sâmbătă, 30 martie 2013

Rolul episcopului în mărturisirea adevărului

În Omilia 24, Sfântul Grigorie Palama abordează un subiect despre care oferă precizări importante:
rolul central al episcopului în misiunea învăţătorească. De-a lungul disputei cu varlaamiţii şi achindiniţii, Sfântul a contestat integritatea atitudinii şi credinţei patriarhului Ioan Calecas. A făcut-o însă

într-un context foarte bine definit, când lucrurile luaseră o turnură evidentă în direcţia ereziei, iar patriarhul nu mai avea capacitatea de a ieşi din jocul politic cu ecouri teologice în care fusese implicat.

În această omilie, precizările aduse de Sfântul Grigorie nu fac decât să îi confirme atitudinea. Episcopii sunt propovăduitorii şi dăruitorii harului primit de la Apostoli. Fiecare episcop este în eparhia sa o candelă, un luminător, "mai presus de lume, care ţine cuvântul vieţii veşnice". Toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu "se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite". "Aşa cum cineva care aprinde de la o candelă o altă candelă şi de la aceea încă una are necontenită lumină, la fel şi prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmaşilor lor şi de la aceştia la alţii, harul dăruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile şi îi luminează pe toţi cei care cred acestora". Episcopii şi preoţii sunt cârmacii corăbiilor duhovniceşti. Într-o imagine plastică, preluată din realităţi ale vremurilor sale, Sfântul Grigorie Palama ne prezintă următoarele: "Corăbiile atârnă clopote transversale, ca să îndepărteze cetaceele care apar adesea în calea lor. Biserica este corabia lui Dumnezeu, având drept clopote dumnezeieştile învăţături, a căror învăţătură alungă fiarele cele rele, adică demonii". Imaginea clopotelor care alungă relele învăţăturii este completată şi de trimiterea la veşmântul liturgic al lui Aaron. Împodobit cu clopoţei frumos sunători, acest veşmânt este, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, simbol al vestirilor dumnezeieşti de care se învredniceau preoţii Vechiului Testament. "Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu şi, în loc de clopote, are pe învăţătorii cei duhovniceşti, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învăţăturii lor, fiarele cele din cugetare".

Sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire

Să nu uităm că Sfântul Grigorie face aceste consideraţii la câţiva ani buni după ce propriul patriarh, în 1345, îl persecutase. Bineînţeles, patriarhul Calecas a fost condus de motive politice, iar condamnarea Sfântului, urmată de excomunicare, este ecoul poftei de putere a patriarhului, care nu putea pierde nici un prilej pentru a-şi vedea visul împlinit: participarea la conducerea Imperiului. Faptul că patriarhul Calecas s-a rupt din lanţul neîntrerupt al drept-mărturisitorilor episcopi l-a făcut pe Sfântul Grigorie să reacţioneze ferm la devierile de credinţă ale patriarhului (de fapt, erau mai mult fluctuaţii şi inconsistenţe în verticalitatea patriarhului: nu ştim dacă într-adevăr a fost capabil să înţeleagă miza disputei isihaste, transformând totul într-un joc al dorinţelor pătimaşe de putere, adaptate ritmului politic al cetăţii). Sfântul Grigorie este categoric: sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire. Mărturisirea în Dumnezeu face cunoscută coerenţa şi legătura neîntreruptă a celor ce mărturisesc faţă de Dumnezeu. Cel ce ascultă pe Dumnezeu şi-şi duce Crucea va moşteni Împărăţia veşnică. În vremuri paşnice, Crucea reprezintă omorârea patimilor şi a dorinţelor. Însă, în timp de prigoană, Crucea reprezintă actul punerii vieţii pentru credinţă. Demnităţile omeneşti nu ne mântuie, iar poziţiile sociale, de orice fel ar fi ele, sunt doar trepte trecătoare care nu pot înlocui nicicum mărturisirea adevărului: "Cel care are dragoste de Dumnezeu rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu întru El, după cum spune şi Teologul cel iubit de Hristos. Şi precum Domnul rămâne întru cel pe care Îl iubeşte, şi cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, întru adevăr, face mărturisire potrivită, nestrămutată. Această unire o părăseşte cel care se leapădă de adevăr. Însă cei care mărturisesc, la Judecată vor fi încununaţi şi preamăriţi ca unii care au mărturisit vădit până la sfârşit credinţa lor întru El".

Frica inimii dornice de "pământ"

După cum se poate observa, Sfântul Grigorie nu lasă loc atitudinii duplicitare în actul de mărturisire şi de formulare a adevărului. Este ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici avea să spună peste veacuri: "O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai drept în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde".

Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume - lumea duhului, lumea cerească - şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Jocul cu judecăţile de valoare, practicat din plin de patriarhul Calecas, l-a costat ruperea de izvorul cel viu curgător al harului. O opinie se referă întotdeauna la o problemă determinată. Nuanţele şi rezervele pot fi acceptate chiar în formularea adevărului de credinţă. Inconsistenţa şi lipsa de viziune nu fac însă casă bună cu adevărul. Aşadar, "toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu, se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite", după cum avertizează Sfântul Grigorie.

Credinţă şi credincioşie

Rolul episcopului va rămâne însă pentru totdeauna un rol dinamic, dătător de siguranţă în actul de mărturisire. Cazurile nefericite, precum cel al patriarhului Calecas, au fost mereu corectate de mersul cadenţat şi pururea viu al organismului viu, care este Biserica. Nu putem diminua rolul şi calitatea sacerdotală a episcopilor doar de dragul de a face statistici ale unor episcopi căzuţi din dreapta credinţă. Sfântul Grigorie Palama ne spune că episcopul este învăţătorul şi păstorul, cel care ocupă locul central în eparhia sa. Iar episcopul nu este singurul dator a păstra şi mărturisi adevărul de credinţă. Fiecare credincios trebuie să participe la această mărturisire, mucenicească adesea. Diluarea credinţei nu poate duce decât la dezintegrarea poziţiei fiecăruia dintre cei care se lasă pradă sincretismelor de tot felul. Cineva spunea: "Simpla credinţă despre existenţa lui Dumnezeu, fără un angajament în practicarea ei, este o ficţiune. Doar crezi că crezi! Pentru aceea vin şi încercările lui Dumnezeu, pentru a te verifica tu însuţi în ce măsură crezi, sau poate a şi da dovada celorlalţi de credinţa ta. Credinţa fără credincioşie e moartă, aşa după cum şi relaţiile între oameni se înscriu pe aceleaşi coordonate. O simplă simpatie nu înseamnă şi prietenie. Credincioşia, ca şi prietenia, se încearcă în foc şi în primejdii. Şi credinţa în Dumnezeu va deveni şi credincioşie, atunci când ea va ieşi învingătoare din aceste încercări. Numai atunci vom putea şti dacă Dumnezeu ne va găsi că am fost "robi credincioşi" sau numai părelnici închinători, pentru înşelarea privirilor celorlalţi, sau pentru o bună părere de sine".


Sursa: www.ziarullumina.ro 
Autor: Pr. Roger Coresciuc

Taina Crucii

Sfântul Grigorie Palama, în omilia sa la duminica a treia din Post, ne prezintă felul în care taina Crucii a fost prezentă şi lucrătoare în cei de dinainte de Întruparea Mântuitorului şi cum lucrează şi în cei care trăiesc după venirea lui Hristos.

Avraam şi Crucea

Păcatul amplificat după greşeala lui Adam l-a adus pe om la experienţa morţii trupeşti, precum şi a celei sufleteşti, reprezentată de despărţirea sufletului de Dumnezeu. Păcatul şi starea creată de acesta pot fi lepădate doar prin taina crucii: îndepărtarea de tot ce ne poate separa de Dumnezeu şi asumarea vieţii conforme Celui Care a răstignit păcatul. Apropierea de Dumnezeu nu era inaccesibilă celor din Vechiul Testament: „Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă“. Taina Crucii se lucra în strămoşii noştri, chiar dacă nu de o manieră pe deplin explicită. Primul exemplu pe care îl dă Sfântul Grigorie Palama este acela al lui Avraam. Faptul că Avraam ascultă de Dumnezeu şi iese din pământul său, din neamul său şi din casa tatălui său şi vine în pământul indicat de Dumnezeu este o asumare a Crucii. Sfântul Grigorie ne oferă şi o interpretare a acestui gest: „Când cineva fuge din patria sa şi din lume fără să se mai întoarcă înapoi, pentru acesta patria cea după trup şi lumea sunt ucise şi desfiinţate ; şi aceasta este Crucea“. Apoi, Sfântul Grigorie precizează: „Dumnezeu nu i-a spus: vino în pământul pe care ţi-l voi da, ci în cel pe care ţi-l voi arăta, în aşa fel încât, prin acest alt pământ, să fie înţeles pământul duhovnicesc“. Permiţându-ne un comentariu la acest pasaj din Omilie, putem avansa ideea că precizarea Sfântului Grigorie este valabilă pentru oricine ascultă chemarea lui Dumnezeu, în următorul înţeles: nimic nu este oferit într-o manieră statică, Dumnezeu lucrând cu fiecare dintre noi printr-un ghidaj şi printr-o atracţie incitante, nedezvăluind niciodată mărimea covârşitoare a bogăţiei sale. Dumnezeu nu ne cheamă la lucruri limitate şi strict delimitate (un anume „pământ“ cu caracteristici bine prezentate şi catalogate), ci ne cheamă în aventura Crucii, unde El Însuşi devine indiciu şi Cale, Cel Care ne va „arăta“ mereu ce ne va da, darul însă fiind creştere necontenită care din această viaţă se realizează prin asumarea Crucii.

Rugul Aprins al Crucii

Al doilea exemplu, Moise, este prezentat în lumina unei

interpretări duhovniceşti a asumării Crucii. Vom reda întreg textul care explică evenimentul Rugului Aprins, pentru o mai bună înţelegere: „Chiar dacă ai părăsit slujirea lui Faraon, e totuşi de trebuinţă ca la aceasta să mai adaugi ceva. Să desfaci încălţările picioarelor tale. Ce înseamnă aceasta? Să lepede veştmintele de piele pe care le îmbrăcase şi prin care lucra păcatul, şi care îl despărţeau de pământul cel sfânt. Aşadar, «a scoate încălţămintea din picioare» este totuna cu a spune: nu mai trăi după trup şi în păcat, ci să fie lepădate şi ucise viaţa cea potrivnică lui Dumnezeu şi cugetarea cea după trup. Oare nu aceasta este Crucea? Căci Crucea este, ca să grăim şi noi cu Apostolul Pavel, răstignirea trupului împreună cu patimile şi poftele“.

De asemenea, taina Crucii s-a lucrat şi în Isaac. Chip al lui Hristos, Isaac îşi ascultă tatăl, mergând până la ascultarea totală. Şi în Isaac, şi în Iacov, şi în Moise sau în Avraam, taina Crucii se lucrează în forma ei cea mai înaltă: fiecare din ei dobândeşte posibilitatea vederii lui Dumnezeu, vedere care în ea însăşi este o răstignire. Nimeni nu poate ajunge la această vedere dacă nu moare păcatului şi dacă nu trăieşte virtuţii: „Chiar dacă au fost ispitiţi, ei au ieşit totuşi biruitori“.

Şi pentru cei din Vechiul Testament, şi pentru noi toţi, ridicarea cugetului la înălţimea Crucii presupune renunţare şi ascultare: „A renunţa la propriul trup şi a-l purta spre Cruce, după cum cere porunca, aceasta n-o pot face decât cei ce sunt oameni ai lui Dumnezeu, trăind după Dumnezeu: nefiind ei prea mult aplecaţi spre propriul trup, se slujesc de acesta doar ca de un împreună-lucrător cu ei pentru cele ce le sunt de trebuinţă, iar dacă li se iveşte prilejul, sunt gata în orice clipă să renunţe la el. A birui prin slăbiciune, a se înălţa prin smerenie, a fi bogat şi a se îmbogăţi prin sărăcie, iată taina Crucii“.

Ascultarea de teologia şi experienţa Părinţilor, răstignirea propriei încercări teologice

O imagine clară a răstignirii, de data asta în demersul formulării teologice, este oferită de Sfântul Grigorie Palama în Tomul Aghioritic. Propria călăuzire de sine, cel mai adesea riscantă pentru că introduce suficienţa şi, mai grav, erezia, trebuie evitată. Această evitare este în fond răstignire şi asumare a tainei Crucii. Aşa cum precizează părintele Constantin Coman, „de la un capăt la altul, în Tomul Aghioritic se insistă pe nevoia ascultării de sfinţi, iar Tomul îşi întemeiază tot discursul pe afirmaţii sau mărturii ale Sfinţilor Părinţi, pentru că aceştia au cunoscut prin propria experienţă cele ale Duhului. De altfel, neascultarea de sfinţi este condamnată drept cauză a rătăcirilor şi a neînţelegerii tainelor lui Dumnezeu. Este nevoie de această ascultare de sfinţi, chiar şi atunci când cineva are propria experienţă a celor dumnezeieşti“.

Demersul teologic, bazat pe recursul permanent la fluviul experienţei sfinţilor, trebuie alimentat mereu şi de înrădăcinarea în renunţarea la atitudinea egoistă faţă de lume, faţă de trup, faţă de ceilalţi, prezentată în prima parte a acestui articol. „Dacă şi noi vom stărui în rugăciuni şi în celelalte virtuţi, rămânând în casa Domnului, întru înţelegere, precum Maica Domnului după ce a fost adusă la Templu, vom afla în noi înşine adăpostită, ca o comoară, curăţia inimii, care Îl sălăşluieşte şi-L descoperă pe Dumnezeu nouă“. Teologia nu poate fi ruptă de asumarea Crucii. A deveni asemenea cu Dumnezeu şi a exprima această devenire nu este o lucrare limitată la elaborarea de noţiuni teoretice. Hristos face omului darul vieţii veşnice: „Căci această viaţă veşnică este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El“. Drumul omului spre această viaţă veşnică trece însă prin tensiunea continuă a relaţiei Dumnezeu - om - semeni. Această relaţie se caracterizează prin necesitatea omului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog, însă cred că nu greşim dacă nuanţăm ideea, în deplin acord cu direcţia mereu indicată de Sfântul Grigorie Palama: teolog este cel ce îşi asumă taina Crucii pentru a ajunge la bucuria Învierii, trăind această tensiune a relaţiei, răstignindu-şi mereu patimile şi neabătând-se de la calea cugetării celor dumnezeieşti, rămânând mereu în duhul Sfinţilor Părinţi de interpretare şi de poziţionare faţă de adevărurile şi realităţile dumnezeieşti. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 martie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)

Situaţia creştinilor din Imperiul Roman în secolul al III-lea: Persecuţia lui Valerian şi permisivitatea lui Gallienus

Persecuţia din vremea împăratului Decius a fost
continuată amplu de Valerian, urmaşul său la conducerea Imperiului Roman. Moartea tragică a celui din urmă a fost considerată din anumite puncte de vedere un semn divin în ceea ce priveşte ocrotirea creştinilor.

Fiul lui Valerian, Gallienus, urma să emită un edict prin care stopa orice persecuţie îndreptată împotriva creştinilor, deşi, la doar trei ani distanţă, o nouă oprimare era începută de împăratul Aurelian.

Moartea cruntă a lui Valerian
Asemenea lui Decius, Valerian provenea dintr-o familie senatorială romană importantă. Nu ştim multe despre el ca persoană, în afara faptului că era un militar priceput şi un conducător desăvârşit. Valerian a domnit timp de şapte ani, între 253 şi 260. Încercările sale de restaurare a strălucirii militare a Imperiului Roman s-au încheiat în mod tragic. Valerian urma să devină al doilea conducător roman important, după Crassus, care a fost învins şi, ceva mai târziu, ucis de perşi. Victoriile contra triburilor germanice nu l-au ajutat în timpul conflictului cu perşii. Valerian începuse o campanie de pedepsire a acestora după ce perşii invadaseră şi cuceriseră o mare parte din Siria şi Armenia, ţinuturi învecinate cu imperiul lor. O epidemie izbucnită în rândul trupelor l-a silit să se retragă în oraşul Edessa, unde a fost încercuit de armatele persane. Valerian s-a străduit să încheie un acord cu Shapur, conducătorul perşilor, dar acesta l-a capturat în timpul tratativelor. Odată înrobit, Valerian a fost supus unui tratament umilitor. Lactanţiu ne relatează că, de fiecare dată când Shapur încăleca propriul cal, punea piciorul pe nefericitul Valerian şi afirma cu mândrie că acesta este adevărul şi nu ceea ce romanii pictaseră cu orgoliu pe pereţi şi în tablouri (Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 51-53). Lactanţiu afirmă şi că nu s-a pus nici un moment problema răscumpărării fostului împărat roman, dar ne vine greu să credem acest lucru. Probabil că nu s-a ajuns niciodată la un consens, deoarece Shapur dorea să îl folosească pe Valerian drept un argument viu al supremaţiei persane în faţa Imperiului Roman. Valerian a fost în cele din urmă ucis de Shapur. Sunt înregistrate două relatări în acest sens. Conform primei variante, a murit după ce i-a fost turnat aur încins pe gât. Conform celei de-a doua, a murit jupuit de viu. Cert este că Shapur a luat pielea lui Valerian şi a pus să fie împăiată, aducând apoi teribilul rezultat în templul cel mai important al Imperiului Persan.

Valerian cel cu două feţe

Eusebiu de Cezareea îşi începe relatarea cu privire la domnia lui Valerian citând o scrisoare a Sfântului Dionisie al Alexandriei: „Despre două lucruri trebuie să ne mirăm în legătură cu domnia lui Valerian şi în chip deosebit să ţinem seama de chipul şi modul cum mergeau treburile înainte de el: cât era el de blând şi binevoitor faţă de oamenii lui Dumnezeu, căci nici un alt împărat anterior n-a fost faţă de creştini cu mai multă înţelegere şi mai primitor, ba nici măcar cei despre care se spunea c-ar fi fost creştini pe faţă nu-i primeau atât de prietenos şi de cald cum o făcuse el la începutul domniei, când întreg palatul lui era plin de oameni evlavioşi, era ca o Biserică a lui Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, trad. pr. Teodor Bodogae, în: PSB, vol. 13, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 277). Relatarea lui Eusebiu este oarecum surprinzătoare, având în vedere că nu se exprimă atât de laudativ decât la adresa a trei împăraţi în afara lui Valerian, şi anume Alexandru Sever, Filip Arabul şi, evident, Sfântul Constantin cel Mare. Este adevărat că nu face nimic altceva decât să îl citeze pe Dionisie al Alexandriei, dar, lucru important, nu contrazice în nici un fel relatarea acestuia. Aşadar, Valerian a fost binevoitor faţă de creştini la începutul domniei sale şi, probabil, şi în perioada de timp care a precedat acest moment. Cu toate acestea, comportamentul său s-a schimbat odată cu importanţa pe care a început să o acorde conducătorului magilor egipteni pe nume Macrian. Se ştie din relatările anterioare ale lui Eusebiu de Cezareea că unii împăraţi romani aveau rude creştine sau îi păstrau pe creştini în anturajul lor, cum este cazul lui Alexandru Sever, Filip Arabul sau Antoninus Pius. Aşadar, este posibil ca acest Macrian să fi dorit o exclusivitate certă şi s-a străduit să excludă orice altă „concurenţă“ de la palat, deşi creştinii erau recunoscuţi pentru discreţia lor, şi nu pentru setea de putere. Persecuţia lui Valerian a fost destul de aspră: episcopii au fost exilaţi, bisericile incendiate, iar unii creştini, ucişi.

Un fiu priceput

Cu toate că Gallienus a domnit mult mai puţin decât tatăl său Valerian, el a fost mult mai echilibrat în ceea ce priveşte relaţia cu creştinii. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea: „Nu după multă vreme căzând împăratul Valerian rob la barbari, a ajuns să ia puterea de unul singur fiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înţelepciune, de aceea a oprit prin edict persecuţia împotriva noastră, lăsând pe propovăduitorii cuvântului să-şi desfăşoare, în chip liber, activitatea lor obişnuită“ („Istoria bisericească“, p. 284). Textul edictului ne este oferit de asemenea în continuarea acestei descrieri: „Împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus cel pios, cel fericit şi cel de bun neam, către Dionisie, Pinnas şi Demetriu, precum şi către ceilalţi episcopi. Am poruncit să fie propovăduită în întreaga lume binefacerea decretelor mele milostive, pentru ca să se redea peste tot lăcaşurile de cult şi ca să vă puteţi bucura şi voi de dispoziţia decretului meu, încât nimeni să nu vă mai supere cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceţi a şi fost dispus de mine pe cât s-a putut încă de mult timp. De aceea Aurelius Quirinus, întâistătătorul treburilor publice, va veghea ca ordonanţa pe care am dat-o să fie adusă la îndeplinire“ („Istoria bisericească“, pp. 284-285). Ceea ce este interesant la acest decret este că, de fapt, nu reprezenta decât o aplicare la situaţia creştinilor a unui edict general care oferea diverselor credinţe din Imperiul Roman posibilitatea de a-şi primi înapoi lăcaşurile de cult ce le fuseseră confiscate de autorităţile romane. Persecuţia lui Deciu şi cea a lui Valerian, aşadar, nu fuseseră îndreptate exclusiv contra credinţei creştine, ci şi a altor credinţe care nu erau conforme cutumelor instaurate de împăraţii romani privind zeificarea propriei persoane sau recunoaşterea panteonului clasic. După ce ultimul „zeu“, şi anume Valerian, îşi încheiase epopeea divină într-un mod destul de lamentabil, sfârşind jupuit de viu de adversarii persani, fiul său, Gallienus, a considerat că este suficient şi să fii un om desăvârşit, nu neapărat să te crezi zeu. Viitorul părea din nou pozitiv pentru creştini după un deceniu sumbru (250-260) în care doi împăraţi romani atacaseră cu furie o credinţă care refuza să recunoască validitatea cultului păgân oficial. Persecuţiile nu se încheiaseră însă.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 28 martie 2013)

Sfântul Grigorie Palama şi textul Sfintei Scripturi


Tradiţia hermeneutică patristică oferă bazele
apropierii de textele biblice şi ale interpretării acestora într-o manieră vie, existenţială. Teologia şi teoptia, deşi aparent sunt termeni fără o prea mare legătură cu hermeneutica, sunt adesea chei esenţiale în demersul de interpretare. Textul Scripturii este izvor de har şi înţelepciune, şi nu un simplu fragment de operă literară care poate fi pus oricum sub lupa atentă a căutării dialectice.

Teologia, adică simţirea lui Dumnezeu

Textul naşte teologia cea vie, tradiţia mereu vie a interpretării, caracterizată de nuanţe charismatice si chiar profetice. De aceea Sfântul Grigorie Palama îi numeşte teologi pe toţi marii Părinţi ai Bisericii, ca unii care au reuşit să descifreze pentru coordonatele lor istorice şi temporale cuvântul mântuirii. Rugăciunea, studiul intens al Scripturii, viaţa în curăţenie au permis marilor teologi să păstreze viu dialogul ermineutic ortodox dintre abordarea textului scripturistic şi realităţile imperioase ale drumului către unirea cu Dumnezeu. Teologia, vorbirea despre Dumnezeu, descifrarea după putinţa omenească a tainelor dumnezeieşti şi stabilirea jaloanelor dogmatice ar fi rămas însă un demers sec şi lipsit de răsunetul plin de viaţă pe care îl recunoaştem astăzi tradiţiei ermineutice ortodoxe, dacă s-ar fi limitat doar la un act intelectual de precizare şi interpretare. Teologia devenea însă mereu la Părinţi teoptie: vederea lui Dumnezeu şi unirea cu El.

Slava care nu cade

„Noi însă, subliniază Sfântul Grigorie Palama, considerăm că nu putem ajunge la cunoaşterea slavei celei adevărate prin raţionamente şi silogisme, ci o descoperim pe aceasta prin fapte şi viaţă; şi o descoperim nu numai ca adevărată, ci şi ca una care nu cade şi este neschimbătoare“. Profesorul Hristou Oikonomou accentuează aceste aspecte într-un studiu care are în vedere ermineutica ortodoxă: „Deoarece Evanghelia cuprinde evenimentul Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi vestea plină de bucurie a mântuirii prin Crucea şi Învierea lui Iisus Hristos, viabilitatea tainei prin harul Sfântului Duh creează o nouă direcţie în teologia biblică. De la căutarea dialectică a teologiei apusene, să trecem, după cum susţine şi Sfântul Grigorie Palama, la stadiul tradiţiei teofanice, al tradiţiei ermineutice ortodoxe. Alt lucru este să vorbim despre Dumnezeu (teologia), şi alt lucru este să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să dialogăm cu El (teoptia). Teoptia, ca participare şi interpretare a tainelor mântuirii ,este darul Sfântului Duh. Prima, teologia, poate să fie o îndeletnicire teoretică a fiecăruia, a doua este lucrarea celor desăvârşiţi“.

Această distincţie între teologie şi teoptie era foarte obişnuită la Părinţi. Nu înseamnă nicidecum că teologia ar fi desconsiderată. Să nu uităm că Sfântul Grigorie Palama îl numeşte pe Hristos Teologul prin excelenţă, „singurul şi Dumnezeu, şi Teolog“. Este însă nevoie de o bună precizare a termenilor şi a cadrului în care apropierea de textul Scripturii poate avea loc.

„A vorbi despre Dumnezeu şi a te întâlni cu El nu e acelaşi lucru“

Din punctul de vedere omenesc, teologia poate deveni adesea doar o ocupaţie intelectuală sau o prelucrare silogistică a conţinutului credinţei. Pericolul este strict sancţionat de Sfântul Grigorie Palama: „Teologia însă atât este de departe de vederea cea întru lumină şi atât de separată de vorbirea cu Dumnezeu, pe cât este de departe ideea de punerea ei în practică. Căci a vorbi ceva despre Dumnezeu şi a te întâlni cu Dumnezeu nu e acelasi lucru. Să-L câştigi pe Dumnezeu în tine, să te uneşti cu Dumnezeu prin curăţie, să fii unit cu lumina cea mai presus de amestec, cum oare sunt lucruri accesibile firii omeneşti pe care o au cei neputincioşi, dacă nu prin curăţia cea din virtuţi ?“. Şi tot Sfântul Grigorie Palama ne spune într-una din omiliile sale: „Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a ales ucenicii nu dintre înţelepţii veacului acestuia, nici dintre cei de neam nobil, nici dintre bogătaşi sau dintre cei cu bun renume, ci dintre pescari, tâmplari şi săraci, şi dintre oamenii necultivaţi, ca să arate tuturor că nici lipsurile, nici ignoranţa, nici simplitatea sau strâmtorarea şi nimic altceva dintre unele ca acestea nu sunt piedică pentru zidirea virtuţilor şi pentru cunoaşterea dumnezeieştilor cuvinte şi ale tainelor Duhului, ba chiar şi cel mai lipsit, mai sărac şi mai simplu om, dacă arată râvnă pentru întoarcerea firească spre bunătate, poate nu numai să cunoască învăţătura dumnezeiască, ba chiar să devină el însuşi învăţător pentru alţii prin darul lui Dumnezeu. Dar cele care cu adevărat ne împiedică de la cunoaşterea şi de la însuşirea învăţăturilor duhovniceşti sunt numai trândăvia şi nepăsarea noastră, precum şi grija exagerată pentru lucrurile vieţii de aici şi pentru cele trecătoare, de unde vine şi faptul că nu aflăm nici timp, nici loc pentru ascultarea, cugetarea şi rememorarea celor auzite, şi nici nu ne facem griji pentru cele viitoare si vesnice“.

Ermineutica ortodoxă, jalonată şi de Sfântul Grigorie Palama, are şansa mereu înnoită de a se feri de o abordare în primul rând raţională, dialectică, care aminteşte de metoda ermineutică şi de premisele şi ipotezele teologice ale lui Varlaam şi ale celor asemenea lui. Ochii sufleteşti ai omului, amintiţi de Sfântul Grigorie Palama în câteva din scrierile sale, au nu doar rolul de a scruta cunoştinţele despre cele create si implicit de a asuma aceeaşi poziţie şi în interpretarea Scripturii. Cu gândirea sa omul poate studia despre Cel Necreat, dar întâlnirea cu Dumnezeu are loc doar în momentul coborârii minţii în inimă, atunci cand mintea devine teoforă având drept sălaş inima. Teologia se prelungeşte în teoptie atunci când prin viaţa în curăţenie omul ştie să facă loc cuvintelor Duhului Sfânt şi să le asume existenţial.

Într-o stihiră din slujba Sfântului Grigorie, acesta este numit „organ al inţelepciunii, trâmbiţa cuvântării lui Dumnezeu, minte care stă înaintea Minţii celei dintâi“. Sunt apelative lesne de înţeles pentru cel care spunea într-o altă Omilie a sa: „Cuvântul Evangheliei se aseamănă cu un fagure de miere. Şi graiul Mirelui sufletului este dulce după cum spune autorul Cântării Cântărilor. Şi acelaşi autor al Cântării Cântărilor ne spune cât de mult doreşte sufletul să se însoţească prin nuntă cu El“. 


Sursa: www.ziarullumina.ro  
Autor: pr Roger Coresciuc

Rugăciune şi despătimire

Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.

„Cel ce s-a transformat cu dumnezeiasca schimbare

este el însuşi ca o lumină, se uneşte cu lumina şi împreună cu lumina vede în chip conştient cele care fără acest atât de mare şi negrăit har sunt nearătate pentru toţi, ajungând nu numai mai presus de simţurile trupeşti, ci şi mai presus de orice din cele cunoscute de noi“ (Omilia 53). Este clar faptul că „theoria“, vederea celor dumnezeieşti, dăruită de harul dumnezeiesc, reprezintă şi este precedată de un întreg proces de curăţire. Alergarea omului contemporan după „theoria naturală“, care face apel exclusiv la „raţiunile create ale existenţei“, ne face să ne întrebăm în ce măsură este această „theorie naturală“ capabilă să depăşească demersul orizontal de cugetare a existenţei (şi uneori a lui Dumnezeu), fără implicarea reală în întregul proces de curăţire şi de iluminare sub călăuzirea Duhului. Setea de acumulare de cunoştinţe (fie ele chiar şi teologice), dorinţa de progres în cele ale raţiunii, teoretizarea maximă a realităţilor pot fi semne care să ne indice că apropierea de Dumnezeu nu este una rezervată actului intelectual. Setea de acumulare de cunoştinţe va rămâne neostoită, dorinţa de progres va deveni obsesie depersonificată, iar teoretizarea excesivă ar putea deveni criteriu obligatoriu în orice act relaţional. A cunoaşte însă ceva despre Dumnezeu nu e acelaşi lucru cu a te întâlni cu Dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie Palama: „Căci pe Dumnezeu Îl văd cei curaţi cu inima, potrivit Fericirii nemincinoase spuse de Domnul (Mt. 5; 8), Care fiind lumină, potrivit expresiei foarte teologice a lui Ioan, locuieşte şi Se arată celor ce-L iubesc şi sunt iubiţi de El potrivit făgăduinţei făcute lor de El Însuşi“. Părintele stareţ Efrem de la Mănăstirea Vatopedi din Muntele Athos precizează : „Pentru Sfântul Grigorie Palama, ca de altfel pentru toată tradiţia ortodoxă, «theoria naturală» este «de sine mişcătoare». Ea ia naştere atunci când omul, de la el singur, făureşte în gândire diferite semnificaţii care decurg din cunoştintele despre faptele lui Dumnezeu, despre moarte şi judecată, despre fiinţele cele sensibile sau/şi raţionale, iconomia Întrupării lui Dumnezeu şi din celelalte dogme despre Dumnezeu; toate aceste semnificaţii nu arată însă că putem vorbi deja de o părtăşie la har“. În schimb, când raţiunea se pune în mâinile lui Dumnezeu şi depăşeşte efortul solitar de cunoaştere, ea devine lumină şi purtătoare de lumină. Harul care lucrează în inimă modelează mintea, făcând-o capabilă de primirea celor mai presus de fire: „Mintea are însă şi o activitate superioară, nu numai o activitate legată de cele obişnuite. Prin purtarea de grijă a harului dumnezeiesc, care o ridică împreună cu el, se poate ridica din acest regim cu multiple moduri şi multe forme, care o face să se târască pe pământ. Aşa cum călăreţul are o activitate mult mai bună decât faptul de a ţine hăţurile unui car/cal, el fiind capabil să facă si alte lucruri superioare faptului de a ţine hăţurile, la fel si mintea, dacă nu s-ar întoarce în întregime în jurul celor de jos, s-ar putea deda şi activităţii ei superioare şi mai înalte, prin care numai ar putea fi împreună cu Dumnezeu, deşi e mult mai greu pentru ea, întrucât are prin natură împletirea cu trupul şi e amestecată cu cunoştinţe corporale şi cu relaţiile multiple şi cu anevoie de depăşit cu cele pământeşti care vin din această viaţă“ (Omilia 53). Nu este în nici un caz vorba aici de excluderea trupului din procesul „theoriei duhovniceşti“. Nepătimirea celor pământeşti („cele pământeşti“ sunt înţelese aici în sensul de aplecare spre cele de jos, care devine uşor aplecare pătimaşă) nu reprezintă mortificare, ci transfigurare a trupului. Nu îi sunt anulate puterile sădite în el de Dumnezeu, ci este o îndreptare de la aplecarea spre cele de jos către nepătimirea plină de desăvârşire care vizează omul întreg: „Pentru că nu este îndestulător să ne izbăvim noi doar de păcatul cel trupesc, ci este trebuinţă să curăţim lucrarea cea lăuntrică, din sufletul nostru. Căci din inima noastră ies cugetările cele rele, desfrânările, uciderile, furturile, necumpătările. Atunci când trupul se leneveşte, mai lesne e cu putinţă ca în minte să se împlinească păcatul; şi când, înăuntrul sufletului, prin rugăciune şi băgare de seamă şi aducere aminte a morţii şi întristare pentru Dumnezeu, este nimicit asaltul răului, atunci ia parte si trupul la sfinţenie, dobândind puterea de a pune capăt pornirilor păcătoase. Şi aceasta este ceea ce spune Domnul, că unii curăţă partea din afară a potirului, dar nu curăţă şi partea cea dinăuntru a lui; ci voi faceţi curată această parte dinăuntru, şi astfel tot potirul va fi curat“.

Alături de referirile pe care le-am preluat din Omiliile Sfântului Grigorie sau din celelalte scrieri ale sale, şi pe care le-am folosit pentru a reliefa această înaltă teologie a „theoriei duhovniceşti“, vom prezenta un scurt fragment dintr-o rugăciune adresată Sfântului (care face parte din Acatistul alcătuit de monahul Gherasim Micraghiannanitul). Curăţirea de patimi nu poate fi separată de vederea celor de neajuns, iar trupurile celor curăţiţi pot deveni mărturii de negrăit ale harului dumnezeiesc: „Oglindă a lui Dumnezeu te-ai făcut, Sfinte Părinte Grigorie, căci chipul Lui l-ai păzit neîntinat şi, mintea punându-ţi bărbăteşte stăpân asupra patimilor trupeşti, ai dobândit asemănarea cu El, şi te-ai făcut casă preastrălucită a Sfintei Treimi; fericită viaţă ai petrecut în lume, şi acum te veseleşti împreună cu mulţimile celor fericiţi, şi pământul celor blânzi ca un blând locuieşti, îmbogăţindu-te de la Dumnezeu cu darul minunilor, pe care le dăruieşti celor ce te cinstesc pe tine; pentru aceasta, roagă-te lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre“.


Sursa: www.ziarullumina.ro 
Autor: pr. Roger Coresciuc)

vineri, 29 martie 2013

Secvenţa medievală "Stabat Mater"


Împletire la picioarele crucii


de Gianfranco Ravasi


Dacă se consultă un dicţionar de muzică la cuvântul Stabat
Mater este uşor să ne întâlnim cu liste lungi de autori, începând de la Josquin Despres, trecând prin aproape toţi compozitorii mai mari şi mai mici (este chiar şi Mozart, ca să vezi, cu o partitură care s-a pierdut, K 33c), pentru a ajunge până în zilele noastre, de exemplu la Penderecki. În schimb, dacă se recurge la un dicţionar literar, acelaşi cuvânt ne rezervă lungi liste de atribuiri care implică Papi (Grigore cel Mare, Ioan al XXII-lea, Inocenţiu al III-lea şi Grigore al XI-lea), sfinţi (Bernard şi Bonaventura) dar şi pe un mare poet medieval, acel Iacopone da Todi care, după părerea multora, ar trebui să fie adevăratul autor şi care ar fi compus-o la sfârşitul vieţii, între 1303 şi 1306. "Dacă Stabat este într-adevăr al lui Iacopone - scria criticul Francesco Flora - aşa cum pare sigur astăzi, a fost un cântec al său de odihnă supremă". Însă disputa cu privire la atribuire rămâne deschisă.
Dacă apoi s-ar consulta vreun manual specific şi specializat de istorie a literaturii, s-ar descoperi că imnul - sau, mai bine zis, "secvenţa" cum sunt indicate aceste cântări de uz şi liturgic (celelalte suntVeni CreatorDies iraeVictimae paschali şi Lauda Sion) - este un text foarte mobil şi elastic. De fapt, vechile redactări care au ajuns la noi, înainte de actuala codificare care este cea adoptată de muzicieni, sunt multiple şi oscilează între patruzeci şi o sută de versuri.
Redactarea care a intrat în liturgie se prezintă în douăzeci de strofe cu câte trei versuri, numite în mod pompos în metrica latină versus caudatus tripertitus: este vorba de două versuri plane de opt silabe şi de un senar proparoxiton, în timp ce strofele se dispun perechi după rima AAB / CCB.
Dar să lăsăm aceste chestiuni tehnice şi multe altele pentru a intra în sufletul compoziţiei latine care a fost tradusă adesea în italiană, începând de la nuvelistul şi poetul din secolul al XIV-lea Franco Sacchetti. După ce a făcut parte din vechea ceremonie din vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi din alte celebrări liturgice, a fost introdusă în liturghia Sfintei Fecioare Maria Îndurerate (15 septembrie) de către Papa Benedict al XIII-lea în 1727, unde a rămas şi după reforma liturgică voită de Conciliul al II-lea din Vatican, fie şi numai la nivel facultativ. Însă popularitatea sa a fost mărită mai ales de împărţirea sa în cadrul diferitelor staţiune de la Via Crucis.
Pentru aceasta, Frederic Ozanam (1813-1853), fondatorul societăţii Sfântul Vincenţiu de' Paoli, afirma că Stabat Mater "în acea latină populară a sa" era aşa de transparentă încât "femeile şi copiii îl înţeleg jumătate prin cuvinte şi jumătate prin cântare şi prin afect".
Scena subînţeleasă a întregii compoziţii este cea de pe Golgota aşa cum este evocată de evanghelia lui Ioan: "Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei:
«Femeie, iată-l pe fiul tău!». Apoi, i-a spus discipolului: «Iat-o pe mama ta!». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el" (19,25-27). Acestei pagini celebre - care conţine şi una din aşa-numitele "şapte cuvinte" ale lui Cristos pe cruce (cărora Haydn le-a dedicat o extraordinară partitură muzicală în 1787) - am vrea acum să rezervăm o scurtă şi esenţială analiză.
Dubla declaraţie a lui Isus răstignit este formula de revelare a unei noi maternităţi spirituale a Mariei. Un cuvânt solemn care dezvăluie misterul şi semnificaţia ultimă a unei persoane. Ioan, definit "discipolul pe care îl iubea Isus", reprezintă portretul discipolului perfect, o imagine care depăşeşte graniţele acelui loc şi ale acelei zile tragice. Maria este interpelată cu titlul "Femeie", care vrea să facă aluzie la "femeia" care se află la rădăcina istoriei umane, Eva. Prima femeie fusese începutul şi mama întregii omeniri; acum Maria devine începutul şi mama tuturor celor care cred în Fiul său.
Este curios de observat că în acele treizeci de cuvinte care compun originalul grec al textului, de cinci ori se repetă cuvântul męter, "mamă". Maria apare acum în noua sa funcţie maternă, aceea de a fi mamă a tuturor credincioşilor, simbol al Bisericii. "Femeia" Maria, noua Evă, trăieşte deci "ora" Fiului său ca "ora" sa: aşa cum Cristos, suferind şi murind, generează mântuirea, tot aşa Maria, suferind şi pierzând totul, devine mamă a Bisericii. În profilul Mariei se întrevăd trăsăturile Bisericii care naşte fii modelaţi după Cristos.
La sfârşit Maria şi discipolul părăsesc Calvarul, după ce au ascultat acele ultime cuvinte ale lui Cristos rezervate lor. Însă evanghelistul, în relatarea sa ne lasă o ultimă, mică indicaţie referitoare la cei doi actori ai scenei descrise mai înainte: discipolul "a luat-o acasă la el" pe Maria. Termenul grec folosit pentru a descrie acest "a avea cu sine" pe Maria din partea discipolului iubit este iděa, care poate să însemne şi "casă, proprietate, patrie". Aşadar, este posibil să se înţeleagă - aşa cum s-a tradus uneori - că discipolul iubit "a luat-o în casa sa" pe Maria. însă dacă alegem să analizăm jocul trimiterilor simbolice îndrăgite de al patrulea evanghelist, ne dăm seama că termenul grec iděa poate să aibă o altă valoare. De fapt, în prolog termenul indică "ai săi", lumea sa, adică poporul la care aparţinea Isus: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (1,11). Şi în pragul morţii lui Isus, Ioan introduce astfel relatarea sa: "Ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (13,1). Fraza care încheie scena Calvarului este, aşadar, încărcată de o rezonanţă ulterioară: Maria şi discipolul nu numai că vor avea aceeaşi reşedinţă, ci vor fi în comuniune de credinţă şi de iubire tocmai aşa cum creştinul care primeşte şi trăieşte în comuniune profundă cu Biserica mama sa.
Mariologia şi ecleziologia se împletesc deci în mod intim la picioarele crucii lui Cristos.
Să ne întoarcem acum la Stabat Mater. Începutul relatării lui Ioan (în versiunea latină din Vulgata a sfântului Ieronim este: Stabat iuxta crucem) este preluată de "secvenţa" noastră care începe chiar astfel: Stabat Mater dolorosa iuxta crucem, "Stătea maica-ndurerată / lângă cruce-nlăcrimată / pe când Fiul suferea". Scena reapare într-o altă strofă care reprezintă momentul extrem al morţii lui Cristos:Vidit suum dulcem natum, "Ea văzu pe Fiu-i dulce / cum îşi varsă al său sânge / până sufletul şi-a dat".
Însă poemul se încredinţează altor referinţe textuale neotestamentare. Astfel, strofa a doua face trimitere la oracolul dreptului Simeon, bătrânul care-l primeşte în braţe pe nou-născutul Isus prezentat la templu şi care aşa îi vorbeşte Mariei: "iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35). Poetul medieval cântă: Cuius animam gementem, "E cu inima rănită / de o sabie cumplită / şi cu sufletul zdrobit". Strofa a treisprezecea pare să facă ecou la o temă din Scrisoarea către Filipeni a sfântului Paul în care apostolul preamăreşte "participarea la suferinţele lui Cristos, devenind asemenea lui întru moarte" (3,10): Fac me tecum pie flere, "Vreau să plâng şi eu cu tine, / cât trăiesc să fie-n mine / Răstignitul cu-al său chin".
În sfârşit, în strofa a şaisprezecea este preluat iarăşi Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni: "Noi purtăm mereu şi pretutindeni în trupul nostru moartea lui Isus" (4,10). Poetul repetă: Fac ut portem Christi mortem, "Şi să plâng plin de căinţă / negrăita suferinţă / a iubitului tău Fiu". Însă Stabat Mater, cântat în cadrul itinerarului Via Crucis, a generat şi o antifonă, folosită chiar pentru fiecare "staţiune" din această devoţiune creştină, şi care a devenit populară: "Santa Madre, deh, voi fate / che le piaghe del Signore / siano impresse nel mio cuore". Este vorba de reluarea strofei a unsprezecea care ilustrează bine perspectiva spirituală a întregului cântec: Sancta mater istud agas, "Fă să am mereu în minte / toate rănile preasfinte / ale Celui Răstignit".
De fapt, atmosfera fundamentală a cântecului este aceea a unei implicări "patetice" a inimii şi a minţii prin contemplarea mistică şi lirică a lui Cristos răstignit (şi în asta se poate vorbi într-adevăr de o amprentă a lui Iacopone şi de o sensibilitate franciscană). Aşa cum a scris un critic, Ruggero M. Ruggieri, "gândirea se prezintă, în fiecare strofă, dezvoltată armonios şi încheiată în sine, deşi cu o trecere graduală foarte eficace de la început, în care prevalează reprezentarea (strofele 1-4), la partea centrală, în care poetul invocă arzător, cu expresii pline de afect şi de fervoare mistică, să fie făcut părtaş de passio Unigeniti şi de compassio Mariae (strofele 5-18), şi la partea conclusivă, în care el imploră mântuirea sufletului său (strofele 19-20).
Peste această compoziţie literară şi spirituală, extrem de sobră dar intensă, se depune strălucirea muzicii lirice, din inimă şi intime a lui Pergolesi, o adevărată bijuterie compusă în 1736 (la numai 26 de ani!), definită de Bellini "un poem divin al durerii", şi cea somptuoasă, dramatică şi puternică a lui Rossini, admirată de Wagner (compoziţia a fost elaborată în 1831), creând în acest mod o adevărat "exegeză" şi interpretare a unui text de durere şi de speranţă.

(După L'Osservatore romano, vineri 29 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

sâmbătă, 23 martie 2013

Istoria colivei

Coliva, element nelipsit de la slujba parastasului și a  înmormântării, este expresia materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor. 

În sâmbăta de la sfârşitul primei săptămâni a Postului Mare se face pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, care a izbăvit pe creştinii ce posteau, de la spurcarea cu jertfe idoleşti, pusă la cale de împăratul Iulian Apostatul (361-363). Minunea este totodată şi un fel de încheiere a săptămânii de nevoinţă, arătându-ne că prin post şi rugăciune se zădărnicesc toate uneltirile vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi căci cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate sta îm¬potriva noastră.

Împăratul Iulian Apostatul vrea să strice postul creștinilor

Minunea descoperirii colivei, de către Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s-a făcut astfel: împăratul Iulian Apostatul, aducându-şi aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, creştinii țin post aspru, a vrut să spurce alimentele întregii cetăţi cu sângele de la jertfele idolilor. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci aşa făcând, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească”.


Coliva, mâncarea ce îi salvează pe săraci

Porunca împăratului a fost împlinită întocmai, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca cei ce îl iubeau să se spurce, mâncând din sângele jertfelor și a trimis la Eudoxie, care era pe atunci Arhiepiscop al Constantinopolului, peSfântul Marele Mucenic Teodor Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrabă sculându-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucatele şi băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti, după porunca păgânului împărat”. La auzul acestei porunci, știind că nu toți locuitorii orașului aveau hrană depozitată, mai ales cei săraci și că imposibilitatea de a cumpăra din piață ar fi dus la înfometarea lor, arhiereul a întrebat: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?” Atunci i-a grăit Sfântul: „Să li se dea colivă şi se va mângâia neajunsul lor”. Coliva, după lămurirea Sfântului Teodor, era denumirea dată grâului fiert, în regiunea sa natală, Evhaita.

Eudoxie, sculându-se îndată, a adunat toți creștinii şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de vicleșugul împăratului. Nimeni n-a cumpărat din alimentele împărăteşti, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea şi au fost aruncate în mare. Păgânul împărat, văzând că planul lui a fost descoperit, a poruncit să fie puse din nou spre vânzare alimentele obișnuite. Iar poporul lui Hristos, sfârşindu-se săptămâna întâi a marelui post, în sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfântul Său, Teodor.


Coliva, simbol al învierii trupurilor

Pomenirea Sfântului Teodor, din prima sâmbătă a Postului Mare, consfințită în Sinod, pe vremea Arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului (381-397), a fost corelată cu pregătirea colivei, în amintirea minunii. De atunci, coliva a fost asociată cu pomenirea morților, în nădejdea învierii. Se poate vorbi astăzi despre o semnificație teologică explicită a colivei, element nelipsit la slujba parastasului și a  înmormântării, așa cum spune Părintele Ene Braniște, aceea de expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învie apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15 ,36-42).

Comemorarea mucenicului Teodor Tiron într-o sâmbătă, în mod normal consacrată memoriei colective a sfinţilor şi a martirilor apare, aşadar, drept o încununare a acesteia, înscriindu-se ca un fel de concluzie a seriei celor trei sâmbete festive: Sâmbăta Morţilor, Sâmbăta Asceţilor şi Sâmbăta Sfântului Teodor. Pe de altă parte, celelalte sâmbete din Postul Mare nu vor cuprinde comemorări deosebite, sărbătoarea colivelor îngăduind astfel evidenţierea caracterului privilegiat al primei săptămâni. La încheierea acesteia din urmă, adunarea mucenicilor, reprezentată de Sfântul Teodor, se alătură, aşadar, prin rugăciunile şi exemplele lor, eforturilor întreprinse de credincioşi, pentru a-i ajuta pe calea ce le rămâne de parcurs în săptămânile următoare.


Autor: Ioan-Lucian Radu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

sâmbătă, 16 martie 2013

Misterul „hainelor de piele“ de la creaţie


În episodul izgonirii lui Adam din Rai există un moment enigmatic şi greu de tâlcuit. După căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu le face primilor oameni îmbrăcăminte din piele. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat“ (Facerea 3, 21). În cele ce urmează ne-am propus să  vorbim despre semnificaţia hainelor de piele.

Pentru a înţelege mai bine acest moment, propunem să prezentăm pe scurt evenimentele relatate de dreptul Moise în capitolele 2 şi 3 ale cărţii Facerea, evenimente care au legătură cu semnificaţia „hainelor de piele“: Adam şi cu Eva erau amândoi goi şi nu se ruşinau (Fc. 2, 25); Adam şi Eva nesocotesc porunca lui Dumnezeu şi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fc. 3, 6); Adam şi Eva şi-au acoperit trupurile cu veşminte din frunze (Fc. 3, 7); Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu din cauza ruşinii pentru goliciunea lui (Fc. 3, 8-10); Dumnezeu anunţă pedeapsa pentru păcatul oamenilor (Fc. 3, 16-19); Dumnezeu face haine de piele şi îi îmbracă pe primii oameni, încetând deci să mai fie goi (Fc. 3, 21). Din această înşiruire de evenimente vedem că este un timp când Adam şi Eva erau goi, dar nu se ruşinau, intervine apoi păcatul neascultării, după care goliciunea trupurilor lui Adam şi Eva este de nesuportat. Ei se ruşinează şi încearcă să se acopere cu frunze. Dumnezeu însuşi le lucrează cu „mâna sa“ haine de piele pentru bărbat şi femeie. Ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înţelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veşminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care desemnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Şi în alte locuri este pomenită o astfel de haină. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă“ (Fc. 37, 3). „Apoi a luat Rebecca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, şi a îmbrăcat pe Iacov, fiul cel mai mic; iar cu pielea iezilor a înfăşurat braţele şi părţile goale ale gâtului lui“ (Fc. 27, 15-16). În aceste două locuri din Vechiul Testament,  kathoneth -ul de la Facerea cap. 3, hainele de piele făcute de Dumnezeu corespund cu haina pe care Rebecca a pus-o pe umerii lui Iacov sau cu haina pe care Iacov-Israel a dat-o lui Iosif.

Haina ca o binecuvântare şi moştenire

Remarcăm că haina nu era doar un accesoriu vestimentar, ci ea semnifica o moştenire pe care părintele o lăsa fiului. Vedem în cazul lui Isav şi a lui Iacov că haina este asimilată binecuvântării pe care Isaac o transmite fiilor săi. Revenind la episodul de la Facerea cap. 3, hainele de piele pe care Dumnezeu le dă primilor oameni semnifică într-un fel şi o binecuvântare a Creatorului, şi o moştenire pe care primii oameni, la rândul lor, o vor transmite fiilor lor. Aşa cum Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni pentru a nu fi goi, şi deci vulnerabili intemperiilor şi naturii care le era potrivnică - „blestemat va fi pământul pentru tine!... spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului“ (Fc. 3, 17-18) - la rândul lor patriarhii poporului ales au dat haina de preţ fiilor lor ca o moştenire şi binecuvântare. Haina are în acest context semnificaţia unui început bun, unui bun start în viaţă, unui ajutor la început de drum. Dumnezeu este primul care oferă acest ajutor primilor oameni, iar ulterior această imagine este reprodusă de fiecare om în parte, în interiorul familiei lui.

Pogorământ din partea Creatorului

Pe lângă acest aspect pozitiv, tradiţia bisericească a păstrat şi un aspect negativ al hainelor de piele. Ele apar în urma căderii în păcat a primilor oameni şi sunt un pogorământ din partea Creatorului. Hainele de piele sunt făcute de Dumnezeu, dar pentru ele a trebuit să moară un animal. Pentru prima dată apare în lume ideea sacrificiului, numai că, în această ipostază, Dumnezeu este cel care sacrifică una din creaturile sale pentru om. În acest episod vedem că primul sacrificiu sângeros a fost făcut de Dumnezeu pentru ca primii oameni să aibă cu ce să-şi acopere trupurile. La Levitic 7, 8 se spune: „Când preotul aduce jertfa arderii de tot cuiva, pielea jertfei aduse va fi a preotului“, arătând că în cadrul jertfei pielea animalului avea un rol special. Era dăruită preotului pentru fabricarea veşmintelor cultice sau pentru a fi folosită în diferite alte moduri la templu. La Ieşirea 26, 14 se arată că la acoperirea cortului sfânt s-au folosit pieile jertfelor: „După aceea să faci cortului un acoperiş de piei roşii de berbec şi încă un acoperiş de piei de viţel pe deasupra“. Hainele de piele semnifică în cazul primilor oameni pierderea inocenţei primordiale, pierderea harului şi a înţelepciunii, precum şi un mod de vieţuire specific Raiului. Hainele de piele arată pierderea adevăratei vieţi, şi implicit apariţia unui compromis în existenţa omului, un compromis, sau o a doua natură, cu care omul este înveşmântat pentru a supravieţui în lumea creată.  „De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin şi cu haina de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâinea cu muncă; şi pământul a fost blestemat să-mi rodească spini şi pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în Rai“ (cântare la slujba Vecerniei din Duminica izgonirii lui Adam din Rai).

Goliciunea a fost ascunsă cu „piei moarte“

În interpretarea Sfinţilor Părinţi, hainele de piele exprimă viaţa biologică a omului şi mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas a acordat o atenţie deosebită „hainelor de piele“ în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit“. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes) care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveşmântează“ după cădere natura omului este exprimată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte“ (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viaţa în supravieţuire, iar valoarea principală a vieţii lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele“ nu poate fi înţeles fără persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele“ ale naturii umane, adică mortalitatea şi stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voinţa naturală a omului a supus-o voinţei divine, şi „hainele de piele“ devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele“ ale naturii sale umane într-o nouă realitate, o realitate hari-că, îndumnezeită. În Hristos vedem că destinul „hainelor de piele“ nu este moartea, ci învierea. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)

Cine ţi-a spus ţie că eşti gol?

Adam cel vechi, că­zut în păcatul neascultării de Dum­nezeu, s-a trezit în starea omului golit de frumu­seţea chipului celui dintâi zidit, prin care firea umană era curată asemenea pruncilor nepri­hă­niţi în plinătatea comuniunii dum­nezeieşti şi veşnice. Pentru restaurarea firii umane a omului, plămădit ca cea mai minu­nată creaţie, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Răs­cum­pă­rătorul, Care S-a golit de slavă, fără a simţi o ştirbire şi a primit cea mai adâncă smerenie, ascultarea faţă de Tatăl, acceptând pătimiri, batjocură şi ocară din partea omului, iar în cele din urmă răstignirea pe Cruce. Acest act unic şi sfânt, cu dimensiuni cosmice, avea să fie începutul mântuirii noastre prin îndemn la ascultare prin smerenie, la pocăinţă şi îndreptare, la sfinţire prin virtute. De la Adam cel vechi la Adam cel Nou, Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru nu este altceva decât o trecere de la moarte la Viaţă şi de pe pământ la cer.

Întrebarea Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? reprezintă cea mai profundă cugetare şi chemare la pocăinţă spre asemănarea cu plăcuţii sfinţi ai Mântuitorului Hristos. Dumnezeiasca întrebare are capacitatea de a se ra­mifica şi diversifica în mulţime de întrebări ce ar putea cu­prinde întreaga teologie a Sfinţilor Părinţi şi a răspunde la unele întrebări existenţiale. Iată doar câteva din aceste întrebări folositoare de suflet: Cine ţi-a spus ţie, omule contemporan, cu­prins de nenumăratele griji coti­diene, că lumea aceasta e unică şi că în ea este toată slava omului, că trupul omenesc este ase­me­nea animalelor cu patru pi­cioare sau celorlalte vie­ţui­toare? Cine ţi-a spus ţie că cerul, pă­mântul, marea şi toată creaţia sunt rezultatul unor în­tâmplă­ri neprevăzute, că în­treaga frumuseţe a lumii acesteia a apărut din neant? Cine ţi-a spus ţie că nu este iubire, voinţă, sentiment şi raţiune, că te asemeni cu dobitoacele cele ne­cuvântătoare şi că ai incapaci­ta­tea de a te ridica şi de a striga şi de-a ieşi din temniţa păcatelor ce­lor multe şi grele? Cine ţi-a spus ţie că eşti legat în lanţuri şi-n obezi de mulţimea de păcate şi fărădelegi şi că nu mai poţi primi iertare şi că pentru tine nu este mântuire? Ori cine ţi-a zis ţie că păcatul nu este chiar o nenorocire şi că Dum­nezeu va ierta pe om la sfâr­şitul lui sau al întregii lumi, indiferent câte păcate a săvârşit în întreaga viaţă, amăgind min­tea multor oameni, depăr­tân­du-i tot mai mult de Adevăr şi de fo­loasele lui? Sau cine ţi-a spus ţie că nu este Înviere şi Viaţă, nemurire şi osândă, că lumea se sfârşeşte odată cu lumea şi că dincolo de ea nu mai e nimic, că trupul omenesc se dă descompunerii şi că omul rămâne supus stricăciunii şi nu se va mai ridica niciodată din pământul din care a fost alcătuit?

Cine ţi-a spus ţie că trebuie să fii dezgolit de dinafară prin duhul proeminent al modei actu­ale, care insistă tendenţios şi agresiv, atentând la integritatea firii umane chemată spre sfin­ţire şi îndumnezeire sau pe di­năuntru prin amânarea sau ne­pă­sarea cunoaşterii de Dum­nezeu? Sau cine ţi-a zis că firescul stă tocmai în anormalitate şi că întreaga goliciune reprezintă o stare de fapt concepută în aşa fel încât să pară că aşa a fost creată? Cine ţi-a spus că nu poţi participa la creaţie prin naşterea şi creşterea copiilor în duhul iubirii milostive, în trăirea cea firească a vieţuirii pe pământ, în armonie şi bună înţelegere ziditoare? Cine ţi-a spus că e folositor să te laşi îndoctrinat de cele mai prăpăstioase concepte pă­gâne, de ideile bolnăvicioase ale vrăjmaşilor văzuţi şi nevă­zuţi prin care te goleşti cu totul de suflarea cea dumnezeiască? Cine ţi-a semănat neghina în suflet şi ţi-a îngreunat creşterea duhovnicească, făcându-te ala­mă sunătoare şi ghival răsu­nător? Cine ţi-a spus să te lepezi de adevărata tradiţie spirituală în care te-ai născut şi prin care ai primit botezul iertării pentru un blid de mâncare atât de trecător? Cine ţi-a zis să lepezi portul românesc, graiul stră­moşilor, hora care ne-a unit de secole, să-ţi vinzi ţarinile stră­i­ni­lor, pentru care vitejii de altădată au vărsat mult sânge?

Cine ţi-a spus că Hristos nu este Domnul, că trebuie să aşteptăm pe altcineva, care să ne înveţe pe noi toate, sau chiar a şi venit şi se află în cămări ascunse şi neştiute de nimeni? Cine ţi-a zis că nu-i Treime, Doime, Unime şi că nu ştii să te închini în Duh şi-n adevăr, că Sfânta Cruce este doar un semn, nu şi-o lucrare de sfinţire şi de binecuvântare? Cine se oferă să te înveţe tainele dumnezeirii, când tu te-ai botezat în numele Sfintei Treimi şi de prunc fiind ai fost închinat de naşi şi de părinţi şi încredinţat Bisericii sub ocrotirea tuturor sfinţilor?

Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? (Fac. 3, 11)

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)

joi, 7 martie 2013

Atitudinea faţă de creştini în prima jumătate a secolului al III-lea

Maximin Tracul şi Filip Arabul. Doi împăraţi „romani“ care nu aparţineau de fapt gintei latine. Două firi diferite, cu vieţi diferite, dar cu acelaşi sfârşit. Despre Maximin se ştie că i-a persecutat aspru pe creştini, în timp ce despre Filip Arabul s-a speculat că ar fi fost el însuşi creştin. În cele ce urmează vom analiza vieţile acestor doi oameni importanţi din istorie.

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Tracul: „După ce împăratul roman Alexandru şSever, n.n.ţ şi-a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr-o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovaţi (de rapida răspândire a) învăţăturii evanghelice“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251). Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decât ne spune prima impresie. Maximin Tracul nu era de origine romană. De fapt, „Historia Augusta“ ne spune că ar fi avut un tată got şi o mamă din tribul alanilor. Aşadar, supranumele său „Tracul“ nu se referă în realitate la originea sa germanică, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea bine. Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului. Mai târziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr-o incredibilă desfăşurare a evenimentelor. Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să îi atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s-au răsculat împotriva sa şi l-au asasinat, punându-l pe Maximin în fruntea imperiului. Acesta era lipsit de cultură, barbar atât în discurs, cât şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungând la putere printr-un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i-a vânat rând pe rând pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever. O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice. Cea de-a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi-a îndreptat atenţia decât asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general. În cele din urmă, domnia sa s-a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. Supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatori, Maximin a plecat să cucerească Roma. În drum spre Roma a fost nevoit să asedieze cetatea Aquileea, dar molima izbucnită în rândul trupelor sale, precum şi foametea generală i-au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său. 

Filip Arabul (244-249) - un creştin fervent?

Eusebiu de Cezareea precizează: „Se istoriseşte că Filip era creştin şi că în ziua ultimei săptămâni din Postul Paştilor el ar fi dorit să ia parte împreună cu mulţimea la slujbele făcute atunci în Biserică, dar că întâi-stătătorul locului nu i-a îngăduit să intre înainte de a fi făcut mărturisire publică şi de a se fi înscris el însuşi în rândul păcătoşilor care formau categoria penitenţilor; altfel, într-adevăr dacă împăratul nu ar fi făcut aşa ceva, desigur că el n-ar fi fost primit de conducător din cauza multor plângeri pornite împotriva lui. Se spune că Filip s-ar fi supus de bună voie, arătându-şi şi prin fapte sinceritatea şi evlavia rânduielilor împreunate cu frica de Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 254-255). S-a vorbit mult despre stilul hiperbolic şi, adesea, lipsit de consistenţă, al „istoricului“ Eusebiu de Cezareea. Această relatare pare să aibă un sâmbure de adevăr, dar probabil că singurul aspect de care putem fi siguri este acela al bunăvoinţei lui Filip faţă de creştini. De aici şi până la a-l considera pe Filip Arabul un Teodosie cel Mare „avant la lettre“, cu gesturile penitenţiale ale acestuia, este o cale foarte lungă. Pe scurt, este imposibil de spus dacă Filip Arabul era creştin sau nu, însă pare de-a dreptul fantasmagoric să considerăm că a venit de Paşti la biserică şi s-a pus în rândul penitenţilor. De altfel, formula introductivă a lui Eusebiu aici este „se istoriseşte“, un fel de „se zice“, „se zvoneşte“. Istoria nu ne consemnează însă zvonurile, ci faptele reale, iar în această problemă ne vedem lipsiţi de ele. Existenţa unei corespondenţe a lui Filip şi a soţiei sale, Severa, cu Origen este, însă, reală. Cu toate acestea, nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că relaţia sa cu creştinismul a fost mai apropiată decât cea a lui Antoninus Pius sau a Iuliei Mamaea, mama lui Alexandru Sever. Filip Arabul şi-a încheiat însă domnia la fel ca Maximin Tracul şi Alexandru Sever: asasinat. Deciziile care au condus la acest deznodământ tragic al primului împărat roman „creştin“ au fost de natură economică. Filip s-a concentrat prea mult pe construcţii grandioase şi jocuri festive de gladiatori pentru a mai fi atent la alianţele cu triburile de la Dunăre. Lipsa plătirii acestora a condus la revolte în zonă, rezolvate pe calea armelor, dar trezoreria secătuită de Maximin Tracul, care dublase plăţile armatei, nu s-a refăcut prin aceste economii. Taxele au fost crescute, iar oamenii au început să murmure împotriva sa. Egiptul s-a răsculat şi a întrerupt alimentarea cu grâne a Romei, iar omul său de încredere, senatorul Decius, s-a ridicat împotriva sa, adunând o armată de două ori mai numeroasă. În urma înfrângerii de la Verona din 249, Filip Arabul a fost asasinat de propriii soldaţi. Urmaşul său la tron a fost chiar Decius, de a cărui domnie vom discuta în materialul următor. 
 
Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius). În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate. Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251). 


(Autor: Adrian Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro 

marți, 5 martie 2013

Un rotar care nu-i rotar...


Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:-Să iasă afară rotarii !Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se pricep.Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:-Şi tu eşti rotar, băiete ?-Eu nu sunt rotar…-Atunci de ce-ai ieşit? Soldatul i-a răspuns:-Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.