duminică, 20 noiembrie 2011

Biserici, secte, erezii? Dialoguri fără prejudecăţi despre marile tradiţii creştine

Volumul de faţă cuprinde convorbiri cu teologi, filozofi şi istorici ai creştinismului aparţinând mai multor tradiţii creştine din România. Prefer termenul „tradiţie” celui de „confesiune”, dat fiind că el scoate în evidenţă caracteristicile pozitive care definesc o anumită zonă a creştinismului. Mai precis, „tradiţia” arată ce sunt în sine ortodoxia, romano-catolicismul, greco-catolicismul, biserica baptistă sau cea penticostală, în vreme ce „confesiunea” defineşte tradiţiile respective dintr-un unghi polemic, prin contrast reciproc, de multe ori prin devalorizarea sau chiar anihilarea „adversarelor”. Deşi trăiesc de sute de ani în acelaşi spaţiu geografic, deşi se intersectează adesea în peisajul public românesc, tradiţiile respective nu s-au învecinat decât rar, şi fragmentar, între copertele aceluiaşi volum. Recuperarea convivialităţii astfel ar putea fi numit primul obiectiv vizat de coautori.
Mai departe. Abia ieşită din marasmul ateismului comunist, societatea românească s-a văzut confruntată nu doar cu demonii descătuşaţi ai libertăţilor democratice (libertăţi care ascund ori anulează adesea adevărata libertate), ci şi cu demonii fundamentalismului agresiv de varii nuanţe. Ortodocşii refuză confruntarea directă, singura tămăduitoare, cu propriul lor trecut recent, cu miile de compromisuri ruşinoase, chiar murdare, preferând refugiul într-o aroganţă puerilă, grefată pe un naţionalism total necreştin, cu urmări negative pentru încă o generaţie de credincioşi. Romano-catolicii acceptă poziţia „de rangul doi”, în ierarhia religioasă românească, camuflând, timoraţi, anvergura şi profunzimea catolicismului occidental, revigorat patristic în urma Conciliului Vatican II. După o jumătate de secol de interdicţie, greco-catolicii continuă să fie mai departe ignoraţi ori dispreţuiţi de un stat român care continuă, şi în literă, şi în spirit, politica vechiului regim comunist. Statul român şi Biserica Ortodoxă Română fac front comun, din 1948 şi până acum, la sfârşitul anului 2011, împotriva Bisericii Greco-Catolice, faza de martiraj direct, „legal”, încheiată în decembrie 1989, continuând cu o fază de martiraj psihologic, „la foc mic”. Această atitudine, permanentă şi primitivă, a statului român şi a BOR a creat, în sânul greco-catolicilor, un adevărat „complex de victimizare”, lucru extrem de periculos pentru sănătatea lor spirituală.
Situaţia Bisericii Greco-Catolice reflectă, la o intensitate maximă, situaţia generală din societatea românească postcomunistă. Diferenţa dintre Ieri şi Azi, în România, se poate înţelege reflectând o clipă la diferenţa dintre un Martir şi o Victimă. Martirul a fost reperul moral, existenţial, religios al lui Ieri. Martirul a suferit injust în numele unei credinţe juste. Dar, mai presus de toate, Martirul este un Învingător (adesea termenul apare, în cuprinsul Apocalipsei, caracterizându-i pe martiri). Victima suferă de dragul suferinţei, sau din lipsa acelui grăunte de curaj care l-ar ajuta să-şi câştige libertatea. Victima nu poate fi niciodată un reper, un model pentru credincioşi sau pentru societate, pentru simplul şi evidentul motiv că un laş, un plângăreţ n-a fost şi nu poate deveni vreodată model. În fine, Victima este un Învins (cu majusculă). România de Ieri a avut un număr, mic, dar real, de martiri, care ar trebui luaţi ca puncte, vii, de redemaraj al istoriei. România de Azi numără milioane de „victime”, milioane de plângăreţi, care-şi cheltuiesc energiile şi viaţa lamentându-se, care preferă de o mie de ori oftatul patetic, sau pur şi simplu resemnat, efortului consistent şi reparatoriu.
Bisericile baptiste şi cele penticostale sunt o părticică din America transferată în spaţiul carpato-dunărean. Asta nu înseamnă că, dacă vrei să devii un autentic american, ori să te înfrupţi din faimosul American way of life, trebuie să intri neapărat într-o comunitate baptistă sau penticostală. Se poate trăi americăneşte şi rămânând ortodox, greco sau romano-catolic. Dar, faptul că există o legătură puternică între baptism, penticostalism, pe de o parte, şi Statele Unite ale Americii, pe de altă parte, ar trebui să ne stimuleze un comportament social (şi privat) coerent. Am denunţat, în mai multe rânduri, şi de mulţi ani, atitudinea contradictorie, ca să nu spun de-a dreptul schizofrenă, a majorităţii românilor faţă de cei doi termeni ai „ecuaţiei”. Dacă, în ochii majorităţii românilor, „americanii” reprezintă tot ce are lumea de azi mai împlinit, mai vrednic de preţuire şi de râvnire, dimpotrivă, baptiştii şi penticostalii sunt înfieraţi ca eretici normativi, a căror damnare nu poate fi pusă nici măcar o clipă la îndoială. Să nu ne deranjeze oare faptul că, după cele mai fiabile statistici, un american din cinci aparţine unei biserici baptiste şi că tot în SUA trăieşte cel mai important număr de penticostali de pe planetă?
Mirările de mai sus ne-au călăuzit permanent, pe Otniel Vereş şi pe mine însumi, în alcătuirea interviurilor din volum. Practic, noi am dorit să prezentăm o istorie vie a diverselor tradiţii creştine din România prin ochii unor specialişti, reprezentanţi avizaţi ai acestor tradiţii, care le cunosc din interior, dar care nu-şi transformă opţiunea personală în discurs triumfalist-electoral. Nimeni dintre cei intervievaţi nu-şi propune altceva decât să informeze publicul larg asupra unor aspecte istorice sau teologice mai puţin cunoscute, ori să lămurească unele aspecte controversate. De asemenea, cititorul va percepe cu uşurinţă, la aproape toţi protagoniştii, o atitudine echilibrat-critică nu faţă de armătura dogmatică a propriilor tradiţii, cât faţă de perversiunile sau „accidentele” de parcurs survenite în trecut sau în prezent.
De asemenea, sperăm ca, şi prin acest volum, să impunem în peisajul românesc o „garnitură” credibilă de teologi, filozofi, istorici ai creştinismului sau istorici pur şi simplu. Fireşte, cei prezentaţi aici constituie doar un nucleu, care oricând poate fi lărgit. Dar orice lucru trebuie să aibă un început, iar orice început trebuie să-şi impună o limită. Cine ştie, cu timpul, poate că acest volum va fi continuat cu altele, pe tematici complementare. Deocamdată, înainte de a vă lăsa în compania oaspeţilor noştri, ţin să-i mulţumesc prietenului Otniel Vereş pentru exemplara sa colaborare, precum şi doamnei Silvia Colfescu, directoarea editurii Vremea, pentru disponibilitate şi profesionalism. Cea mai mare parte a dialogurilor au apărut, integral sau fragmentar, în revista electronică Oglindanet (www.oglindanet.ro), iar volumul se înscrie în programul Asociaţiei Culturale Oglindanet. Mulţumesc Adrianei Sopota, prim-vicepreşedintele Asociaţiei, şi Cristinei Tudosie, secretarul Asociaţiei, pentru sprijinul lor decisiv şi dezinteresat.

Biserica şi societatea: Responsabilităţi teologice în faţa presiunilor secularizării

Una dintre problemele majore cu care se confruntă creştinismul în general este determinată de presiunea din ce în ce mai evidentă a secularizării şi de nevoia de a structura atitudinea Bisericii în dialogul ei cu lumea pe conştiinţa ei dogmatică (biblică şi patristică).

Secularizarea este curentul conform căruia valorile sociale şi individuale există prin ele însele, declarându-se autonome în faţa spaţiului metafizic al gândirii religioase. Civilizaţia secularizată urmăreşte realităţile umane sub aspectul concret al funcţionalităţii lor, nu urmăreşte ontologia lucrurilor, ci numai aspectul lor funcţional, abordează tema lumii şi a omului din perspectiva unei gândiri strict tehnicizate, afirmă autonomia structurală a ştiinţei în raport cu Dumnezeu, creându-se premisele unui ateism metodologic. Sistemul secularizat nu are o teologie unitară şi sistematică, ci are un caracter compozit, încercând să se adapteze culturii moderne. Secularizarea încearcă să disloce factorii religioşi de determinanta lor divină, concretizându-se în modalităţi şi gradualităţi diferite, deosebit de agresive la adresa creştinismului.
Secularizarea, ca expresie a descreştinării, a provocat umanitatea la conceperea unui alt fel de sacru, o recompunere a conţinuturilor, cu o istorie zbuciumată şi îndelungată. Întâlnirea dintre raţiunea instrumentală a iluminismului şi relativismul scientist va disloca simbologia religioasă într-o serie de microgrupuri cu o spiritualitate aparte. Cultura modernă, deşi fascinează prin diversitatea temelor, riscă să se mişte într-un orizont tautologic, finalizat în procesul de politeizare a valorilor. Din acest motiv, recuperarea actului revelaţional, ca modalitate de comunicare a profunzimilor sacrului, poate fi o şansă pentru conştiinţa umană de a depăşi criza existenţială. Secularizarea puterii politice a fost una dintre ideile recurente în profetismul vechi-testamentar, până la instaurarea regalităţii. Într-un alt plan, iluminismul a operat aceeaşi modificare, cu precizarea că a renunţat la orice raportare cu ideea de divinitate. Mai târziu, secolul al XX-lea va sublima această pseudosacralitate în totalitarisme de tipul fascismului şi comunismului.
În faţa acestui proces de secularizare apare necesitatea unui sistem metodologico-teologic. Ca primă urgenţă se cere cunoaşterea realităţilor seculare şi intuirea valorilor sau a nonvalorilor; individualizarea, analiza şi raportarea lor la mesajul biblic. Un mare rol îi revine în această situaţie tradiţiei patristice. Raportarea situaţiei la patrimoniul spiritual al Bisericii (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie) va orienta teologul spre o soluţie viabilă. "Există însă o altă modalitate a prezenţei, a relaţiei cu societatea secularizată, aceea a unui parteneriat profetic, care se situează mult mai în linia Evangheliei."
Teologia politică, raportare a societăţii la credinţă
Am făcut această scurtă incursiune pentru a identifica necesitatea unui sistem metodologico-teologic în măsură să ofere o soluţie viabilă determinată de secularizarea puterii politice. Consider că un element de bază în această direcţie este teologia politică.
Prin sintagma de teologie politică se înţelege raportarea conştiinţei creştine la manifestul politico-imperial al autorităţii şi la realităţile conexe, care decurg sau care depind în mare măsură de referinţa la această autoritate imperială sau statală în sens modern. Temele puse în discuţie se grupează în jurul fundamentelor teologice ale concepţiei creştine în ceea ce priveşte persoana imperatorului, exerciţiul său politico-religios, dar şi în ceea ce priveşte filosofia politică a imperiului cu referire la creştinism în general şi Biserică în special (împăratul văzut ca mimisis, atributele unui împărat creştin, raportul personal cu Dumnezeu; împăratul şi Biserica; raporturile cu ereticii, iudaismul şi păgânismul; Imperiul şi Creştinismul). Alte lucrări definesc teologia politică prin metoda specifică şi principiul său formal ca politică în sens extins, sau ca viziunea teologico-religioasă a politicii şi viziunea politică a religiei. Altă grupare de cercetători defineşte teologia politică având în vedere scopul său, evaluând-o ca fiind justificarea teologică a unui sistem politic. Altă ramură a cercetării, grupată în jurul lui Andreas Marxen, consideră că creştinismul nu are nici un fel de teologie politică, deoarece termenul care defineşte cel mai bine atitudinea în faţa problemelor polisului este termenul de metapolitică. Această ultimă atitudine a ridicat o seamă de probleme de natură sociologică în cadrul creştinismului, deoarece se riscă transferul componentelor care definesc apartenenţa şi implicarea creştinului în societate într-un plan metafizic, irelevant în faţa responsabilităţilor concrete.
În sens larg, prin teologie politică se înţelege raportul critic dintre societate şi credinţă, văzut ca dimensiune socială a actului religios, sau aplicaţia mesajului creştin la toate compartimentele vieţii umane. În sens restrâns, prin teologie politică creştină se înţelege raportarea conştiinţei creştine la manifestul politic al autorităţii, teologie determinată de filosofia politică a unui sistem de conducere.
O altă diferenţiere absolut necesară pentru înţelegerea sensurilor teologiei politice stă în a delimita între ceea ce se înţelege prin vechea teologie politică şi noua teologie politică. Într-o accepţiune cronologică, termenul de vechea teologie politică este cu referire la linia de cercetare dezvoltată până la jumătatea secolului al XX-lea, în contextul temelor specifice. Calificativul de veche nu înseamnă o devalorizare sau o intrare într-un con de umbră echivalentă cu irelevanţa socială sau religioasă a teologiei politice, ci numai departajarea de noua accepţiune a sintagmei după 1960. După jumătatea secolului al XX-lea, când s-au dezvoltat curentele teologiei eliberării, şcoala lui Karl Rahner, prin ucenicul său Johann Baptist Metz, a pus în circulaţie un concept numit noua teologie politică. Atributul de politic a atins o coardă deosebit de sensibilă a conştiinţei contemporaneităţii, motiv pentru care a făcut obiectul a numeroase dezbateri. Această direcţie se diferenţiază în acelaşi timp de teologia politică clasică, nu se consideră a fi o ştiinţă din domeniul teologiei care să aibă ca obiect de studiu politica, nici o modalitate de terapie profesională pentru acele categorii de cercetători care doresc crearea unor noi conştiinţe revoltate de corupţia actului politic în sine. Ca reacţie la iluminism, noua teologie politică va avea un program grupat în jurul ideii de manifest public al actului religios. Este de fapt o ieşire din spaţiul individualist al unor experienţe religioase, în favoarea laturii sale publice, sociale. Teologia politică se prezintă sub forma unui raport critic între societate şi credinţă, admiţând Biserica în dimensiunea ei de mărturie publică a libertăţii oferite de credinţă.
În spaţiul românesc, problema a început să fie tratată din variate direcţii. Teologi, filosofi, istorici şi sociologi şi-au unit eforturile în a înţelege, a clasifica şi a aplica posibilităţile reale ce decurg dintr-o astfel de analiză. Urgenţa unor astfel de dezbateri a fost identificată în realitatea că Europa nu mai poate miza pe factorul economic ca unic element transnaţional sau ca factor de unitate. Din acest punct de vedere, preocupările pe această temă sunt foarte justificate. Preocupările cercetătorilor români am putea spune că se constituie sub forma originală a unei sinteze între cele două tipuri de teologii politice.
Europa, în căutarea propriului suflet
Originalitatea românească constă atât în abordarea problematicilor din punctul de vedere al teologiei politice clasice, cât şi în elaborarea unui proiect critic privind raportul dintre conştiinţa civilă a umanităţii şi conştiinţa creştină. Preocupările urmăresc cel puţin două mari direcţii. Prima constă în inventarierea şi expunerea critică a principalelor probleme de natură economică, fiscală şi de politica muncii în Europa, cu impact direct asupra responsabilităţilor ce revin religiilor şi confesiunilor europene, iar cea de-a doua, identificarea unor modele spirituale pentru un portret religios european. În condiţiile căderii blocului comunist, preocupările cercetătorilor români au integrat într-o manieră responsabilă noile realităţi şi urgenţe la nivel de Biserică, astfel încât să se recupereze diferenţele Est-Vest atât la nivel de politici locale, cât şi euroregionale. Lista provocărilor la care trebuie să facă faţă Uniunea Europeană este lungă: criza economică profundă cu care se confruntă majoritatea statelor europene, greu de echilibrat cu aparenta stabilitate a monedei unice europene, fiscalitatea excesivă ce încurajează frauda financiară, costurile de producţie foarte ridicate, fuga capitalului privat de pe continent spre Asia şi reducerea prin aceasta a locurilor de muncă în Europa, incapacitatea financiară a statului de a onora obligaţiile ce îi revin, reformele dureroase ale sistemelor de asigurări şi ale mecanismelor sociale de solidaritate, creşterea numărului perdanţilor în cursa globalizării, lipsa motivaţiei politice şi slăbirea conştiinţei civice… accentuarea lipsei de legitimitate democratică a organismelor europene supranaţionale, conflictele provocate de neintegrarea grupurilor etnice şi religioase alogene, lipsa unităţii europene în chestiunile centrale ale politicii externe. În ceea ce priveşte sufletul Europei, ea este încă în căutarea lui. Pragmatismul politic european a înţeles lucrul acesta, luându-se decizia din partea Comisiei Europene de a se stabili contacte cu mediul universitar-academic, deci implicit cu mediile teologice. Astfel, din aceste două perspective rezultă preocupările cercetătorilor români spre cele două direcţii ale teologiei politice. Că este nevoie de o astfel de atitudine reiese din nevoia unui profil religios european şi, cu atât mai mult, în contextul în care Ortodoxia începe să-şi facă vocea auzită din ce în ce mai mult în UE.

Autor: O. Panaite

Lumea modernă şi excesul raţionalist

Se admite, în genere, că omul modern (unii spun că de la Renaştere încoace) s-a tot îndepărtat de viziunea teocentrică, plasându-se pe sine în miezul istoriei şi motivând astfel orice abdicare de la planul divin al creaţiei. Revoluţia Franceză, cu sfidătorul ei cult al raţiunii şi atitudinea anticlericală ca element al unei alte conştiinţe civice, a adus o radicalizare a acelei conduite, separând religia de stat şi făcând anume din ateism o nouă religie. În numele ei s-au proclamat "moartea lui Dumnezeu" şi dreptul omului de a întreprinde orice, cu preţul negării dimensiunii sale specifice.

O "religie a progresului", servită spectaculos de ştiinţă şi tehnică, s-a instalat mai peste tot, cu urmări paradoxale pentru umanitate. Pe de o parte, cunoaşterea "lucrurilor" a avansat spectaculos, în timp ce valorile spirituale au fost cvasi-eliminate din "economia" vieţii. Între minte şi inimă s-a produs un clivaj speculat intens de ideologii umanismului ateu.
Minte şi inimă e formula sintetică a dilemei omului dintotdeauna. Mintea, adică raţiunea, intelectul. Inima, adică afectul (schematic înţeles), ca dimensiune inefabilă, complementară, a fiinţei umane. Mai toată cultura lumii poate fi sintetizată prin această ecuaţie, reînnoită mereu, cu fiecare individ şi în orice comunitate. Într-un cunoscut periodic din epoca renaşterii naţionale, mintea şi inima erau asociate anume, după excesele raţionaliste aduse de mişcările "novatoare" de la finele secolului al XVIII-lea şi din deceniile următoare. Minte şi inimă, mărită naţie românească, iată un apel semnificativ al generaţiei care ne-a dat la mijlocul secolului al XIX-lea, marele proiect de unitate şi modernizare a statului.
Peste un timp, în condiţii mai relaxate geopolitic, s-a ajuns la o definire mai riguroasă a formulei în cauză, cu un accent anume pe minte, pe implicarea mai fermă a raţiunii în actul critic. Junimiştii se prevalau de evoluţionismul lui H. Spencer, aşa cum Kogălniceanu se raportase la F. K. v. Savigny, făcând din evoluţionismul organic o bună temelie pentru reformele preconizate.
Este o linie de gândire ce va produce efecte şi mai târziu, în perioada interbelică şi chiar în zilele noastre, graţie unor sociologi formaţi în spirit gustian. Naţiunea, în viziunea lor, e un produs organic al istoriei şi se cuvine a fi susţinută ca atare, ca şi tradiţia, ca şi limba, ca şi fenomenologia etnoculturală. Eminescu nu gândise altfel şi tocmai de aceea a fost supus de "corecţii politici" unei insolite contestări. Ca şi el, militanţii pentru demnitatea românească au făcut din factorul divin suprema raţiune ("Dumnezeu şi neamul meu" nu era un simplu slogan de ocazie, din moment ce dinastia instituită la 1866 a adoptat deviza, încă valabilă, Nihil sine Deo).
Un asemenea principiu, la fel de vechi ca homo religiosus descris de M. Eliade şi alţi istorici, nu poate fi decât salutar în zilele noastre, când raţionalismul s-a extins peste tot, în forme diverse, subminând ierarhiile de valori, destructurând instituţii, semănând confuzii acolo unde ar trebui să domine buna rânduială.
Rânduiala se şi numea o revistă scoasă de D. C. Amzăr ş.a. în perioada interbelică, spre a sugera o mai bună disciplină socială, bazată pe valorile tradiţionale. Se dorea atunci, într-o vreme de mari tensiuni, ceea ce şi azi s-ar urmări, prin unele publicaţii, precum Rost, un primat spiritual, susceptibil să reaşeze axiologic lumea noastră. Depăşirea direcţiei în care se complace omenirea de atât timp nu e posibilă fără opţiuni clare, cea mai de seamă privind însuşi raportul cu divinitatea.
Un teolog catolic cu o poziţie proeminentă în dezbaterile din ultima jumătate de secol, Ioan Paul al II-lea, definea astfel raportul în cauză: "Raţiunea, lipsită de aportul Revoluţiei, a străbătut căi laterale care riscă să o facă să piardă din vedere ţinta ei finală. Credinţa, lipsită de raţiune, riscă să nu mai fie o propunere universală. Este iluzoriu a se gândi că, în faţa unei raţiuni slabe, credinţa ar fi mai incisivă, dimpotrivă, cade în pericolul grav de a fi redusă la mit sau superstiţie. În acelaşi fel, o raţiune care nu are în faţă o credinţă matură nu este provocată să fixeze privirea pe noutatea şi radicalitatea fiinţei"1. Text memorabil, demn de reamintit mereu, căci poate contribui la limpezirea situaţiei. Considerând că raţiunea are sensuri multiple, un analist al postmodernismului o reducea nu de mult la "confuzia raţiunilor"2.
O atare confuzie se recunoaşte oarecum în dezbaterile din Occident cu privire la o eventuală implicare a religiei în constituţia Uniunii Europene, text fundamental, în care totuşi aportul creştinismului nu e luat în seamă deloc. Este, în ultimă analiză, urmarea acelui "umanism ateu" de care s-a vorbit şi a discursului iacobin care a dominat ideologic lumea apuseană, două secole, cel puţin în momente de criză.
Cine urmăreşte lucrurile diacronic nu poate evita o asemenea concluzie, în pofida "revizuirilor" produse în ultimele decenii. Însă nimeni nu trebuie să se blocheze în faţa limitelor impuse de istorie, căci subzistă mereu speranţa depăşirii.
Bibliografie:
1) Ioan Paul al II-lea, Fides et Ratio. Scrisoare enciclică cu privire la raporturile dintre raţiune şi credinţă, trad. de Wilhelm Dancă, Presa Bună, Iaşi, 1999, p. 38.
2) J. F. Lyotard, Postmodernismul pe înţelesul copiilor, Apostrof, Cluj-Napoca, 1997, p. 60.

Autor: Al. Zub