joi, 28 octombrie 2010

Paddy Kelly, de la cântăreţ la călugăr

Deşi şi-a adus fanii în stare de şoc, atunci când a intrat într-o comunitate de călugări romano-catolici, la 13 septembrie 2004, Paddy Kelly, sufletul trupei “The Kelly Family”, care a compus piese celebre precum “An Angel” sau “Fell In Love With An Alien”, impresionează în continuare prin spiritul său de abnegaţie şi prin credinţa puternică de care a dat dovadă, renunţând la faimă, bani şi o trupă de succes pentru o viaţă în care se regăseşte cu adevărat. În prezent, Paddy Kelly studiază teologia într-o mănăstire catolică, în Franţa.

Sursa: http://mrdignity.com/?p=475

RUGĂCIUNILE STAREŢILOR DE LA OPTINA (RUSIA): (din canonul individual al călugărilor de la Optina)

Către Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, alungă de la mine toată disperarea, uitarea, nepăsarea şi orice gând necurat şi orice blasfemie din întunecata mea inimă şi minte. Potoleşte asaltul patimilor şi mă scapă de orice faptă necurată. Că binecuvântată eşti tu de toate popoarele şi preasfântul tău nume este lăudat în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune zilnică

Doamne, ajută-mă să întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce fiecare zi şi să mă încredinţez întru totul sfintei voii Tale.

Orice veste mi s-ar aduce în această zi, ajută-mă s-o primesc cu linişte şi cu credinţa neclintită că nimic nu se întâmplă fără voia Ta. Călăuzeşte-mi mintea şi sentimentele, faptele şi vorbele. Şi, orice mi s-ar întâmpla, bun sau rău, ajută-mă să nu uit niciodată că totul este îngăduit de Tine.

Învaţă-mă să fiu cinstit, drept şi plin de bunătate cu cei de lângă mine, aşa încât pe nimeni să nu întristez, pe nimeni să nu rănesc.

Dă-mi, Doamne, puterea să rabd osteneala acestei zile. Călăuzeşte-mi voinţa şi mă învaţă să mă rog, să cred, să rabd, să sper, să iert şi să iubesc. Amin.

Rugăciune rostită în taină

Vino, lumină adevărată, vino, viaţă veşnică, vino, mister care nu încapi în cuvinte, comoară fără de nume, chip dincolo de orice înţelegere, bucurie fără sfârşit, vino, lumină neînserată, speranţă care nu înşeli niciodată!

Vino, ridicare a celor căzuţi, vino, înviere a celor morţi, vino, Atotputernice Care pe toate le-ai făcut şi pe toate le prefaci numai cu voia Ta!

Vino, Cel Ce nu poţi fi văzut, nici atins, Cel pururea nemişcat, dar Care Te mişti pentru a Te pogorî la noi, cei ce vieţuim în iad.

Vino, nume mult dorit şi îndelung mărit, vino, bucurie eternă, vino, cunună neofilită!
Vino, Tu, pe Care atât Te-a dorit şi Te doreşte mult chinuitul meu suflet, Tu, Care m-ai despărţit de toate cele ale lumii şi Care m-ai învrednicit să Te doresc pururea!

Vino, suflarea şi viaţa mea, vino, mângâiere a sărmanului meu suflet, vino, bucuria, slava şi dulceaţa mea infinită!

Rugăciune smerită de implorare

Rămâi, Doamne, nu mă lăsa singur. Ca, atunci când vor da năvală diavolii, să Te găsească locuind înlăuntrul meu şi să piară pentru totdeauna.

Tu, Doamne, mi-ai amintit încă de pe când trăiai în lume că m-ai ales, m-ai despărţit de lume şi m-ai făcut părtaş al dumnezeieştii Tale slave; nu mă părăsi niciodatăş vino să locuieşti pururi în sufletul meu.

Şi, ştiindu-Te înlăuntrul meu, eu, cel mort, să fiu viu, eu, cel sărac, să devin mai bogat decât toţi împăraţii pământului, să Te mănânc, să Te beau, să Te am drept veşmânt în fiecare clipă şi aşa să mă bucur de bunătăţile Tale negrăite.
Căci Tu eşti tot binele, toată slava şi toată dulceaţa şi Ţie se cuvine a înălţa toată slava, Treimii Celei de o Fiinţă, pe care noi, credincioşii, o cunoaştem, o binecuvântăm şi Căreia I ne închinăm, Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi în veci. Amin.

Rugăciune smerită de mulţumire

Îţi mulţumesc, Doamne, că, de dragul meu, Te-ai făcut totul în toate: hrană tainică ce nu se sfârşeşte niciodată, îmbrăcăminte care-i săgetează şi-i fulgeră pe demoni, curăţie care mă spală cu lacrimile pe care prezenţa Ta le naşte în inimile în care Te sălăşluieşti.

Îţi mulţumesc că Te-ai făcut, de dragul meu, lumină neînserată şi soare care nu apune niciodată, Care nu Se ascunde, ci pe toate le învăluie şi pe toate le umple de mărire.

Tu nu Te-ai ascuns, Stăpâne; noi suntem cei care ne ascundem şi fugim de Tine, nedorind să împlinim voia Ta pentru a fi pururea cu Tine.

Şi de ce să Te ascunzi, de vreme ce Tu nu alungi pe nimeni şi de nimeni nu Te scârbeşti?

Doamne, vino şi ridică tabernacolul Tău sfânt în inima mea! Vino şi locuieşte pururea întru mine, unit cu mine, până-n cea din urmă clipă a vieţii mele, ca să-mi pot afla odihna lângă Tine şi să împărăţesc împreună cu Tine!

Traducere din neogreacă: Sorina Munteanu

RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Obişnuinţă şi rugăciune (III)

Obişnuinţa este o regulă fundamentală a vieţii umane. Fiinţa umană este o fiinţă care trăieşte din obişnuinţe, din care cauză orice activitate este încadrată în această regulă de evoluţie şi libertate a omului. Ea priveşte atât momentul atenţiei cât şi al distragerii, atât activităţile principale cât şi cele secundare. Trebuie însă să se facă distincţie între bunurile durabile şi cele mai puţin durabile. Pentru bunurile care durează puţin, cantitatea de obişnuinţă pe care ele pot să le dezvolte este practic nul, tocmai pentru faptul că ele pot fi reînnoite. Pentru bunurile durabile, în schimb, din cauză că capacitatea de schimbare este aproape nulă (nu se poate schimba prea uşor soţie sau soţ), este mult mai uşor să se ajungă la obişnuinţă şi sfârşesc prin a plictisi şi deci a pune la încercare fidelitatea omului. Noutatea produce imediat interes şi reînnoieşte elanul vieţii; ea însă, este ca şi cum s-ar scărpina mâncărimile: iniţialei uşurări urmează dorinţa de a încerca din nou aceiaşi senzaţie riscând să se producă o plagă pe trupul uman, care devine apoi izvor de durere şi nu de bucurie.
Rugăciunea, ca şi viaţa de căsătorie sau alte bunuri care invocă fidelitatea unei vieţi întregi, este un bun care durează şi deci trebuie supus obişnuinţei, ca de altfel toate bunurile care durează şi care sunt expuşi uzurii timpului.

În viaţa spirituală există o regulă după care, în aşa numitul „moment de logodire”, adică la început, Dumnezeu se face prezent, în timp ce în „momentul căsătoriei” Dumnezeu se ascunde. În momentul „ascunderii” lui Dumnezeu, trebuie să ne amintim de prezenţa sa şi să nu facem ca şi copii care gândesc că au rămas singuri în momentul în care încep să umble: în realitate părinţii sau ascuns tocmai pentru a-i observa şi a-i face să crească, dar sun gata să-i ajute şi să se facă prezenţi în momentul pericolului şi al căderilor. Obişnuinţa, ca şi ascunderea, fac parte din iubire. Şi în rugăciune ne obişnuim: această experienţă nu trebuie trăită ca un moment de inautenticitate, dar ca o faţă, un aspect al rugăciunii înseşi.

Obişnuinţa, mai ales atunci când se leagă de iubire sau de viaţa religioasă, este percepută ca simbol negativ. În schimb, ea este semnul prezenţei vieţii. Rugăciunea trebuie să aibă o punctualitate a sa şi să fie cronometrică, aşa cum este mâncatul şi dormitul până la punctul ca, aşa cum unul simte crampele în stomac, dacă la ora stabilită nu mănâncă şi nu este în stare să mai muncească, tot la fel când persoana nu se roagă se simte rău, simte crampele sufletului. Este vorba de acea indispoziţie sau părere de rău pe care îl simte fiecare dintre noi în momentul în care a chiulit de la rugăciune fără un motiv serios. Este vorba de o adevărată durere care recheamă viaţa la coerenţă, la stabilirea calităţii vieţii interioare, în stare să alerteze cele mai bune energii ale spiritului şi să amintească că rugăciunea este semnul autenticităţii credinţei.

Rugăciunea ar trebui să devină ca şi nevoia de a vedea chipul persoanei iubite. Spune un proverb italian: „Iubirea găseşte totdeauna timp pentru a vizita persoana iubită”. Obişnuinţa devine astfel ca respiraţia vieţii şi deci, trebuie să devină ceva natural fiinţei umane şi însăşi vieţii sale. Este aceasta obişnuinţa vitală, care este şi o obişnuinţă creatoare în stare să facă din fiinţa umană creatorul destinului vieţii sale şi paznicul fidel al vieţii altora.

Dacă în unele cazuri obişnuinţa poate deveni indiferenţă, în alte circumstanţe ea indică prezenţa constantă la propriile obligaţii, garantându-le păstrarea, evoluţia şi permanenţa în timp.

Obişnuinţa înseamnă a ne educa, a ieşi din starea de minoritate a existenţei pentru a intra în starea de adult. Omul nu trăieşte numai din spontaneitate, care deseori este semnul animalităţii şi al infantilismului. Dacă viaţa omului ar fă făcută numai din spontaneitate, omul ar ajunge foarte repede la moarte, sau ar fi un veşnic copil. Omul deci, are nevoie de exerciţiu, de constanţă, de obişnuinţă, iar dacă nu este obişnuit, se alterează, se istoveşte repede. Se poate afirma că obişnuinţa este legea fundamentală a existenţei rugăciunii şi, deci, trebuie să fie educată, în conştiinţa că rugăciunea este ca şi respiraţia sufletului.

Omul este rodul sau fiul faptelor sale, nu este numai subiectul şi tatăl lor. Şi, în măsura în care le face, devine mai matur şi mai om. Obişnuinţa este una din izvoarele creativităţii fiinţei umane, este canalul genialităţii, pentru că îi permite geniului să nu rămână în veleitate. Nu este cauza geniului, dar îi permite acestuia să intre în istorie. Într-adevăr, ce anume permite geniului să fie astfel? Nu numai patrimoniul darurilor sale naturale şi înclinarea naturală, dar şi constanţa şi tehnica rodul fidelităţii care constrânge.

Obişnuinţa nu este cauza vieţii spirituale, dar îi permite să se exprime. Schimbarea, contrară obişnuinţei, nu cunoaşte bucuria fidelităţii. Ceea ce face nou raportul spiritual nu este deci, schimbarea, dar este aceiaşi dimensiune spirituală cu care se trăieşte viaţa, în fiecare zi, în orice moment. Marii artişti nu au nimic dacă posedă numai emoţiile şi nu au în schimb materialul creaţiei.

În acest fel, obişnuinţa şi schimbarea se întrepătrund, sau mai bine zis, se racordează obişnuinţa de astăzi la creativitatea de mâine. Obişnuinţa este „aşteptarea creativă” a momentului fecundităţii.

Obişnuinţa este şi semnul fidelităţii, este salariul pe care omul trebuie să-l plătească pentru a fi fidel. Viaţa omului este linie de spontaneitate, libertate şi constrângere. Este necesar ca să fie legate una de alta spontaneitatea cu creativitatea şi cu supunerea. Artistul, în acest sens, ştie prea bine că pentru a fi liber trebuie să se supună unor reguli şi, deci este chemat să îmbine acest două aspecte. Mai mult încă, cel care iubeşte, şi care iubeşte în mod autentic, vrea totdeauna să depindă de cineva, pentru că nu vrea să lase iubirea la capriciile timpului şi al altora.

Obişnuinţa este o lege fundamentală a spiritului. Spontaneitatea trebuie păzită cu constrângerea. Cel care nu este constrâns va creşte strâmb, aşa cum fac mamele cu copii deabia născuţi.

Creşterea vieţii spirituale presupune observarea unor reguli constante, aşa cum viaţa cere regularitatea respiraţiei, dacă nu vrea să îmbătrânească prea repede şi să intre într-o agonie prelungită.

Este necesar ca să se dozeze, cel mai bine posibil, o dinamică, făcută din spontaneitate şi constrângere. Acest dozaj are pentru omenire o valoare salvifică. Spontaneitatea naşte din constrângere, care la rândul ei devine suportul spontaneităţii.

Obişnuinţa este semnul iubirii, este capacitatea omului de a şti să se nască din nou. Omul poate spune că se roagă cu naturaleţe în momentul în care obişnuinţa a început să-l posede şi îl conduce cu naturaleţe să se roage. Omul de astăzi, înşelat de mitul creativităţii, elimină obişnuinţa ca semn al falimentului, dar este ca un copac fără rădăcini, „pentru că cea stearpă va naşte de şapte ori, iar cea cu copii mulţi va fi neputincioasă” (1 Sam 2, 5). Bucuria rugăciunii poate fi sterilă iar obişnuinţa fecundă. Viaţa omului fără obişnuinţă este o viaţă fără frumuseţe. Ca şi acei copaci lăsaţi în bătaia vântului şi care nu sunt constrânşi de un par sau o sârmă care să-i ţină drepţi pentru a nu creşte strâmbi

Rugăciunea din „obişnuinţă” este şi semnul „sărăciei” omului. Rugăciunea se naşte şi din experienţa sărăciei sale. Dacă, în fiecare zi, tot ceea ce se face este rugăciune, trebuie să existe deci, momente privilegiate în care omul simte exigenţa de a se ruga. Persoana umană iese din adolescenţă atunci când are intuiţii profunde, cum ar fi:

- a recunoaşte că este un sărman păcătos;

- a recunoaşte că este necesar să fie fidel ordinii şi obişnuinţei;

- a nu visa niciodată lucruri diferite de cele pe care le posedă, mai ales la o anumită vârstă.

Obişnuinţa reuşeşte să facă din omul care iubeşte un înamorat, şi nu invers. Obişnuinţa poartă cu sine mesajul bucuriei iar spontaneitatea mesajul satisfacţiei. Bucuria este semnul unei vieţi reuşite, satisfacţia este semnul unei vieţi neliniştite. Spontaneitatea conduce la satisfacţie, obişnuinţa în schimb la bucurie. Obişnuinţa nu este negarea spontaneităţii, dar păstrarea pentru spontaneitate. Putem afirma că obişnuinţa este paznicul vieţii.

Obişnuinţa nu conduce la plictiseală, dar este cea care hrăneşte fidelitatea. Aliata naturală a geniului, îl face pe om să trăiască într-o fidelitate constantă în faţa obişnuinţelor care ar vrea să facă din om un sclav. Cel care trăieşte din obişnuinţe nu merge în căutarea celuilalt, pentru că ştie că l-a găsit deja.

Obişnuinţa este oboseală, dar şi un pasaj obligat către libertate, către libertatea slujirii. Să ştii că dansul, ca şi realităţile cele mai frumoase ale vieţii, sunt rodul silenţiului, al disciplinei şi al spontaneităţii. Trebuie să fim ca şi copii, care doresc regulile jocului, care permit ca să se joace. Fără constrângere se riscă să nu se mai poată comunica cu nimeni şi „nimeni nu doreşte libertatea de a nu fi înţeles”. Dar pentru ca tu să fii liber- de acea libertate pe care îl posedă cântăreţul care improvizează pe instrumentul cu coarde, nu este poate necesar ca eu înainte să-ţi exercit degetele şi să te învăţ arta de a cânta? (...). Şi pentru ca tu să ai acea libertate pe care o posedă poetul, nu este oare necesar ca tu să-ţi fi bătut mintea şi să fi realizat la un stil propriu? Acest lucru semnifică a lupta, a accepta constrângerile şi a rezista” .

Obişnuinţa semnifică libertate, pentru că nu este altceva decât voinţa devenită istorie de toate zilele, victorie şi rodul unei lungi lupte care a ştiut să plăsmuiască caracterul omului şi să-l îndrume spre intrarea unei aventuri umane şi spirituale. Iar dacă un om astfel eliberat va putea renunţa la mâncare şi la băutură, nu va putea face acest lucru în privinţa rugăciunii (cfr., Maximilian Kolbe, martirii, etc.), devenită atmosferă a vieţii umane.

RUGĂCIUNEA BOLNAVĂ: Distragerile- izvor de rugăciune (II)

Distragerile- izvor de rugăciune


Distragerile nu sunt numai şi totdeauna apă peste focul rugăciunii, dar lemn care alimentează focul şi nu o face să se stingă. Experienţa limitei coincide totdeauna cu deschiderea/disponibilitatea către har. Rugăciunea, în aceste cazuri, se specializează ca rugăciune de încredinţare şi asumă tonul amical al intimităţii: se comunică prietenului divin toată mulţimea de gânduri, de sentimente, de persoane şi ocupă sufletul şi încearcă să-l îndepărteze de la prezenţa lui Dumnezeu. Se întâmplă aşa cum se întâlneşte un prieten la sfârşitul unei zile şi se simte nevoia să i se comunice tot ceea ce ne-a atras atenţia mai mult în acea zi. Mergem deci la Dumnezeu cu întreaga noastră fiinţă, fără a elimina ceea ce am trăit într-o zi. Am fost învăţaţi eronat că trebuie să stăm în faţa lui Dumnezeu ca un elev la începutul lecţiilor: de cele mai multe ori suntem în faţa lui Dumnezeu ca elevul la sfârşitul lecţiilor. Îi vom spune lui Dumnezeu tot ceea ce am trăit în acea zi, şi mai ales experienţele care ne mai ocupă mintea: rugăciunea devine jurnalul căruia îi încredinţăm toate, chiar şi acele lucruri pe care nu am vrea să le scriem niciodată, pe nici o foaie. Distragerile devin astfel pagini intense al unui colocviu de iubire.

Este necesar totuşi să punem în lumină că viaţa spirituală nu este rodul atenţiei omului, dar al harului lui Dumnezeu. Spune Psalmistul: „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor, Doamne ca să-mi ajuţi, grăbeşte”. Acest verset al psalmului, nu fără motiv, este recitat la începutul rugăciunii. Nu există îndoială că nu numai împlinirea faptelor bune ale omului este rodul eficace al acţiunii harului lui Dumnezeu, dar şi începutul lor: „Sunt încredinţat de aceasta, că cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va duce la capăt, până în ziua lui Cristos Isus” (Fil 1, 6). Experienţa distragerilor alimentează deci, rugăciunea şi conduce omul ca să facă fapte de încredere necondiţionată, ca în cazul celor care naufragiază şi cer ajutor pentru a fi salvaţi. Distragerile invită la cererea de ajutor şi la implorarea prezenţei harului.

Nu trebuie să ne preocupăm de distrageri, dar este necesar să le putem înţelege pentru a le putea trata aşa cum trebuie. Aşa cum nu trebuie să repetăm rugăciunea, în momentul în care ne dăm seama că am fost distraşi, chiar şi pentru că, dacă nu am face aşa, am cădea în scrupulul rugăciunii şi deci într-o adevărată obsesie. Spune o regulă antică: „Error corrigitur ubi deprehenditur”. Este necesar să corectăm direcţia, în momentul în care ne dăm seama că am deviat.

Mai mult încă, acceptarea distragerilor, înţeleasă ca şi capacitate de a privi lucrurile aşa cum sunt ele, ca raport interior pe care persoana le instaurează cu evenimentul, dă posibilitatea de a observa cauzele, de a le înţelege efectiv, de a le înfrunta cu seninătate, de a prescrie terapia cea mai bună pentru a creşte în adevăr.

Terapia distragerilor

Din cele spuse până acum reiese o terapie a distragerilor care se poate sintetiza în următoarele „prescrieri” spirituale:

1. A accepta distragerile ca parte a experienţei noastre spirituale. A le accepta nu în mod supin (supus, servil, pasiv) dar a fi stăpâni pe ele cu seninătate. Tragicul nu este niciodată o dimensiune a materialităţii evenimentului, dar al raportului pe care spiritul uman îl instaurează cu persoanele, cu lucrurile, cu evenimentele. Dacă un copil cade din braţele mamei iar aceasta începe să urle, copilul, dacă nu a murit din cauză că a căzut, riscă să moară de frică sau pentru că mama este incapabilă să-l ajute în mod adecvat. Dacă în schimb mama rămâne „ senină”, nu schimbă gravitatea faptului, dar este în stare să ajute copilul direct sau chemând ajutor. La fel se întâmplă cu distragerile, în faţa cărora trebuie să ţinem o anumită distanţă care să ne permită să fim stăpâni pe situaţie fără a cădea într-un proces de nervozitate care derivă din neliniştea, anxietatea cu care înfruntăm evenimentul în cauză. Are loc acelaşi fenomen care se înregistrează atunci când nu reuşim să ne amintim un cuvânt despre care spunem că îl avem pe limbă: dacă ne vom încăpăţina să ne aducem aminte imediat de acel cuvânt nu vom reuşi cu siguranţă şi vom deveni nervoşi. Dacă însă, vom accepta acel moment de amnezie, vom amâna pe mai târziu discursul nostru, în câteva minute poarta încuiată a minţii se va deschide pe neaşteptate şi ne va oferi cuvântul sau informaţia de care nu ne aminteam. Este necesar ca să nu ne încăpăţinăm cu distragerile, luptând cu orice preţ pentru a le alunga. Trebuie, în schimb, să învăţăm să convieţuim cu ele, aşa cum convieţuiesc cei răi cu cei buni: numai aceasta este calea de parcurs pentru a le extirpa din mintea noastră.

2. A face din distrageri obiect de conversaţie cu Dumnezeu. Astfel distragerile noastre devin izvor de rugăciune. Iar rugăciunea noastră nu va mai fi împiedicată, dar alimentată de distrageri. Rugăciunea distrasă, aşa cum am spus deja, este şi o rugăciune „povestită” şi de încredinţare: tot ceea ce trece prin mintea noastră avem curajul să-l încredinţăm lui Dumnezeu, ca adevăratului confesor al vieţii noastre. Putem să nu avem încredere în noi înşine şi în alţii, dar nu putem să nu avem încredere în Dumnezeu, în înţelegerea sa, în primirea sa: „Să ştii că Dumnezeu, în momentul în care vei intra în templul său, nu te mai judecă, dar te primeşte” . Rugăciunea devine astfel jurnalul sufletului. Astfel rugăciunea devine filtrul pentru a purifica distragerile noastre, iar verbalizarea care se pune în act cu rugăciunea consimte dreapta de-poluare şi evită îndepărtarea. Mai mult încă, a-i povesti lui Dumnezeu propriile slăbiciuni, propriile frustrări, ajută să se atenueze efectele care se nasc din ele, uşurând şi sensul de frustrare care are loc. Viaţa noastră spirituală este caracterizată şi de dubii. O experienţă tipică celor în vârstă, are loc atunci când sunt asaltaţi de tentaţii mai ales în privinţa credinţei şi a castităţii: se întâmplă deseori să se audă din partea unor spirite foarte pioase că se plâng de dubii de credinţă, de înjurături care ar fi pronunţate numai nu mintea, de sentimente de ură care reapar în inima lor, de a se simţi fizic oprimaţi de prezenţe externe, etc. În particular îşi pierd nădejdea că se vor mai mântui. Nu trebuie dată nici o atenţie acestor gânduri, care sunt şi tentaţii ale diavolului şi deci constituie o cruce cu care trebuie urmat Isus, trăind cu El în deşert, fiind siguri de victoria finală. Lucrul cel mai important este ca să nu ne culpabilizăm şi să considerăm distragerile ca un argument de rugăciune cu Domnul. Este necesar să-i povestim lui Dumnezeu tot ceea ce ne tulbură, ceea ce ne distrage. O astfel de relaţie de încredere cu Dumnezeu trebuie menţinut în orice moment, chiar şi atunci când ni se pare că nu avem nimic să-i spunem. În realitate, avem toate mizeriile noastre, luptele, conflictele, urile, invidiile noastre. „Ruşinea” distragerilor noastre nu trebuie să ajungă niciodată până într-acolo încât să ne ascundem de ochii lui Dumnezeu: ar fi ca şi bolnavul care se ascunde de medic; acesta nu s-ar vindeca niciodată.

3. A avea sensul umorului, a ştii să râzi de propriile distrageri şi să spui: „Doamne, îţi mulţumesc şi pentru această sărăcie a mea”, reţinându-te cerşetor în faţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însuşi râde de distragerile noastre! Se povesteşte că un bătrân croitor napolitan, după ce a murit, a ajuns în paradis într-o zi în care comunitatea de acolo plecase la vânătoare. Astfel avu posibilitatea să se aşeze pe tronul lui Dumnezeu având ca scăunel pe cel al duşmanilor săi. Văzu o bătrână, o vecină de-a ei şi care era hoaţă, furând un pic de făină pentru a putea supravieţui. Mâniat de fapta femeii, luă scăunelul duşmanilor săi pe care îl aruncă din cer lovind-o chiar pe acea vecină care muri pe loc. Începu să-i fie frică şi ruşine şi se ascunse în spatele tronului lui Dumnezeu. Seara, când curtea cerească se reîntoarse, Sf. Petru îşi dădu seama că lipsea ceva din mobilier. Începură să-l caute pe hoţ şi îl găsiră tupilat în spatele tronului lui Dumnezeu. Bietul croitor povesti ceea ce făcuse. La care, Sf. Petru îi răspunse: „Ai uitat momentul în care în loc să ceri un metru de stofă pentru hainele pe care le făceai tu cereai doi metri? Şi apoi dacă Dumnezeu ar trebui să se uite la toate pungăşiile voastre, aş fi constrâns să reînnoiesc în fiecare zi mobilele iar paradisul ar da faliment”. Dumnezeu, de multe ori, este ca şi părinţii care în faţa primelor greşeli a fiilor, în timp ce îi privesc cu teamă, surâd complăcuţi sub barbă pentru că fiul lor a mai crescut: există unele situaţii care sunt rodul vârstei şi al fragilităţii naturii umane. Trebuie lăsat timpul ca să şlefuiască omul, pentru că timpul este cel mai bun slujitor al lui Dumnezeu.

4. A folosi deseori perioade scurte de rugăciune. Nu putem pretinde să ne putem concentra pentru un timp mai îndelungat totdeauna. Uneori suntem ca cei bolnavi de stomac, care trebuie să mănânce puţin şi des. Trebuie să învăţăm să tratăm cu Dumnezeu cu spontaneitate şi încredere. Sf. Filip Neri obişnuia să recomande discipolilor săi rugăciunile jaculatorii, ca de exemplu: „Dumnezeule, vino-mi într-ajutor, Doamne ca să-mi ajuţi, grăbeşte!”; „Isuse mai meu vreau să te iubesc”; „Isuse al meu nu te încrede în mine!”, etc. Sf. Ioan Gură de Aur învăţa astfel: „Ca şi constructorii de case, când construiesc cu cărămizi, leagă construcţia cu lungi grinzi de lemn pentru ca să nu se dărâme, şi le aşază nu prea departe unele de altele dar mai apropiate, pentru ca să aibă mai multă siguranţă, aşa trebuie să faci şi tu; uneşte rugăciunile tale intercalându-le cu dese jaculatorii, şi astfel vei face viaţa ta mai sigură” . O optimă terapie împotriva distragerilor constă în a alimenta viaţa de rugăciune cu studiul şi lectura spirituală. Perioadele de rugăciune spontană trebuie intercalate cu perioade de rugăciune „asistată” de texte de rugăciune experimentate de către tradiţia liturgică, patristică şi hagiografică creştină. Mai ales vieţile sfinţilor produc în noi gustul după rugăciune.

5. A dezvolta rugăciunea cântată. Chiar şi atunci când ne rugăm singuri, trebuie dezvoltat cântul. Mai ales în recitarea liturgiei orelor.

6. Înainte să ne rugăm, trebuie să ne adunăm. Şi în rugăciune nu putem trece de la un exces la altul. Aşa cum ar fi dăunător pentru organism să trecem imediat de la frig la cald, tot la fel nu se poate trece de la o stare de împrăştiere/risipire şi gălăgie la o stare de reculegere şi de tăcere. Trebuie pregătită foarte bine trecerea. Înainte de a începe să ne rugăm este necesar să observăm un anumit spaţiu de timp de tăcere ca pregătire pentru rugăciune: tradiţia latină a codificat în Misal rugăciunile care trebuie recitate înainte de celebrarea Euharistică şi la sfârşit. Trebuie dezvoltat şi spiritul de respect şi de reverenţă în timp ce ne rugăm.

7. Roadele spirituale ale distragerilor. Distragerile sunt „mesageri”, şcoală a vieţii: viaţa de îndurare, de înţelegere, de a nu judeca pe aproapele, viaţa umilinţei şi a răbdării. Trebuie să înţelegem, că, în fond, şi sfinţii aveau vreun defect. Uneori conştiinţa propriilor defecte şi umilirea pe care acestea le produce ajută la învăţarea şi observarea. Ceea ce contează în rugăciune este tocmai voinţa de a ne ruga, dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L iubi. Evanghelia lui Ioan începe şi se încheie cu întrebarea pe care Isus Cristos îl pune interlocutorului uman: „Ce căutaţi?” (1, 38). Iar discipolii răspunseră: „Rabbi (învăţătorule), unde locuieşti?”. Iar Isus: „Veniţi şi vedeţi” (1, 39). A căuta aparţine omului, a găsi este darul lui Dumnezeu. Dacă dorim să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu, dorinţa este ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi. În fond, iubirea este setea de iubire iar rugăciunea este setea de rugăciune: „Trebuie să ne rugăm cu seninătate- sfătuieşte Thomas Merton- chiar dacă rugăciunea ia o formă nearticulată. Dumnezeu este prezent în fiecare din noi, în ciuda tuturor lucrurilor care ar putea să ne îndepărteze de la El. prezenţa lui nu depinde de gândurile noastre despre El, dar numai de bunătatea şi îndurarea lui, şi nu de slăbiciunile şi sărăciile noastre. Amintirea prezenţei sale este ancora cea mai sigură în furtuna distragerilor...” .