TENTAŢIILE NOASTRE FAŢĂ DE BISERICĂ
În faţa acestei Maici, pentru care n-ar
trebui să nutrim decât iubire, câte tentaţii nu ne încolţesc! Unele sunt
violente, dar clare. Mai sunt şi din celelalte, obscure şi mai insidioase.
Lucrurile stau aşa dintotdeauna; dar ele sunt mai evidente în ziua de astăzi.
Tentaţiile sunt extrem de diverse, ba chiar sunt opuse, astfel încât nici unul
dintre noi nu se simte la adăpost de ele.
Întotdeauna vor exista oameni care-şi
vor identifica perfect cauza proprie
În atare confuzii, nu este întotdeauna
vorba despre aceste forme vulgare de „clericalism” care judecă cinstirea dusă
lui Dumnezeu prin avantajele împărţite slujitorilor săi, sau care măsoară
întinderea puterii dumnezeieşti asupra sufletelor şi domnia lui Isus Cristos
asupra lumii, după influenţa, ocultă sau mărturisită, a clerului în mersul
treburilor lumeşti. Totul poate fi conceput în termeni nobili. Astfel, marele
Bossuet, în ultimii săi ani de viaţă, aşeza ordinea catolică într-un cadru stil Ludovic al XIV-lea, şi nu vedea decât pericole pentru religie în amestecul de
energii care începeau să dezagrege o sinteză, la drept vorbind strălucită, dar
contestabilă în multe din elementele ei, vremelnică desigur, , perisabilă în
esenţa ei.
Vârstnicul episcop era pe cât de
îndrăzneţ, pe atât de isteţ. Cu toate acestea, doar pe jumătate. „De o voinţă
nestăvilită, el era din fire timid”[1]. Ar
fi vrut să menţină pe vecie – riscând să reia anumite greşeli sau să critice cu
curaj anumite abuzuri – universul mintal şi social în care geniul său se
desfăşura în voie. El nu-şi imagina cum ar fi supravieţuit credinţa într-un
astfel de univers, precum Romanii din antichitate – şi au existat printre ei
Părinţi ai Bisericii – pentru care decăderea Imperiului nu putea fi decât
semnul premergător al sfârşitului lumii, într-atât puterea şi măreţia Romei
impresionau spiritele[2]. Dar
cum Bossuet visa la un lucru imposibil, el se găsea în situaţia de a compromite
cu acest univers lovit de moarte Biserica ce trebuia să se ridice din acesta
pentru a da viaţă altor generaţii. Punând în calea răului o stavilă
neputincioasă, el înăbuşea în acelaşi timp sămânţa viitorului. Aparent, a ieşit
învingător din toate confruntările, dar, după felul în care a învins, doar
necredinţa a avut de câştigat.
Aşa încât, poate că suntem mai
încrezători şi mai riguroşi în judecată când apărăm o cauză mai complicată.
Poate că uităm câteodată în fapte, chiar dacă o ştim bine în principiu, că
intransigenţa în credinţă nu înseamnă rigiditate pătimaşă din dorinţa de a le impune
celorlalţi ideile sau gusturile noastre personale; că îndârjirea crispată mai
degrabă trădează fermitatea suplă a adevărului, decât îi vine în apărare; că un
creştinism care s-ar plasa deliberat în întregime în defensivă, renunţând la
orice deschidere şi la orice asimilare, ar înceta să mai fie creştinism; că
ataşamentul sincer faţă de Biserică nu poate servi la canonizarea
prejudecăţilor noastre, nici la a face ca parţialitatea noastră să participe la
absolutul credinţei universale. Deci poate că este folositor să ne repetăm nouă
înşine: o anumită încredere şi o anumită detaşare fac parte din spiritul
catolic. Din chiar templele demonilor, Biserica ştie să preia, la vremea
cuvenită, ornamente pentru propriul ei locaş: miracolul este de fiecare dată inedit,
de fiecare dată neprevăzut, dar noi ştim că el se va repeta. Oricât de
înrădăcinată ar fi în istorie, Biserica nu este sclava nici unui timp, nici a
vreunui alt lucru de esenţă temporală. Mesajul pe care trebuie să-l transmită
şi viaţa pe care trebuie să o răspândească nu se solidarizează niciodată „nici
cu vreun regim politic, nici cu vreo stare socială, nici cu vreo formă anume de
civilizaţie” şi se întâmplă ca Biserica să fie nevoită să repete energic
aceasta, împotriva unor false evidenţe ce rezultă din legături născute din
obişnuinţă. Ea ne-o spune iar şi iar, prin vocea Sf. Augustin, dând cuvintelor
lui sensul cel mai cuprinzător: „De ce vă înspăimântaţi că pier împărăţiile
pământeşti?”[3]. Ea
are acelaşi temei ca şi piatra credinţei lui Petru, care este credinţa în Isus Cristos. Ea nu este
nici un partid, nici o societate închisă. Ea nu s-ar resemna, doar pentru
bunăstarea celor care tradiţional îi sunt credincioşi, să se rupă de cei care
nu o cunosc încă. Printre oamenii adevăraţi, care în mod virtual sunt cu toţii
fiii săi, ea nu doreşte să aibă adversari. Ea caută să-i mântuiască pe toţi de
tot răul, oferindu-i Mântuitorului lor.
Să ne lăsăm pătrunşi, aşadar, cu toţii
de aceste sentimente, care sunt sentimentele lui Isus Cristos (cfr., Fil 2, 5). În acest scop, să ne impunem,
dacă e necesar, sacrificiile cuvenite. Departe de a ne sustrage de la
intransigenţa credinţei, numai astfel vom merge până la capătul acestei
intransigenţe. Să nu pierdem nimic din zelul pentru adevărul catolic, ci să
ştim a purifica acest zel. Să veghem să nu devenim dintre acei „oameni supuşi
celor trupeşti”, cum au existat încă de la prima generaţie de creştini care,
făcând din Biserică un bun personal, îi împiedicau practic pe apostoli să le
vestească neamurilor Evanghelia. Altminteri, ne-am expune unei nenorociri şi
mai mari: aceea de a ajuta necredinţa militantă, uşurându-i sarcina de a
transforma Biserica şi învăţătura ei în lucruri moarte. I-am oferi, ca să
spunem astfel, o conştiinţă împăcată. Căci această necredinţă nu are în ea
nimic din actualitatea veşniciei. „Biserica, spune ea, să rămână ceea ce este!”
– şi ghicim uşor cărui gen de imobilism îi corespunde o asemenea dorinţă - ,
atunci „o vom primi cu acea bunăvoinţă pe care o avem pentru vestigiile
istorice”. Amestecând fără temei cazurile cele mai diverse, confundând cu dogma
opinii ori atitudini moştenite de la situaţii din trecut, ea se ridică
împotriva unor „concesii” în spatele cărora presimte „reaua-credinţă sau
frivolitatea”. Ea singură stabileşte liste de suspecţi, destinate autorităţilor
religioase; la nevoie, ea cheamă laordin
chiar aceste autorităţi. De vreme ce a hotărât, o dată pentru totdeauna, că nu
poate fi nimic rezonabil în aceste credinţe creştine, ea vestejeşte sub
denumirea de „liberalism”[4] sau
de „modernism”[5]
orice efort de a-i reda creştinismului rigoarea autentică şi tinereţea veşnică
ca şi cum ar fi vorba de abandonarea unei doctrine… În gândirea lui Iustin, a
lui Clement din Alexandria ori a emulilor moderni, ea nu vrea niciodată să
vadă decât „concesiile unei apologii
care-şi sacrifică asprimea dogmelor din
dorinţa de a fi pe placul celor pe care vrea să-i câştige”. Taţian, Hermas, să
fie într-un ceas bun! Metoda lor este în ochii ei singura creştină. Biserica,
proclamă ea în continuare, „nu se poate despărţi nicicând de trecutul ei…
Religia este un tot de neatins… De îndată ce te exprimi în legătură cu ea, eşti
ateu[6].
Totul sau nimic, iată principiul său – dar cu condiţia să înţelegi totul în
maniera ei, care nu este pe gustul Bisericii: precum Renan, făcând solidare in aeternum credinţa catolică şi
autenticitatea cărţii lui Daniel ori a altor câtorva fapte analoage. Ce bucurie
pentru ea atunci când, din chiar sânul „acestei sărmane şi bătrâne Biserici”,
se ridică voci care par să aplaude! Câr rău poate pricinui o falsă
intransigenţă, contrar intenţiei sale!
Fie deci ca această perspectivă să
constituie un motiv în plus de neîncredere în noi înşine. Să ne mai temem şi de
o anumită formă de umilinţă vecină cu trufia. Să ne temem de tot ce ne-am putea
însuşi profanând. Să primim de la Sf. Augustin îndemnul pe care-l adresa
fraţilor săi de luptă, în focul bătăliei împotriva susţinătorilor lui Donat: Sine superbia de veritate praesumite (Fără trufie, fiţi mândri de adevăr)[7]. Să
ne reamintim că ştiinţa noastră nu este niciodată decât parţială şi că în lumea
aceasta nu întrevedem niciodată Adevărul dumnezeiesc, „decât printr-o oglindă
şi într-o formă obscură” (1 Cor 13,
12). În sfârşit, aidoma lui Newman, în loc să călcăm în Biserică precum pe moşia
ori bunurile noastre, în loc să o confundăm mai mult sau mai puţin cu noi, să
ne străduim, dimpotrivă, fără a aştepta vre-o răsplată personală, să ne
contopim cu Biserica.
Mai frecventă astăzi, fără îndoială, în
tot cazul mai evidentă, mai gălăgioasă uneori prin provocările pe care le
lansează, este o tentaţie opusă. Rezumată într-un singur cuvânt: tentaţia de a
critica. Şi ea, de altfel, se deghizează cel mai adesea sub forma binelui.
Plină de solicitudine, ea i se arată apostolului ca o indispensabilă preocupare
de luciditate. De aceea, ca regulă generală, ea nu va putea fi îndepărtată
decât printr-o muncă prealabilă de „discernământ al minţii”.
Însuşi cuvântul critică presupune
discernământ. Există, aşadar, o critică şi, mai ales, cum se spune, o foarte
bună autocritică. Ea reprezintă un efort de realism în acţiune. Ea este
hotărârea de a renunţa la tot ceea ce nu ar avea o justificare de
autenticitate. Este un examen făcut cu umilinţă, care ştie să recunoască binele
înfăptuit, dar decurgând şi dintr-o nelinişte apostolică şi dintr-o exigenţă
spirituală permanent trează. Nemulţumirea operei încheiate, dorinţa arzătoare
de mai bine, loialitatea în aprecierea metodelor, independenţa în voinţa de a
te rupe de cutumele nejustificate, de a te dezbrăca de rutină şi de a îndrepta
abuzurile; dincolo de toate, ideea înaltă a chemării creştine şi credinţa în
misiunea Bisericii: iată câteva din mijloacele de care dispune şi din care îşi
trage seva. Astfel, ea sporeşte îndoit lucrul, spiritul de creativitate, numărul
căutărilor şi al „experienţelor”, din care fără îndoială nu toate pot fi
cuprinse, şi care nu de puţine ori bulversează întru câtva obiceiurile noastre.
Severă faţă de iluziile pe care le întâlneşte, e foarte posibil ca ea să
găzduiască altele, care vor fi imediat obiectul unei critici similare… Şi
totuşi, cu cât este ea mai valoroasă decât naiva mulţumire de sine care nu
permite nici o reformă, nici o transformare salutară! Ce puţin primejdioasă
este ea faţă de o anumită euforie care pătrunde puţin câte puţin în visul său,
sau faţă de o anumită încăpăţânare care crede că menţine totul acumulând pe
ruine![8].
Am greşi vrând să împiedicăm, din
principiu, manifestările publice. Când Biserica este umilă prin fiii ei, este
mai atrăgătoare decât atunci când domină în ei grija prea omenească de a fi
respectabili. Jacques Maritain remarca într-o zi, cu o nuanţă de justificată
ironie, că pentru mulţi creştini de vârsta noastră orice dovadă de neputinţă
pare „întru câtva indecentă”. Ai zice, adăuga el, că se tem să dăuneze
apologeticii… Vechii evrei şi chiar cei din Ninive nu făceau atâtea mofturi.
Sfinţii din secolele trecute, şi mai puţin. E de ajuns să recitim, de exemplu,
celebra întâmpinare adresată de Sf. Ieronim Sfântului papă Damas, diatribele
Sf. Bernard împotriva păstorilor nepricepuţi, programul de reforme pe care îl
trasează în De consideratione, sau
oricare dintre imprecaţiile Sf. Ecaterina de Siena împotriva unor înalţi
demnitari din rândul clerului: „O, oameni, dar nu attâ oameni, cât mai degrabă
demoni ce se văd, cum vă orbeşte iubirea nelalocul ei pe care o arătaţi
putreziciunii trupului, dulceţii şi strălucirii lumii”[9]. Să ne reamintim de alţii
precum Sf. Brigitta, Gerson, Sf. Bernardin din Siena, Sf. Thomas Morus, ori,
mai aproape de noi, de Sf. Clement Hoffbauer… să ne gândim la luptele
„gregorienilor” pentru a rupe cârmuirea Bisericii de sistemul care o aservea;
la îndrăzneala lui Gerhoh din Reichersberg adresându-i, ca şi Sf. Bernard, Papei Eugen al III-lea lucrarea
lui „asupra stării de corupţie din Biserică””; la aceea a lui Roger Bacon
cerându-i lui Clement al IV-lea să primenească Dreptul canonic”, şi să-i alunge
din Biserică pe păgânii care s-au strecurat în rândurile ei cu ajutorul
Dreptului civil; la aceea a lui Guillaume Durand publicând un tratat „despre
modul de celebrare a unui conciliu şi de reformare a lucrurilor corupte din
cadrul Bisericii, ori la aceea a călugărului
Pierre de Leyda, mâna dreaptă a pontifului de la Roma în deschiderea
ediţiei din 1530 a operelor confratelui său Denys[10]. Să evocăm, prin acest
ultim exemplu, toată mişcarea de reformare catolică, incomplet desemnată sub
numele de Contrareformă: o asemenea lucrare nici măcar nu s-ar fi putut schiţa
dacă n-ar fi existat o hotărâre energică de autocritică, consemnată de istorie
în nenumărate pilde strălucitoare.
Cu toate acestea, pentru o plângere
fericită, pentru un examen lucid şi rodnic, cât exces, câtă lipsă de stăpânire!
Pentru un act curajos, câtă agitaţie zadarnică! Şi câte critici negative!
Sfinţenia nu este ceva des întâlnit, iar bunăvoinţa, chiar sinceră, nu are nici
aceleaşi drepturi, nici aceleaşi privilegii. De asemenea, pot lipsi competenţa
şi oportunitatea. Chiar dacă un asemenea reproş este îndreptăţit, aceasta nu
înseamnă că şi suntem îndreptăţiţi să-l facem. Şi mai trebuie să recunoaştem –
iar remarca este importantă – că astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca în
secolele pe care le numim creştine. Atunci totul se petrecea, ca să spunem aşa,
în familie. Necredinţa nu stătea mereu la pândă, pentru apune totul la
încercare. Astăzi, când din toate părţile Biserica este ţinta acuzaţiilor,
astăzi, când este neînţeleasă, lovită în chiar existenţa şi sfinţenia ei,
fiecare catolic trebuie să vegheze să nu permită să fie folosit împotriva ei
ceea ce el n-ar vrea să exprime decât cu intenţia de a o sluji şi mai bine.
Este necesar să se ferească de neînţelegerile fatale. Iubire filială, care nu
are nimic de-a face cu prefăcătoria sau cu calculul ipocrit. Aici nu poate fi
dată nici o regulă precisă, dar „omul cu adevărat ecleziastic”, aşa cum am
încercat să-l definim mai sus, omului cu adevărat „spiritual”, Duhul Sfânt îi
va da cu generozitate sfaturi.
În orice caz, să distingem net
autocritica sănătoasă, chiar excesivă sau stângace, de tot ceea ce ar fi
plângere goală, de tot ceea ce ar ţine de pierderea sau doar de scăderea
încrederii faţă de Biserică. Desigur, ar fi o lipsă de pioşenie să denigrăm,
folosind ca pretext câteva fapte nefericite: „toată această admirabilă şi surdă
muncă a creştinului contemporan de a-şi vedea lipsurile, de a căuta să
înţeleagă, să iubească şi să salveze ceea ce s-a născut bun şi în afara
influenţei sale directe, spre a ieşi în furtună şi a culege primele materiale
pentru noua casă”[11].
Dar pentru ca un asemenea efort să dureze şi să dea roade, trebuie să fim
atenţi să nu-l lăsăm să se molipsească de suflul unui cu totul alt spirit decât
cel care se află la originea lui.
Vedem în unele momente înmulţindu-se
simptomele unui rău ce se răspândeşte ca o epidemie. E o criză de neurastenie
colectivă. Pentru cei atinşi, totul devine obiect de denigrare. Nu mai sunt
doar ironia, fronda sau amărăciunea de care, în toate timpurile, unele firi nu
ştiu să se ferească. Totul capătă o interpretare peiorativă. Orice cunoaştere,
chiar exactă, sporeşte indispoziţia. Noile descoperiri, prost asimilate, noile
tehnici, rău utilizate, sunt tot atâtea ocazii de a crede că bazele
tradiţionale se şubrezesc. Viaţa spirituală începe să lâncezească, astfel încât
nimic nu mai este conceput în adevărata sa lumină. Ne credem lucizi, dar nu mai
discernem esenţialul. Nu mai suntem capabili să descoperim, proaspăt ivite
chiar în preajma noastră poate, miile de invenţii ale Duhului, mereu asemănător
cu sine însuşi şi mereu nou. Judecăţile în spiritul credinţei au efectul unui
văl iluzoriu… Atunci descurajarea se insinuează pe mii de căi. Ceea ce ar fi
putut provoca un salt înainte are, ca singur efect, o stare de paralizie.
Credinţa poate rămâne sinceră, dar este minată din toate părţile. Începem să
privim Biserica din afara ei, ca pentru a o judeca. Geamătul rugăciunii, a
devenit o acuzaţie cât se poate de omenească. Prin această mişcare fariseică,
un fel de secesiune lăuntrică, nemărturisită încă, dar primejdioasă, o apucăm
deja pe o cale ce poate conduce la renegare.
Bine ar fi să ne dăm seama la timp de
asta şi să reacţionăm imediat! Nu este vorba să ne lăsăm orbiţi de tot felul de
neajunsuri, întotdeauna cât se poate de adevărate. Nici nu e vorba să nu
suferim din cauza lor. Indiferenţa ar putea fi mai rea decât o emoţie prea vie.
Loialitatea deplină şi înflăcărată a adeziunii noastre nu cere nicidecum o
admiraţie puerilă faţă de tot ceea ce poate exista, se poate gândi sau face
înăuntrul Bisericii. Această Mireasă a lui Cristos, pe care Mirele său a vrut-o
desăvârşită, sfântă, neîntinată, nu este astfel decât în principiul ei.
Strălucirea ei fără prihană vine, „din tainele în care îşi zămisleşte şi îşi
hrăneşte fiii, din credinţa pe care şi-o păzeşte neatinsă, din legile
preasfinte pe care le impune tuturor, în
sfârşit din darurile cereşti şi harurile deasupra firii prin care dă naştere cu
o rodnicie neobosită nenumăratelor oşti de martiri, duhovnici şi de fecioare.
Dacă sufletul ei este Duhul lui Cristos, mâinile şi picioarele ei sunt oamenii.
Or, după cum bine ştim, niciodată oamenii nu sunt la înălţimea misiunii divine
care le-a fost încredinţată. Niciodată ei nu se arată pe de-a-ntregul maleabili şi docili la Duhul
lui Cristos. Dacă ei nu reuşesc să corupă Biserica, pentru că izvorul puterii
sfinţeniei sale nu se află în ei, nici ea nu izbuteşte pe de-a-ntregul să curme
în ei, atât cât ţine viaţa pământească, izvorul potrivnic. Bunăvoinţa lor nu
reprezintă o garanţie de înţelegere, iar înţelegerea nu este întotdeauna
însoţită de putere. Cei mai buni dintre ei nu încetează să pună mii de
obstacole în calea binelui pe care Dumnezeu ar vrea să-l facă prin ei. Să fim
deci bine înţeleşi de la început – iar istoria este, în această privinţă, o
instituţie bine venită – că din partea lor nimic nu trebuie să ne
descumpănească.
Dar fiecare dintre noi nu este oare şi
om? Fiecare dintre noi nu-şi simte oare propria mizerie şi neputinţă? Propriile
limite nu-i sunt mereu puse la încercare? Nu i s-a întâmplat niciodată să se
surprindă singur în flagrant delict de contradicţie, servind o cauză sfântă
prin mijloace îndoielnice? Nu trebuie să-şi spună că lipsurile lui cele mai
grave sunt cele care-i scapă privirii? Nu întrevede, măcar din când în când, că
în faţa tainei pe care-i este dat s-o trăiască, îi lipseşte înţelegerea? De ce,
atunci să ne ţinem deoparte? De ce această distanţare, condiţie a unei priviri
severe? Cădem aici în aceeaşi iluzie ca mizantropul care se supără pe neamul
omenesc ca şi când el ar fi din altă plămadă, în vreme ce „pentru a ne înţelege
temeinic cu Omenirea, e de ajuns să facem parte din ea, să ne alăturăm celor ce
fac parte din ea şi amestecului tuturor membrilor ei”: atunci, „nu vom mai avea
nici nemulţumiri, nici rezerve, nici judecăţi, nici comparaţii”. Atunci,
resimţit mai întâi cu durere în noi înşine, contrastul evident care există
între mizeria omenească a celor care alcătuiesc Biserica, pe de o parte, şi
măreţia misiunii sale divine, pe de alta, nu va mai fi prilej e păcat. Va fi
mai degrabă un stimulent pentru noi. Vom înţelege că un anumit fel de
autocritică, îndreptată spre exterior, n-ar fi altceva decât căutarea unui alibi, evitând astfel un examen de
conştiinţă. Iar umila acceptare a solidarităţii catolice ne va trezi poate din
anumite iluzii. Ea va însemna poate să iubim din nou, într-o lumină nouă, chiar
ceea ce, în înţelepciunea Bisericii noastre, a instituţiilor sale, a
tradiţiilor şi exigenţelor sale, eram cu toţii gata să nu mai înţelegem.
Dar astăzi, pentru a ne măcina
sufletele, neliniştea ia forme mult mai precise. Nici chiar apostolul cel mai
umil nu are scăpare. I se întâmplă să se întrebe cu îngrijorare: acţiunea
Bisericii asupra epocii noastre este oare cu adevărat adaptată? Oare experienţe
de necontestat nu arată, tragic,
ineficienţa acţiunilor ei? De câţiva ani încoace, mai ales, astfel de
întrebări s-au ivit aproape pretutindeni.
Să luăm aminte la seriozitatea lor. Să nu le înlăturăm cu uşurinţă, ca
şi cum am refuza să le vedem. Nu am face decât să-i tulburăm şi mai tare pe cei
care, mai clarvăzători decât noi, se luptă cu ele într-un dureros întuneric.
Dar şi în privinţa aceasta să ne străduim, fără exagerare, să deosebim
lucrurile.
Ne punem deci întrebări din unghiuri
diferite asupra valorii actuale, fireşte, nu asupra creştinismului în sine, ci
asupra pieselor din care este alcătuit, ca să spunem aşa, vârstnicul mecanism
religios durat de-a lungul secolelor. Îi dăm în vileag roţile tocite,
resorturile slăbite. Dăm vina pe multe din practicile lui. Vorbim e metode ori
de instituţii perimate. Că în toate acestea există nu puţine iluzii potrivnice,
că în diagnosticarea răului şi în alegerea remediilor se mai strecoară erori, o
dată în plus, cine se mai miră? O intuire corectă a nevoilor noi poate fi
însoţită de o cunoaştere prea limitată sau de vro himeră. Nu putem face de la
bun început deosebirea între ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce merită
schimbat. Uneori ne pierdem prea repede speranţa în faţa unei forme ce pare
moartă, dar care ar putea fi readusă la viaţă. Însă motive majore de
îngrijorare nu există. Dacă inspiraţia nu ne înşeală, nu ne va fi greu să
îndreptăm de îndată ceea ce se cere într-un program încropit în grabă sau să
completăm un efort unilateral prin eforturi compensatorii.
Dar tocmai această inspiraţie trebuie
controlată. Într-adevăr, răul se poate învecina cu binele. El se poate insinua
cu viclenie sub aparenţele binelui. Din preocuparea de a adapta – sau, ceea ce
este cam acelaşi lucru, din nevoia resimţită de ceea ce se numeşte o
„întrupare” mai consistentă - , nevoie în sine foarte dreaptă, şi pe care
deseori Biserica o încurajează, care este izvorul adevărat? Este doar o
revărsare de caritate, ca la Sf. Paul care, urmându-l pe Isus Cristos, voia să
se facă totul pentru toţi? Nu se strecoară aici iluzia, foarte firească pentru
omul de meserie care este întru câtva, inevitabil, orice preot, că ar fi de
ajuns să schimbe metoda, după cum procedează o întreprindere umană obişnuită,
pentru a obţine rezultate care presupun mai întâi o schimbare din inimă? Vederi
realiste, anchete obiective, statistici, consultare de „legi sociologice”,
întocmire de planuri metodice, rupturi, mărunte sau însemnate, de formele de
apostolat din trecut, punere de punct de noi tehnici: un zel foarte curat şi
foarte îndreptăţit se poate folosi de toate acestea, iar cel care le denigrează
îşi arogă prea uşor rolul celui bun, opunându-le mijloacele parohului de Ars.
Şi încă e necesar să le păstreze la locul ce li se cuvine, doar în slujba
Duhului lui Dumnezeu.
Lucru şi mai grav, nu se strecoară în
neliniştile noastre, în doze mai mult sau mai puţin subtile, un soi de
timiditate, de lipsă de siguranţă
lăuntrică, un dezgust secret faţă de tradiţia Bisericii? Crezând că ne
emancipăm de un spirit considerat desuet, voind să luptăm împotriva anchilozei
şi a sclerozei, nu cumva suntem pe cale să facem vreuna din „bolile
copilăriei”? Ceea ce ni se pare doar o trezire a personalităţii, nu e mai
degrabă rodul unei alunecări oarbe? Nu cumva începem să judecăm toate lucrurile
după criterii superficial „moderne”? Valorile profane pe care lumea ni le aşază
în faţă nu cumva încep să ne ia ochii? Nu cumva, în faţa celor care le
prezintă, ne lăsăm chiar noi afectaţi încetul cu încetul de un mic complex de
inferioritate? În legătură cu obiectele care ar trebui să ne fie cele mai
sfinte, nu cumva suntem pe cale să acceptăm ideea pe care şi-o fac oamenii a
căror orbire ar trebui să o deplângem? Pe scurt, fără să reflectăm încă în
credinţa noastră, nu cumva începem, dacă putem să spunem astfel, să lăsăm să
slăbească credinţa noastră în ea?
Ar fi atunci cazul să ne reamintim mai
îndeaproape câteva adevăruri durabile. „Când voi vi fost ridicat din ţărână, le
voi aduce pe toate la mine” (In 9,
39). Acest cuvânt al lui Isus nu ne invită să-l imităm, în litera lui, iar noi
nu suntem Înţelepciunea întruchipată pentru a ne putea mulţumi şi să spunem:
„Veniţi la mine şi veţi fi copleşiţi de bogăţia mea!” (Eccl 24). Sf. Paul, după pilda lui Cristos, a străbătut lumea,
precursor al unei oşti de apostoli, iar Biserica va rămâne mereu misionară. Cel
puţin găsim aici spiritul care trebuie să ne anime. Altfel spus, avem dreptate
când refuzăm să ne „separăm” de oamenii pe care vrem să îi aducem la Cristos,
dacă prin aceasta înţelegem că este nevoie să ridicăm bariere care ar pune
între ei şi noi forme de viaţă sau de gândire desuete, a fortiori obişnuinţe pe care doar un ideal de bunăstare sau de
linişte l-ar justifica. Avem dreptate când nu suntem de acord să ne închidem în
noi înşine şi în faţa celorlalţi, în nici un fel de ghetou. Dar este necesar să
ne ferim de a nu cunoaşte îndeajuns, atât poziţia cu adevărat centrală pe care
ne-o asigură credinţa noastră în măsura însăşi în care ea este puternică, cât
şi esenţiala condiţie de „separaţi” care este, în raport cu lumea, cea a
oricărui creştin, cu atât mai mult a fiecărui preot. Dacă în această sfântă
separare şi bucuroasă folosinţă a tot ceea ce ea impune, apărem cu adevărat
plini de viaţă, alţii, la rândul lor, vor fi atraşi de acest izvor de viaţă şi
nu vor mai vrea să fie „separaţi” de noi. Prin vieţile noastre miracolul
atracţiei lui Cristos va dăinui.
Să nu ne temem, aşadar, să nutrim
simpatie faţă de oamenii din jur. Să fim oameni pe deplin: ne obligă o datorie
de sinceritate lăuntrică şi de caritate frăţească; sau, mai bine spus, o astfel
de dispoziţie trebuie să fie atât de firească în noi, atât de înnăscută, încât
să nu fie nevoie să o căutăm. Să nu acceptăm să confundăm fidelitatea faţă de
cele veşnice cu un ataşament meschin ori chiar morbid faţă de trecut[12].
Dar, în acelaşi timp, să ne ferim de suficienţa modernă. Să veghem să nu ne
însuşim slăbiciunile, admiraţia nemărginită, ignoranţa pretenţioasă, micimea
lumii din jur. Să veghem să nu pătrundă în noi spiritul lumesc – al omului de
rând sau al celui burghez, vulgar sau rafinat. Sau mai degrabă – căci vai!
Întru câtva suntem părtaşi – să nu încetăm să ne desprindem de ea! Pe scurt, să
ne adaptăm mereu şi cât mai spontan cu putinţă: dar fără să admitem ca, în
comportament sau în gândire, creştinismul să se adapteze vreodată la spiritul
secolului. Fără să-l lăsăm să se umanizeze sau să scadă, să se abată din drum
sau să-şi piardă din savoare.
Fie ca în noi Taina creştină să nu-şi
piardă seva nicicând! (Rom 12, 2).
Din H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, Ed. Humanitas.
[2]
Astfel spunea şi Tertulian, Apologie, c. 32, nr. 1; c. 39, nr. 2
(ed. WALTZING, pp. 94 şi 106); Ad
Scapulam; sau Meliton din Sardes. Semnficative vor fi şi reacţiile lui
Ieronim şi Augustin.
[4]
Doctrină politică prin care se
atribuie cea mai mare valoare libertăţii individuale. Este una din cele mai
relevante tradiţii politice ale epocii moderne şi contemporane şi a inspirat în
diferite moduri, partide ,mişcări, ideologii, modele instituţionale,
perspective etice şi filozofice.
[5] Tendinţă a gândirii afirmată la
începutul secolului al XX-lea în domeniul catolic şi care încearcă să
concilieze patrimoniul creştinismului cu
instanţele culturii şi ştiinţei moderne. Termenul modernism nu a fost corelat de către autorii înnoirii cu relaţiile
dintre teologia catolică şi cultura modernă, ci de către adversarii săi care
l-au folosit ca denumire pentru a apropia poziţii şi interpreţi destul de
deosebiţi.
[8] Cfr., Panegiricul Sf. Remi, pronunţat la Reims de Mons. CHAPPOULIE,
episcop de Angers: „În faţa intensei bulversări care se operează de mai bine de
un secol în societate, datoria catolicului este de a căuta să înţeleagă, şi mai
ales de a vrea să iubească. Fără îndoială, unele îndrăzneli, pot să ne
jignească, unele descoperiri, pot să ne pară naivităţi, dar la urma urmei, este
aşadar preferabil… să te închizi într-un refuz trufaş şi de neclintit, să te
refugiezi cu teamă în iubirea pentru trecut…? Pentru a şti să desprinzi la timp
dintr-un trecut caduc adevărul etern al Evangheliei, după şcoala Sf. remi,
trebuie „o credinţă puternică în Isus Cristos şi în Împărăţia lui ce va să
vină”. Semaine religieuse d’Angers şi
Teémoignaje chrétien, 14 noiembrie
1952.
[9] Scrisoarea 315 (al. 312).
[10] Opuscula lui Denys le Chartreaux, dedicaţie:
„Mă adresez Înalt Preasfinţiei Voastre, nu în numele meu, ci al multor altora,
ca să nu spun al tuturor. Actul de bunăvoinţă pe care –il cerem îl numim
reforma Bisericii… oare în Biserică mai există ceva care să nu fie mânjit sau
corupt? Ce mai rămâne din integritatea clerului, din onoarea nobililor, din
sinceritatea poporului? Totul este încâlcit, rănit, ruinat, mutilat. Din
creştet până-n tălpi, nimic nu mai este sănătos”. Trad. J. DAGNES, Bérulle… 1952, p. 80.
[12] Instrucţia Congregaţiei pentru
Educaţia Catolică Studiul Sfinţilor
Părinţi în cadrul formării prezbiterale aminteşte foarte clar că tradiţia
creată de aceştia nu este o tradiţie monolitică, statică ,dar o tradiţie
vie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial