luni, 24 octombrie 2011

Dumnezeu da, Biserica, nu?!

"Cred în Dumnezeu. Dar nu am încredere în Biserică". De câte ori auzim acesta frază în urechile noastre, ieşită din gurile unor oameni, mai mult sau mai puţin celebri? Uneori, poate, o auzim şi în inima noastră?
Am cunoscut o persoană deziluzionată de Biserică şi care s-a rupt de comunitatea din care făcea parte. Situaţia ei mi-a produs multă mâhnire şi de multe ori, întâlnind-o, mă gândeam cu ce am greşit eu faţă ea! Ce-ar fi trebuit să fac şi nu am făcut? Viaţa mea fost o mărturie de credinţă pentru ea?

Ce semnifică cu adevărat această tendinţă de separare de Cristos din Biserică? Ar fi ca o invitaţie a unui prieten la cină, dar apoi el refuză să împartă spaţiul şi masa cu alţi comeseni. Cum este posibil să accepţi o invitaţie, fără să primeşti pe cei, care ca şi tine, au fost invitaţi? Oricine s-ar simţi nepoliticos doar la gândul să-l reţină pentru sine pe stăpânul casei, îndepărtându-l de alţi invitaţi (invitaţi de stăpânul casei!) pentru că nu sunt agreaţi de el, care este oaspete şi invitat, ca toţi ceilalţi.

Cred că exemplul ne ajută să ne facem o idee despre ceea ce semnifică a fi Biserică. Care este chiar aceasta: a ne împărtăşi la aceeaşi masă, numai în măsura în care suntem chemaţi la acelaşi banchet. Şi există un unic banchet pentru că propunerea rămâne aceeaşi, neschimbată peste secole: "Urmează-mă!". Este vorba de a merge pe cale, de a ţine pasul cu un om care merge pe străzile acestei lumi.

Există misterul răului în lume, care nu a cruţat niciodată Biserica, cu un clopot de sticlă, ţinând-o un loc protejat de lume. Aceasta deziluzionează pe unii. Poate deoarece "îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune" (2Cor 12,9). Însă nu ar trebui să ne descurajeze, nici să ne debarasăm de responsabilităţile noastre! Da! Pentru că Biserica este formată din fiecare botezat şi evident fiecare din noi este chemat să fie o mărturie credibilă a propriei credinţe. Pornind de la cartea vieţii noastre, cea mai citită de ochii altora. Pentru că puţin putem cere cuvintelor noastre, în special, dacă sunt incoerente cu ceea ce este viaţa noastră!

Înţeleg cât de dificil este să-l iubeşti pe Cristos, în ciuda creştinilor şi a exemplului lor personal, care nu este mereu coerent, bucuros, entuziasmat. De atâtea ori suntem o copie urâtă a noi înşine, alta decât imaginea şi asemănarea cu Dumnezeu! Dar izvorul rămâne limpede: Cristos. Iată că în timp ce-i înţeleg pe cei care pleacă, se îndepărtează, supăraţi, plini de resentimente, adesea profund deziluzionaţi, alegerea mea este aceea de a rămâne în Biserică.

Pentru că există mai mult, există un altul. Există acela care face diferenţa. Acel Cristos care te caută şi în mijlocul nopţii pentru a te face să renaşti. Şi în numele acelui Cristos care iubeşte şi cicatricele mele cele mai profunde, ascunse în eul meu cel mai profund, în numele său, eu nu pot să nu-i iubesc şi ce acei care sunt pe drum cu mine, care îmi greşesc. Suntem chemaţi la aceasta.

Un preot nu se temea să apere "Biserica, draga soţie, pe care o iubea între infinitele ei certuri şi contraste (ca orice "soţ" bun). Aşa cum spunea şi Alessandro Pronzato: "Iubesc această Biserică, chiar dacă nu este aceea din visurile mele".

Cred mereu că unicul mod pentru a nu ne pierde de Biserică este să ţinem bine minte originea, Cristos, şi "stilul" său, căutând să punem în centru persoana şi să nu ţinem cont de birocraţie. Aşa cum ştia să facă magnific Isus: fără teama că trebuie să meargă le-a lungul străzilor Galileii, revoluţionând protocolul, dacă acesta era necesar pentru a întâlni o inimă care-l caută pe el.

Am întrebat zilele acestea o mamă dacă copilul ei adolescent face religia la şcoală şi am aflat cu stupoare că ea şi-a sfătuit copilul să nu spună în şcoală că este catolic, ca să nu sufere răutăţi din partea colegilor de altă religie, dat fiind că este în minoritate.

I-am povestit că din contra, eu ca părinte am ţinut să se ştie că ei, copiii, sunt catolici şi să fie trataţi ca atare în şcoală. Şi că a fi catolic nu este ceva de care să se ruşineze, ci de care să fie mândru. Şi că nu ne declarăm ca fiind catolici doar dacă ne convine, dacă nu avem de suferit, altfel ne ascundem, ne dezicem de credinţa noastră.

M-am întrebat atunci: "Peste ani acest copil ce religie va spune că are, dacă părinţii îl învaţă că nu e bine să spui că eşti catolic?". A spune unui copil să ascundă un lucru evident îl va marca întreaga viaţă, îl va determină să mintă după împrejurări, îl va face nesigur în ceea ce înseamnă trăirea credinţei.

I.P.

Fragmente copte inedite din Scoliile la Întruparea Unuia-Născut, de Sfântul Chiril al Alexandriei

În iulie 2009, în timpul unei vizite la colecţia de papiri a Bibliotecii Naţionale din Viena, Cornelia Römer mi-a atras atenţia asupra a zece fragmente copte de pergament, care erau în acel moment oferite spre vânzare de casa de licitaţii Sotheby’s. Fiind directoarea papirotecii vieneze, Cornelia Römer a participat la licitaţie în speranţa că va achiziţiona fragmentele pentru instituţia pe care o reprezenta. În cele din urmă, licitaţia a fost câştigată pentru 28.750 de lire sterline (aproximativ 32.830 de euro) de către altcineva, a cărei identitate nu a fost dezvăluită de Sotheby’s. Abia la începutul acestui an, un cărturar elveţian, Enzo Lucchesi, mi-a semnalat că aceleaşi fragmente copte au fost prezentate în 2009 de către un tânăr doctorand italian, Federico Bottigliengo, în revista Il collezionista. Cum acest buletin informativ este publicat de casa de licitaţii Bolaffi din Torino, se putea bănui că anticarii italieni au cumpărat fragmentele de la Sotheby’s pentru a le vinde mai departe. Într-adevăr, casa Bolaffi a aflat la scurt timp după aceea despre interesul meu pentru manuscrisele respective şi mi-a trimis o serie de fotografii pentru a încerca să identific textele.


Examinarea paleografică a celor zece fragmente a scos la iveală faptul că toate provin din codici care au aparţinut odinioară Mănăstirii Albe, situată în Egiptul de Sus. Până în prezent, am reuşit să identific următoarele piese ale lotului Sotheby-Bolaffi:

Chiril al Alexandriei, Scolii la întruparea Unului-Născut
Pseudo-Chiril al Ierusalimului, Predică despre Pătimirile Mântuitorului
Pseudo-Chiril al Ierusalimului, Despre găsirea adevăratei Cruci
Pseudo-Evodie al Romei, Predică despre Patimile Mântuitorului
Pseudo-Evodie al Romei, Predică despre viaţa lui Isus şi dragostea lui pentru apostoli
Faptele lui Ioan

Toate fragmentele identificate au fost discutate într-o serie de articole pe blogul meu – http://alinsuciu.com/. Aş dori să discut aici doar pe marginea primului, cel care conţine o porţiune din traducerea în limba coptă a Scoliilor despre întruparea Unuia-Născut, de Sfântul Chiril al Alexandriei.

Fragmentul respectiv este cel mai bine conservat din întregul lot, reprezentând o foaie de pergament aproape intactă.

<-(Foto 1)

Fotografia feţei verso a acestei file de manuscris a fost postată pe site-ul casei Sotheby’s cu ocazia licitaţiei din iulie 2009.[1] Textul conţine o serie de titluri hristologice precum Logos, Emanuel şi Unul-Născut şi discută relaţia dintre dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului. Această problemă a reprezentat principalul punct al controversei din timpul crizei nestoriene şi a fost adesea dezbătută de către Sfântul Chiril al Alexandriei. Într-adevăr, aşa cum am dezvăluit deja, textul păstrează o porţiune din scoliile lui Chiril la o carte pe care o scrisese anterior, Despre întruparea Unuia-Născut.[2]

Această lucrare dogmatică a avut o importanţă aparte în dezbaterile hristologice ale secolelor V şi VI. Chiar dacă scoliile Sfântului Chiril au supravieţuit doar parţial în limba greacă, textul lor s-a păstrat complet în latină şi alte limbi ale Răsăritului creştin.[3]

Textul copt al fragmentului Sotheby-Bolaffi nu se regăseşte în greacă, însă este paralel cu versiunea latină publicată de Eduard Schwartz în Acta Conciliorum Oecumenicorum, vol. I.5.1, p. 214, rândurile 10-20. Traducerea lui este în pregătire.

Fragmentul a aparţinut unui codice al Mănăstirii Albe, a cărui rămăşiţe se împart între mai multe colecţii de manuscrise copte. Alte fragmente din acelaşi codice au fost identificate pentru prima oară de către Enzo Lucchesi.[4] Lucchesi a reperat şapte file din acest manuscris dezmembrat, cărora le-aş adăuga acum, pe lângă fragmentul Sotheby-Bolaffi, o foaie păstrată în Biblioteca Naţională din Viena (numărul de inventar: K 9580).

(Foto 2) ->
Adăugând cele două fragmente identificate recent, putem trasa acum structura codicelui:

Berlin, Staatsbibliothek 1608, f. 4 = paginile [15] - [16] (sfârşitul primului caiet)
Paris, Bibliothèque Nationale 1316, f. 2 = paginile [31] - [32] (sfârşitul caietului 2)
Paris, Bibliothèque Nationale 1313, f. 65 = paginile 61-62
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 74 = paginile [79] - [80]
Viena, Österreichische Nationalbibliothek K 9580 = paginile 81-82
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 72 = paginile 85-86
Paris, Bibliothèque Nationale 1318, f. 146 = paginile 89-90
Paris, Bibliothèque Nationale 1315, f. 73 = paginile 91-92
„Sotheby 1” = paginaţie pierdută

Deşi numerele paginilor nu au supravieţuit pe fragmentul Sotheby-Bolaffi, poziţia sa în codice nu este dificil de stabilit, deoarece faţa verso corespunde cu partea finală a Scoliilor la întruparea Unuia-Născut.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Fotografia este disponibilă pe site-ul Sotheby’s la adresa http://www.sothebys.com/app/live/lot/LotDetail.jsp?lot_id=159542226.

[2] Fragmentele greceşti ale Scoliilor la întruparea Unuia-Născut sunt disponibile în PG 75, coll. 1369-1412; versiunea latină a fost tipărită în PL 48, coll. 1004-1040. Ediţia fundamentală este cea a lui E. Schwartz, Acta Conciliorum Oecumenicorum vol. I.5.1, Berlin-Leipzig, Walter de Gruyter, 1924, care oferă atât textul fragmentelor greceşti, cât şi versiunea latină. O traducere engleză, mai recentă, îi aparţine lui J. A. McGuckin, St. Cyril of Alexandria: The Christological Controversy. Its History, Theology and Texts, Leiden-New York- Köln, E. J. Brill, 1994, pp. 294-335.

[3] În afara fragmentelor greceşti şi a versiunii latine, textul scoliilor a fost păstrat şi în siriacă, coptă, arabă, georgiană şi armeană. Pentru detalii suplimentare, vezi referinţele bibliografice din M. Geerard, Clavis Patrum Graecorum vol. 3: A Cyrillo Alexandrino ad Iohannem Damascenus, Turnhout, Brepols, 1979, numărul 5225; M. Geerard & J. Noret, Clavis Patrum Graecorum: Supplementum, Turnhout, Brepols, 1998, numărul 5225.

[4] E. Lucchesi, Répertoire des manuscrits coptes (sahidiques) publiés de la Bibliothèque nationale de Paris, Patrick Cramer, Geneva, 1981, pp. 76, 80, 81, 84; E. Lucchesi & P. Devos, “Un corpus basilien en copte. Appendix IV: Les Scholia de Incarnatione Unigeniti de S. Cyrille d’Alexandrie traduits en copte”, Analecta Bollandiana 99 (1981) pp. 75-94, la pp. 93-94; cf., de asemenea, E. Lucchesi, « Le dialogue Quod unus sit Christus de Cyrille d’Alexandrie en copte”, Orientalia n.s. 73 (2004) pp. 289-301, la p. 290.

Autor: Alin Suciu
Sursa: http://www.oglindanet.ro/

Căderea omului în animalitate

Pentru a domina vieţuitoarele creaţiei, în a şasea zi a fost plăsmuit omul „prin sfat” (Gen 1, 26), din pulberea roditoare a pământului (trupul omului) şi din suflarea de viaţă (spiritul omului) ca fiinţă vie (sufletul omului), în afara Edenului (Iez 31, 9 LXX: grădina desfătării lui Dumnezeu) şi apoi a fost mutat înăuntrul grădinii, pentru a o cultiva şi păzi (Gen 2, 7-8.15). Fiind încă „prunc” (nu robot), destinat să crească în asemănarea cu Dumnezeu prin liberă colaborare, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă (sfat prietenesc): „ia şi mănâncă din orice pom din grădină, dar să nu mâncaţi din pomul prin care se pot cunoaşte binele şi răul; căci în ziua când veţi mânca din el, de moarte veţi muri” (Gen 2, 16-17, LXX).


Şarpele cel vechi, Balaurul cel mare, Diavolul (Dezbinătorul), Satana (Acuzatorul) (Apoc 12, 9), a amăgit-o pe Eva stârnindu-i curiozitatea şi a convins-o să nu ţină cont de sfatul lui Dumnezeu şi să mănânce, împreună cu Adam, înainte de vreme, din „pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău” (Gen 2, 9). În loc să-şi recunoască greşeala şi să-şi ceară iertare, Eva şi Adam s-au îmbrăcat cu frunze de smochin şi, de frică, s-au ascuns printre pomii din paradis. Dumnezeu încearcă prima lecţie de psihoterapie spre a-i ajuta să-şi recunoască vina şi să se căiască. Dar nu a reuşit, pentru că Adam a dat vina pe Eva şi indirect pe Dumnezeu (femeia pe care mi-ai dat-o), iar Eva a dat vina pe Şarpe (Gen 3). Ascunderea şi învinuirea altora sunt cele două mecanisme de îndreptăţire a omului căzut.

Ca răul să nu fie etern, cu iubire de oameni, Dumnezeu a anunţat principala consecinţă a căderii: moartea provizorie a trupului prin separarea de suflet, după o supravieţuire pământească limitată, asigurată prin agricultură bărbătească (cultivarea pământului cu trudă) şi agricultură femeiască (cultivarea pruncilor cu durerile naşterii). Pentru a supravieţui mai comod în condiţiile căderii şi a arăta că au căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam şi femeia sa cu „tunici de piele”, expresie ce concentrează toată antropologia omului căzut (cf. P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, Deisis, Sibiu, 1999, pp. 65-122).

1. Căderea omului în animalitate.

După cădere, omul s-a ascuns printre pomii din grădina Edenului şi s-a îmbrăcat cu frunze de smochin (Gen 3, 7-8), ceea ce ar sugera că omul ar fi căzut în vegetativ, în asemănarea cu plantele. Dar Dumnezeu a intervenit şi a îmbrăcat pe om în veşminte (tunici) de piele (Gen 3, 21), pentru a indica că omul a căzut din asemănarea cu Dumnezeu în asemănarea cu animalele, în animalitate.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (Răspunsuri către Talasie 43, Filocalia 3, Humanitas, Bucureşti, 1999, pp. 154-155) identifică pomul vieţii cu cunoaşterea inteligibilă, iar pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul cu cea sensibilă, senzorială, animalică (nu senzaţia poate deosebi binele de rău ci discernământul). Cunoaşterea senzorială, specifică animalelor, sesizează şi distinge numai plăcerea şi durerea, identificând plăcerea sensibilă cu binele, iar durerea cu răul. Prin urmare, pomul cunoaşterii binelui şi răului este pomul „bălţat” al plăcerii şi durerii senzoriale. Căutând plăcerea identificată cu binele şi fugind de durerea identificată cu răul, omul intră într-un cerc vicios pentru că Dumnezeu a amestecat plăcerea cu durerea.

Să vedem şi alte semnificaţii ale căderii omului (păcat nu numai „strămoşesc” ci mereu actual), descrisă în cartea Genezei, capitolul trei. Vom prezenta căderea omului în animalitate ca: neascultare; neabstinenţă; alegerea părţii; virusare; lovitură de stat.

a) Căderea omului ca neascultare.

Dumnezeu Creatorul întregului univers (sensibil şi inteligibil) ştia ce e bine şi ce e rău pentru om, făptura sa. Viaţa asigurată prin hărănirea din pomul vieţii din mijlocul grădinii era binele suprem. Moartea simbolizată prin hrănirea numai din pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul (Gen 2, 17) era răul suprem. Porunca (pedagogul înstrăinării de rău) sau mai bine zis avertismentul lui Dumnezeu care nu neagă libertatea ci indică direcţia bună (binele fără rău), îl făcea pe om să conştientizeze condiţia sa de creatură „asemenea” lui Dumnezeu, nu „ca” Dumnezeu. Neascultarea constă în a nu lua în seamă porunca lui Dumnezeu şi a accepta alternativa mincinoasă a Şarpelui, crezându-se liber de a decide singur, fără Dumnezeu, autonom, ce e bine şi ce e rău, auto-îndumnezeindu-se (autonomia faţă de rău, nu faţă de Dumnezeu, e bună). Astfel, protopărinţii au atentat la suveranitatea Creatorului căzând în orgoliul luciferic în care căzuse şi cel Viclean. Condiţia de creatură a omului şi prin urmare de proprietate a lui Dumnezeu (rob, nu serv sau slugă) implică lipsa proprietăţii private (sărăcia), precum şi ascultarea de Dumnezeu prin renunţarea la voinţa proprie (autonomie) şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu Stăpânul.

b) Căderea omului ca neabstinenţă.

Spre deosebire de postul alimentar, care înseamnă o diminuare a cantităţii (legată de stomac), a calităţii (legată de limbă, gust) şi a diversităţii alimentelor (legată de banchet), ţinând cont de nevoie şi nu de plăcere, abstinenţa înseamnă renunţarea la anumite alimente. De exemplu, renunţarea la carne a vegetarienilor. Protopărinţilor Dumnezeu nu le-a cerut să postească. Au putut mânca chiar după „plăcere” din toţi pomii grădinii desfătării lui Dumnezeu care erau estetici (plăcuţi la vedere) şi comestibili (Gen 2, 9.16). Dumnezeu le-a cerut să se abţină de a mânca din pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul, pom care părea şi el estetic şi comestibil şi în mod mincinos de folos înţelegerii, adică să deschidă „ochii minţii” (Gen 3, 6). De fapt, pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul s-a dovedit capabil să deschidă numai ochii trupului (Gen 3, 7) şi a constata „goliciunea” (existenţa găunoasă fără Dumnezeu) şi căderea în nefiinţă la care l-a adus neabstinenţa provizorie, împătimitoare.

c) Căderea omului ca alegere a părţii.

În grădina desfătărilor lui Dumnezeu (Iez 31, 9), Adam şi Eva au avut acces la totalitate. Puteau să mănânce din toţi pomii grădinii (Gen 2, 16). Neţinând cont de avertismentul lui Dumnezeu ei aleg numai „unul” (partea), pomul prin care se poate cunoaşte binele şi răul, renunţând la totalitate, la întreg, la plinătatea pe care o oferea Paradisul. Din punct de vedere gnoseologic, partea pe care au ales-o a fost numai cunoaşterea senzorială, materială, animalică, simbolizată de pomul aflării a ce se poate şti despre bine şi rău. La fel vor face toţi fii risipitori ai Tatălui ceresc, care în locul totalităţii (întregului) din casa părintească, dătătoare de viaţă veşnică (Lc 15, 31: tot ce are tata este şi a fiului), vor alege înainte de vreme „partea” lor de moştenire (Lc 15, 12), proprietatea privată. Dar cu „partea” se ajunge la „moartea” sărăciei, robiei şi singurătăţii, nu la adevărata bunăstare, libertate şi comuniune, realităţi asigurate individual numai în casa tatălui: bunăstarea (haina nouă), libertatea (încălţămintea) şi comuniunea (inelul); şi comunitar prin participarea la banchetul părintesc.

d) Căderea omului ca virusare.

Planurile (programele) lui Dumnezeu de funcţionare a creaţiei în vederea îndumnezeirii ei, au fost alterate de Vicleanul prin virusul înşelător al minciunii cosmetizate şi prezentate ca adevăr absolut. Şarpele cel şmecher, criminal şi mincinos, tatăl minciunii (In 8, 44), s-a prezentat Evei ca deţinătorul adevărului, făcându-l indirect pe Dumnezeu mincinos. Diavolul a accesat dialogul cu Eva cu o întrebare eronată: „de ce a spus Dumnezeu să nu mâncaţi din nici un pom din grădină” (Gen 3, 1). Eva acceptă dialogul (după accesarea dialogului, virusarea urmează sigur), precizând că pot mânca din toţi pomii cu excepţia pomului din mijlocul grădinii (Gen 2, 9: a confundat Eva pomii?), din care dacă ar mânca ar muri (Gen 3, 2-3). Asigurându-o pe Eva că nu vor „muri de moarte”, Şarpele inventează o explicaţie personală mincinoasă interdicţiei: teama lui Dumnezeu de a fi egalat (Gen 3, 4-5). Explicaţia pare plauzibilă, raţională, dar neadevărată, cum „raţionale” şi neadevărate (variate) sunt explicaţiile istorico-critice moderne.

Fiul lui Dumnezeu, Adevărul întromenit, „Informaticianul” ceresc, prin întruparea, patima, moartea şi învierea sa (taina mântuirii) a corectat programele lui Dumnezeu virusate de cel Viclean. Evanghelia Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos, propovăduită cu puterea de sus a Spiritului Sfânt, este principalul program antivirus pentru buna funcţionare a programelor lui Dumnezeu cu privire la natură, societate şi umanitate. O Evanghelie (doctrină creştină) incompletă, suspectată de ne istoricitate prin metoda istorico-critică (creştinii au inventat istorisirile evanghelice) sau virusată cu erezii, în loc să îndrepte strică, şi mai rău planurile lui Dumnezeu. De aceea, Biserica creştină tradiţională ţine mult la „taina cea mare a dreptei cinstiri de Dumnezeu” (ortodoxie), îmbrăcată cu haina adevărului ţesută din teologia cea de sus şi propovăduită de apostolii şi părinţii bisericii (Condacul, Duminica şapte a Paştilor).

e) Căderea omului ca lovitură de stat.

Înainte de cădere, omul, în structura sa trihotomică (trup, suflet şi spirit), era coordonat şi condus de spirit. Spiritul omului împreună cu mintea şi raţiunea se hărăneau din Dumnezeu şi omul „conversa” cu Dumnezeu contemplându-l. Sufletul omului trăia hărănindu-se din spirit, iar trupul hărănindu-se din suflet. Astfel omul era autonom nu faţă de Dumnezeu ci faţă de mediul înconjurător în care i-a fost dat să trăiască stăpânind peste vieţuitoare (Gen 1, 28). Din punct de vedere al structurii omului, căderea ar consta într-o lovitura de stat a trupului împotriva spiritului. Spiritul a fost detronat şi trupul a luat conducerea omului, antrenând şi schimbarea raporturilor dintre trupul, sufletul şi spiritul uman. Astfel, spiritul omului detronat a fost separat de Dumnezeu şi determinat să trăiască pe seama sufletului omului creând „valori spirituale” (cultură). Sufletul supravieţuieşte pe seama trupului devenind vicios. Trupul trăieşte provizoriu pe seama mediului înconjurător, a pământului din care a fost creat şi în care se întoarce provizoriu prin „prima” moarte (Gen 3, 19), act de binefacere a lui Dumnezeu ca răul să nu fie etern.

2. Transmiterea căderii omului.

Răul căderii, intrat în lume prin invidia Diavolului care a profitat de starea de copilărie şi lipsa de experienţă a protopărinţilor Adam şi Eva, se transmite tuturor descendenţilor lui Adam pentru că Adam este prototipul şi născătorul întregii umanităţi. Să vedem ce anume se transmite: greşeala, vina, păcatul personal a lui Adam (păcatul strămoşesc) sau consecinţele căderii înscrise în firea omului? Fericitul Augustin şi, după el, Occidentul au susţinut transmiterea păcatului personal a lui Adam (păcatul strămoşesc), fapt folosit şi ca argument în favoarea necesităţii botezului copiilor. Augustin care nu ştia greceşte, s-a bazat pe traducerea latină greşită a textului din Rm 5, 12: „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii pentru că toţi au păcătuit (ef’o pantes amartion)”. „Pentru că toţi au păcătuit”, a fost tradus în versiunea latină a Vulgatei cu „in quo omnes peccaverunt”, adică „în care (Adam) toţi au păcătuit” (cf. J-C. Larchet, Teologia bolii, Sibiu, 1997, p. 37).

Orientul, mai subtil, a făcut distincţie între păcatul personal a lui Adam (act liber de voinţă) şi urmările păcatului strămoşesc asupra firii, şi a susţinut transmiterea prin ereditate biologică numai a consecinţelor căderii înscrise în firea umană, dintre care principalele consecinţe sunt stricăciunea (boala, îmbătrânirea) şi moartea trupului. De la Adam am moştenit numai patrimoniul genetic biologic. Sufletul este creat de Dumnezeu şi dăruit omului în momentul conceperii trupului şi, prin urmare, este nevinovat la naştere. Problema este că toţi oamenii maturi păcătuiesc personal (Rm 3,23; 5,12), repetă exact (copiază) păcatul (căderea) lui Adam, păcătuiesc asemenea lui Adam (Rm 5,14), cu conştiinţă şi voinţă libere, datorită înclinării firii umane (cugetul inimii) spre rău (Gen 6,5; 8,21), sporită de intrigile diavolilor. Aşa că păcatul nu este strămoşesc (moştenit), nu este vechi fiind mereu nou, actual, proaspăt. Păcatul este împrospătat, întărit de voinţa liberă a omului. Păcătuind asemenea lui Adam, ne facem părtaşi vinei lui Adam, fără să moştenim vina personală a lui Adam (păcatul strămoşesc) şi, prin urmare, împreună răspunzători cu Adam de urmările căderii. În plus, responsabilitatea noastră este mai mare decât a lui Adam, pentru că Adam era „prunc”, noi fiind „maturi”. Adam nu cunoştea din experienţă urmările păcatului, noi le cunoaştem. Adam a făcut un păcat, noi le facem pe toate cele posibile, globalizând căderea.

Autor: sabin Făgăraș
Sursa: http://www.oglindanet.ro/