sâmbătă, 19 octombrie 2013

Esența patimilor

Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae:


Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) - (Luca 8, 26–39)

Patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească. Atât numele lor grecesc – πᾴθ – cât și cel latinesc - passiones, sau românesc, arată că omul este adus prin ele la o stare de pasivitate, de robie. De fapt ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om „stăpânit”, „robit”, „purtat” de patimi.

O altă caracteristică a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută astâmpărarea și nu și-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția. Același lucru îl spune și Dostoievski (1).

De fapt, ceea ce spune Nil Ascetul despre stomac, că devine prin lăcomie o mare ce nu poate fi umplută (2), se potrivește despre orice patimă.

Infinitatea aceasta pururea nesatisfăcută se datorește atât patimii în sine, cât și obiectelor cu care caută să se satisfacă. Obiectele pe care patimile le caută nu pot să le satisfacă, pentru că ele sunt finite și, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul pătimaș se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-și astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, odată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pentru că pot fi complet sub stăpânirea eu-ului, la discreția lui. Dar obiectele sunt prin firea lor finite, atât ca izvoare de satisfacție, cât și ca durată, trecând ușor în neexistență, prin consumație. Chiar când patima are nevoie și de persoana umană pentru a se satisface, o reduce și pe aceasta tot la caracterul de obiect, sau vede și folosește din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect.

Iar setea infinită a patimilor în sine se explică prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit care se manifestă și în patimi; dar în patimi această tendință este întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului (3). Omul, fără să fie el însuși infinit, nu numai că este capabil, dar este și însetat de infinit și tocmai de aceea este capabil și însetat de Dumnezeu, adevăratul și singurul infinit (homocapax divini). Este capabil și însetat de infinit nu în sensul că ar fi în stare să-l dobândească, să-l absoarbă în ființa lui - căci atunci însăși ființa umană ar deveni infinită, sau ar fi virtual infinită -, ci în sensul că poate și trebuie să se alimenteze spiritual din infinit și la infinit, căutând și putând să trăiască într-o continuă comunicare cu el, într-o participare la el. Daromul n-a voit să se mulțumească cu această participare la infinit, ci a voit să devină el însuși centrul infinitului, sau a crezut că este un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale.

Neînțelegând deci că setea infinită a firii sale nu este o indicație a infinității acestei firi, căci infinitul adevărat nu poate avea o sete - ci numai un semn al capacității sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale - ființa umană, în loc să se mulțumească de a rămâne și de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăși infinitul, căutând să absoarbă în sine sau să-și subordoneze tot ce se preta la această relație de subordine față de sine, adică obiecte moarte, lucruri finite. În loc să-și astâmpere setea de infinit - căutând infinitul ca ceva deosebit de sine, prin gravitarea sa spre un centru căruia să i se subordoneze - a căutat să adune toate în jurul său, ca în jurul unui centru. Dar nefiind în sine un centru real, natura aceasta a sa s-a răzbunat, făcându-l în realitate să alerge tot el după lucruri, ba chiar robindu-l lor. Căci patima, ca fugă neostoită după lume, în loc să fie o expresie a suveranității centrale a ființei noastre, este mai degrabă o forță care ne poartă fără voia ei, este semnul unei căderi a ființei noastre într-o accentuată stare de pasivitate. Firea noastră, vrând-nevrând, tot trebuie să-și manifeste tendința după un centru în afară de ea. Prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lume. Astfel, patimile sunt produsul unei porniri întortocheate ale firii, sau a unei firi care și-a pierdut tendința simplă și rectilinie; în ea se întâlnesc două tendințe, sau o tendință care nu poate merge până la capăt, ci se întoarce împotriva ei. Patima este un nod de contraziceri. Pe de o parte, ea este expresia unui egoism, vrând să facă toate lucrurile să graviteze în jurul său; pe de alta, ea denotă o transformare a lumii exclusiv într-un centru de preocupări. Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentrică; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu nimicul.

Spiritul, care este indefinit și capabil să se umple de infinit și însetat de primirea lui în sine, în loc să caute legătura cu spiritul infinit, caută să se umple cu obiecte finite și trecătoare, nealegându-se cu nimic și setea lui rămânând mereu nesatisfăcută. Patima este astfel ceva irațional. Totul pe lume este rațional, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, având temeiul într-o rațiune divină; numai patima este irațională. Suprema ei iraționalitate se arată în faptul că, deși omul pătimaș își dă seama tot mai mult că lucrurile finite nu pot răspunde aspirației lui după infinit, iar această constatare îl umple de plictiseală și descurajare, totuși el continuă să se lase purtat în momentul următor de patima sa egocentrică, ca și când prin ea ar absorbi infinitul,nedându-și seama că infinitul adevărat este un spirit liber care nu poate fi absorbit fără voia sa, căci este subiect cu care trebuie să intre în comuniune, ca libertate, cu altă libertate. De pildă, lacomul știe că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia, iar cel ce urăște simte că semenul pe care îl urăște nu poate stinge focul urii, chiar dacă va fi consumat total de ea. Rațional ar fi ca nici lacomul, nici cel ce urăște să nu se lase chinuiți de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistând în chinurile lor iraționale.

Prin iraționalitatea lor, prin caracterul lor amăgitor, prin abaterea omului de la ținta sa adevărată, patimile țin ființa umană într-un întuneric de neștiință. Prin lupta împotriva patimilor se urmărește, așadar, scăparea ființei umane de neștiință, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu, ca țintă a vieții sale și eliberarea spiritului său de sub robia lumii și de sub tirania pe oare o reprezintă patimile. Acesta este sensul nepătimirii.

În vechea literatură duhovnicească, patimile sunt socotite în număr de opt, sau, când slava deșartă este unită cu mândria, în număr de șapte. Acestea sunt: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deșartă și mândria (4). Ele coincid în fond cu cele șapte păcate capitale: lăcomia, desfrânarea, avariția, mânia, invidia, lenea și mândria, dacă identificăm  invidia cu întristarea.

Unele dintre patimi sunt ale trupului, altele ale sufletului. Dar strânsa unitate dintre trup și suflet face ca patimile trupești să fie împletite cu cele sufletești, sau să se condiționeze reciproc. Scriitorii ascetici socotesc că la cei mai tineri, lăcomia pântecelui le produce pe toate celelalte. Căci ea pune în mișcare pofta curviei și amândouă acestea au nevoie de bani pentru a se satisface, iar cel ce se vede lipsit de obiectele care satisfac aceste trei patimi se întristează, precum dacă vrea cineva să i le răpească, sau să pună mâna pe ele înaintea lui, se mânie (5). La cei mai în vârstă însă principala patimă este mândria. De aceea, slava deșartă și mândria pot fi și ele un efect al lăcomiei și al avuției adunate. Dar se poate întâmpla și cazul invers: din iubirea de slavă și din mândrie, să caute omul avuție pentru a desfășura luxul, care-i aduce laudele oamenilor și pentru a privi de sus la ceilalți; sau se întristează și se mânie când nu este destul de onorat.

Tocmai această intercondiționare a patimilor trupești, pornite de la lăcomia pântecelui, și a celor sufletești, pornite de la mândrie, fac pe aceiași scriitori duhovnicești care au declarat lăcomia pântecelui ca cea dintâi patimă să declare apoi „mândria, ca primul pui al diavolului” (6). Căci poate fi cineva mândru și fără să se fi îndopat cu mâncări, precum sunt destui asceți mândri pentru asceza lor. S-ar putea deci spune că există un îndoit circuit care duce de la lăcomia pântecelui la toate patimile - inclusiv la cele sufletești - și de la mândrie iarăși, la aproape toate patimile, inclusiv la unele trupești. Lăcomia pântecelui și mândria reprezintă una și aceeași sete egocentrică a omului, sub aspectul îndoit al ființei sale psiho-fizice. Există o condiționare strânsă între biologic și spiritual, un domeniu influențând pe celălalt atât în decăderea, cât și în refacerea omului. Aici se deschide un vast câmp de cercetare a amănuntelor interdependenței între biologic și spiritual.

Atât lăcomia, cât și mândria își au rădăcina în φιλαυτία, iubirea egoistă de sine, ca un absolut autonom și independent. „E clar, zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, că cine posedă egoismul posedă toate patimile” (7). Iar egoismul reprezintă o rupere de Dumnezeu, ca centru deosebit de mine, al existenței mele; și, întrucât omul nu poate exista prin sine însuși oricât și-ar da aceasta iluzie, (egoismul) reprezintă o gravitare spre lume.

Așadar, uitarea de Dumnezeu fiind ultima cauză a patimilor, tămăduirea de ele trebuie să înceapă de la credință, adică de la revenirea la o cât mai deasă pomenire a LuiPrin aceasta, se va pune prima frână egoismului, ceea ce se va manifesta practic prin înfrânare în sens larg; înfrânarea poftelor trupești și înfrânarea mândriei, prin smerenie.

Subordonând spiritul ființei noastre pornirilor inferioare, dar nereușind să-l reducă cu totul la tăcere,patimile produc o sfâșiere și o dezordine în această ființă și, prin aceasta, o slăbire a ei. Dar ele nu au acest efect numai asupra subiectului lor. Ele produc o dezordine și în relațiile dintre subiectul lor și semenii lui. De multe ori, patima se întinde de la primul ei subiect înspre viața altuia. Lăcomia unuia provoacă lăcomia altuia, ca apărare a aceluia, de lăcomia primului. Aproape orice patimă caută să reducă pe semeni la treapta inferioară a unor obiecte. Dar aceia caută să se apere, iar din această apărare se naște o luptă, care adeseori nu se oprește la simpla apărare, ci merge la rândul ei până la tratarea celui dintâi subiect al patimilor, ca obiect. Egoismul si îngustarea subiectului patimilor trezește, prin apărare și revoltă, egoismul, îngustarea și sărăcirea celorlalți. Pătimașul nu-și dăunează numai sie, ci și altora. Patimile au ca victime nu numai subiectul lor, ci și pe semenii lui. Patima nu-și manifestă efectul de slăbire, de pustiire și de dezordine numai în pătimaș, ci și în ceilalți. Ea îi lovește pe aceia și aceia reacționează de cele mai multe ori în același fel. Desfrânatul uzează de alte persoane ca de obiecte ale plăcerilor lui; dar prin acestea le face și pe acelea desfrânate, care caută la rândul lor să uzeze de alte persoane ca de obiecte.

Cel mândru trezește prin imitație, sau prin reacție, mândria în alte persoane; iar raporturile de mândrie, ce se nasc astfel între persoane, sunt contrare raporturilor normale de armonie; comunitatea umană se fărâmițează. Membrii se mănâncă între ei ca reptilele, cum spune Sfântul Maxim (8). Toate patimile sunt opusul iubirii adevărate, singura care restabilește armonia normală între oameni.

Astfel, patimile produc și întrețin haosul între oameni. De aceea Hristos, întemeind Biserica, urmărește prin ea restabilirea unității sau sobornicității umane. Dar restabilirea aceasta nu este posibilă fără slăbirea patimilor în ei.

O metodă a curățirii de patimi este atât înfrânarea de la patimi a celui ce obișnuia să fie subiectul prim al lor în raport cu ceilalți, cât și reținerea celorlalți de a răspunde prin patimile lor, răbdând și persistând în a iubi pe cei ce se comportă față de el în chip pătimaș. Aceasta îi ferește nu numai pe ei de molipsirea de patimi, ci are efect tămăduitor și asupra celor ce vor să-i facă victimele patimilor lor, precum oprește deteriorarea și mai accentuată a relațiilor dintre membrii comunității umane. De aceea ne-a poruncit Iisus să nu răspundem răului cu rău, ci să iubim și pe vrăjmașii noștri. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu deosebi pe cel vrednic de cel nevrednic, ci să-ți fie toți egal de buni, căci în felul acesta vei putea atrage și pe cei nevrednici la bine” (Cuv. 23). Sau: „Silește-te, când întâlnești pe aproapele tău, să-l cinstești peste măsura lui. Sărută-i mâinile și picioarele și ține-i mâinile pe ochii tăi, și laudă-l și pentru (virtuțile, n.r.) cele ce nu le are”. „Iubește-i pe păcătoși și nu-i disprețui pentru greșelile lor.” „Prin aceasta și prin unele ca acestea îi atragi la bine” (Cuv. 6). Precum iubirea leagă pe oameni (între ei, n.r.), așa patimile destramă legăturile dintre ei. Ele sunt fermentul dezordinii lăuntrice și interpersonale. Ele sunt zidul îngroșat pus între noi și Dumnezeu, ceața așezată pe transparența lui Dumnezeu pentru firea noastră, făcută transparentă pentru Dumnezeu.

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Partea Întâi, Purificarea, A. Despre patimi 1. Esenţa patimilor, EIBMBOR, 2002, pp. 73-81 (Sublinierile din text aparţin redacţiei „Ziarului Lumina”).

Note:

1. „Tot răul - zice Simon Frank - care la Dostoevski are totdeauna o origine spirituală: aroganţa, deşertăciunea, bucuria de paguba altuia, cruzimea, ura, însăşi plăcerea, provine pentru el din năzuinţa sufletului de a răzbuna sfinţenia înăbuşită şi umilită, sau de a impune şi a afirma drepturile ei, fie şi într-un mod nebunesc şi pervers” Simon Frank, Die Krise des Humanismus, Ein Betrachtungausder Sicht Dostoevschys, Hochland, 28 Jahrgang, Heft 10, p. 295; citat după L. Binswanger, Grundformenund Erkenntnismenschlichen Daseins, Zurich, 1942, p. 580, nota 12. La aceeaşi notă, în continuare Binswanger mai dă următorul citat din Simon Frank: „Credinţa că şi în omul căzut, stricat, pervertit, persistă, ba chiar că în condiţia căderii sale se poate vedea totodată însuşirea asemănării sale cu Dumnezeu. Iată trăsătura unică şi totuşi corespunzătoare fiinţei creştinismului, a concepţiei despre om a lui Dostoievski”.
2. Firea devenită roaba patimii „trimite în stomac, prin canalul adânc săpat al lăcomiei, mâncare pregătită, ca într-o mare ce nu poate fi umplută”. Nil aplica stomacului cuvintele lui Solomon: „Toate râurile curg în mare şi marea nu se va umple”(Eccl. 1, 7). zicând: „Căci stomacul şi marea sunt la fel, absorb râurile ce se varsă în ele fără să se sature, unul consumând prin digestie, celălalt, prin sărătură, cele ce vin în ele, dorind iarăşi altă hrană şl neînchizându-şi niciodată căscătura”, Peristeia, P.G. 79, 821.
3. „Răul este mişcarea neraţională a facultăţilor sufleteşti spre altceva decât spre ţinta lor finală, în baza unei judecăţi greşite. Iar ţintă finală numesc cauza lucrurilor, după care tind toate în mod natural, chiar dacă cel rău, acoperindu-şi pizma sub chipul bunăvoinţei, înduplecă prin viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva decât spre cauza tuturor, creând în el ignorarea cauzei.” Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaest. ad Thalasium, P.G. 90, 233.
4. Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii (De octospiritibusmalitiae) ; P.G. 28, 871-906 şi Filoc. rom. I, pp. 98-124 ; Filoc. gr., ed. 3, vol. I, pp. 61-80.
5. Evagrie, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor. (De diversis malignii cogitationibus), P.G. 79, 1199-1228) Filoc. rom., ed. I, vol. I, p. 48: „Căci este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce nu luptă pentru mâncări, avuţii sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de duhul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea”.
6. Evagrie, op.cit., 1.c.
7. Cap. despre dragoste, III, 8; P.G. 90, 1020 B.
8. Ep. II către Ioan Cubicularul, P.G. 91, 390.