miercuri, 24 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/9

Biserica Catolică s-a inserat de la început în
dialogul ecumenic?

Biserica Catolică nu s-a inserat imediat în dialogul ecumenic. A făcut acest lucru mai târziu decât alte Biserici. De ce? Este dificil să se indice motivele care au reținut-o în fața acestui pas. Profesorul S. Nagy enumerează două grupuri de cauze. Prima privește doctrina și situația Bisericii Catolice, a doua în schimb, privește programa mișcării ecumenice și reprezentanții ei .

Cauze derivante din natura Bisericii
Faptul înseși al nașterii unor instanțe reunificatoare în creștinismul non catolic a a priori dispus Biserica Catolică față de acestea. Ierarhia ecleziastică s-a simțit ofensată datorită faptului că apelurile precedente ale Papei în materie de unitate și întreaga gamă de diferite inițiative întreprinse pentru a recompune unitatea pierdută nu fuseseră ascultate de creștinii altor Biserici care, ignorând apelurile, începuseră pe cont propriu procesul de reapropiere și de reconstruire a unității. 
Biserica Catolică, crezând profund în adevărul mandatului ei divin, susținea că a fost instituită de Isus Cristos, de la care primise aceasta și nu o altă structură socială și organizativă. În acest fel, după părerea teologilor catolici, Biserica Catolică era unica și, în același timp unica și adevărata Biserică a lui Cristos pe pământ. Ea constituia astfel cel mai sigur și necesar mijloc și instrument în vederea mântuirii. În practică, acest lucru însemna că credincioșii creștini care nu se aflau în comuniune cu ea, dar care doreau mântuirea, trebuiau să se reîntoarcă și să se unească cu ea în strânsă uniune. 
Creștinii altor Biserici și comunități se simțeau profund iritați de această doctrină. Acești credincioși, deci, ori refuzau existența unei unice adevărate Biserici al lui Cristos, ori, ca de exemplu ortodocșii, rețineau că numai Biserica lor este unica autentică fondată de Isus Cristos. În general, convingerea Bisericii Catolice de a fi unica și adevărata Biserică a lui Isus Cristos, căreia trebuia să i se aparțină pentru a obține mântuirea, a suscitat protestul tuturor comunităților creștine necatolice. Acesta a fost unul din motivele principale ale aspirațiilor ecumenice non catolice și forța propulsatoare a mișcării de reconciliere. 
O altă dificultate în angajarea Bisericii în dialogul ecumenic consta în conceptul de unitate a Bisericii. Teologii catolici învățau că unitatea este valoarea esențială a adevăratei Biserici a lui Cristos. Totuși, nu era vorba de o unitate comună, dar de tip special: nu o unitate spirituală cu Cristos, capul ei, ci o unitate administrativă, înțeleasă ca „unitate de doctrină, de sacramente și de conducere eclezială”. Astfel definită, unitatea – afirmau teologii catolici – caracterizantă autentica Biserică a lui Cristos, nu se realiza în nici una din Biserici în mod atât de perfect ca în Biserica Catolică. Între timp, pionierii ecumenismului, în locul unității Bisericii vorbeau mai degrabă de unitate a creștinismului. În schimb, dacă tratau despre tema unității Bisericii, aceștia nu o înțelegeau în felul catolic, dar se refereau la elemente supranaturale de unitate, mai degrabă decât la natura ei administrativă. Mai mult încă, nu se considerau eretici sau schismatici, rămași în afara unității Bisericii lui Cristos. Mulți dintre aceștia credeau chiar că tocmai Biserica Catolică s-a separat de autentica unitate și necesita de convertire. 
În sfârșit, conceptul însuși de unitate a creștinilor a suscitat controverse între teologii catolici. Aceștia afirmau că unitatea putea să se verifice numai prin reîntoarcerea  tuturor creștinilor la unitatea Bisericii, a cărei condiție necesară era convertirea. Aceasta trebuia să consiste în recunoașterea din partea necatolicilor a erorii și a păcatului pentru faptul de a fi divizat Biserica. Acceptarea acestei interpretări catolice a adevărului revelat era condiția fundamentală pentru a se ajunge la unitate. 

Cauze prezente în programul mișcării ecumenice

Rezervele Bisericii Catolice față de aspirațiile ecumenice necatolice se explicau și cu refuzul decis al teologiei liberale, care găsea mulți simpatizanți între activiștii ecumenici protestanți. Unul din principalii animatori ai mișcării ecumenice, N. Söderblom, era un discipol declarat al acestui curent teologic. Biserica Catolică, care apăra adevărul revelat pentru că era un element fundamental al operei răscumpărătoare a lui Cristos, nu putea să accepte naturalismul și relativismul, ai cărei promotori erau teologii liberali. Ierarhia Bisericii Catolice a refuzat în mod radical această teologie, reținând-o a fi o clară amenințare la adresa purității credinței creștine. 
Ulterioare motive de difidență a Bisericii Catolice față de mișcarea ecumenică au fost, după părerea lui S. Nagy, diviziunile, tot mai frecvente în ciuda apelurilor la unitate, în interiorul protestantismului însuși. Din acest motiv, Biserica Catolică credea că comunitățile protestante ar fi trebuit mai întâi să pună capăt neînțelegerilor interne, adică să construiască între ei unitatea pierdută, și numai mai târziu să înceapă procesul de edificare a unității cu Biserica Catolică. În caz contrar, s-ar fi ajuns la paradoxul unei incompatibilități de poziții: dacă, pe de o parte protestanții se rechemau la unitate, pe de altă parte, în schimb, nu se vedea sfârșitul diviziunilor lor interne. 
Iarăși, catolicii mai credeau că unele ambiente protestante erau dispuse față de ei, dacă nu cu o deschisă ostilitate, cel puțin nu binevoitori. În rândul catolicior exista suspiciunea că aspirațiile ecumenice ale protestanților ar continua o specie de concurență cu Biserica Catolică. Această atitudine era percepută ca tare mai ales în teritoriile de misiune, unde rivalitatea dintre credincioșii diferitelor Biserici era foarte evidentă, și deseori contrară principiilor evanghelice.
Sunt acestea unele din cauzele pentru care Biserica Catolică s-a ținut la distanță mult timp înainte de a adera la mișcarea ecumenică. Pe lângă acestea existau multe alte cauze mai mici, care trebuiau într-un anumit sens să justifice absența Bisericii Catolice din mișcarea ecumenică. Era vorba de cauze de natură politică (de exemplu rivalitatea dintre Anglia anglicană și Spania catolică), sociale (țările protestante erau mai industrializate decât țările catolice, al căror regim era prevalent agricol). Totuși, cu trecerea timpului, atitudinea Bisericii Catolice față de ecumenism a început să se schimbe. A fost un proces lent, dar în același timp foarte profund, care a îmbrățișat întreaga viață a Bisericii: natura ei, liturgia și spiritualitatea, prezentul ei, trecutul ei istoric și chiar viitorul ei. Garanția simbolică a acestui proces au fost documentele Conciliului al II-lea din Vatican, care au deschis Biserica Catolică spre calea dialogului.