Deşi sunt cuvintele unei teologii înalte, care depăşesc poate capacitatea
multora dintre noi de a le înţelege, în articolul de faţă voi creiona un aspect
important al teologiei ortodoxe, încercând să surprind elemente importante ale
experienţei isihaste: omul înaintat duhovniceşte se depăşeşte pe sine şi devine
organ al harului. Golindu-se de înţelesurile lumii, el nu le leapădă, ci aleargă
către întâlnirea cu Dumnezeu, care e scopul vieţii de osteneli duhovniceşti.
Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre vederea luminii
necreate ca despre o experienţă care presupune participare la preaplinul vieţii
dumnezeieşti. Omul curăţit de patimi, cu mintea trează, îşi depăşeşte cele ale
firii, fără să le anuleze, şi golindu-se atât de înţelesurile pătimaşe ale
lumii, cât şi de noimele bune ale creaţiei, intră în adâncul unui prea-plin care
nu este golire, ci împărtăşire negrăită de har. Nu golirea este substanţa
acestei uniri, după cum nici efortul personal nu e cauza imediată a experienţei,
ci ambele, şi golirea, şi efortul personal, sunt împlinite de lucrarea personală
a lui Dumnezeu. Căutând să se cunoască pe sine, omul devine tot mai transparent
harului, şi în acest proces de dezgolire, el devine întreg părtaş al luminii.
Depăşirea înţelesurilor lumii nu înseamnă anularea rolului pozitiv al multor
dintre aceste înţelesuri: poruncile, legea duhovnicească, slujbele, cântarea,
icoana, vor face parte şi mai departe din arsenalul folosit în războiul
duhovnicesc. Omul intră însă într-o altă dimensiune, care nu mai e aceea a
cunoaşterii, a vederii în ghicitură, ci gustă arvuna Împărăţiei într-un chip mai
nemijlocit, mai plin de realismul îndumnezeirii. Spune Sfântul Grigorie Palama,
citându-l pe Sfântul Dionisie: ""O astfel de unire a celor îndumnezeiţi cu
lumina cea de sus se produce când încetează orice lucrare/activitate
intelectuală". Ea nu este produsul unei cauze sau a unei analogii, căci acestea
depind de activitatea intelectuală, ci este rezultatul unei goliri, nefiind însă
golire". Încetarea oricărei activităţi intelectuale presupune aşadar nu anularea
acestei capacităţi determinante a fiinţei omeneşti, ci punerea ei la dispoziţia
harului. Omul se goleşte pe sine, însă această golire nu e nicidecum cauza
unirii cu lumina. Dacă aşa ar fi, omul ar putea dispune oricând de instrumentul
determinării relaţiei cu Dumnezeu, ceea ce ar împinge la un mecanicism al
relaţiei: "Ea nu este produsul unei cauze sau a unei analogii, căci acestea
depind de activitatea intelectuală, ci este rezultatul unei goliri, nefiind însă
golire. Căci dacă ar fi doar golire, ar depinde de noi, iar aceasta este
doctrina mesalienilor. Ei spun: "Urcăm când vrem către tainele negrăite ale lui
Dumnezeu", după cum şi Sfântul Isaac aminteşte despre ei. Contemplaţia nu este
deci numai golire şi negaţie sau apofază, ci unire şi îndumnezeire, care survine
după golirea de toate întipăririle din minte care vin de la cele de jos".
Libertatea Duhului şi efortul omului
Omul se goleşte pe sine şi, aşa cum aminteam mai sus, golirea
nu e decât o parte a procesului de întâlnire cu harul dumnezeiesc, şi nicidecum
cauza sau declanşatorul acestei întâlniri. "Duhul suflă unde vrea", şi omul nu
poate închide în capcanele determinismului această libertate a lui Dumnezeu.
Sfântul Grigorie Palama atrage atenţia asupra unui aspect fundamental al vieţii
isihaste: "Unirea survine în chip tainic şi de negrăit, prin harul lui Dumnezeu;
sau mai degrabă survine după încetarea oricărei activităţi intelectuale, care
este mai mult decât o golire. Căci golirea este doar un semn al acestei
încetări. De aceea fiecare credincios trebuie să pună hotar între Dumnezeu şi
orice creatură". A pune hotar între cele ce ţin de lumea creată, inclusiv între
eforturile ascetice şi lucrarea liberă a lui Dumnezeu, este esenţial pentru
înţelegerea întregului discurs al Sfântului Grigorie. Omul pregăteşte terenul
pentru primirea harului prin lupta cu patimile, prin curăţia minţii, prin
rugăciune şi osteneli duhovniceşti. Toate acestea însă, luate în sine,
absolutizate chiar, nu pot depăşi graniţa unor acte care ţin de domeniul
creatului. Harul necreat, total deosebit de planul creat, oferă omului, pe baza
ostenelilor sale, deschiderea către o înţelegere neînţeleasă, mai presus de
înţelegere, a lucrării lui Dumnezeu. Omul se goleşte pe sine, umplându-se de
lucrarea harului. Antinomia acestor mişcări scoate în evidenţă
complementaritatea lor. În acest sens, Sfântul Grigorie face o precizare
importantă:
"Încetarea oricărei activităţi intelectuale şi unirea cu lumina
cea de sus, care urmează acestei încetări, este ceva ce ţine de experienţă, şi
are ca scop îndumnezeirea; este ceva care aparţine doar celor care şi-au curăţit
inima şi au primit harul". Nu este o golire negativă, care să nege valoarea
intrinsecă a lucrurilor depăşite. Valorile vieţii duhovniceşti rămân repere de
nezdruncinat.
Omul, alăută a harului
Odată însă cu unirea pe treapta cea mai înaltă a contemplaţiei,
omul nu mai vede, nu mai aude şi nu mai simte această unire cu cele ale firii
create, ci Dumnezeu Însuşi Se face organ al vederii, al auzirii şi al unirii în
om: "Apostolii au primit vederea cea adevărată pentru că au încetat cu totul să
vadă, şi şi-au însuşit o simţire mai presus de fire pentru că au pătimit prin
necunoaştere. Dar vom arăta mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu, că aceştia au
şi văzut şi că organul vederii nu a fost nici simţirea, nici mintea", spune
Sfântul Grigorie în "Triada întâi pentru apărarea isihaştilor". El precizează
mai departe: "Acum vezi că în loc de minte, de ochi şi de urechi au dobândit pe
Duhul cel mai presus de înţelegere, prin care văd, aud şi înţeleg? Căci dacă
toată activitatea lor intelectuală e oprită, cum văd îngerii sau oamenii cei
asemenea îngerilor pe Dumnezeu, dacă nu prin puterea Duhului? De aceea vederea
lor nu e sensibilă, pentru că nu o primesc prin simţuri; nu e nici intelectuală,
pentru că nu o găsesc prin raţionamente sau prin cunoaşterea care vine din ele,
ci după încetarea a toată lucrarea intelectuală. Nu este nici produsul
imaginaţiei, nici al gândirii/opiniei, nu este nici o părere, şi nici ca o
concluzie rezultată în urma unor silogisme. Pe de altă parte, mintea o
dobândeşte nu numai pe calea negaţiei; căci, după cuvântul Părinţilor, toată
porunca dumnezeiască şi toată legea cea sfântă sunt hotărnicite pentru curăţirea
inimii. Şi fiecare fel şi chip al rugăciunii sfârşeşte în rugăciunea cea curată,
iar orice cuvânt/raţiune, când se înalţă de la cele de jos către Cel Care e
transcendent şi separat de toate, se opreşte, fiind golit de toate cele ce sunt.
De aceea e greşit a spune că dincolo de împlinirea poruncilor nu mai este nimic
în afară de curăţirea inimii; este şi altceva, şi încă din belşug. Există/este
arvuna celor făgăduite şi a bunătăţilor veacului ce va să vie, pe care o avem
încă din veacul acesta, vizibilă şi de care ne bucurăm prin curăţia inimii".
Autor: R. Coresciuc
Sursa: www.ziarullumina.ro
