Spovedania soacrei

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească.

Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:

– Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?

– Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei.

Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.

– Înţeleg, zise părintele. Altceva?

– Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.

– Altceva, soră?

– Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.

Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.

– N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.

Acel bun păstor care îl ia pe Iuda pe umeri

de Andrea Tornielli

Papa Francisc, deschizând în seara zilei de joi, 16 iunie

2016, în "Sfântul Ioan din Lateran" întrunirea Diecezei de Roma, într-un pasaj al intervenţiei sale a invitat să nu "se pună în teren o pastoraţie de ghetouri şi pentru ghetouri", amintind că realismul evanghelic "nu înseamnă a nu fi clari în doctrină". "Nu este vorba - a adăugat el - de a nu propune idealul evanghelic, dimpotrivă, ne invită să-l trăim în cadrul istoriei, cu tot ceea ce comportă". În această privinţă, Bergoglio a vorbit despre un vechi capitel medieval care într-o parte îl reprezintă pe Iuda şi în cealaltă pe Isus care-l poartă pe umeri pe trădătorul de acum mort: "Părintele Primo Mazzolari a făcut un discurs frumos despre asta, era un preot care a înţeles bine această complexitate a logicii Evangheliei: a-şi murdări mâinile ca Isus, care nu era curăţat, mergea la oameni şi îi lua pe oameni aşa cum erau, nu aşa cum trebuiau să fie".

Francisc a făcut referinţă la un capitel de la bazilica din V?yelay, în Burgundia, dedicată sfintei Maria Magdalena, care se ridică pe drumul care duce la Santiago de Compostella. O biserică ce are o perfectă arhitectură romanică bine păstrată, ţintă a pelerinajelor în Evul Mediu, cu mii de persoane care veneau să invoce milostivire privind la exemplul femeii care a întâlnit profunda compasiune a lui Cristos şi a fost prima martoră a învierii sale. Sus, pe primul capitel din dreapta pentru cel care intră, există o sculptură mai puţin cunoscută, şi din cauza înălţimii la care este aşezată, la circa douăzeci de metri de la pământ. O sculptură care văzută de aproape uimeşte şi descumpăneşte. Într-o parte se vede Iuda spânzurat, cu limba scoasă, înconjurat de diavoli. Şi până aici nimic nou: există atâtea reprezentări ale sfârşitului sinucigaş dramatic şi violent al apostolului care l-a trădat pe Iuda vânzându-l pentru treizeci de dinari. Surpriza vine de la cealaltă parte a capitelului. Se vede un om care poartă pe umeri trupul lui Iuda. Acest om are o grimasă stranie pe faţă: jumătate de gură apare supărată, cealaltă jumătate zâmbitoare. Omul este îmbrăcat cu o tunică scurtă şi este un păstor. Este Bunul Păstor care poartă pe umerii săi oaia pierdută, cea de-a o suta oaie pe care pentru a o căuta le-a lăsat pe celelalte 99. Artistul care a sculptat scena şi călugărul care a inspirat-o a voit să reprezinte ceva extrem, imaginând că şi pentru Iuda a fost mântuire.

Ca un comentariu al acestei imagini, papa Francisc a citat o omilie pe care părintele Primo Mazzolari, parohul de Bozzolo, precursor al Conciliului Vatican II, a ţinut-o în Joia Sfântă din anul 1958, dedicată tocmai lui "Iuda, trădătorul". "Sărmanul Iuda - a început preotul -! Ce i-a trecut prin suflet eu nu ştiu. Este unul dintre personajele cele mai misterioase pe care noi le găsim în Pătimirea Domnului. Nu voi încerca nici să vă explic asta, mă mulţumesc să vă cer un pic de milă faţă de sărmanul nostru frate Iuda. Nu vă ruşinaţi să asumaţi această fraternitate. Eu nu mă ruşinez, pentru că ştiu de câte ori l-am trădat pe Domnul; şi cred că niciunul dintre voi nu trebuie să se ruşineze de el. Şi numindu-l frate, noi suntem în limbajul Domnului. Când a primit sărutul trădării, în Ghetsemani, Domnul i-a răspuns cu acele cuvinte pe care nu trebuie să le uităm: «Prietene, cu un sărut îl trădezi pe Fiul Omului!»".

"Prietene! Acest cuvânt - continuă Mazzolari - care exprimă duioşia infinită a carităţii Domnului, vă face să înţelegeţi de ce eu l-am numit în acest moment frate. A spus în cenacol: nu vă voi numi servitori, ci prieteni. Apostolii au devenit prietenii Domnului: buni sau nu, generoşi sau nu, fideli sau nu, rămân mereu prieteni. Noi putem trăda prietenia lui Cristos, Cristos nu ne trădează niciodată pe noi, prietenii săi; şi atunci când nu merităm, şi atunci când ne revoltăm împotriva Lui, şi atunci când îl negăm, în faţa ochilor săi şi a inimii sale, noi suntem mereu prietenii Domnului. Iuda este un prieten al Domnului şi în momentul în care, sărutându-l, consuma trădarea Învăţătorului".

După ce a amintit sfârşitul disperat al apostolului trădător, Mazzolari încheia: "Iertaţi-mă dacă în această seara care ar fi trebuit să fie de intimitate, eu v-am adus consideraţii aşa de dureroase, dar eu îl iubesc şi pe Iuda, este fratele meu Iuda. Mă voi ruga pentru el şi în această seară, pentru că eu nu judec, eu nu condamn; ar trebui să mă judec pe mine, ar trebui să mă condamn pe mine. Eu nu pot să nu mă gândesc că şi pentru Iuda milostivirea lui Dumnezeu, această îmbrăţişare de caritate, acel cuvânt prieten, pe care i l-a spus Domnul în timp ce el îl săruta pentru a-l trăda, eu nu pot să nu mă gândesc că acest cuvânt n-a intrat în inima sa sărmană. Şi probabil în ultimul moment, amintindu-şi de acel cuvânt şi de acceptarea sărutului, şi Iuda a simţit că Domnul încă îl iubea şi îl primea printre ai săi de acolo. Probabil că primul apostol care a intrat împreună cu cei doi tâlhari. Un cortegiu care cu siguranţă pare că nu face cinste Fiului lui Dumnezeu, cum îl concepe vreunul, dar care este o măreţie a milostivirii sale".

"Şi acum, înainte de a relua Liturghia, voi repeta gestul lui Cristos la ultima cină, spălând pe copiii noştri care-i reprezintă pe apostolii Domnului în mijlocul nostru, sărutând acele picioruşe nevinovate, lăsaţi-mă să mă gândesc un moment la Iuda pe care-l am înlăuntrul meu, la Iuda pe care probabil şi voi îl aveţi înlăuntrul vostru. Şi lăsaţi ca eu să-i cer lui Isus, lui Isus care este în agonie, lui Isus care ne acceptă aşa cum suntem, lăsaţi ca eu să-i cer, ca har pascal, să mă numească prieten".

(După Vatican Insider, 17 iunie 2016)

Traducere: Pr. Patrașcu Mihai

Sursa: www.ercis.ro 

ISPITELE. CÂND FACEM CEEA CE URĂM

Astăzi, unul din aspectele care sunt lăsate cel mai mult la o parte

este cu siguranță cel al luptei spirituale, element fundamental în vederea edificării unei personalități umane, mai înainte încă de a fi creștină, stabilă și matură. Relativismul etic și cultura predominantă a et-et, care face să se viseze posibilitatea unui stil de viață lipsit de riscul și efortul alegerii, par să elimine reflecția asupra necesității luptei interioare. Cu toate acestea, pentru fiecare creștin – nu numai pentru călugări – lupta spirituală este mai mult decât esențială. Este vorba de o luptă invizibilă, în care omul opune rezistentță răului și luptă pentru a nu fi învins de ispite, de acele pulsiuni și sugestii care dormitează în profunzimea inimii lui, dar care deseori se trezesc și ies la suprafață cu o putere agresivă, până a a asuma chipul unor tentații seducătoare. Omul poate să contrasteze amăgirile ispitei, dar nu poate să le distrugă odată pentru totdeauna, și din acest motiv creștinul se roagă în fiecare zi să nu cedeze în fața ispitei (cf. Mt 6, 13). Într-adevăr, după acuta sinteză a lui Origen, „ispita îl poate face pe om martir sau idolatru”. Din păcate, câți mai cunosc astăzi această artă a luptei, pe care generația mea a primit-o ca moștenire de la comuni și nu rari ghizi spirituali? Victimele unei astfel de ignoranțe, mulți creștini s-au obișnuit să sucombe tentațiilor, convinși că împotriva lor nu se poate face nimic, pentru că nimic au învățat în această privință.

Ei bine, lupta împotriva ispitelor este foarte grea, dar fără această luptă creștinul se abandonează mentalității lumii, cedează răului; el începe prin a face să conviețuiască în sine atitudini religioase și alienări idolatrice, într-o specie de schizofrenie spirituală, pentru a ajunge apoi să golească de tot credința. într-adevăr, atunci când omul începe să nu trăiască așa cum gândește, sfârșește prin a gândi așa cum trăiește! De aceea este necesar să ia în serios această luptă: cine râde de Sf. Anton Abate, oprimat în deșertul duhurilor rele care-i apar „sun chip de bestii și de șerpi” este un om superficial, care nu se cunoaște pe sine, ori este o persoană constant învinsă de ispite, până la punctul că nu-și mai dă seama de acest lucru. De aceea trebuie să spunem clar: nu este posibilă construirea unei personalități umane și spirituale robuste fără luptă interioară, fără o exercitare în discernământul binelui și al răului, astfel ca să ajungă să spună „da” convinse și „nu-uri” eficace: „da” pentru ceea ce putem fii și face conform lui Cristos; „nu” impulsurilor egocentrice care ne alienează și contrazic raporturile cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu lucrurile, raporturi chemate să fie caracterizate de libertate și de iubire. A relua această tematică nu înseamnă, de aceea, nici a cădea într-un dualism spiritual, după care, pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu ar fi necesară negarea umanului, nici să cădem într-o atitudine pietistă și individualistă. Echivalează în schimb a afirma esențialitatea umană și creștină a unei asceze – cuvânt care, nu trebuie uitat, înseamnă „exercițiu” – al unei lupte pentru a ajunge la o viață plină și împlinită: viața creștină, viață „după statura lui Cristos” (Ef 4, 13).

Tematica luptei spirituale este una care, înrădăcinată în mesajul biblic, a fost tratată și aprofundată de numeroase texte ale tradiției patristice și ale literaturii ascetice, mai ales de cea monastică, atât în Orient cât și în Occident. Operele lui Evagrie Ponticul (345-399), și ale lui Ioan Cassian (360-435); Lupta spirituală a lui Augustin (396); Manualul soldatului creștin al lui Erasmus din Rotterdam (1503); celebrul tratat al lui Lorenzo Scupoli (1530-1610). Lupta spirituală care, printre alții, a fost tradusă în grecește de Nicodim Aghioritul la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, prin această versiune, a ajuns și în Rusia, unde a fost reelaborat de Teofan Sihastrul la sfârșitul secolului al XIX-lea: sunt numai unele din cele mai semnificative opere expres sau în parte dedicate argumentului nostru. Această moștenire pe care marii spirituali ai trecutului ne-au lăsat-o trebuie astăzi, mai mult ca niciodată, redescoperită și valorificată: viața în Duh (Rom 8, 5; Gal 5, 16.25) la care fiecare creștin este chemat, comportă într-adevăr o cunoaștere de sine și a mecanismelor care conduc la ispite, un discernământ al propriei specifice slăbiciuni pentru a combate cu vigoare păcatul. Păcatul (hamartia) este o putere personaificată care acționează în om și cu ajutorul omului, împotriva omului și a voinței lui, așa cum bine a fost pus în lumină de Sf. Paul: „Nu reușesc să înțeleg ceea ce fac: într-adevăr, eu fac nu ceea ce vreau, dar ceea ce urăsc” (Rom 7, 15). Toți oamenii experimentează realitatea păcatului (Rom 3, 23; Gal 3, 22), o putere deformatoare care se obiectivizează apoi în păcatele care sunt pentru toți, deși cu manifestări diferite, forme de relație negativă și distructivă față de umanitatea celuilalt, începând cu acel prim altul care este eul în fața persoanei proprii. Toate păcatele pot fi recondise în profunzime la acel unic și mare păcat: negarea alianței și a comuniunii, adică ruptura cu care eul, de la „eu cu alții” se pervertește în „eu împotriva altora”. Această realitate mortiferă este adevăratul și marele dușman împotriva căruia trebuie să luptăm. Și numai cel care intră în logica acestei lupte poate să-și păstreze credința cu perseverență până la sfârșit, până a a putea afirma: „Am luptta lupta cea bună, am terminat alergarea mea, mi-am păstrat credința” (2Tim 4, 7).

Rădăcinile reflecției în privința luptei spirituale se găsesc în Sf. Scriptură. Încă din primele pagini ale cărții Facerii, Vechiul Testament cunoaște porunca de a domina instinctul cel rău care sălășluiește în inima omului: „dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești” (Gen 4, 7); „gândurile inimii omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen 8, 21). Această luptă este atât de necesară încât nici măcar Isus nu i s-a substras, iar confruntarea Lui în deșert cu Ispititorul ne arată clar acest lucru (Mc 1, 12-13; Mt 4, 1-11; Lc 4, 1-13). Mai mult încă, așa cum Isus, imediat după ce a fost botezat de către Ioan, a cunoscut asaltul Satanei, la fel fiecare botezat va trebui să se aștepte la o dură opoziție din partea Adversarului, care va încerca să-l ndepărteze din drumul său de urmare a Mântuitorului. Deci, pentru creștin lupta spirituală este o exigență inclusă în botez și contribuie la definirea înseși a identității lui de credință: „Cu botezul creștinul se angajează să rămână toată viața în ținută militară, să îmbrace ceea ce Paul numește „armele dreptății” (Rom 6, 13-14) și „armele luminii” (Rom 13, 12).

Dezvoltând aceste instanțe, Noul Testament se oprește de mai mult ori asupra descrierii vieții creștine ca luptă. Nu este vorba de o luptă împotriva altor oameni, dar de una împotriva dominantelor răului și ale păcatului (Ef 6, 1-17): este „lupta credinței” (1Tim 6, 12), adică acea luptă care se naște din credință și tinde către ea (cf. 2Tim 4, 7); este o luptă interioară pe care credinciosul trebuie să o pună în act, pentru a se opune „legii păcatului care se războiește cu legea lui Dumnezeu” (Rom 7, 22-23), „se opune „patimilor care combat în mădularele lui” (Iac 4, 1), „dorințelor cărnii care fac război întregii vieți” (1Pt 2, 11).

Această luptă are ca adversar „păcatul care ne asediază” 9Ev 12, 1); așa numitele „puteri ale aerului” (Ef 2, 2), indicate cu nume diferite (Ef 6, 12); „diavolul” (Ef 6, 11); „cel Rău” (Ef 6, 16): într-un cuvânt, toate puterile malefice, interne și externe creștinului, care caută să-l reconducă la condiția lui pre-baptismală de idolatru.

Lupta spirituală ne cere să predispunem orice fibră a ființei noastre spre acțiunea operată de Dumnezeu în noi: Lucrul cel mai rău în ispite, constă în a crede că noi luptăm de unul singuri. Nu, Dumnezeu ne întinde mâna lui, luptă pentru noi și cu noi. Este o luptă care-l are protagonist pe Cristos; este El cel pe care-l putem invoca cu ajutorul cuvintelor psalmistului: „Îl upta mea, fii tu acela care lupți!” (Ps 43, 1; 119, 154). Aceasta este marea învățătură lăsată nouă încă odată de Sf. Anton Abate: „Fiecare din cei care astfel se luptă poate să spună: «Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care se află în mine» (1Cor 15, 10). A alunga demonii este un dar al Domnului”. Numai Cristos, care trăiește în fiecare din noi, poate să învingă răul care locuiește în noi, iar lupta spirituală este exact spațiul în care viața lui Cristos triumfă supra puterilor răului, al păcatului și al morții. În fond, această luptă are ca unic scop cel de a ne „îmbrăca cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom „3, 14), până la a putea repeta cu Sf. Paul: „Nu mai sunt eu cel care trăiește, dar este Cristos cel care trăiește în mine” (Gal 2, 20). Desigur, cea a luptei spirituale este o tematică care necesită astăzi a fi reformulată, regândită în lumina categoriilor antropologice și a cunoștințelor psihologice pe care contemporanii – diferit de Sf. Scriptură și Sf. Părinți – le posedă; cu alte cuvinte, este necesar a decodifica limbajul Scripturii și a Sf. Părinți.  

Pe de altă parte, chiar dacă folosirea cuvintelor „luptă” și „combatere” poate să trezească mai mult decât o perplexitate, cred totuși că este oportun să ținem cont de această terminologie tradițională: într-adevăr, aceasta, în duritatea și lipsa de popularitate a ei, are avantajul să pună în lumină imediat asprimea care caracterizează lupta despre care vom vorbi și, în consecință, constituie o invitație clară pentru a o lua în serios. Scria Martyrios, un părinte sirian din secolul al VII-lea: „Lupta interioară, pentru a face față gândurilor și patimilor nu este oare la fel de grea așa cum sunt războaiele exterioare împotriva persecutorilor și torturile fizice? Mie m-i se pare că lupta spirituală este și mai dură, așa cum este adevărat că Satana este mai crud și mai rău decât oamenii răi. Până când va exista suflu în nările noastre, nu vom înceta să combatem; să nu ne lăsăm învinși, nici să nu fugim, ci să perseverăm în lupta împotriva Satanei până la moarte, pentru a primi de la Domnul coroana victoriei în ziua recompensei” (2Tim 4, 8).  

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Trebuie sau te rog

Există cuvinte care pot altera relaţiile între oameni. Şi

nu mă refer la acele vorbe tari  aruncate de cele mai multe ori ca jigniri. Mă gândesc la cuvinte mult mai nevinovate. Unul dintre ele este verbul "trebuie". Când cineva îi spune unei persoane: „trebuie să faci cutare lucru”, e clar că sună ca o poruncă. Acest cuvânt are darul de a crea o relaţie de subordonare. Şi n-ai cum să n-o recunoşti, când şeful îţi spune „trebuie să faci”, execuţi, dar fără prea mare tragere de inimă. Dacă îţi spune, în schimb, „te rog să faci”, situaţia se schimbă. Execuţi cu alt entuziasm. Şi lucrurile se întâmplă aşa nu numai în relaţiile profesionale ci şi în familie. Cuvântul "trebuie" poate crea mari probleme.

Doi soţi vin să ceară sfat la duhovnic: „Părinte ne certăm tot timpul. Nu suntem făcuţi unul pentru altul. Credem că ar fi mai bine dacă ne-am despărţi.”

Preotul le spuse: „ Nu vă grăbiţi! Mai aşteptaţi. Şi încercaţi să evitaţi următorul lucru, anume să cereţi celuilalt ceva ca pe un drept. Cereţi-i-o ca pe o favoare.”

Soţii au pus sfatul în practică, "trebuie" a fost înlocuit cu "te rog" şi certurile s-au împuţinat.

Smerenia în faptă, nu doar în cuvinte

E uşor să te învinovăţeşti singur, dar e greu să accepţi învinuirile altora. Poţi spune de unul singur: "Sunt vrednic de plâns, sunt cel mai păcătos, cel mai rău dintre toţi", dar să nu poţi suporta un cuvânt de la altul.

Vezi, şi când cineva cade singur şi se loveşte, poate că îl doare, dar nu dă multă importanţă. Sau când îl loveşte unul pe care-l iubeşte spune: "Ei, nu contează", dar dacă îl împinge puţin unul pe care nu-l agreează, atunci să vezi!...

Va începe să ţipe, să se prefacă că-l doare, că nu poate păşi...

Pildă de o falsă smerenie

Vrând să îi dea unei maici o pildă despre falsa smerenie, Părintele Paisie i-a relatat următoarea întâmplare: Unul reparase odată o biserică în Epir şi singur spunea despre sine că nu a făcut nimic deosebit. Dar când i-am spus: „Nu e chiar nimic. Ceva tot ai făcut”, ştiţi cum s-a mâniat? „Tu ai fi reparat mai bine biserica?”, m-a întrebat atunci. Eu mă pricep la construcţii, nu sunt tâmplar ca tine! Tatăl meu a avut firmă de construcţii”.

E uşor să te arăţi smerit, dar aceasta nu înseamnă că în realitate ai smerenie. Ai smerenie adevărată când te smereşte celălalt iar tu primeşti, căci adevărata smerenie este cea în faptă, nu cea în cuvinte.

Etica creștină și milostivirea în cuvintele Papei Francisc

Spuneau rabinii că Dumnezeu are o capacitate pe

care noi oamenii nu o avem: cea de a uita păcatele pe care le comitem, să le uităm pentru că sunt șterse și, de aceea, considerate ca și cum nu ar fi fost făcute niciodată. Noi putem ierta, dar nu putem uita; Dumnezeu în schimb, atunci când iartă păcatele, le uită. Stă de aceea în tradiția, atât cea ebraică cât și cea creștină, a proclama că milostivirea lui Dumnezeu este infinită, că Dumnezeu condamnă păcatul, răul comis, dar nu vrea nici moartea, nici condamnarea păcătosului. Și Isus din Nazaret – după textul evanghelic pe care acum îl găsim în cap. 8 al evangheliei după Ioan, dar care, în Biserica din antichitate a făcut eforturi să găsească un loc cert și documentat, din cauza mesajului scandalos pe care-l conținea – în fața unei femei surprinse în flagrant adulter a spus: „femeie, nimeni nu te-a condamnat? Nici eu nu te condamn! Mergi și nu mai păcătui! (In 8, 10-11). Tocmai fidel acestei „vești bunw” că Papa Ioan al XIII-lea, în Enciclica Pacem in terris, acum cincizeci de ani afirma că nu trebuie „niciodată confundată greșeala cu cel ce a greșit” și că „cel ce greșește rămâne totdeauna și înainte de toate o ființă umană și păstrează, în orice caz, demnitatea lui de persoană” și, în consecință, trebuie tratat cu milă și compasiune.

De când și-a asumat ministerul petrin, papa Francisc proclamă vestea cea bună prin excelență, evanghelia care este foarte simplă: Dumnezeu este iubire universală infinită, iubirea lui nu necesită a fi meritată, milostivirea lui vrea să ajungă la toți oamenii, cu toții păcătoși, adică responsabili de o viață și o lucrare rea. De ce acest mesaj al papei Francisc surprinde, scandalizează, tulbură și intrigă? Trebuie să recunoaștem: pentru că avem în spate decenii de instansigență catolică și, în ultimele timpuri, o ridicare a tonului și o multiplicare a vocilor în Biserică, pline de severitate, exigente, îndreptate spre un minister de condamnare care părea că absoarbe în sine tot mesajul creștin. De fapt, nu există nici o schimbare substanțială în magisterul papal: Ioan Paul al II-lea a exaltat milostivirea într-o enciclică, ba chiar a instituit o „duminică a Milostivirii”, iar Benedict al XVI-lea a pus totdeauna în centrul predicării sale această iubire-milostivire , care este ultima definiție a Dumnezeului narat de Isus Cristos. 

Dacă Isus a spus femeii adultere „nici eu nu te condamn”, papa Francisc nu poate spune altceva în fața unui om, a unei femei care sunt pcăătoși ca toți ceilalți: fiecare dintre noi, dacă este onest, poate cel mult să spună că a comis păcate diferite, dar nu că este fără păcat. „Cine sunt eu ca să-l judec?”, a spus papa interogat fiind cu privire la cel care are o orientare homosexuală și poate și comportamente care, pentru Biserică, rămân păcate. A spus bine, a spus ceea ce trebuie să spună un creștin care știe că trimită la Dumnezeu pentru judecată. Biserica, și de aceea miniștrii ei, pot și trebuie să discearnă ceea ce este rău, să-l denunțe, să pună în gardă față de rău, dar nu-l pot judeca pe cel care comite răul. Statul emite o judecată asupra a ceea este delictuos ținând cont de legea lui și aplică și o pedeapsă celui vinovat, dar un simplu creștin, și nici măcar papa, nu pot face acest lucru: judecata o lasă lui Dumnezeu. Acesta nu este buonism, lene, nu este încețoșare a exigentei etici creștine, nu este o alergare după mode sau poziții lumești: aceasta înseamnă numai a face să strălucească adevărul evanghelic fără ca ea să orbească pe cel care vrea să o caute. 

În acest sens, papa mi se pare că invită la o lectură necesară și urgentă în Biserica de astăzi: în voga „toleranței zero” – expresie necreștină” – uneori nu mai suntem capabili să facem distincție între cee ce este rău după Biserică, adică păcatele ,și ceea ce este rău după legile statului, adică delictele. Atunci când există o nelegiuire, pentru creștin ca pentru oricare altul supus legilor unui stat, justiția trebuie să intervină și să-și exercite puterea ei de condamnare, dar în ceea ce este numai contradicție a legii lui Dumnezeu și nu este delict pentru stat, în spațiul eclezial este prevăzută spovada, recunoașterea culpei, cererea de iertare din partea lui Dumnezeu, care totdeauna dă această iertare. Numai fiecare creștin, totdeauna păcătos, poate spune, după cuvintele Avvei Anton, părintele deșertului: „Eu, azi, încep din nou!”.

Pentru oricine care conduce o Biserică sau o comunitate, nu este ușor să umble pe vârful lamei: a proclama cu vreme și fără vreme, a reaminti cu forță ceea ce este bine și a denunța ceea ce este rău, dar a continua să exercite milostivirea față de cel care, ispitit, sucombă și face răul. Oricine guvernează în Biserică, deci și papa, trebuie să fie neclintit în credință și în doctrină, dar cu inima plină de milostivirea plăsmuită de Dumnezeu: Dumnezeul care lasă nouăzeci și nouă de oi în țarc și pleacă în căutarea oii pierdute, Dumnezeu care așteaptă fiul care s-a îndepărtat și face sărbătoare pentru el, decât pentru celălalt care nu ajusese curajul niciodată să plece, Dumnezeul care, pe cruce, în Isus, iartă pe cei care îl răstignesc și îl disprețuiesc. Acest mesaj este dintotdeauna scandalos pentru oamenii pioși și rleigioși, este nebunie pentru intelectualii care se încred în gândirea lor, dar acesta nu este creștinism. Petru Venerabilul, abatele din Cluny, din secolul al XII-lea, după mulți ani de conducere a mănăstirii a lăsat scris: „Prefer să merg în infern pentru a fi exercitat prea mult milostivirea decât să merg datorită intransigenței”.

 Deci, ce anume este cu adevărat grav în viața unui creștin? Este grav a-i judeca pe alții cu intransigență, este grav și ipocrit a condamna cu forță și severitate pe alții pentru că comit acte pe care deseori cei care le condamnă le comit și ei, este grav a ne obișnui că răul păcatului, pentru că rămâne adevărat că „cine nu trăiește după cum gândește, sfârșește prin a gândi cum s-a obișnuit să trăiască”. Este și mai grav dacă unele comportamente păcătoase devin mijloace de șantaj, de putere, de complicitate, până la a conduce bătălii comune împotriva „altora”, simțiți ca fiind dușmani. 

 Să-mi fie permis să mărturisesc că cei ca mine, ca mulți călugări, dedică mare parte din timp ascultării altora, dacă îl ascultă cu adevărat pe Dumnezeu, își dau seama de responsabilitatea iubirii lui Dumnezeu care nu trebuie niciodată să fie meritată , responsabilitatea de a fi milostivi așa cum este Tatăl care este în ceruri cu ei. Cine nu judecă nu va fi judecat, cine este îndurător, va primi îndurare: acestea sunt cuvintele lui Isus, nu ale papei. Tocmai în această înțelegere a evangheliei că Papa Francisc a spus episcopatului brazilian: „este nevoie de o Biserică capabilă să redescopere sânul matern al milostivirii. Fără milostivire nu este posibil să ne inserăm într-o lume de „răniți”, care au nevoie de înțelegere, de iertare, de iubire”.     

Autor: Enzo Bianchi

Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, Doamne!

Avva Arsenie era un singuratic. Se retrăsese din lumea slavei şi a prestigiului în adâncul pustiei. Trăia în renunţare. Prăpastia dintre viaţa pe care a dus-o la Roma şi cea pe care o ducea în pustie era uriaşă. De la pământ, la cer. Cu toate acestea, în momentele în care era puternic ispitit îl auzim dispreţuind tot ce a făcut până atunci: Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, Doamne!. E legitimă în acest context întrebarea: Oare chiar nimic bun să nu fi făcut avva Arsenie înaintea lui Dumnezeu?

Privind lucrurile strict obiectiv şi exterior, nu putem nicidecum să-i dăm dreptate. Seria de renunţări care au urmat cuvântului primit de la Dumnezeu (fugi, taci, linişteşte-te!) îl contrazice. La fel cum, strict obiectiv, nici Sfântul Pavel nu are dreptate când spune despre sine că este cel dintâi dintre păcătoşi (I Tim. 1, 15). Şi totuşi… Viaţa în general şi viaţa duhovnicească în special nu pot fi judecate după criterii obiective. Duhul nu poate fi încadrat în limitele strâmte ale unor reglementări.

Contextul în care spune avva Agathon cuvintele pe care le-am citat mai devreme este foarte important. Pustnicul era atunci chinuit de draci în chilia lui. O situaţie similară vom găsi, multe secole mai târziu, la Sfântul Siluan Athonitul, care la fel era cumplit chinuit de demoni. Într-un astfel de moment, Siluan primeşte de la Dumnezeu cuvântul: Cei mândri pururea sunt chinuiţi de draci! În 1500 de ani câţi s-au scurs de la avva Arsenie şi până la Sfântul Siluan nu s-a schimbat nimic fundamental la nivelul duhului, iar cea mai de seamă virtute pe care o caută creştinii este smerenia. Cuvântul pe care îl primeşte ascetul athonit este un îndemn la smerenie. Avva Arsenie pune în practică în mod natural acest cuvânt, desconsiderând tot ce până în acel moment poate că supraevaluase: faptele dreptăţii sale. Pentru ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu, fiecare om trebuie să lase la o parte tot ce l-ar putea împiedica să fie el însuşi. Trebuie să se golească de tot. O astfel de golire, radicală, face şi Sfântul Arsenie, atunci când înaintea lui Dumnezeu se leapădă de toate ale sale.

Kenoza aceasta, smerenia sa nu se găsesc la capătul drumului. E de-abia începutul. Şi nu orice fel de început, ci am putea spune un început continuu. Ca întreaga viaţă duhovnicească. Asta face Sfântul Arsenie. Se leapădă de tot şi o ia de la capăt, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Gestul acesta al avvei Arsenie nu este singular. Îl vom găsi mai apoi şi la Sfântul Sisoe cel Mare, care cere lui Dumnezeu, pe patul de moarte fiind, timp pentru pocăinţă şi început bun.

În mod paradoxal, seria continuă a începuturilor nu este echivalentul stagnării. De altfel, stagnarea se află în proximitatea căderii, avertizează Apostolul Pavel: "Cel ce stă, să ia aminte să nu cadă" (I Cor 10, 12). Fiecare început reprezintă înnoirea efortului foarte personal de unire cu Dumnezeu. Iar viaţa în Duh nu este altceva decât reluarea continuă, pe baza experienţei anterioare, a traseului lăuntric către Dumnezeu. Un drum pe care fiecare dintre sfinţi l-a parcurs într-un mod unic, personal şi irepetabil.

Reînnoirea despre care vorbim are în centru rugăciunea. Strădania, adică, de a sta neîncetat alipiţi de Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor avvei Arsenie: Dumnezeule, nu mă părăsi! Nimic bun nu am făcut înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta, să pun început bun.

 

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Despre lume cu simplitate: Singură smerenia

Avva Antonie a fost un monah curajos şi curios. Ajuns la o mare înălţime duhovnicească, încearcă să înţeleagă rosturile intime ale lumii şi ale vieţii. Uneori, în avântul său, este tentat să depăşească graniţele trasate oamenilor. Vrea să arunce o privire dincolo. Când curiozitatea este goală sau când sunt transgresate anumite limite invizibile, Sfântului Antonie i se aduce aminte de condiţia lui mărginită. Acesta este cazul apoftegmei a 2-a, din seria dedicată lui, în care îl găsim pe Antonie "căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu". Glasul Domnului îl atenţionează: "Antonie, ia aminte la tine. Că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu, şi nu-ţi este ţie de folos a le şti." Nu aceeaşi este situaţia când monahul egiptean iscodeşte lucruri a căror cunoaştere poate avea semnificaţie practică pentru viaţa ascetică. Aşa se întâmplă atunci când, din descoperire dumnezeiască, Antonie vede mrejele diavolului întinse pe pământ, adică mulţimea tentaţiilor şi a ispitelor pe care le are omul de înfruntat de-a lungul itinerarului său terestru. Iar puzderia încercărilor este copleşitoare. Zdrobit de această descoperire, Antonie caută suspinând o soluţie. De această dată, răspunsul nu se mai lasă aşteptat. Un glas îi spune, simplu, un singur cuvânt: smerenia (Antonie 7). La multitudinea şi diversitatea ispitelor, singură smerenia se poate opune. Felurimea ispitelor şi dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit.

Cuvântul pe care avva Antonie îl primeşte este scurt, concis, esenţializat. În definitiv, viaţa ascetică s-ar putea reduce pe un anume plan la dobândirea smereniei. E de remarcat maniera pozitivă adoptată de avva Antonie. Accentul cade totdeauna pe virtutea care trebuie dobândită, şi nu pe patimile şi scăderile de înfruntat. Există o semnificativă deosebire de nuanţă între a te concentra pe lupta împotriva mândriei, pe de o parte, şi a căuta dobândirea smereniei, pe de altă parte. Asta pentru că lupta împotriva mândriei poate deveni unilaterală şi nu te va duce automat în universul imens al smereniei, căci smerenia este calitativ altceva decât simplu inversul mândriei. Concentrarea răspunsului pe care Sfântul Antonie îl primeşte arată foarte bine cum virtutea indicată, smerenia, adună în sine toate virtuţile. Într-o organizare scolastică a păcatelor se spune cu temei că mândria este un păcat de căpetenie, pentru că generează o suită de alte păcate. Gândind în aceeaşi logică, putem spune despre smerenie că este mai mult decât o virtute de căpetenie, pentru că nu doar că este punctul de plecare pentru alte virtuţi, ci ea însăşi înglobează în sine, atunci când este autentică, întreaga viaţă. Şi tocmai pentru complexitatea imensă a smereniei ea este atât de greu de definit. Orice încercare de a o cuprinde în limitele înguste ale unei explicitări nu face decât să o mărginească şi să o golească de conţinut. De aceea soluţia este doar afirmarea smereniei ca ideal realizabil, asemenea glasului care a vestit avvei Antonie, rămânând să cerem lui Dumnezeu să ne desluşească El modalităţile concrete de trăire a ei.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare

Se ştie că una dintre zilele de peste an care strâng cei mai mulţi credincioşi este Miercurea Cenuşii. Deşi nu este o zi de sărbătoare obligatorie, mulţi oameni nu ar lăsa să treacă această zi fără să ajungă la biserică pentru a fi marcaţi pe frunte cu semnul crucii cu cenuşă. Chiar şi oamenii care vin rar la Biserică peste an fac efortul de a veni în Miercurea Cenuşii. Cum a devenit această practică o parte atât de importantă pentru atât de mulţi credincioşi? Cine a venit cu ideea acestui ritual destul de ciudat? Cum explicăm popularitatea murdăririi frunţii noastre cu cenuşă, pentru ca apoi să mergem toată ziua cu murdărie pe faţă? Cei care nu cunosc acest obicei al nostru ne arată spre frunte spunându-ne că ne-am murdărit, aşteptându-se ca noi să ne spălăm imediat, dar mulţi catolici poartă acea cenuşă întreaga zi.

Cenuşa pe frunte - un obicei cu rădăcini biblice

Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: “Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ieremia 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: “Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: “Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9,3).

Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. “Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: “Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Iudita 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: “Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Macabei 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: “Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Matei 11,21; Luca 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii

În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie.

Ordinul Penitenţilor

Se pare astfel că folosirea cenuşii la începutul Postului Mare este o extindere a folosirii cenuşii la cei care intrau în Ordinul Penitenţilor. Această practică a caracterizat celebrarea Sacramentului Spovezii de-a lungul celei mai mari părţi a primului mileniu din istoria Bisericii. Cei care comiseseră păcate grave şi le mărturiseau Episcopului sau reprezentantului său şi primeau o penitenţă care trebuia îndeplinită într-o perioadă de timp. După încheierea penitenţei, aceste persoane erau reconciliate de către Episcop printr-o rugăciune de iertare ce se făcea în mijlocul comunităţii.

În perioada în care trebuiau să îşi îndeplinească penitenţele, penitenţii aveau adesea locuri speciale în biserică şi purtau haine specifice, care indicau statutul lor. Asemenea catecumenilor care se pregăteau pentru Botez, şi ei erau adesea scoşi din biserică după Liturghia cuvântului. Acest întreg proces semăna cu itinerariul de convertire al catecumenilor, deoarece Biserica vedea căderea în păcate grave după Botez ca un semn al faptului că persoana în cauză nu se convertise cu adevărat. Penitenţa era o a doua încercare de încurajare a acelei convertiri. De fapt Părinţii Bisericii primare numeau Spovada ca “al doilea Botez”.

Postul s-a dezvoltat în Biserică pe măsură ce întreaga comunitate se ruga şi postea pentru catecumenii care se pregăteau pentru Botez. În acelaşi timp, acei membri ai comunităţii care erau deja botezaţi se pregăteau să îşi înnoiască la Paşti promisiunile de la Botez, alăturându-se astfel catecumenilor în căutarea aprofundării propriei convertiri. Era natural deci ca Ordinul Penitenţilor să se concentreze pe Postul Mare, Spovada fiind adesea celebrată în Joia Mare, pentru ca cei tocmai reconciliaţi cu Dumnezeu să poată să ia parte la liturgiile Triduumului. Cu Postul Mare ca o perioadă în mod evident centrată pe Botez, Spovada şi-a găsit de asemenea un loc aici.

Schimbarea înţelegerii Postului Mare

Cu dispariţia catecumenatului din viaţa Bisericii, modul în care oamenii au înţeles perioada Postului Mare s-a schimbat. În Evul Mediu, accentul nu mai era atât de evident pus pe Botez. În schimb se sublinia foarte mult patima şi moartea lui Cristos. Arta medievală a reflectat această centrare tot mai mare pe suferinţele Mântuitorului; la fel şi pietatea populară. Postul Mare a devenit un timp de recunoaştere a propriei noastre vine pentru păcatele ce au condus la patima şi moartea lui Cristos. Pocăinţa era astfel văzută ca o cale de evitare a pedepsei pentru păcat mai mult decât ca o cale de înnoire a angajamentelor baptismale.

Dispariţia treptată a Ordinului Penitenţilor a făcut ca în timp folosirea cenuşii să nu mai aibă legătură cu contextul originar. Accentul pus pe penitenţa personală şi pe Sacramentul Spovezii a continuat în Postul Mare, dar legătura cu Botezul nu mai era evidentă pentru majoritatea credincioşilor. Aceasta se reflectă în formula care a ajuns să fie asociată cu impunerea cenuşii: “Aminteşte-ţi că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!” Acest text evidenţiază mortalitatea noastră, fiind un îndemn la a lua în serios chemarea la pocăinţă, fără să se întrevadă prea mult vreo semnificaţie baptismală. Această subliniere a mortalităţi este în ton cu experienţa de viaţă din Evul Mediu, când ameninţarea cu moartea era mereu prezentă. Mulţi oameni mureau de foarte tineri, iar diferitele molime făceau moartea şi mai răspândită.

Miercurea Cenuşii după Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II (1962-65) a invitat la o înnoire a Postului Mare, prin redescoperirea străvechiului său caracter baptismal. Această redescoperire a fost în mod special promovată de refacerea catecumenatului cerut de Ritualul Iniţierii Creştine a Adulţilor (1972). Pe măsură ce catolicii interacţionau tot mai mult cu catecumenii în etapa finală a pregătirii lor pentru Botez, ei au început să înţeleagă Postul Mare ca o perioadă de pregătire baptismală şi de înnoire baptismală.

Dat fiind că Miercurea Cenuşii marchează începutul Postului Mare, este evident că şi pentru această zi a început redescoperirea dimensiunii baptismale. O aluzie ne-o dă a doua formulă ce se spune la impunerea cenuşii: “Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”. Deşi nu se menţionează explicit Botezul, această formulă ne aminteşte de promisiunile făcute la Botez, de a respinge păcatul şi de a ne mărturisi credinţa. Este o chemare clară la convertire, la acea mişcare de îndepărtare de păcat şi de apropiere de Cristos, pe care trebuie să o facem în mod repetat de-a lungul vieţilor noastre.

La început de Post Mare, Miercurea Cenuşii ne cheamă la un itinerar de convertire ce marchează toată această perioadă. În timp ce catecumenii intră în ultima etapă a pregătirii lor pentru Sacramentele pascale, noi suntem chemaţi să mergem alături de ei, pentru ca să fim pregătiţi să ne înnoim promisiunile baptismale la sosirea Paştilor.

Lecturile pentru Miercurea Cenuşii

Lecturile din Miercurea Cenuşii subliniază această chemare la convertire. Prima lectură din profetul Ioel este o chemare la întoarcerea la Domnul “cu post, cu plâns şi cu tânguire”. Ioel ne aminteşte că Dumnezeu este “milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră”, invitându-ne astfel să fim încrezători în iubirea lui Dumnezeu în timp ce căutăm să ne înnoim viaţa cu Dumnezeu. Este important să observăm faptul că Ioel nu cheamă doar la convertirea personală. Apelul său este unul către tot poporul, aşadar el spune: “Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân!” Intrând în acest timp de înnoire, noi ne unim cu întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că cu toţii avem nevoie de o continuă convertire şi suntem chemaţi să ne susţinem unii pe alţii pe acest drum. Imitându-i pe cei care se alăturau Ordinului Penitenţilor în trecut, noi toţi devenim o comunitate de penitenţi ce caută să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin pocăinţă şi înnoire.

Cu un ton diferit, dar nu mai puţin imperativ, Sf. Paul ne imploră în a doua lectură: “împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” “Acum”, insistă el, “este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. Timpul întoarcerii la Domnul este deci acum, în acest timp sfânt, chiar în această zi. Cât priveşte Evanghelia din Miercurea Cenuşii, ea ne dă sfaturi despre cum să acţionăm în timpul Postului Mare. Isus vorbeşte despre principalele trei discipline pentru această perioadă: pomana, rugăciunea şi postul. Toate aceste activităţi spirituale, ne învaţă Isus, trebuie să fie făcute fără dorinţa de a primi recunoaştere din partea altora. Ideea nu este că trebuie să ne rugăm doar singuri, nu şi în comunitate, de exemplu, ci că nu trebuie să ne rugăm pentru ca alţii să spună cât de sfinţi suntem. Acelaşi lucru se aplică şi postului şi operelor de caritate; ele nu trebuie să fie ascunse ci trebuie făcute din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, nu pentru a fi văzuţi de ceilalţi.

Există desigur o anumită ironie în folosirea acestei Evanghelii, care ne spune să ne spălăm feţele ca să nu arătăm oamenilor că postim, tocmai în ziua în care noi umblăm cu cenuşă pe frunte. Avem în fapt o nouă ocazie de a face ceea ce ne spune Isus: să nu participă la ritualuri religioase doar de ochii lumii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi înnoirea.

De la cenuşă la izvor

Chemarea la convertirea continuă reflectată în aceste lecturi este şi mesajul cenuşii. Noi parcurgem Postul Mare de la cenuşă la izvorul baptismal. Ne “murdărim” feţele în Miercurea Cenuşii şi suntem curăţaţi în apele izvorului. Mai profund, îmbrăţişăm nevoia de a muri faţă de păcat şi egoism la începutul Postului Mare pentru ca să putem ajunge la viaţa deplină în Cel Înviat la Paşti. Când primim cenuşa pe frunte ni se aminteşte cine suntem. Ne amintim că suntem făpturi pământeşti (“Aminteşte-ţi că din ţărână eşti”). Ne amintim că suntem fiinţe muritoare (“şi în ţărână te vei întoarce”). Ne amintim că suntem botezaţi. Ne amintim că suntem pelerini într-un itinerar al convertirii (“Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”). Ne amintim că suntem membre ale Trupului lui Cristos (şi “murdăria” de pe frunţile noastre va proclama această identitate şi altora).

Înnoirea conştientizării a cine suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu reprezintă inima întregii experienţe a Postului Mare. Este atât de uşor să uităm, şi astfel cădem în obiceiuri păcătoase, în moduri de gândire şi de trai care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. În această privinţă suntem asemenea ninivitenilor din istoria lui Iona. Ticăloşia lor a fost cea care l-a făcut pe Dumnezeu să îl trimită pe Iona să le predice. Iona s-a opus acelei misiuni şi s-a trezit în ape adânci. Salvat de un peşte mare, Iona a ascultat ce i-a cerut Dumnezeu şi a predicat în Ninive. Predicarea sa a ajuns la urechi şi inimi deschise, după cum dovedeşte faptul că într-o singură zi a convertit întreaga cetate.

De la începutul Postului, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la convertire. Dacă ne deschidem urechile şi inimile spre acest cuvânt vom fi asemenea ninivitenilor nu doar în păcătoşenia lor ci şi în întoarcerea lor la Dumnezeu. Acesta este, spus pe scurt, scopul Miercurii Cenuşii!

Autor: Lawrence E. Mick
Traducere: Radu Capan
Sursa: AmericanCatholic.org

Golire de lume şi gustare din preaplinul harului: Vederea luminii necreate

Deşi sunt cuvintele unei teologii înalte, care depăşesc poate capacitatea multora dintre noi de a le înţelege, în articolul de faţă voi creiona un aspect important al teologiei ortodoxe, încercând să surprind elemente importante ale experienţei isihaste: omul înaintat duhovniceşte se depăşeşte pe sine şi devine organ al harului. Golindu-se de înţelesurile lumii, el nu le leapădă, ci aleargă către întâlnirea cu Dumnezeu, care e scopul vieţii de osteneli duhovniceşti.

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre vederea luminii necreate ca despre o experienţă care presupune participare la preaplinul vieţii dumnezeieşti. Omul curăţit de patimi, cu mintea trează, îşi depăşeşte cele ale firii, fără să le anuleze, şi golindu-se atât de înţelesurile pătimaşe ale lumii, cât şi de noimele bune ale creaţiei, intră în adâncul unui prea-plin care nu este golire, ci împărtăşire negrăită de har. Nu golirea este substanţa acestei uniri, după cum nici efortul personal nu e cauza imediată a experienţei, ci ambele, şi golirea, şi efortul personal, sunt împlinite de lucrarea personală a lui Dumnezeu. Căutând să se cunoască pe sine, omul devine tot mai transparent harului, şi în acest proces de dezgolire, el devine întreg părtaş al luminii. Depăşirea înţelesurilor lumii nu înseamnă anularea rolului pozitiv al multor dintre aceste înţelesuri: poruncile, legea duhovnicească, slujbele, cântarea, icoana, vor face parte şi mai departe din arsenalul folosit în războiul duhovnicesc. Omul intră însă într-o altă dimensiune, care nu mai e aceea a cunoaşterii, a vederii în ghicitură, ci gustă arvuna Împărăţiei într-un chip mai nemijlocit, mai plin de realismul îndumnezeirii. Spune Sfântul Grigorie Palama, citându-l pe Sfântul Dionisie: ""O astfel de unire a celor îndumnezeiţi cu lumina cea de sus se produce când încetează orice lucrare/activitate intelectuală". Ea nu este produsul unei cauze sau a unei analogii, căci acestea depind de activitatea intelectuală, ci este rezultatul unei goliri, nefiind însă golire". Încetarea oricărei activităţi intelectuale presupune aşadar nu anularea acestei capacităţi determinante a fiinţei omeneşti, ci punerea ei la dispoziţia harului. Omul se goleşte pe sine, însă această golire nu e nicidecum cauza unirii cu lumina. Dacă aşa ar fi, omul ar putea dispune oricând de instrumentul determinării relaţiei cu Dumnezeu, ceea ce ar împinge la un mecanicism al relaţiei: "Ea nu este produsul unei cauze sau a unei analogii, căci acestea depind de activitatea intelectuală, ci este rezultatul unei goliri, nefiind însă golire. Căci dacă ar fi doar golire, ar depinde de noi, iar aceasta este doctrina mesalienilor. Ei spun: "Urcăm când vrem către tainele negrăite ale lui Dumnezeu", după cum şi Sfântul Isaac aminteşte despre ei. Contemplaţia nu este deci numai golire şi negaţie sau apofază, ci unire şi îndumnezeire, care survine după golirea de toate întipăririle din minte care vin de la cele de jos".

Libertatea Duhului şi efortul omului

Omul se goleşte pe sine şi, aşa cum aminteam mai sus, golirea nu e decât o parte a procesului de întâlnire cu harul dumnezeiesc, şi nicidecum cauza sau declanşatorul acestei întâlniri. "Duhul suflă unde vrea", şi omul nu poate închide în capcanele determinismului această libertate a lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama atrage atenţia asupra unui aspect fundamental al vieţii isihaste: "Unirea survine în chip tainic şi de negrăit, prin harul lui Dumnezeu; sau mai degrabă survine după încetarea oricărei activităţi intelectuale, care este mai mult decât o golire. Căci golirea este doar un semn al acestei încetări. De aceea fiecare credincios trebuie să pună hotar între Dumnezeu şi orice creatură". A pune hotar între cele ce ţin de lumea creată, inclusiv între eforturile ascetice şi lucrarea liberă a lui Dumnezeu, este esenţial pentru înţelegerea întregului discurs al Sfântului Grigorie. Omul pregăteşte terenul pentru primirea harului prin lupta cu patimile, prin curăţia minţii, prin rugăciune şi osteneli duhovniceşti. Toate acestea însă, luate în sine, absolutizate chiar, nu pot depăşi graniţa unor acte care ţin de domeniul creatului. Harul necreat, total deosebit de planul creat, oferă omului, pe baza ostenelilor sale, deschiderea către o înţelegere neînţeleasă, mai presus de înţelegere, a lucrării lui Dumnezeu. Omul se goleşte pe sine, umplându-se de lucrarea harului. Antinomia acestor mişcări scoate în evidenţă complementaritatea lor. În acest sens, Sfântul Grigorie face o precizare importantă:

"Încetarea oricărei activităţi intelectuale şi unirea cu lumina cea de sus, care urmează acestei încetări, este ceva ce ţine de experienţă, şi are ca scop îndumnezeirea; este ceva care aparţine doar celor care şi-au curăţit inima şi au primit harul". Nu este o golire negativă, care să nege valoarea intrinsecă a lucrurilor depăşite. Valorile vieţii duhovniceşti rămân repere de nezdruncinat.

Omul, alăută a harului

Odată însă cu unirea pe treapta cea mai înaltă a contemplaţiei, omul nu mai vede, nu mai aude şi nu mai simte această unire cu cele ale firii create, ci Dumnezeu Însuşi Se face organ al vederii, al auzirii şi al unirii în om: "Apostolii au primit vederea cea adevărată pentru că au încetat cu totul să vadă, şi şi-au însuşit o simţire mai presus de fire pentru că au pătimit prin necunoaştere. Dar vom arăta mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu, că aceştia au şi văzut şi că organul vederii nu a fost nici simţirea, nici mintea", spune Sfântul Grigorie în "Triada întâi pentru apărarea isihaştilor". El precizează mai departe: "Acum vezi că în loc de minte, de ochi şi de urechi au dobândit pe Duhul cel mai presus de înţelegere, prin care văd, aud şi înţeleg? Căci dacă toată activitatea lor intelectuală e oprită, cum văd îngerii sau oamenii cei asemenea îngerilor pe Dumnezeu, dacă nu prin puterea Duhului? De aceea vederea lor nu e sensibilă, pentru că nu o primesc prin simţuri; nu e nici intelectuală, pentru că nu o găsesc prin raţionamente sau prin cunoaşterea care vine din ele, ci după încetarea a toată lucrarea intelectuală. Nu este nici produsul imaginaţiei, nici al gândirii/opiniei, nu este nici o părere, şi nici ca o concluzie rezultată în urma unor silogisme. Pe de altă parte, mintea o dobândeşte nu numai pe calea negaţiei; căci, după cuvântul Părinţilor, toată porunca dumnezeiască şi toată legea cea sfântă sunt hotărnicite pentru curăţirea inimii. Şi fiecare fel şi chip al rugăciunii sfârşeşte în rugăciunea cea curată, iar orice cuvânt/raţiune, când se înalţă de la cele de jos către Cel Care e transcendent şi separat de toate, se opreşte, fiind golit de toate cele ce sunt. De aceea e greşit a spune că dincolo de împlinirea poruncilor nu mai este nimic în afară de curăţirea inimii; este şi altceva, şi încă din belşug. Există/este arvuna celor făgăduite şi a bunătăţilor veacului ce va să vie, pe care o avem încă din veacul acesta, vizibilă şi de care ne bucurăm prin curăţia inimii".

Autor: R. Coresciuc

Sursa: www.ziarullumina.ro