemat în mod liber să-l primească şi să-l trăiască în plinătate.

De fapt, dacă se examinează textele, se observă înainte de toate continuitatea radicală între magisteriul care a precedat conciliul şi cel care a urmat. Deşi cu accente uneori în mod sensibil diferite, învăţătura papală din ultimele decenii, de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea, este unanimă în a fundamenta celibatul pe realitatea teologică a preoţiei ministeriale, pe configurarea ontologică şi sacramentală cu Domnul, pe participarea la unica lui preoţie şi pe imitatio Christi pe care ea o implică. Aşadar, numai o hermeneutică incorectă a textelor Conciliului al II-lea din Vatican - începând de la Presbyterorum ordinis - ar putea conduce la a vedea în celibat un rest al trecutului de care trebuie să scăpăm. Şi o atare poziţie, în afară de faptul că este greşită din punct de vedere istoric, teologic şi doctrinal, este şi dăunătoare sub profil spiritual, pastoral, misionar şi vocaţional.

În lumina magisteriului pontifical trebuie depăşită şi reducerea celibatului, în unele locuri foarte răspândită, la o simplă lege ecleziastică. De fapt, el este o lege numai pentru că este o exigenţă intrinsecă a preoţiei şi a configurării cu Cristos pe care le determină sacramentul Preoţiei. În acest sens formarea la celibat, în afară de orice alt aspect uman şi spiritual, trebuie să includă o solidă dimensiune doctrinală, pentru că nu se poate trăi ceva a cărui motivaţie nu se înţelege.

În orice caz, dezbaterea despre celibat, care în mod periodic s-a reaprins de-a lungul secolelor, cu siguranţă nu favorizează seninătatea tinerelor generaţii în înţelegerea unei realităţi aşa de determinante a vieţii sacerdotale.

Ioan Paul al II-lea în Pastores dabo vobis (nr. 29), prezentând votul adunării sinodale, afirmă: "Sinodul vrea să nu lase nici un dubiu în mintea tuturor asupra voinţei ferme a Bisericii de a menţine legea care celibatul ales în mod liber şi perpetuu pentru candidaţii la hirotonirea preoţească în ritul latin. Sinodul cere ca celibatul să fie prezentat şi explicat în toată bogăţia sa biblică, teologică şi spirituală, ca dar preţios făcut de Dumnezeu Bisericii sale şi ca semn al împărăţiei care nu este din această lume, semn al iubirii lui Dumnezeu faţă de această lume, precum şi al iubirii neîmpărţite a preotului faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul lui Dumnezeu".

Celibatul este problemă de radicalism evanghelic. Sărăcia, castitatea şi ascultarea nu sunt sfaturi rezervate în mod exclusiv călugărilor. Sunt virtuţi care trebuie trăite cu intensă pasiune misionară. Nu putem coborî nivelul formării şi, de fapt, al propunerii de credinţă. Nu putem dezamăgi poporul sfânt al lui Dumnezeu, care aşteaptă păstori sfinţi ca parohul de Ars. Trebuie să fim radicali în sequela Christi, fără a ne teme de scăderea numărului de clerici. De fapt, acest număr descreşte atunci când coboară temperatura credinţei, pentru că vocaţiile sunt "treabă" divină şi nu umană. Ele urmează logica divină care este nebunie în ochii oamenilor.

Desigur, îmi dau seama că într-o lume secularizată este tot mai greu de înţeles motivaţiile celibatului. Dar trebuie să avem curajul, ca Biserică, să ne întrebăm dacă intenţionăm să ne resemnăm în faţa unei astfel de situaţii, acceptând ca inevitabilă secularizarea progresivă a societăţilor şi a culturilor, sau dacă suntem gata pentru o operă de nouă evanghelizare profundă şi reală, în slujba Evangheliei şi, de aceea, a adevărului despre om. În acest sens, consider că sprijinul motivat adus celibatului şi valorizarea lui adecvată în Biserică şi în lume pot să reprezinte domeniile de înţelegere, dezvoltare şi fidelitate existenţială faţă de celibat. Aşadar, problema se referă la calitatea credinţei. O comunitate care nu ar avea stimă mare faţă de celibat, ce aşteptare a Împărăţiei sau ce tensiune euharistică ar putea să trăiască?

Deci nu trebuie să ne lăsăm condiţionaţi sau intimidaţi de cel care nu înţelege celibatul şi ar vrea să modifice disciplina ecleziastică, cel puţin deschizând nişte fisuri. Dimpotrivă, trebuie să recuperăm conştiinţa motivată că celibatul nostru provoacă mentalitatea lumii, punând în criză secularismul ei şi agnosticismul ei şi strigând, de-a lungul secolelor, că Dumnezeu există şi este prezent.

(După L'Osservatore romano, 23 martie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu



luni, 21 martie 2011

Nu vi se pare că trăim într-o lume fără vlagă?

Nu vi se pare că trăim într-o lume fără vlagă? De la copiii, la adolescenți, la maturi și până la cei în vârstă, lipsește vlaga. Și lipsa de vlagă, duce la lipsa de pasiune pentru viață, pentru lucrul bine făcut, pentru lucruri mari. Care să fie cauzele? Bunăstarea (atâta cât este)? Sărăcia? Lipsa de perspective, de organizare, de planificare? M-aș îndoi! Lehamitea ne cuprinde pe toți, din toate păturile sociale, din toate categoriile profesione și vocaționale. Ne place să ne bălăcim în MEDIOCRITATE. Cred că aceasta este cauza. NE PLACE SĂ FIM MEDIOCRI. Uitați-vă la emisiunea Românii au talent? Ar trebui să se cheme: Românii au LEHAMITE, SUNT MEDIOCRII! Poți să înveți toate științele, dacă nu ai pasiune, nimic nu ai. Toată știința ta este ca un cadavru fără viață. Nu vrem să riscăm, să visăm. Trăim din certitudini preconfecționate. Ucidem viitorul nostru, al țării noastre și al Europei. Coborâm ștacheta în funcție de VIRTUTEA MEDIOCRITĂȚII, căci astfel a devenit această otravă, mediocritatea a devenit virtute. Ne mulțumim cu 50%, nu riscăm să obținem 100%. Spunea mai deunăzi cineva la radio: Astăzi, numai dacă te dezbraci ești plătit. Pentru formație de muzică serioasă, un olimpic care promite mult, nu se găsesc bani. Pentru că preferăm porcăria, mediocritatea, idioțenia. Nici măcar nu ne permitem să greșim cum trebuie. Greșim 50%. Sau, cum spunea cineva: nu suntem nici atât de buni să fim numiți buni, nici atât de răi să fim numiți răi, da nici atât de sfinți, ca să putem face minuni. Nu ne simțim bine, și totuși preferăm să ne bălăcim în băltoaca mediocrității. Măcar de-ați fi regi, spunea Sf. Paul. Măcar de-am fi cetățeni, creștini 100%, dar preferăm să fim copii, ignoranți până la moarte, sperând că astfel vom scăpa. Cuvântul contrar este PASIUNE. Să facem totul cu pasiune, chiar cu riscul de a greși. Vreți un exemplu de om pasionat de ceva? Adrian Marino, în Viața unui om singur povestește despre un intelectual care, după ce a fost eliberat (ca să nu spun altfel) din pușcărie, negăsindu-și de muncă, dormea pe drumuri și murea de foame. Dar mai mult murea că nu avea ce citi. Așa că și-a vândut dinții ca să-și cumpere cărți. Asta da pasiune...

duminică, 20 martie 2011

Cuvinte despre cunoaştere, gnoza - ignoranţă

ˇ Oamenii se socotesc raţionali însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească raţionali.(Antonie cel Mare)
ˇ Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-i placă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că este nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stă mântuirea şi desăvârşirea sufletului. (Antonie cel Mare)

ˇ Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi, ca să iubească învăţătura şi îndreptarea, făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea este fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)

ˇ Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)

ˇ Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa lui Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul. (Antonie cel Mare)

ˇ Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa. (Antonie cel Mare)

ˇ Mintea vede toate, chiar şi cele din Ceruri. Şi nimic nu o întunecă fără numai păcatul. Prin urmare celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat. (Antonie cel Mare)

ˇ Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă, care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc nimic, osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea. (Antonie cel Mare)

ˇ Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului, căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare dacă te vei sârgui să nu faci voile tale, petrecând cu trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa lui Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte. (Antonie cel Mare)

ˇ Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa. (Antonie cel Mare)

ˇ Cel care are minte se ştie pe sine că este om stricăcios iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar un asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică. (Antonie cel Mare)

ˇ Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu. (Antonie cel Mare)

ˇ Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme lungă şi de cercetare şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă. (Antonie cel Mare)

ˇ Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunătatea celor nevrednici nu se sminteşte, dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare. (Antonie cel Mare)

ˇ Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimic nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om. (Antonie cel Mare)
ˇ Dintre cele ce le cugetăm, unele îşi pun tiparul pe minte şi dau o formă, altele îi dau numai o cunoştinţă şi nu-şi pun tiparul pe ea şi nici nu-i dau o formă. De pildă: ''La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu'' lasă un înţeles în inimă, dar nu dau o formă minţii, nici nu-şi pun tiparul pe ea. Cuvintele: ''luând pâine'' dau o formă minţii, iar: ''a frânt-o'' iarăşi îşi pun tiparul pe ea. Versetul: ''Am văzut pe Domnul şezând pe un scaun înalt şi ridicat'', îşi pune tiparul pe minte, afară de ''am văzut pe Domnul''. Aceste cuvinte, după literă par să-şi pună tipar}l pe minte, dar înţelesul lor nu şi-l pune. Proorocul a văzut cu un ochi profetic firea raţională, înălţată prin fapte bune, primind în sine cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se zice că Dumnezeu şade acolo unde se cunoaşte, fiindcă mintea curată se zice şi scaun al lui Dumnezeu. Dar se zice şi de femeie, că e scaun al necinstei, înţelegându-se prin femeie sufletul care urăşte cele drepte; iar necinstea sufletului este păcatul şi neştiinţa. Aşadar noţiunea de Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul pe minte, ci dintre cele ce nu-şi pun tiparul pe minte. De aceea cel ce se roagă trebuie să se despartă cu totul de cele ce-şi pun tiparul pe minte. Aceasta te face să te întrebi dacă, precum este în privinţa trupurilor şi a sensurilor lor, aşa este şi în privinţa celor trupeşti şi a raţiunilor lor; şi dacă altfel se modelează mintea privind o minte, şi altfel va fi starea ei cugetând înţelesul aceleia? Desigur ştim că cunoştinţa duhovnicească depărtează mintea de sensurile care îşi pun tiparul pe ea şi o înfăţişează fără nici un tipar, lui Dumnezeu, fiindcă noţiunea lui Dumnezeu nu este dintre cele ce-şi pun tiparul. Căci Dumnezeu nu este trup, ci mai degrabă din cele ce nu-şi pun tiparul. Şi iarăşi ştim că, dintre vederile care nu-şi pun tiparul pe minte, unele însemnează fiinţa celor netrupeşti, altele raţiunile lor. Dar nu se întâmplă la fel ca în cazul trupurilor şi al celor netrupeşti. Căci în cazul celor trupeşti unele îşi pun tiparul pe minte, altele nu, pe când dincolo, nimic nu-şi pune tiparul pe minte. (Evagrie Ponticul)

ˇ Cel ce a dobândit cunoştinţă şi culege din ea rodul plăcerii nu mai crede dracului slavei deşarte, care îi înfăţişează toate plăcerile lumii. Căci nu i-ar putea făgădui un mai mare lucru ca vederea duhovnicească. Câtă vreme însă n-am gustat din cunoştinţă să ne supunem voioşi ostenelilor cu fapta, arătând lui Dumnezeu ţinta noastră: că toate le facem pentru cunoştinţa lui. (Evagrie Ponticul)

ˇ Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită ca ele. (Evagrie Ponticul)

ˇ Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii, pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti. (Evagrie Ponticul)

ˇ Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)

ˇ Citind dumnezeieştile Scripturi cugetă la cele ascunse într-însele; ''căci câte mai-nainte s-au scris, toate-zice- spre a noastră învăţătură s-au scris''. (Marcu Ascetul)

ˇ Neştiinţa îndeamnă la împotrivire faţă de cele ce sunt de folos şi neruşinându-se sporeşte numărul păcatelor. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce nu cunoaşte cursele vrăjmaşului va fi ucis cu uşurinţă; şi cel ce nu ştie pricinile patimilor va cădea. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce dispreţuieşte cunoştinţa şi se laudă cu lipsa de învăţătură nu e simplu numai în cuvânt, ci şi în cunoştinţă. (Marcu Ascetul)7

ˇ Precum altceva e măiestria cuvântului şi altceva priceperea, tot aşa altceva este simplitatea în cuvânt şi altceva priceperea. (Marcu Ascetul)

ˇ Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget. (Marcu Ascetul)

ˇ Nu zice: ''Nu ştiu ce se cuvine şi deci sunt nevinovat dacă nu fac aceea.'' Dacă le-ai face pe toate câte le ştii că sunt bune, ţi s-ar descoperi pe urmă şi celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ţi foloseşte să cunoşti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci ''cunoştinţa îngâmfă'', îndemnând la nelucrare, iar ''dragostea zideşte'', îndemnând la răbdarea tuturor. (Marcu Ascetul)

ˇ Cuvintele dumnezeieştii Scripturi citeşte-le prin fapte şi nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în deşert cu simpla lor înţelegere. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce a lăsat fapta şi se reazemă pe cunoştinţa simplă ţine în loc de sabie cu două tăişuri băţ de trestie, care în vreme de război, cum zice Scriptura, găureşte mâna şi strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmaşilor. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce nu cunoaşte adevărul nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunoştinţa naturală premerge credinţei. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce primeşte cuvintele adevărului primeşte pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: ''Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine mă primeşte''. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce zice că cunoaşte toate meşteşugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârşit fără să ştie nimic. (Marcu Ascetul)

ˇ Unii numesc înţelepţi pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile, dar înţelepţi sunt cei ce stăpânesc voile lor. (Marcu Ascetul)

ˇ Dacă eşti iubitor de învăţătură, fă-te iubitor şi de osteneală. Căci simpla cunoştinţă îngâmfă pe om. (Marcu Ascetul)

ˇ Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă şi cunoştinţa. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au şters în parte şi din amintire. (Marcu Ascetul)

ˇ Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunoştinţa lui Dumnezeu, ca să-L slujim Lui cum se cuvine prin fapte. (Marcu Ascetul)

ˇ Nu pot fi iertate din inimă greşelile cuiva, fără cunoştinţă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greşelile câte le face. (Marcu Ascetul)

ˇ Mintea, care a uitat de cunoştinţa adevărată, se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos. (Marcu Ascetul)

ˇ Tuturor relelor le premerge neştiinţa; iar a doua după neştiinţă e necredinţa.

ˇ Cunoştinţa lucrurilor creşte în proporţie cu împlinirea poruncilor; iar cunoaşterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos. (Marcu Ascetul)

ˇ Cunoştinţa lucrurilor foloseşte omului în vreme de ispită şi de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeşte. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce a învăţat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El se fereşte de tot răul. (Marcu Ascetul)

ˇ Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor de răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se oţăreşte; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva caută numaidecât să arate; când nu înţelege, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de patimi, ci şi de alte întâmplări. (Marcu Ascetul)

ˇ Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul din înălţimea naturală, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare. (Marcu Ascetul)

ˇ Definiţia cunoştinţei: a te uita pe tine când te gândeşti la Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Cuvântul duhovnicesc umple de siguranţă simţirea minţii, căci e purtat de lucrarea dragostei ce izvorăşte din Dumnezeu. De aceea mintea noastră se îndeletniceşte, fără să fie silită, cu grăirea despre Dumnezeu. Căci nu simte atunci vreo lipsă care provoacă grijă. Fiindcă atât de mult se lărgeşte prin vederi, cât vrea lucrarea dragostei. Bine este deci să aşteptăm totdeauna cu credinţă, ca să primim prin dragoste iluminarea pentru a cuvânta. Căci nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Nici cel ce este încă luminat nu se cade să se apropie de vederile duhovniceşti; nici cel învăluit din belşug de lumina bunătăţii Preasfântului Duh să nu înceapă a cuvânta, pentru că lipsa luminii aduce neştiinţă; iar belşugul nu îngăduie să vorbească. Căci sufletul fiind atunci beat de dragoste către Dumnezeu, vrea să se desfăteze cu glas tăcut de slava Domnului. Prin urmare numai cel ce ţine mijlocia iluminării, trebuie să purceadă a grăi despre Dumnezeu. Căci această măsură dăruieşte sufletului cuvinte pline de strălucire. Iar strălucirea iluminării hrăneşte credinţa celui ce grăieşte întru credinţă. Căci rânduiala este ca cel ce învaţă pe alţii să guste, prin dragoste, el mai întâi din rodul cunoştinţei, aşa cum plugarul care se osteneşte trebuie să se împărtăşească el mai întâi din roade. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Atât înţelepciunea, cât şi cunoştinţa, cât şi celelalte daruri dumnezeieşti sunt ale unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt. Dar fiecare din ele îşi are lucrarea sa deosebită. De aceea unuia i s-a dat înţelepciune, altuia cunoştinţa întru acelaşi Duh, mărturiseşte Apostolul. Cunoştinţa leagă pe om de Dumnezeu prin experienţă, dar nu îndeamnă sufletul să cuvânteze despre lucruri. De aceea unii dintre cei ce petrec în viaţa monahală sunt luminaţi de ea în simţirea lor, dar la cuvinte dumnezeieşti nu vin. Dacă însă se dă cuiva pe lângă cunoştinţă şi înţelepciune, în duh de frică, lucru ce rar se întâmplă, aceasta descoperă însăşi lucrarea cunoştinţei, prin dragoste. Fiindcă cea dintâi obişnuieşte să lumineze prin trăire, a doua prin cuvânt. Dar cunoştinţa o aduce rugăciunea şi liniştea multă, când lipsesc cu desăvârşire grijile; iar înţelepciunea o aduce meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului, şi mai ales harul lui Dumnezeu pe care o dă. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Cuvântul duhovnicesc păstrează sufletul celui ce-l grăieşte pururi neiubitor de slavă deşartă. Căci mângâind toate părţile sufletului prin simţirea inimii, îl face să nu mai aibă trebuinţă de slava de la oameni. De aceea îi păzeşte pururi cugetarea fără năluciri, prefăcând-o întreagă în dragostea de Dumnezeu. Dar cuvântul înţelepciunii lumeşti îl îndeamnă pe om pururi spre iubirea de slavă. Căci neputând mângâia şi satisface pe cei ce-l grăiesc, prin experienţa simţirii, le dăruieşte plăcerea laudelor, fiind el însuşi o plăsmuire a oamenilor iubitori de slavă. Vom cunoaşte deci fără rătăcire această înrâurire a cuvântului lui Dumnezeu, dacă vom cheltui ceasurile când nu grăim, în tăcere lipsită de griji şi în pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Când cercetăm adâncul credinţei, se tulbură, dar când îl privim cu dispoziţia simplă a inimii, se înseninează. Căci adâncul credinţei, fiind apa uitării relelor, nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Să plutim deci pe aceste ape cu simplitatea înţelegerii, ca să ajungem la limanul voii lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Cel ce s-a împărtăşit de sfânta cunoştinţă şi a gustat din dulceaţa lui Dumnezeu, nu mai trebuie să judece pe nimeni niciodată. Fiindcă dreptatea căpeteniilor lumii acesteia e copleşită cu totul de dreptatea lui Dumnezeu. Căci care ar fi deosebirea între fiii lui Dumnezeu şi oamenii veacului acestuia, dacă dreptul acestora n-ar apărea ca nedesăvârşit faţă de dreptatea acelora? De aceea cel dintâi se numeşte drept omenesc, iar cea de-a doua dreptate dumnezeiască. Astfel Mântuitorul nostru fiind ocărât nu răspundea cu ocară, dat la chinuri nu ameninţă, ci răbda în tăcere să fie dezbrăcat şi de haine şi pentru mântuirea noastră a suferit durere; ba, ceea ce e mai mult, se ruga Tatălui pentru cei care îl chinuiau. Dar oamenii lumii nu încetează să se judece până ce nu-şi iau cu adaos înapoi lucrurile de la cei cu care se judecă, mai ales când îşi primesc dobânzile înainte de a li se plăti datoria. Aşa încât dreptul lor se face adeseori început de mare nedreptate. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi dătătoare de toată bunătatea. Dar nici unul nu ne aprinde şi nu ne mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătăţii Lui, cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu (teologia). Căci aceasta fiind un rod timpuriu al bunătăţii lui Dumnezeu, dăruieşte sufletului cele dintâi daruri. Ea ne face mai întâi să dispreţuim cu bucurie toată dragostea de viaţă, ca unii ce avem, în locul poftelor stricăcioase, că bogăţie negrăită, cuvintele lui Dumnezeu. Apoi luminează mintea noastră cu focul care o preschimbă, încât o face să fie în comuniune cu duhurile slujitoare. Să păşim deci, iubiţilor, cu toată inima spre această virtute, cei ce ne-am pregătit pentru ea. Căci ea este frumoasă, atotvăzătoare şi depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui Dumnezeu în fulgerările luminii negrăite; ca să nu spun multe, ea pregăteşte sufletul raţional pentru comuniunea nedespărţită cu Dumnezeu, prin Sfinţii Prooroci, ca şi între oameni (o minune!) să se cânte limpede stăpânirea lui Dumnezeu, în sunete dumnezeieşti, armonizate de această dumnezeiască aducătoare a miresei la mirele ei. (Diadoh al Foticeii)

ˇ Mintea cuvântătoare de Dumnezeu (teologică), îndulcindu-şi şi încălzindu-şi sufletul cu înseşi cuvintele lui Dumnezeu, dobândeşte nepătimirea în măsură potrivită. Căci ''cuvintele Domnului, zice, sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc pe seama pământului''. Iar mintea cunoscătoare (gnostică), întărită prin experienţa cu lucrul, se ridică mai presus de patimi. Dar şi mintea cuvântătoare de Dumnezeu gustă din experienţa celei cunoscătoare, dacă se face pe sine mai smerită, precum şi mintea cunoscătoare gustă din virtutea contemplativă (văzătoare), dacă îşi păstrează nerătăcită puterea discriminatoare a sufletului. Căci nu se întâmplă ca să se dea amândouă darurile în întregime fiecărei minţi. Iar pricina este ca amândouă să se minuneze de ceea ce are mai mult cealaltă decât ea şi aşa să sporească în ele smerita cugetare, împreună cu râvna dreptăţii. De aceea zice Apostolul: ''Unuia prin Duhul i s-a dat cuvânt de înţelepciune, altuia cuvânt de cunoştinţă în acelaşi Duh''. (Diadoh al Foticeii)

joi, 17 martie 2011

EFECTELE MARCIONISMULUI MODERN

Cine analizează mai atent evoluția spirituală a zilelor noastre, va putea să constate o reîntoarcere – sub diferite aspecte – a pozițiilor lui Marcion[1]. Desigur, se observă și diferențe, și sunt tocmai acestea cele care recheamă atenția observatorului mai degrabă superficial. Se va spune atunci că refuzul creației a condus acest gânditor la o repulsie aproape nevrotică față de trup, la o atitudine, deci, care este străină de felul nostru de a gândi: tipică probabil al Evului Mediu întunecat și moștenită și de Biserică, iar acum depășită. Rămâne numai să ne întrebăm de unde provin atunci catedralele și muzica din acele secole, dacă nu dintr-o iubire profundă față de creație, față de materie și trupul omenesc (vezi numai Michelangelo, Giotto, Cimabue, etc.). Dar o asemenea dispută nu atinge încă nucleul chestiunii. În realitate, din acel refuz al Creatorului și al creației – inserat în mai amplul curent al gnozei – emerge atât un dispreț al asceticii trupului ca și un libertinism cinic, care, de fapt, exprimă și ură față de trup, om și lume. Poziții numai aparent extreme, care își găsesc punctul lor de convergență în anumite atitudini de fond. Ca într-o asceză bazată pe premise greșite, pe evaluări negative ale creației, trupul asumă aspectul unei haine murdare și plină de transpirație, care merită numai dispreț și maltratare. La fel, și libertinismul de fond se bazează pe supoziții că trupul nu este altceva decât un obiect, un lucru: excluderea lui din sfera morală, din responsabilitatea spirituală, înseamnă, în același timp, și o excludere din sfera umană a omului, din demnitatea spiritului. Devine numai un obiect, lucru (res), și astfel rezultă banalizată și viața omului. Nu sunt oare aceleași rezultate la care ajungea și Marcion? Și nu ar trebui să admitem chiar și în teologia zilelor noastre (mai ales acolo unde există o teologie tânără!?) prezența unor forme rafinate ale unei asemenea excluderi a trupului din sfera umană, o reificare și în consecință disprețul elementului corporal? Nu este adevărat că nici aici Dumnezeu nu mai are de-a face cu trupul; că în problema nașterii dintr-o fecioară și mărturisirea credinței în învierea Domnului sublinierea elementului corporal este taxat ca fiind ingenuitate, în vreme ce ideea că Dumnezeu poate deveni atât de concret, atât de material, este respinsă cu plictiseală și supărare?
Dar încă nu am epuizat întreaga bogăție conținută în această idee. Atunci când omul i-a în râs – în mod sceptic sau libertin, propriul trup, se i-a în râs și pe sine. O asceză și un libertinism fondate pe disprețul creației conduce inevitabil la ură față de propria viață, față de sine și față de realitate în general. Se află aici forța distrugătoare a acestor două atitudini. Omul care se simte ultragiat ar vrea să rupă cătușele acestei rușini, ar vrea să smulgă de pe spatele său trupul și lumea, pentru a triumfa asupra acestor umilințe. Pofta lui pentru o lume diferită se sprijină pe ura față de creație și față de acel Dumnezeu care poartă responsabilitatea acestor eșecuri. Din acest motiv, deci, gnosticismul a fost prima mișcare din istorie spiritului care s-a preschimbat în ideologia revoluției totale. Aici nu ne aflăm în fața unei lupte de tip politic sau social, caracteristică trecutului. Aici obiectul revendicării este unul mult mai important, iar bătălia este alimentată de supărarea care se încearcă în fața unei realități pe care omul a învățat să o urască la nivel de existență. Luând în râs propriul trup, omul pierde și ultima legătură cu propria-i ființă, care acum nu mai este observat în lumina creației, ci este considerată un „obiect” care trebuie eliminat. Pe planul ideologiei revoluționare notăm multe afinități între Marx și Marcion. Revoluția, dintr-un instrument politic, se preschimbă într-un idol religios, unde nu mai este vorba de a stabili o confruntare cu aceasta sau acea realitate politică, ci de a alege între două specii de zei, de a se răzvrăti față de realitatea înseși, care acum este călcată în picioare și refuzată pentru că numai astfel este posibil să se creeze un Total Altul. Atunci când se discută despre evaluările morale, se punctează spre ființa înseși: revendicarea asumă acum un caracter metafizic. Atunci când se contestă existența familiei, atunci când paternitatea și maternitatea sunt considerate un obstacol pentru afirmarea libertății, atunci când respectul, ascultarea, fidelitatea, răbdarea, bunătatea, încrederea sunt considerate invenții ale clasei dominante, în vreme ce adevăratele virtuți ale unui om liber sunt ura, neîncrederea și neascultarea, și sunt tocmai acestea idealurile care sunt propuse copiilor noștri, atunci este pus în joc și Creatorul și Creația. Această creație trebuie să cedeze locul unei lumi noi, pe care omul însuși îl construiește (omul nou de care se vorbea în comunism!). Urmând  logica unei asemenea impostări, de fapt numai ura va fi calea care va conduce la iubire, unde însă această logică se sprijină pe o anti-logică a distrugerii. Într-adevăr, atunci când se defăimează realitatea întreagă, atunci când este ofensat Creatorul, se dezrădăcinează omul însuși din realitatea lui. Întrezărim acest fenomen, ba chiar îl atingem cu mâna în felul însuși în care este tratată problema ambientului. Aici se observă că omul nu poate trăi împotriva pământului, pentru că tocmai din acesta trăiește. Dar acest lucru este valabil și pentru întreaga sferă a realității, chiar dacă încă nu suntem dispuși să recunoaștem acest lucru.


[1] Tot ceea ce nu-i convine omului modern, vrea să-l modifice: vrea divorț, avort, eutanazie, preoție pentru femei, necurăție legalizată, grobianism premiat, etc. Cu alte cuvinte, vrea un Dumnezeu nou, care să-i facă pe plac, care să danseze pe muzica pe care o cântă el.

marți, 15 martie 2011

Pentru o sărbătoare de celebrat împreună: Reflecţii şi iniţiative ecumenice în perioada Postului Mare

De Riccardo Burigana
"A celebra Paştele în aceeaşi zi întăreşte mărturia creştină": cu aceste cuvinte Consiliul Naţional al Bisericilor Creştine din Statele Unite (NCC) a adresat un mesaj tuturor creştinilor pentru a îndemna Bisericile să găsească o soluţie la diferitele tradiţii care determină, adesea, o dată diferită în celebrarea Paştelui, anul acesta invitaţia de a căuta un acord asumă o semnificaţie deosebită deoarece, pentru al doilea an consecutiv, toţi creştinii celebrează Paştele în aceeaşi zi. Deja anul trecut, NCC ridicase problema cu o scrisoare adresată tuturor creştinilor, însă rezultatele au fost aşa de dezamăgitoare pentru o reală soluţionare a problemei, în pofida multelor cuvinte de apreciere din partea Bisericilor şi comunităţilor din lume pentru această iniţiativă, încât organizaţia a decis să reînnoiască apelul pentru a relansa ideea. De fapt, pentru NCC ar fi într-adevăr important să se ajungă la definirea unei date unice pentru celebrarea Paştelui din moment ce această alegere ar fi un gest concret de ceea ce deja îi uneşte pe creştini, favorizând astfel o mărturie mai eficace a evangheliei. Şi în apelul de anul acesta, NCC a evocat Documentul de la Alep din 1997, în care fuseseră deja indicate motivele care trebuiau să-i facă pe creştini să depăşească diviziunile în definirea datei celebrării Paştelui. Totuşi, la distanţă de atâţia ani, după atâtea declaraţii succesive în favoarea unei soluţii, rămân dificultăţi care împiedică "să se proclame Învierea cu un singur Glas", care reprezintă misiunea primară şi la care nu se poate renunţa a tuturor creştinilor. Conform secretarului general al Comisiei Credinţă şi Constituţie din NCC, Antonios Kireopoulos, este motiv de scandal înmulţirea datelor de celebrare a Paştelui, aşa încât generează încurcătură înlăuntrul şi în afara comunităţilor care trebuie "să proclame cu un singur glas victoria de la Paște a vieţii asupra morţii care este mântuirea lumii".

Celebrarea Paştelui în aceeaşi zi, aşa cum are loc anul acesta, apare o ocazie extraordinară pentru a arăta cât este de importantă sărbătoarea pentru a întări drumul spre comuniunea deplină şi vizibilă a Bisericii, cu atât mai mult cu cât ea oferă oportunitatea de a împărtăşit timpul Postului Mare. Tocmai în Postul Mare pluralitatea tradiţiilor creştine, deşi asumă forme diferite, arată centralitatea pe care creştinii o atribuie acestui timp care este de "prosperitate spirituală" aşa cum a scris arhiepiscopul Demetrios al Bisericii greco-ortodoxe din America, în scrisoarea sa enciclică pentru Postul Mare. În mişcarea ecumenică s-a dezvoltat astfel conştiinţa necesităţii nu numai de a înlătura piedicile care împiedică găsirea unei date comune pentru Pa?te şi prin urmare de a trăi Postul Mare în aceleaşi zile, ci şi de a înmulţi iniţiativele care indică deja voinţa comună a creştinilor de a mărturisi unitatea lor în Postul Mare, cu gesturi concrete şi cu un stil de viaţă care să amintească de sobrietatea evanghelică.

Pentru aceasta Ecumenical Advocacy Alliance (EAA), care adună creştini din cu tradiţii şi confesiuni diferite, a indicat un program în şase puncte pentru a începe Postul Mare cu un stil care să însoţească pregătirea pentru Pa?te: de la postul de la mâncare, ca gest simbolic de solidaritate cu persoanele care suferă de foame în lume; la angajarea de a împărtăşi hrană şi resurse pentru timpul Postului Mare, aşa încât să se orice tip de risipă şi să se întărească simţul comunitar, până la semnarea unui apel adresat lui Food and Agriculture Organization (FAO) pentru un plan concret împotriva exploatării nediscriminate a pământului şi pentru definirea drepturilor apei.

Nu este secundar faptul că acest drum este gândit în timpul care precede Paştele, când creştini, încă şi mai mult, sunt chemaţi să mărturisească împreună angajarea lor împotriva sărăciei în numele fidelităţii faţă de învăţătura evanghelică.

În perspectiva unei angajări comune împotriva sărăciei apare, în afară de asta, deosebit de semnificativ apelul lansat de catolicii din multe ţări din Asia, cum ar fi Filipine, Hong Kong, Coreea de Sud, Myanmar, Indonezia, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, numai pentru a numi câteva, pentru ca Postul Mare să fie trăit ca un timp pentru asistarea persoanelor mai sărace şi mai slabe. Şi se adresează invitaţia la căutare, cu atât mai mult când comunităţile creştine trăiesc într-o situaţie de profundă incertitudine datorită recentelor atacuri împotriva libertăţii religioase, la colaborarea deplină cu ceilalţi creştini, aşa cum se întâmplă în alte ocazii, având conştiinţa că creştinii trebuie să lupte împreună împotriva sărăciei, contribuind şi la afirmarea valorilor umane acolo unde sunt puse în discuţie sau negate. În sfârşit, pe acelaşi plan se situează apelul pentru o lume de pace, în care să nu mai aibă loc armele de distrugere în masă, care constituie una din temele centrale ale Postului Mare pentru mişcarea ecumenică din Anglia.
De douăzeci şi nouă de ani credincioşii din diferitele confesiuni împărtăşesc ideea că Postul Mare trebuie să fie un moment de schimbare profundă şi de pregătire spirituală pentru viaţa care este manifestată de Paştele de Înviere pe care creştinii, cu toţii împreună, trebuie să o propună lumii, vestind pacea şi refuzând războiul.

Între multele intervenţii care i-au invitat pe creştini să pună în centrul propriei vieţi pregătirea pentru Pa?te, se amintesc cuvintele Patriarhului de Constantinopol, Bartolomeu I. În omilia pentru deschiderea Postului Mare, Patriarhul - deşi a revendicat particularitatea tradiţiei ortodoxe în a-i susţine şi a-i conduce pe credincioşi în lupta spirituală pe care creştinii sunt chemaţi să o ducă pentru a mărturisi evanghelia - a amintit că "trebuie să fim curajoşi şi puternici aşa încât să purificăm sufletul şi trupul pentru a ajunge la Împărăţia lui Dumnezeu care este dăruită, deja în această viaţă, tuturor celor care o caută cu sinceritate şi cu tot sufletul lor".

(După L'Osservatore romano, 14-15 martie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

luni, 14 martie 2011

AI CUI SUNT BANII?

Ai cui sunt banii. Ce vrea să însemne? Un lucru poate fi al unei persoane în două feluri: ca realitate asupra căreia are un drept absolut (jus utendi et abutendi, spuneau latinii), sau ca administrator de care va trebui să dea cont. În cel fel bogățiile pot fi ale unei persoane? Pentru a înțelege acest lucru trebuie să facem un pas înapoi. Omul, datorită numai faptului că există are drept pentru viața lui și asupra a tot ceea ce îi este necesar este necesar pentru a supraviețui și pentru a dezvolta în mod uman viața lui. În fața lui găsim așa numitele „bunuri materiale”, adică totalitatea realităților create care țin de cadru și dau nutriment vieții lui.
Dreptul față de necesar pentru a trăi

Universul este ca marele uter care conține pe toți cei vii, și din acesta toți oamenii își trag nutrimentul lor, prin cordonul ombilical constituit din dreptul natural la viață. Cu toții au dreptul să se servească de acolo, în virtutea principiului mai sus amintit, adică în virtutea dreptului de a avea necesarul pentru a trăi și pentru a se dezvolta.

Aici se naște problema: în cel fel omul exercită acest drept? Dacă toate sunt ale tuturor, s-ar putea cade în dezordini și conflicte continue pentru a ajunge să se aibă ceea ce fiecare are nevoie. De ce? Pentru că bunurile materiale, diferit de bunurile spirituale nu pot fi posedate simultan de mai multe persoane. Simțul dreptății, bunătatea sufletească, adevărul, plăcerea estetică pot fi posedate simultan de mai mulți, ba chiar este de dorit ca să se bucure cât mai mulți de aceste bunuri în mod simultan. Dar o pereche de pantaloni nu pot fi posedați simultan de mai mulți. Și dacă seara merg la culcare într-o cameră pe care am mobilat-o potrivit pentru a mă odihni, nu este rațional ca să o găsesc ocupată de un altul, care justifică prezența lui spunând că toate sunt ale tuturor.

Pentru aceasta omul a creat o modalitate specială de a exercita acest drept natural, pentru ca fiecare să poată ajunge să aibă ceea ce are nevoie, eliminând însă conflicte și dezordini. Această modalitate este proprietatea privată, care conferă dreptul să se posede în mod exclusiv un bine determinat. Dar trebuie să înțelegem bine ceea ce fondează proprietatea privată: aceasta nu este un instrument pentru a acumula în mâinile puținor persoane bogățiile creației, pentru că, fiind imposibilă posedarea simultană a bunurilor materiale, dacă unul acumulează pentru sine în afară de necesarul lui, sustrage celorlalți. Iată de ce a fost necesar să se precizeze și să se distingă două momente în cadrul proprietății private: dominarea și uzul.

Sf. Toma de Aquino în II-II, q. 66, a 2 prezintă o distincție pe care Biserica a făcut-o proprie în timpul ei. El face distincție între puterea de a procura și a gestiona bunuri materiale (facultas procurandi et dispensandi) și uzul acestora (usus): „Două lucruri îi revin omului față de bunurile exterioare. Înainte de toate puterea de a și le procura și de a le gestiona. Și în această fază îi este permis să posede acest bunuri în propriu… În al doilea loc îi revine uzul lor, și după acest aspect omul nu poate poseda aceste bunuri ca și cum ar fi proprii, pentru că sunt comune, în sensul că trebuie să fie disponibil să facă parte din ele și celor care au nevoie”.

Toate aceste distincții pot părea a complica relația omului cu bunurile materiale. Și atunci ne vom explica cu o parabolă a lui Isus, cea a administratorului necredincios. Se întoarce stăpânul în ceasul în care administratorul nu se așteaptă și-i spune: „Dă cont de administrația ta”. Și dacă administratorul nu va fi fost conștiincios în activitatea lui, va fi pedepsit. Dar administratorul este un om de lume, și știe cum să se „descurce”în avantajul propriu. Folosește puținul timp pe care îl mai are continuând să nu fie onest și făcându-și prieteni cu bunurile stăpânului.

Bogățiile: nu sunt privilegiu ci responsabilitate

Din cuvântul lui Dumnezeu tragem aceste concluzii. Bogățiile nu sunt ale celui ce le posedă, în sensul că posedarea îi conferă dreptul de a face ce vrea cu ele. Continuă să fie ale lui Dumnezeu, care le destinează tuturor. Cel care le posedă este un administratorcare are dreptul-datoria de a le gestiona în felul cel mai bun pentru a-și satisface propriile necesități umane, dar fiind conștient că bogățiile care depășesc exigențele lui nu mai sunt ale sale, dar sunt ale celor care au nevoie. Sau, mai bine spus, sunt încă ale sale, în sensul că are dreptul-datoria să le gestioneze în felul cel mai convenabil pentru cei care nu au. În acest sens bogățiile nu sunt un privilegiu, ci devin o responsabilitate. Marea schimbare de mentalitate pe care bogatul trebuie să o facă în conștiința lui față de bunurile materiale (marea convertire) constă în a nu se considera un privilegiat, ci o persoană care a fost investită cu o mare responsabilitate. Are în mână bunuri pe care trebuie să știe să le administreze pentru sine și pentru alții. În cel fel? În felul cel mai bun, ținând cont de condițiile culturale ale timpului în care trăiește. În trecut se vorbea de pomană, astăzi, ne gândim mai ales la antrepriza care creează locuri de muncă, o modalitate prin care fiecare persoană să poată ajunge prin munca lui la o autonomie economică care să îi asigure necesarul pentru viața lui și pentru dezvoltarea familiei lui

Din acest motiv statul trebuie să apere proprietatea privată, dar în același timp trebuie să vegheze pentru ca proprietatea privată să fie exercitată nu pentru a acumula bunurile în mâinile câtorva, ci pentru ca aceasta să devină instrumentul pentru care a fost inventat, adică pentru a permite în mod mai ordonat și rodnic accesul tuturor la bunurile materiale.

Dificultățile apar din faptul că nu este simplu să se găsească legi care să realizeze aceste finalități legate de natura bunurilor materiale, și din faptul că cei puternici (patronii) împiedică deseori pe guvernanți să-și ducă la îndeplinire această sarcină, condiționându-i cu puterea lor economică. Mai rău este, așa cum se întâmplă în România, unde marea majoritate a politicienilor sunt și patroni și care își fac legi în favoarea lor. Astfel politica este aservită economiei, creând astfel o societate dezordonată în care se contrapun bogații săracilor, dând origine astfel marii nedreptăți care poate totdeauna să explodeze în mod necontrolat provocând dezordini și conflicte dăunătoare pentru toți.

Cu bunurile mele fac ceea ce vreau

Acum este mai ușor să înțelegem iraționalitatea acestei afirmații. Posedarea nu conferă proprietarului puterea de a face ceea ce vrea cu bunurile pe care le posedă. Norocosul care posedă o pictură de Piccasso nu se poate folosi de aceasta pentru a acoperi o gaură din acoperiș, spunând că el face ce vrea cu bunurile sale. Cu toții trebuie să se folosească de bunuri ținând cont de natura lor. Un tablou este făcut pentru a suscita emoții estetice și nu pentru a acoperi o gaură din acoperiș. Iar cel care îl posedă trebuie să țină cont de această natură a destinații naturale a tabloului.

Pentru aceasta trebuie să ne întrebăm la ce folosesc bogățiile. Am spus deja că folosesc să satisfacă nevoile vieții și la creșterea umană pentru toți oamenii. Iar proprietatea privată trebuie să folosească pentru a realiza această finalitate a ei. „Proprietatea privată, într-adevăr, oricare ar fi formele concrete ale regimurilor și ale normelor privitore la aceasta este, în esența ei numai un instrument pentru respectarea principiului destinației universale a bunurilor și, deci, în ultimă instanță, nu o finalitate, ci un mijloc” (Paul al VI-lea, Populorum progressio, 22-23).

Dar nu este de ajuns. Trebuie să continuăm cercetarea noastră și să ne întrebăm la ce anume în particular sunt destinate. Sf. Toma de Aquino face o afirmație care la început ar putea să pară departe de realitate. Spune că folosesc pentru ca omul să crească în virtute. Dacă confruntăm această afirmație cu ceea ce vedem în jurul nostru, avem impresia că Sf. Toma trăiește în lumea viselor. Cu toții ar trebui să vadă și să trăiască bogățiile ca instrumente care să îi ajute să fie mai oameni. În schimb vedem că de cele mai mult ori folosesc să creeze diviziuni, să satisfacă capricii și vicii, să alimenteze resentimentul și ura, să provoace conflicte și războaie. Și totuși, cea mai mare preocupare a omului ar trebui să fie cea de a se păstra om și să crească în umanitatea lui.

Bogățiile și orice altă realitate ar trebui să fie instrumente care îi folosesc pentru a dezvolta umanitatea proprie și pe cea a altora. Are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, casă, muncă, distracție, sănătate, cărți, structuri, organizații, călătorii, dar are nevoie și de dreptate, cultură, spiritualitate, iubire, echilibru fizic și psihic, are nevoie de Dumnezeu, să-l caute, să stabilească cu El o relație, are nevoie de ambiente în care să-l găsească și să se regăsească cu El… Bogățiile trebuie să-i folosească pentru a putea obține aceste lucruri. Cu toții și din partea tuturor.

Din păcate omul poartă în sine și exigențe perverse. Este acel faimos câmp despre care Isus vorbește în parabola grâului și a zizaniei. Omul nu este numai dorință spre bine, spre adevăr, spre frumos; poartă în sine și multe tendințe care îl inclină spre răul care îl sărăcește/împovărează pe sine și pe alții. cu bogățiile poate să cultive grâul bun, poate să-l promoveze, să-l protejeze, să-l apere; dar poate și să se folosească pentru a favoriza și înmulți zizania. Avem în acest caz abuzul bogățiilor care nu mai servesc să creeze omul și o societate mai virtuoasă, dar favorizează creșterea unui om superb care crede că-i poate domina pe alții și să facă totul pentru a-și satisface capriciile lui, luxuria lui, ambiția lui, luxul desfrânat, capitalismul sălbatic, avariția și multe alte vicii și defecte care sărăcesc pe cel care posedă bogățiile și pe ceilalți oameni. Bogatul avar și mâncăcios ne învață ceva!

Concluzie

Cel care se folosește de bogățiile sale pentru a satisface dorințele lui vicioase și caută să se justifice cu scuza că are nevoie să-și procure timpuri de distracție, nu folosește bogățiile sale, dar abuzează de ele. Dintr-un punct de vedere moral este condamnabil, chiar dacă dintr-un punct de vedere juridic nu poate fi urmărit. Dar în afară de a face din bogății un instrument de o sărăcire/împovărare a umanului, produce și alte rele, ca de exemplu aservirea persoanelor capriciilor sale, ofensarea celor care ostenesc ani de zile pentru a câștiga ceea ce bogatul risipește într-o seară, exemplul câștigului facil, corupția. Nu se poate uita marele principiu că tot ceea ce omul face, trebuie să fie finalizat spre creșterea umană a lui și a altora, și nu pentru a ofensa umanitatea proprie și a altora.

Sf. Toma de Aquino, în Contra gentes rezumă în mod simplu și clar această învățătură. „Bunurile externe sunt necesare în vederea virtuți,pentru că prin acestea avem grijă de necesitățile trupului și-l ajutăm pe aproapele nostru. Dar lucrurile care sunt ordonate pentru un scop, (…) primesc măsura lor (modus) de la exigențele scopului. De aceea, bogățiile sunt bune atât cât folosesc pentru uzul virtuților; dacă însă această măsură nu este păstrată, astfel ca să împiedice uzul virtuților, bogățiile nu mai trebuie considerate un bine, ci un rău. Din acest motiv se întâmplă că pentru unii bogățiile sunt un bine pentru că se folosesc de ele în vederea virtuți; pentru alții, în schimb sunt un rău, pentru că sunt împiedicați de la practicarea virtuților” (III C.G., c. 135).

Autor: Giordano Muraro
Traducere și adăugire: pr. Pătrașcu Damian

duminică, 13 martie 2011

CREDINȚA CA ÎNCREDERE ȘI BUCURIE – EVANGHELIA

Creștinismul începe cu termenul chaire, bucură-te, cuvântul cu care îngerul vestește nașterea lui Isus Mariei (cf. Lc 1, 28). După evanghelistul Luca, acest termen, care dă început istoriei creștinismului și al lui Isus, reprezintă fără îndoială denumirea programatică a ceea ce creștinismul este în esența lui. Evanghelistul repetă și variază acest început încă odată, de această dată lăsându-i un spațiu mai vast, narând nașterea lui Isus prin îngerul care le comunică păstorilor: vă vestesc vouă tuturor o bucurie imensă: charan megalen. În termenul „a vesti” prevalează încă în mod special accentul pe bucurie, pe ceea ce veselește, pe bine; într-adevăr apare aici în grecește termenul grec dens de semnificație care a fost asumat, în general de creștinism pentru a indica mesajul creștin și expresia lui literară centrală: euangelizomai, vă vestesc euangelion, un mesaj plăcut, bun: întreaga frază este impregnată de sentimentul de bucurie, de noul început, care trebuie să schimbe toate lucrurile.
Cu toții știm de acum că evangelium semnifică „mesaj plăcut”, ni-l amintim încă de la catehism sau din vreo predică. Dar, mai ales cu melancolie și poate cu amar confruntăm această etichetă atrăgătoare cu experiența noastră de toate zilele și cu impresia, pe care o fac creștinii, cu lipsa de bucurie, cu scrupulozitatea tulburătoare, cu josnicia de spirit ce ni se pare că este negarea cea mai puternică a tot ceea ce este creștin. Sentimentul că creștinismul se opune bucuriei, senzația torturii, a chinului și tristeții este un motiv cu siguranță mult mai puternic decât abandonarea Bisericii, decât nu sunt toate problemele teoretice provocate astăzi de credință. Acestei revolte a sentimentului Friedrich Nietzsche i-a dat expresia cea mai perturbatoare și mai impresionantă:

Tot acest reziduu de fabulă creștină, acești păianjeni de concepte, această teologie nu ne interesează deloc; ar putea fi de mii de ori mai absurde, dar noi nu vom ridica nici măcar un deget împotriva lor. Până astăzi, asaltul împotriva creștinismului nu numai că a fost condus timid, dar și în gol, inutil. Până când nu se va considera morala creștină ca un delict capital împotriva vieții, apărătorii ei vor avea succes. Problema curatului adevăr al creștinismului (…) este o chestiune foarte accesorie, până când nu se va pune în discuție morala creștină .

Dar cum se prezintă revolta împotriva reprezentării creștine a valorilor? Ce direcție urmează? Două fragmente pot explica evoluția care ne interesează la Nietzsche:

Care a fost în lume până în acest moment în lume păcatul cel mai mare? Nu a fost cuvântul celui care a afirmat: Vai de cei care rând aici pe pământ?

Al doilea fragment spune:

Fără îndoială: dacă nu veți fi din nou copii, nu veți intra în împărăția cerurilor. (Iar Zaratustra indica ținând mâinile ridicate în sus). Dar noi nu vrem absolut să intrăm în împărăția cerurilor: am devenit oameni, deci voim împărăția pământească .

Același gând se găsește la tânărul Albert Camus care, în eseul pentru admiterea la universitatea din Algeri, la fraza lui Cristos: împărăția mea nu este din această lume, contrapune fraza:

Notre royaume est de ce monde, împărăția noastră este din această lume .

Cu aceasta ajungem la culmea problemei: creștinismul nu ne-a interzis oare pomul care se găsește în mijlocul grădinii, astfel că practic orice lucru ne este interzis? Psihiatria franceză, la sfârșitul secolului al XIX-lea a creat expresia „maladie catholique”, înțelegând prin aceasta acea particulară nevroză ce pare să provină dintr-o pedagogie chinuitoare unde atât cea de-a patra poruncă cât și a șasea absorb complet ființa umană; complexele de autoritate și de puritate îl fac pe om incapabil să fie liber pentru sine până la punctul că dezinteresul față de sine degenerează în pierderea eului și în refuzul iubirii, credința se transformă în condiție convulsă și nemântuitoare în loc să fie răscumpărătoare.

Pentru corectitudine, acum este util să parcurgem până la sfârșit calea și în direcția contrară. Prejudecata lui Nietzsche, care îl pune pe Dionis în fața Răstignitului și a virtuților lui cele mai slabe, morala celor puternici, a celor curajoși moralei resentimentului, îl conduce să contrapună mediocrului animal virtuos idealul unui spirit care ingenuu, adică involuntar și datorită plinătății și puterii debordante, se distrează cu tot ceea ce până atunci se definea ca fiind sfânt, bun, de neatins, divin .

Aceasta este morala guardianilor câmpurilor de concentrare, pe care el o gândește și o proiectează în cele mai mici amănunte, proiect care este de o mare profeție neliniștitoare: o lume a celor cruzi și violenți, care sunt lipsiți de semnificație și pentru sine înșiși. Mai realistă și mai semnificativă mi se pare strada parcursă de A. Camus: împărăția mea este din această lume; lumina și soarele pământului lui african dau formă acestei lumi; a o traversa, a o îmbrățișa, a o domina ar trebui să fie bucuria supremă. Dar deja opera din tinerețe L’envers et l’endroit, care se află foarte aproape de perioada entuziastă a descrierii băii matutine în lumină și în apă din eseul intitulat Les noces, descrie și experiența contrară: poetul la Praga, un oraș unde nu înțelege pe nimeni și a cărei frumusețe se transformă pentru el într-o obscură pușcărie. Orașul limbii necunoscute, a totalei izolări și al non-sensului devine simbolul vieții și al omului în această lume: domiciliat într-un oraș a cărei limbă nu o cunoaște, închis într-o solitudine mortală; în sfârșit frumusețea ei devine batjocură iar prizonierul se prăbușește în abisul absurdului . În sfârșit, observăm trăirea noastră de fiecare zi, banalul cotidian din jurul nostru. Ajunge să privim la un chioșc de ziare și reviste ilustrate pentru a înțelege că umanitatea s-a eliberat de tot de ceea ce francezii au definit ca „maladie catholique”. Aceasta nu mai recunoaște deloc pomi opriți. Dar a devenit sănătoasă? Avangarda libertinajului însuși îl contestă, așa cum se poate citi în multe genuri de reportaje: este devorată de greață și de plictiseală – absența libertății nu a făcut altceva decât să devină mai gravă.

Ce se întâmplă, deci, omului? În orice ca, nu mi se pare că bucuria este o problemă simplă, așa cum dealtfel mulți dintre Părinții conciliari de la Conciliul al II-lea din Vatican și-o imaginau. La o privire mai atentă, orice cale de ieșire pare blocată. Pare că atât disciplina cât și permisivitatea fac ca omul să fie sclav, trist și gol. Deci nu poate fi ajutat? Are dreptate Camus atunci când afirmă că, observând lucrurile în lumină, se poate numai recunoaște că omul este o ființă absurdă, a cărui unică posibilitate constă în a accepta absurdul: să împingă continuu stânca lui Sisif până pe creastă, chiar dacă știe din start că acesta se va rostogoli totdeauna înapoi?

Înainte să acceptăm o diagnoză atât de necruțătoare și distructivă, trebuie să ne întrebăm din nou și să privim în jurul nostru – mai mult încă, omul nu poate în nici un caz să se oprească și să se creadă o ființă absurdă; el este format astfel ca să poată avea posibilitatea să confere un sens, pentru a putea trăi. Sensul este condiția existenței; lipsa sensului definitiv stinge viața. Cel care nu mai poate să propună un sens, știe că nu mai poate fi nici justificat să transmită viața umană: negarea viitorului, pe care astăzi o experimentăm pe scară largă, este rezultatul logic al crizei sensului în care ne aflăm; este clar, deci, că aici nu este vorba de o aromă sau de o sticluță de parfum accesoriu adăugat vieții umane, dar că iarba „sens”, care cel puțin este strict asemenea ierbii „bucurie” se identifică cu iarba înseși a vieții. Ne oprim deci din nou asupra proclamării bucuriei care definește creștinismul. Cum stau lucrurile în raport cu aceasta? Care este adevărata ei semnificație?

Începem din nou cu multă prudență, cu o constatare lingvistică. Cuvântul evangelium înseamnă mesaj plăcut. Dar la origine ea nu are sensul gentil și inofensiv pe care noi îl înțelegem, atunci când îl traducem sărăcind-o, prin „vestea cea bună”. În perioada în care trăia Isus, cuvântul își găsise un loc special în limba teologiei politice de atunci; poruncile împăratului, orice act promulgat de împărat era definit ca fiind evangelium, chiar dacă pentru destinatari, în sens strict, nu era o veste plăcută. Evangelium, în acest caz, vrea să spună: mesaj al împăratului; la sfârșit este inerent a ceva majestatic, nu de sentimental la preț bun; mesajul este plăcut pentru că provine de la cel care ține unită lumea, chiar dacă aceste mesaje nu totdeauna sunt clare și persuasive. Într-adevăr, dacă un om, împăratul, pretinde să fie un zeu și declară mesajele sale ca fiind evanghelii, ne aflăm în prezența unei pretenții de autoglorificare din partea omului. Dar atunci când în această folosire a limbajului intră fiul tâmplarului din Nazaret, semnificația precedentă este contemporan asumată și depășită: mesajul lui Isus este evangelium, nu pentru că ce-ar place incondiționat sau pentru că este comod, sau distractiv, ci pentru că provine de la cel care posedă cheia fericirii adevărate. Adevărul nu totdeauna este comod pentru oameni, dar numai adevărul îi face liberi și numai libertatea face fericiți. Mai trebuie să ne întrebăm în mod specific: ce anume face ca omul să fie fericit? Și ce anume îl face trist? Ce anume îl contrariază și ce îl face să se deschidă față de alții? se obișnuiește să se spună despre oamenii care au un aspect foarte lipsit de armonie și care transpiră lipsă de bucurie – pentru a exprima tipul extrem de contrarietate în fața ființei –: acesta nu se place nici măcar pe sine (are o față acră); de fapt, cine sau ce place celui care se află în disensiune cu sine însuși ? Aici apare ceva fundamental: egoismul este ceva natural și total presupus omului, dar nu este deloc acceptarea de sine. Trebuie depășit primul și luptat pentru a obține pe cel de-al doilea; este fără îndoială cea mai periculoasă dintre erorile pedagogilor și a moraliștilor creștini faptul de a fi deseori confundat între ele cele două aspecte, astfel că au eliminat fiat-ul față de sine, întărind astfel și mai mult egoismul ca răzbunare a eului negat. Cel care vrea să fie numai supranatural, numai dezinteresat de sine, la sfârșit se regăsește fără eu, dar desigur nu dezinteresat. Ultima adnotare pe care Bernanos o face să scrie parohului său de țară în jurnalul omonim spune așa:

Este mult mai ușor decât se crede ca omul să se urască pe sine. Harul stă în aceasta: a se uita. Totuși, dacă în noi s-ar elimina orice orgoliu, atunci harul cel mai mare ar fi acela de a ne iubi în mod umil ca orice altă parte, chiar dacă inesențială, a mădularelor suferinde ale lui Cristos.

Cu această frază se așează o pace profundă asupra acelui jurnal, altminteri atât de melancolic. La sfârșit observăm ceva din adierea evangheliei, a bucurie ce derivă din vestea cea plăcută. Într-adevăr, omul este răscumpărat atunci când reușește să se iubească ca o parte din mădularele suferinde ale lui Cristos, în oarece fel uitând de sine, liber și, deci, în sintonie cu sine însuși.

Ne exprimăm în mod mai simplu și mai practic: originea bucuriei se află în armonia omului cu sine însuși. Cel care reușește să se accepte pe sine, reușește și să pronunțe acel fiat decisiv. Trăiește în fiat. Și numai cel care reușește să se accepte pe sine, poate să accepte și pe celălalt și lumea. Motivul pentru care omul nu-l poate accepta pe celălalt, alteritatea, și nu se poate afla în acord cu sine constă în faptul că nu-i place eul său, și, deci, pe bună dreptate, nu-l poate accepta pe celălalt.

Acum ne aflăm în fața a ceva singular: incapacitatea de a accepta eul implică incapacitatea de a accepta tu-ul, iar acest lucru este clar. Dar cum poate omul să valorizeze eul său, să-i de-a consimțământul? Iese la lumină ceea ce poate este neașteptat: omul de unul singur nu poate absolut să-l obțină. De unul singur nu poate în nici un caz se fie de acord cu sine. Eul său îi devine acceptabil numai atunci când el este acceptat mai înainte de un alt eu. El se poate iubi numai dacă mai înainte este iubit de un altul. Mama îi dăruiește viața fiului nu numai fizic: i-o transmite în totalitate numai pentru că acceptă plânsul copilului și îl transformă în surâs. Viața devine acceptabilă numai dacă se simte primită și este într-adevăr primită. Omul este o ființă specială, care nu necesită numai de nașterea fizică, ci și de aprobare/acceptare, pentru a putea să trăiască. Aici își are fundamentul fenomenul „sindromului nosocomial”: dacă este refuzat primul acord cu existența, dacă este distrusă acea unitate psiho-fizică, cu ajutorul căreia cu viața se înrădăcinează în profunzimea inconștientului acel „Da, este bine ca tu să trăiești” – atunci nașterea înseși este distrusă iar existența nu este pe deplin formată . Nu numai sindromul nosocomial își are aici izvorul, dar și convulsiile generației noastre își găsesc tot aici fundamentul lor: fascinația revoluției, de mult timp, nu mai este o simplă insurecție împotriva nedreptăților de reparat, ci o obiecție împotriva ființei înseși, care nu a trăit experiența de a fi acceptată și, deci, de a nu fi nici măcar acceptabilă. Pentru ca omul să se poată recunoaște trebuie să i se spună: este drept ca tu să fii – nu prin cuvinte, ci prin acel act fundamental al vieții pe care îl numim iubire. Esența iubirii este tocmai acea de a voi existența altora, de a-i crea, pentru a spune astfel, din nou. Cheia pentru eu se află în tu; calea spre tu trece prin eu.

Numai acum se naște întrebarea decisivă în toate sensurile: este adevărat ceea ce mi se spune: este bine ca tu să fii. Este cu adevărat bine? Iubirea pe care cineva o are față de mine nu ar putea fi în ultimă instanță o crudă eroare? Dacă iubirea care mă împinge la existență nu se bazează pe adevăr, trebuie să blestem și iubirea care mă trădează, care ține bine strâns ceva ce ar fi mai bine să fie distrus. S-ar putea descrie această tragică dilemă, refăcându-ne la exponenții experienței moderne a vieții, la Sartre și Camus, dar și la atitudinea stângii noi. Este fără îndoială clar că actul în aparență atât de simplu de a ne vrea binele, de a fi în armonie cu noi înșine, originează practic problema întregului univers. Originează problema adevărului: este bine ca eu să fiu; e bine ca un lucru să fie; este un bine lumea? Cât sunt de limitate persoanele care astăzi au curajul să de-a, în interiorul lor, un răspuns afirmativ la această întrebare – care au curajul să creadă că e bine ca ele să existe! Aici se află rădăcina anxietății, a neîncrederii care ia în stăpânire foarte mulți oameni. Iubirea de una singură nu este în stare să răspundă. Dacă adevărul este împotriva iubirii, acesta este inutil. Numai dacă iubirea și adevărul sunt de acord, omul poate deveni fericit: numai adevărul face liberi.

Semnificația evangelium creștine afirmă: Dumnezeu găsește omul atât de important încât a suferit personal pentru el. Crucea, care pentru Nietzsche este semnul cel mai abominabil al caracterului negativ al religiei creștine, în realitate este miezul/nucleul evangelium, este vestea cea bună: este bine ca tu să fii – nu; este necesar ca tu să fii. Crucea este recunoașterea pozitivității vieții noastre, nu în cuvinte, ci într-un act de atât de mare radicalitate care face astfel ca Dumnezeu să se facă trup și în aceasta să pătrundă incisiv, că pentru Dumnezeu merită să moară în Fiul său devenit om. Cine este iubit până la punctul ca altul să identifice propria viață cu iubirea și nu acceptă să mai trăiască fără această iubire; cine este iubit până la moarte, știe că este cu adevărat iubit. Dar dacă Dumnezeu iubește în acest fel, suntem cu adevărat iubiți. deci, iubirea este adevăr iar adevărul este iubire. Merită deci să trăim. Tocmai aceasta este evangelium. Și, deci, tocmai pentru că mesajul crucii este o „veste bună” pentru cel ce crede; unica veste bună care elimină oricărei alte bucurii ambiguitatea ei și o face demnă să fie trăită cu bucurie. Creștinismul este bucurie în însușii nucleul său, este autorizare să fim veseli – chaire, „bucură-te” cu care începe, indică în întregime esența lui.

Credința creștină este „vestea cea bună”, evangelium: este astfel în inima ei, în întreaga ei esență. acum trebuie însă să ne întrebăm: cum poate ea astăzi să ne transmită forța ei eliberatoare și îmbucurătoare? Trebuie înainte de toate să fie clar un lucru: caracterul îmbucurător al credinței creștine nu provine din eficiența organizării eclesiastice. Biserica nu este o uniune pentru a organiza distracții, a cărei valoare rămâne sau cade în funcție de succesul acțiunilor îndreptate să promoveze umorul. Dacă organizațiile unei asociații asemănătoare ar fi plictisitoare și lipsite de umor, ea ar fi inutilă, pentru că bucuria pe care ea ar putea să o dea ar provine din organizațiile sale. Dar forța mesajului creștin are rădăcini mai profunde. Vestea de a fi iubiți, care conferă valoare vieții noastre, rămâne și atunci când mesagerii ei nu mai contribuie mult cu aport propriu: preotul nu este un orator carnavalesc, chiar dacă nu i-ar sta rău, dacă poate face și acest lucru, pentru că bucuria profundă a inimii este și fundamentul real al umorului și astfel umorul, dintr-un anumit punct de vedere este în mod real un termometru al credinței. Valoarea unei iubiri umane nu decade dacă cei care se iubesc nu se pot uni unul cu celălalt; prizonierul din Rusia poate înțelege pe deplin ce vrea să însemne siguranța de a fi așteptat acasă și că este iubit: același lucru este valabil pentru evangelium; bucuria ei ajunge la rădăcinile vieții noastre și evidențiază forța ei și în faptul că ea ne susține atunci când orice alt lucru în jurul nostru devine întunecat. Bucuria creștină este valabilă și pentru cei obosiți și oprimați, pentru care nu există nici un motiv de bucurie; acest cuvânt al lui Isus, în care Nietzsche vedea „păcatul cel mai mare”, este în adevăr expresia faptului că bucuria evangheliei ajunge în mod real în profunzime și ajunge și acolo unde diferiții binefăcători ai fericirii față de umanitate falimentează iar cuvintele lor devin goale și lipsite de sens.

Spuse fiind acestea, rămâne problema: ce anume poate și trebuie să facă Biserica pentru ca noi să putem în mod real să înțelegem bucuria evangheliei? Evident, nu putem aici să luăm în considerație o listă de posibilități pastorale: trebuie să lăsăm un spațiu vast imaginației neprogramate a creștinului. Desigur, cu această limitare renunțăm la lucrul cel mai important sub multe aspecte, pentru că umorul creștinilor, care provine din siguranța lor răscumpărătoare de a fi primiți, ar trebui să fie maniera în care bucuria evangheliei se iradiază imperceptibil în existența de fiecare zi, în duritatea fără umor a lumii tehnicizate. Să facem referință la ceea ce, pentru a spune astfel, este ministerial, oficial, și să ne amintim de unele lucruri: Biserica îi dăruiește omului sărbătoarea iar sărbătoarea este ceva diferit de timpul liber. Simplul a nu munci nu înseamnă sărbătoare. Și este o problemă a societății actuale pentru că a ajuns la o sațietate de fond în cultul muncii, dar a nu reuși să-l întâlnești pe celălalt, adică libertatea, evadarea din obișnuință , astfel că timpul liber pentru el devine în mod lent mai periculos și neliniștitor decât munca. Dar ce anume creează sărbătoarea? Tocmai aceasta: sărbătoarea nu se bazează pe o alegere a noastră, nu este încă odată ceva pregătit de noi înșine. Este o caracteristică a nu fi alegerea noastră: este ceva pe care nu noi o stabilim să o facem, dar ea ne este dăruită în precedență, ca derivă dintr-o concesiune care nu suntem noi care-l pronunțăm pentru noi înșine. Mai mult încă, sărbătorii îi aparține o realitate care se dă și care în acest fel face din sărbătoare, dintr-o pauză de la muncă, o realitate dintr-o altă specie. Avem în sfârșit un al treilea element: acest „altceva” poate fi cu adevărat sărbătoare numai dacă se bazează pe o autorizație de a fi fericiți. Sărbătoarea este manifestarea faptului că timpul nostru nu ne derivă numai din mișcarea aștrilor, dar de la oamenii care au trăit, au iubit și au suferit înaintea noastră. Deci timpul omului este un timp uman. Mai radical se exprimă faptul că noi primim timpul nostru de la Cel care susține totul. Este năvălirea Celui Total Altul în existența noastră – semnul că nu suntem singuri pe acest pământ.

Sărbătoarea, din partea ei, a inspirat arta, frumusețea fără scop, care tocmai datorită acestui aspect este infinit consolatoare, pentru că nu are nevoie să folosească la ceva, nici nu s-a născut pentru valoarea unui programat timp liber. Am putea privi aici istoria și să ne întrebăm: ce ar fi lumea dacă ar dispărea darul sărbătorii, necreată de ea, în favoarea timpului liber programat? Ce ar fi lumea în care se ofilește frumusețea pe care credința a trezit-o? Dar vorbim despre prezent: fiecare liturgie ar trebui să fie un adevărat moment de sărbătoare, ar trebui să aibă în sine ceva lipsit de gânduri și eliberator gratuit al sărbătorii reale, o eliberare de constrângerea „făcut de noi” pentru a intra în răspunsul care ne așteaptă deja și care este suficient ca noi să-l ascultăm și să-l acceptăm. Dacă este așa, se va putea spune cu siguranță: Biserica va trebui din nou să învețe să celebreze sărbătorile și să iradieze splendoarea lor. Supunerea ei față de lumea rațională în acești ultimi ani a fost prea profundă asupra acestui punct, astfel că ea s-a despuiat de ceva ce îi era propriu. Ea trebuie să ne conducă la sărbătorile pe care le păstrează în credința ei; astfel va putea să facă în vreun fel fericiți pe cei pentru care vestea cea bună, dacă o privim din punct de vedere rațional, este inaccesibilă.

Ultima indicație: credința dăruiește comuniunea și depășește solitudinea. Cel ce crede nu este niciodată singur. Atât pentru faptul că știe că este însoțit de o ascultare, care îi dă totdeauna atenție, cât și pentru faptul că știe că are totdeauna în spate o mare comunitate a celor care au parcurs în toate timpurile aceeași cale și care i-au devenit frați: Augustin, Francisc din Assisi, Toma de Aquino, Maximilian Kolbe, etc., nu sunt entități ale trecutului. În credință ei trăiesc, ne vorbesc, ne înțeleg, și noi îi înțelegem. Cupa imagine a lui Camus, care avea impresia că orice relație umană are loc atunci când doi oameni discută între ei prin pereții unei cabine telefonice: foarte aproape, dar și impenetrabili unul față de celălalt – această scenă nu-l tulbură pe cel care este înrădăcinat vital în credință. Acolo unde o persoană și-a deschis profunzimea inimii, nu mai este impenetrabil. Chiar dacă nu se cunosc foarte bine, există o comunicare ce vine din profunzimea unde cu toții sunt deschiși unul față de celălalt. Din acest punct de vedere, posibilitatea comuniunii, care rezidă în credință, este complet diferită de cea din orice altă asociație și partid din care omul poate să facă parte. Și aici s-ar putea face un examen de conștiință în Biserica de astăzi: oamenii caută și au nevoie de comuniune astăzi mai mult ca oricând, din moment ce comunitățile naturale au fost distruse, iar zidurile solitudinii se ridică tot mai înalte. Biserica trebuie să mediteze din nou asupra posibilităților de răspuns care aici le sunt acordate; trebuie să învețe să ofere experiența de comuniune și să deschidă oamenii spre comuniune. Ea are, tocmai în acest punct, o posibilitate de a da bucurie omului: trebuie să învețe să facă acest lucru cu adevărat, și mai mult decât a făcută-o până astăzi.

Cu aceasta ajungem la o adnotare conclusivă. Biserica suferă astăzi din cauza contrastului dintre partide, din cauza ideilor care în interiorul ei se agită, iar pentru creștini va fi tot mai dificil să se orienteze, să deosebească pe adevărații profeți de cei falși. Problema noastră este intim legată de discernământul duhurilor. Una din metodele fundamentale pentru a reuși să se deosebească spiritele este aceasta: acolo unde nu există bucurie și se stinge umorul, cu siguranță nu este prezent Duhul Sfânt. Și invers: bucuria este un semn al harului. Cel care este liniștit în profunzimea inimii sale, cel care a suferit și nu și-a pierdut bucuria, nu poate fi departe de Dumnezeul evangheliei, al cărei prim cuvânt, în pragul Noii Alianțe, sună astfel: bucură-te.