PROBLEMA CREDINȚEI

Un bătrânel, care se îndepărtase de multă vreme de Biserică, merse într-una din zile la părintele paroh. Spera să fie ajutat să-și rezolve problemele lui de credință. Când intră în biroul parohial, văzu că era deja o persoană care vorbea cu părintele. Văzându-l pe bătrânel pe hol, părintele se ridică imediat și-i duse un scaun, pentru ca acesta să se așeze. 

După ce persoana dinainte termină de vorbit cu părintele, intră el. Îi povesti părintelui dubiile lui de credință, și după ce ascultă sfaturile și explicațiile lui timp de câteva ceasuri, îi promise că va începe din nou să se apropie de Biserică. Puțin mirat, parohul îl întrebă: „Domnule, spuneți-mi, vă rog, din toată întâlnirea noastră, din toate explicațiile și sfaturile mele, care a fost argumentul care v-a convins cel mai mult să vă reîntoarceți la credință și la Biserică?” Răspunse bătrânelul: „argumentul care m-a convins cel mai mult, a fost momentul când ați ieșit din birou și mi-ați adus un scaun să mă așez!”  

Ascultă, Doamne, căci robul tău vorbește

Prima slujire pe care o datorăm aproapelui este cea de a-l asculta. Căci așa cum iubirea

lui Dumnezeu începe cu ascultarea Cuvântului său, tot la fel începutul iubirii aproapelui rezidă în a învăța să-l ascultăm. Din iubire Dumnezeu ne-a dat Cuvântul său, și tot din iubire a plecat urechea sa spre noi. Este operă a lui Dumnezeu și dacă suntem capabili să-l ascultăm pe fratele nostru. Creștinii, și mai ales predicatorii, de multe ori cred că trebuie să „ofere” ceva celuilalt atunci când se află în fața acestuia; și cred că aceasta este unica lor obligație. Uită că a asculta poate fi o slujire mult mai mare decât a vorbi. Mulți oameni caută o ureche care să fie gata să-i asculte, dar nu o găsesc printre creștini, pentru că aceștia vorbesc chiar și atunci când ar trebui să asculte. Cel care nu știe să-și asculte fratele, degrabă nu va mai știi nici măcar să mai asculte de Dumnezeu; chiar și în fața lui Dumnezeu va fi totdeauna numai el cel care va vorbi. Aici începe moartea vieții spirituale și, la sfârșit, nu va mai rămâne decât trăncăneala spirituală, condescendența fratescă, care cade în multe și frumoase cuvinte „pioase”. Cine nu știe să asculte mult și cu răbdare va vorbi fără să-l atingă cu adevărat pe celălalt și, la sfârșit, nici nu-și va mai da seama de ceea ce s-a întâmplat. Cine crede că timpul lui este prea prețios pentru a fi pierdut ascultându-l pe aproapele, nu va avea niciodată timp pentru Dumnezeu și pentru frați, dar totdeauna și numai pentru sine, pentru propriile cuvinte  și pentru propriile proiecte... . Există o modalitate de ascultare nerăbdătoare și distrată, care disprețuiește pe frate și așteaptă numai să poată lua cuvântul și să scape de celălalt. Aceasta nu vrea să însemne îndeplinirea propriei misiuni, și cu siguranță și în atitudinea noastră față de fratele nostru se oglindește relația noastră cu Dumnezeu. Dacă noi nu mai reușim să ne plecăm urechile față de frații noștri în lucrurile mai mici, nu trebuie să ne mirăm dacă nu mai suntem capabili să ne dedicăm la maxim, printre slujirile cele mai consistente, ascultării, încredințată nouă de către Dumnezeu, adică a asculta mărturisirea fratelui. Lumea păgână știe astăzi că, deseori, celălalt poate fi ajutat numai ascultându-l cu seriozitate și, recunoscând acest lucru, a inventat o proprie grijă a sufletelor laică, spre care aleargă numeroși oameni, chiar și creștini. Dar creștinii au uitat că sarcina de a asculta le-a fost încredințată lor de Cel care este Ascultătorul prin excelență, la a cărui operă ei sunt chemați să colaboreze. Trebuie să ascultăm cu urechea lui Dumnezeu, pentru ca să ne fie dat să vorbim cu Cuvântul lui Dumnezeu (D. Bonhoeffer, La vita comune, izvorul: gliscritti.it)