miercuri, 13 octombrie 2010

Cuvântul al şaptelea (VII): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintai omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004


De ce se cheamă astfel pomul
cunoştinţei binelui şi răului, şi ce
înseamnă: ”Astăzi vei fi cu mine în rai”


De multe ori am rugat ieri dragostea voastră să-şi amintească de cele grăite aici şi seara să întindă îndoită masă, aşternând ospăţ şi de mâncăruri, şi de cuvinte. Deci, cum e? Aţi făcut aceasta, şi aţi întins îndoită masă? Ştiu c-aţi făcut-o, şi nu vă împărtăşiţi numai de una, ci şi de cealaltă: că nu se poate să vă fi lenevit pentru ce e bun după ce aţi sârguit pentru ceea ce este mai mărunt – căci masa de cuvinte este mai bună decât aceea de mâncăruri, aceasta fiind alcătuită de mâinile bucătarilor, iar cea dintâi pregătită de limbile Prorocilor; şi una are roadele pământului, iar cealaltă roadă Duhului; şi bucatele uneia dintre mese grăbesc spre stricăciune, iar ale celeilalte spre nestricăciune; şi una ţine viaţa noastră cea vremelnică, iar cealaltă ne călăuzeşte spre viaţa viitoare.


Deci, că aţi aşternut-o dimpreună cu una şi pe cealaltă, ştiu: şi ca s-o aflu n-am întrebat vreun rob, nici vreo slugă a voastră, ci pe un vestitor mai grăitor decât aceştia. Care e vestitorul? Bătăile din palme pentru cele spuse, lauda pentru învăţătură: fiindcă atunci când am zis ieri ca fiecare dintre voi să facă din casa lui biserică, aţi strigat cu glas mare, arătându-vă desfătarea pentru cele grăite; iar cel care ascultă cu plăcere cele spuse e pregătit să facă dovada şi prin fapte. Ca atare, m-am pregătit şi astăzi, cu şi mai multă râvnă, să dau învăţătură.


Trezviţi-vă însă şi acum, că nu trebuie să fie trezvitor doar cel care grăieşte, ci şi ascultătorilor li se cuvine să fie pregătiţi de luptă, şi mai mult încă decât vorbitorul: că eu sârguiesc pentru un singur lucru, şi anume să vă dau în păstrare bunurile Stăpânului, în timp ce osteneala voastră e mai mare – şi să le primiţi, şi să le păziţi ferite de primejdie. Deci, după ce ascultaţi încuiaţi-vă uşile, trageţi zăvoarele şi îngrădiţi-vă sufletul din toate părţile cu gândurile cele înfricoşătoare: căci hoţul e neruşinat şi pururea priveghează şi bântuie mereu, şi chiar dacă dă greş de multe ori, nu încetează a năvăli.


Aşadar, paznicii să stea de strajă fioroşi, şi dacă văd pe diavol venind cu gândul de a răpi ceva din cele date în păstrare, să îl alunge cu strigăte mari; şi dacă năvălesc griji lumeşti, să le împiedice; şi dacă uitarea, această neputinţă a firii, face necazuri, străjerii să deştepte aducerea-aminte prin statornica pomenire a legii lui Dumnezeu.


De ce? Fiindcă nu mică e primejdia dacă veţi pierde bunurile Stăpânului: că dacă cei ce primesc în păstrare bunuri lumeşti sunt adeseori pedepsiţi cu moartea dacă risipesc cele încredinţate, ce pedeapsă nu vor suferi cuvintele cu mult mai de preţ decât acestea? Cei ce au primit în păstrare bunuri lumeşti sunt răspunzători numai pentru ele, şi pentru nimic altceva: căci sunt nevoiţi să dea înapoi întocmai câte au primit, şi mai mult nimic nu li se cere; iar în privinţa cuvintelor lui Dumnezeu suntem răspunzători nu numai pentru paza lor ci pentru lucrarea lor spornică: fiindcă nu avem poruncă doar să dăm înapoi ceea ce am primit, ci îndoit pe atât să aducem Stăpânului.


Şi de era treaba doar de păzit, multă strădanie şi râvnă ar fi trebuit; însă de vreme ce Stăpânul ne porunceşte să şi înmulţim cele primite, gândeşte-te câtă osteneală şi grijă ne trebuie nouă, celor cărora ni s-au încredinţat.


Aceasta e pricina pentru care oarecine, încredinţându-i-se cinci talanţi, nu a dat înapoi doar câţi i s-au încredinţat, ci încă cinci pe deasupra: fiindcă cei cinci de la început se datorau iubirii de oameni a Stăpânului, dar se cuvenea ca şi sluga să arate aceeaşi râvnă.


Asemenea şi cel căruia i se încredinţaseră doi talanţi a lucrat încă doi, şi pentru asta a fost învrednicit de aceeaşi cinste de la acelaşi Stăpân; iar altul, încredinţându-i-se un singur talant şi aducând doar ceea ce i se încredinţase, fără a mări sau a micşora ceea ce i se da-se în păstrare, fără a da înapoi doar pe jumătate, pentru că nu s-a arătat harnic, nici nu a înmulţit ceea ce i se încredinţase – şi pe bună dreptate a păţit asta.


Domnul pare să spună: de aş fi vrut ca bunurile mele să fie doar păzite şi să nu se facă negoţ cu ele, nu le-aş fi dat pe mâna robilor iar tu ia seama la iubirea de oameni a Stăpânului. Cel căruia i s-au încredinţat cinci talanţi a adus încă cinci, iar cel cu doi talanţi alţi doi, si amândoi s-au bucurat de plată – că după cum celui dintâi i-a zis: „Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 21), aşa şi celui cu doi talanţi îi spune: „Bine, slugă bună şi credincioasă; peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune” (Mt. 25,23).


Venitul adus nu e la fel, dar plata e la fel: cel de-al doilea a fost învrednicit de aceeaşi cinste. „Şi ce?” Vezi că Dumnezeu nu ia aminte la cât prinos I se aduce, ci la puterea lucrătorilor? Că fiecare dintre acele slugi după puterea sa primise, iar deosebirea dintre venitul adus de ele nu ţinea de lenevia celui cu mai puţini talanţi, nici de râvna celui cu mai mulţi, ci de capitalul primit. Cel dintâi a primit cinci talanţi şi a adus alţi cinci; al doilea a primit doi şi tot doi a adus, dar nu e cu nimic mai prejos prin râvnă: că şi acesta a îndoit prin muncă suma primită, la fel ca celălalt. Cel ce a primit un talant l-a adus înapoi fără vreun câştig, drept care a şi fost pedepsit.


Aţi auzit, deci, ce pedeapsă paşte pe cei ce nu îşi dau osteneala pentru lucrurile Stăpânului? Ca atare, să le păzim, şi să ne dăm osteneală pentru ele, şi să ne arătăm vrednici neguţători în privinţa lor. Să nu spună careva: „Eu sunt un oarecare, eu sunt un ucenic, n-am cuvânt de învăţătură, sunt om necărturar şi nevrednic”: că şi de eşti un oarecare, şi de eşti fără ştiinţă de carte, şi de ţi s-a încredinţat doar un singur talant, lucrează ceea ce ţi s-a încredinţat şi vei lua aceeaşi plată cu cel care dă învăţătură.


Dar că păziţi cele grăite şi le ţineţi cu multă acrivie, de asta sunt foarte încredinţat; iar ca să nu cheltuim toată cuvântarea cu aceste lucruri, hai să adaug dragostei voastre continuarea celor spuse ieri. Ea este plata ce v-o dau pentru că le-aţi păzit: că cel căruia i s-au încredinţat cele de început şi le-a păzit vrednic este să primească şi altele.


Deci, care era istorisirea care ne-a fost înfăţişată ieri? Era vorba de pom; şi am arătat că omul cunoştea binele şi răul dinainte de a mânca din pom, şi era plin de multă înţelepciune, drept care a şi pus nume fiarelor, drept care a şi recunoscut-o pe femeia lui, drept care a şi zis: „Iată acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”, drept care i s-a şi vorbit despre căsătorie şi despre naşterea de prunci, şi despre însoţire şi despre tată şi despre mamă, drept care a şi primit poruncă: fiindcă nici nu dă cineva poruncă şi lege despre ceea ce trebuie şi ceea ce nu trebuie făcut celui ce nu cunoaşte binele şi răul.


Astăzi e nevoie să spun care este pricina pentru care, în vreme ce omul nu a primit cunoştinţa binelui şi răului de la pom, pomul se cheamă totuşi „al cunoştinţei binelui şi răului”: că nu e puţin lucru a afla de ce are această numire pomul. Doar şi diavolul a zis: “În orice zi veţi mânca din pom, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul (Fac. 3, 5). „Deci, cum zici tu”, spun unii, „că nu le-a dat cunoştinţa binelui şi răului?”


Dar cine le-a dat-o, ia zi-mi? Nu cumva diavolul? „Da”, zic ei, „grăind: „veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul”. Păi tu mărturia vrăjmaşului şi uneltitorului mi-o aduci? Dacă el a zis: „veţi fi ca nişte dumnezei”, asta înseamnă că s-au făcut dumnezei? Deci, precum este adevărat că nu s-au făcut dumnezei, la fel e de adevărat şi că nu au primit atunci cunoştinţa binelui şi răului: că mincinos e diavolul, şi nu spune nimic adevărat – că zice Domnul: „întru adevăr n-a stătut” (In. 8, 44). Să nu aducem, dar, să nu aducem martor pe vrăjmaşul, ci să vedem, pornind de la fapte, de ce se cheamă pomul „al cunoştinţei binelui si răului”. Şi mai întâi, dacă vreţi, să cercetăm ce-i bine si ce-i rău.


Ce este bine? Bine este să faci ascultare. Ce este rău? Rău este să fii neascultător. Şi acum, ca să nu ne rătăcim în privinţa firii binelui şi răului, să arătăm cum stau lucrurile în amănunt pe temeiul Scripturilor. Ca să te încredinţezi că binele si răul sunt cele pe care le-am arătat, ascultă ce zice Prorocul: “Ce este bun, sau ce cere Domnul de la tine?” (Mih. 6,8). Spune: ce este bun? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Vezi că ascultarea e bună? Că din iubire vine ascultarea.


Şi încă: „Două lucruri şi rele a făcut poporul Meu acesta: pe Mine, Izvorul apei vieţii, M-au părăsit şi şi-au săpat loru-şi fântâni surpate, care nu vor putea ţine apa” (Ier. 2, 13). Vezi că rea este neascultarea şi părăsirea lui Dumnezeu?


Aşadar, deocamdată să ţinem minte că bună este ascultarea şi rea este neascultarea, aceasta fiind calea pe care vom afla ceea ce căutăm – întrucât pomul cunoaşterii binelui si răului se chema astfel tocmai fiindcă porunca dată spre călirea în ascultare era privitoare tocmai pe el. Adam ştia şi mai înainte că bună este ascultarea şi rea neascultarea; iar mai târziu, prin cercare, a priceput aceasta şi mai limpede, la fel cum Cain ştia prea bine că rea este uciderea fratelui dinainte de al junghia. Iar drept dovadă că pricepea răutatea planului său, auzi ce zice: „Hai să ieşim la câmp” (Fac. 4, 8).


De ce-ţi atragi, Câine, la câmp fratele, smulgându-l din braţele părinteşti? De ce îl duci în loc pustiu? De ce îl faci neajutorat? De ce-l momeşti departe de ochii părinteşti? De ce ascunzi nelegiuirea pe care ai cutezat-o, dacă teama păcatului nu aveai? Iar după făptuirea omorului de ce te superi şi minţi când eşti întrebat? Că zicând Dumnezeu: Unde este Abel, fratele tău?, ai dat răspuns – „Au doară păzitor sunt eu fratelui meu?” (Fac. 4, 9) – lucru care arată desluşit că întru limpede cunoştinţă ai purces la acea faptă.


Deci, precum Cain ştia că rău este omorul şi înainte de a-1 cunoaşte prin cercare, iar după aceea, când a primit pedeapsa şi a auzit: „Gemând si tremurând vei fi pe pământ” (Fac. 4, 12), a aflat-o mai desluşit: aşa şi tatăl lui cunoştea binele şi răul dinainte de a mânca din pom, chiar dacă nu atât de limpede ca după aceea.
Dar ce zic eu ? Că noi cunoaştem că rele sunt cele rele şi înainte de a le făptui, iar după pricepem asta şi mai limpede – cu mult mai limpede însă când suntem pedepsiţi.


De pildă, şi Cain ştia că rea este uciderea de frate şi înainte de a o face, iar mai târziu, prin pedeapsă, a aflat asta şi mai limpede. Şi noi ştim că bună este sănătatea şi împovărătoare este boala înainte de a face cunoştinţă cu cea din urmă pe pielea noastră. Cu mult mai mult pricepem însă deosebirea dintre ele după ce ne îmbolnăvim.


Chiar în acelaşi chip ştia şi Adam că este bună ascultarea şi rea neascultarea; iar mai târziu a aflat şi mai limpede – când, gustând din pom, a fost aruncat afară din rai şi a căzut din fericirea aceea. Deci, după ce a căzut în pedeapsă pentru că a gustat din pom în ciuda opreliştii puse de Dumnezeu, pedeapsa l-a învăţat mai limpede, prin cercare, cât de rău e să nu asculţi de Dumnezeu şi cât bine e să asculţi de El. De aceea se cheamă pomul „al cunoştinţei binelui şi răului”.


„Dar pentru ce se cheamă pomul al cunoştinţei binelui şi răului, dacă firea pomului nu în sine avea cunoştinţa binelui si răului, ci din pedeapsa pentru neascultarea săvârşită în privinţa pomului a învăţat omul mai desluşit cum e cu binele şi cu răul?” Fiindcă Scriptura are obiceiul acesta: ca atunci când are loc vreun lucru să dea numire după acel lucru locurilor şi timpurilor în care s-a petrecut el.


Şi ca să fie mai limpede ce spun, vă voi lămuri printr-o pildă. Isaac a săpat cândva puţuri; vecinii au încercat să strice puţurile acestea; s-a întâmplat acolo oarecare sfadă, şi a pus numele puţului: Vrajbă (Fac. 26, 21) – nu fiindcă ar fi nutrit puţul vreo ură, ci fiindcă sfada s-a făcut cu privire la el. Aşa şi pomul se numeşte „al cunoştinţei binelui şi răului”: nu fiindcă ar fi avut el această cunoştinţă, ci fiindcă prin el s-a făcut întemeinicirea cunoştinţei binelui şi a răului.


Altă pildă: a săpat puţ Avraam, iar Avimeleh i-a făcut necazuri; apoi s-au întâlnit, au curmat duşmănia şi, schimbând între ei jurăminte, au pus puţului cu pricina numele de Fântâna jurământului (Fac. 21, 31) – nu fiindcă ar fi jurat puţul, ci fiindcă jurământul se făcuse cu privire la el.


Vezi că nu locurile sunt pricină lucrurilor, chiar dacă iau numele lor ? Se pare că este mare nevoie de alte pilde, ca să fie mai limpede ce vorbesc. Ei bine, Iacov a văzut îngeri întâmpinându-l şi tabăra lui Dumnezeu, şi a pus locului numele de Tabără. Deşi nu era locul tabără, totuşi s-a chemat Tabără, fiindcă acolo a văzut Iacov tabăra. Vezi că locul şi-a primit numele de la lucrul întâmplat în el? La fel si cu pomul cunoştinţei binelui si răului: se cheamă astfel nu fiindcă ar fi cuprins cunoaşterea binelui şi răului, ci fiindcă prin el s-a făcut dovedirea cunoaşterii binelui si răului, punerea la încercare a ascultării.


Altă pildă: Iacov L-a văzut pe Dumnezeu, pe cât era omului cu putinţă, şi a pus acelui loc numele de Vederea lui Dumnezeu (Fac. 32, 30). De ce? „Că am văzut pe Dumnezeu” (Fac. 32, 30), zice – şi doar nu era locul acela vederea lui Dumnezeu, ci numele i s-a tras de la cele întâmplate acolo. Iată câte dovezi arată că Scriptura are obicei să numească locurile după lucrurile care s-au întâmplat în ele!


Şi cu vremurile la fel face – dar ca să n-o lungesc prea mult, hai să trecem de la cele mai mohorâte la cele mai luminate – că v-a obosit cugetul petrecând în noimele subţiri, drept care este bine să-l odihnim adăstând în noimele mai simple şi mai străvezii. Să ne întoarcem, dar, la pomul cel mântuitor al crucii – fiindcă acesta, acesta a stricat toate grozăviile pe care le-a adus celălalt pom (de fapt nu pomul, ci omul a adus toate câte avea să le strice mai târziu, cu multă prisosinţă, Hristos, aducând bunătăţi cu mult mai mari decât ele).


Tocmai de aceea zice Pavel: “Unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (Rom. 5, 20), adică mai mare este darul decât păcatul. Pentru aceasta, spune iarăşi: „Ci nu precum greşala, aşa şi harul (Rom. 5, 15) – nu a dăruit Dumnezeu pe cât a greşit omul; nu este câştigul cât şi paguba; nu este sfărâmarea de corabie cât dobânda negoţului, ci bunătăţile sunt mai mari ca relele. Şi e firesc să fie aşa: că răutăţile au venit prin rob, încât au fost mai mici, iar bunătăţile sunt dăruite de Stăpânul, pentru care şi sunt mai mari. De aceea zice Apostolul: Nu precum greşala, aşa şi harul.”


După care arată şi deosebirea dintre ele: „Că judecata e dintru unul spre osândire, iar darul din multe greşale spre îndreptare.” Cuvintele nu-s prea limpezi, drept care e nevoie să adăugăm desluşirea lor. Judecata, adică pedeapsa, moartea. Dintru unul, adică din păcat. Vrea să zică: „Un singur păcat a adus atât rău, iar darul n-a şters numai acel păcat, ci şi multe altele”. De aceea zice: „Iar darul din multe greşale spre îndreptare.” De aceea strigă şi Ioan Botezătorul: „Iată Mielul lui Dumnezeu” – nu Cel Ce ridică păcatul lui Adam, ci „Cel Ce ridică păcatul lumii”. Vezi că nu precum greşala, aşa şi harul, ci pomul crucii a adus mult mai multe bunătăţi faţă de relele venite prin celălalt pom la început?


4. Am spus acestea ca să nu crezi că primii oameni te-au păgubit. Diavolul l-a scos pe Adam din rai, Hristos l-a băgat acolo pe tâlharul! Şi ia aminte la deosebire. Diavolul a scos din rai pe om fără ca acesta să aibă alt păcat afară de pata unei singure neascultări; Hristos l-a băgat în rai pe un tâlhar care purta nenumărate poveri de păcate. Şi oare doar această minune este, că l-a băgat în rai pe tâlhar, iar alta nu mai e nici una? Putem spune alta mai mare: nu numai că l-a băgat pe tâlhar în rai, ci l-a băgat înainte de întreaga lume şi înainte de Apostoli, ca, văzând pe cel plin de răutăţi fără număr cum petrece în curţile împărăteşti, nimeni dintre cei de mai apoi să nu deznădăjduiască de intrarea în rai, nici să nu dispere de mântuirea sa.


Dar să vedem dacă nu cumva tâlharul a arătat şi osteneli, şi isprăvi, şi roade. Nici asta nu se poate spune: ci pe temeiul unui cuvinţel, pe temeiul credinţei singure a ajuns dintr-un salt în rai, ca să înveţi că nu atât înţelepciunea lui a făcut totul, cât iubirea de oameni a Stăpânului. Că ce a zis tâlharul? Ce a făcut? A postit? A plâns? Şi-a frânt inima? A vădit pocăinţă vreme îndelungată? Nicidecum: ci chiar pe cruce, după ce a primit osândă de la oameni, s-a învrednicit de mântuire.


Vezi ce repeziciune? De pe cruce în cer, de la osândă la mântuire. Care sunt, dar, cuvintele acelea? Ce putere au de i-au adus tâlharului asemenea bunătăţi? „Pomeneşte-mă întru împărăţia Ta”. Şi ce dacă? A cerut să primească bunătăţi, n-a arătat osârdia cea prin fapte. Dar Cel Ce cunoştea inima lui n-a luat aminte la cuvinte, ci la aşezarea cugetului – că cei ce se bucuraseră de învăţături proroceşti, cei ce văzuseră semne, cei ce priviseră minuni ziceau despre Hristos că are drac (In. 7, 20; 8, 48, 52) şi rătăceşte mulţimea (In. 7, 12); iar tâlharul, care nu auzise pe proroci şi nu văzuse minuni, văzându-L pironit pe cruce n-a luat aminte la necinste, nici nu a căutat la lipsa de slavă, ci, căutând la Dumnezeirea Lui, a zis: „Pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta.”


Iată un lucru nou si nemaipomenit. Vezi cruce, şi pomeneşti de împărăţie? Ce lucru vrednic de împărăţie ai văzut? Un om răstignit, bătut, batjocorit, defăimat, scuipat, biciuit: astea sunt lucruri vrednice de împărăţie, spune-mi? Vezi tu, el privea cu ochii credinţei şi nu se uita la cele văzute: drept aceea, nici Dumnezeu nu S-a uitat doar la vorbe, ci precum tâlharul căutase la Dumnezeire, aşa şi El a privit în inima tâlharului şi a zis: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.”


Aici să luaţi aminte, fiindcă nu puţină vătămare vine din felul în care înţeleg unii aceste spuse. De pildă, maniheii, câinii, nebunii şi turbaţii, arată chip blând, dar înăuntru au turbarea cea primejdioasă a câinilor, şi ascund sub pielea de oaie lupul – dar tu nu privi cele dinafară, ci uită-te la fiara ascunsă înăuntru. Maniheii, deci, agăţându-se de acest loc din Scriptură, spun: A zis Hristos: „Amin, amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai”.


Deci răsplătirea a avut loc deja, si învierea este de prisos: că dacă în acea zi tâlharul a primit bunătăţile, iar trupul lui n-a înviat nici până în ziua de astăzi, nu va mai fi înviere a trupurilor. Aţi priceput, oare, cele zise, ori trebuie să o mai spun o dată ? Amin, amin zic ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. „Deci”, spun ei, „tâlharul nu a intrat în rai cu trupul: căci cum ar fi putut intra cu trupul, fără numai dacă trupul nu i-a fost îngropat, nici nu a putrezit, făcându-se ţărână? Şi nicăieri nu s-a zis că l-ar fi înviat Hristos.


Iar dacă l-a băgat în rai pe tâlhar şi acesta s-a bucurat de bunătăţi fără de trup, e limpede că înviere a trupurilor nu este: că dacă era înviere a trupurilor, nu ar fi zis: Astăzi vei fi cu Mine în rai, ci: La sfârşitul lumii, când va fi învierea trupurilor. Dar de vreme ce 1-a băgat pe tâlhar în rai, iar trupul acestuia a rămas afară putrezit, e limpede că înviere a trupurilor nu este”.
Aşa zic ei.


Acum primiţi si ce vă spun eu – sau, mai bine zis, nu ce vă spun eu, ci ce vă spune Dumnezeiasca Scriptură: că nu de la mine vorbesc, ci de la Sfântul Duh. Ce spui tu, maniheule? Trupul nu este părtaş la cununi? Dar ce, la osteneli a luat parte, iar de răsplăţi este lipsit? Şi când trebuia să ne nevoim, cea mai mare parte din sudori ale lui erau; iar când e vremea de cununi, doar sufletul este încununat? Nu-ş auzi pe Pavel cum zice că trebuie să ne arătăm înaintea divanului lui Hristos ca să primească fiecare, după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Cor. 5, 10). Nu-l auzi spunând şi că trebuie ca muritorul acesta să se îmbrace întru nemurire, şi stricăciosul acesta să se îmbrace întru nestricăciune (I Cor. 15,53).


Care e muritorul? Sufletul sau trupul? învederat că trupul – că sufletul este nemuritor prin fire, iar muritor prin fire este trupul. Ei tăgăduiesc multe dintre aceste adevăruri – dar şi pornind de la cele pe care le-au cruţat le vom dovedi şi pe acelea, că sunt în legătură nedespărţită. „Tâlharul a intrat în rai”, zice mani-heul. Şi ce-i cu asta? Raiul este cumva totuna cu bunătăţile pe care Dumnezeu ni le-a făgăduit?


5. Nu îl auzi pe Pavel ce zice despre bunătăţile acelea? „Cele ce ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit” (l Cor. 2, 9) – iar ochiul lui Adam a văzut raiul, si urechea l-a auzit, şi inima omului l-a primit, că despre asta vorbim de atâtea zile. Şi atunci, cum a primit tâlharul bunătăţile viitoare? Că Dumnezeu nu în rai ne-a făgăduit că ne va aduce, ci chiar în cer, nici nu a propovăduit împărăţia raiului, ci Împărăţia Cerurilor, după spusa Scripturii: A început a propovădui si a zice: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat” – cine? Împărăţia raiului? Nu, ci „împărăţia Cerurilor” (Mt. 4,17).


Ai pierdut raiul? Ţi-a dat Dumnezeu cerul, ca şi iubirea Sa de oameni s-o vădească, si pe diavol să îl rănească, arătând că oricât ar unelti împotriva neamului omenesc, nici un spor nu va avea, Dumnezeu înălţându-ne spre tot mai mare cinstire. Aşadar, ai pierdut raiul, si Dumnezeu ţi-a deschis cerul; la chin vremelnic ai fost osândit, şi cu viaţă veşnică ai fost cinstit.


Stăpânul a poruncit pământului să răsară spini si pălămidă, şi sufletul ţi-a odrăslit ţie roadă Duhului. Vezi cu cât este mai mare sporirea, cu cât este mai mare bogăţia decât paguba? Eu zic aşa: Dumnezeu l-a făcut pe om din pământ şi apă, şi l-a pus în rai. Cel făcut nu a rămas de bună treabă, ci s-a stricat: ca atare, Dumnezeu nu îl reface din pământ şi apă, ci din apă şi din Duh, şi nu îi mai făgăduieşte raiul, ci îi făgăduieşte împărăţia Cerurilor.


Dacă vrei să ştii cum, ascultă. Căzând în greşeală Nicodim, boier al iudeilor, gândind la naşterea de aici şi zicând că nu e cu putinţă pentru bătrân să se nască de sus, Hristos îi descoperă mai limpede – şi ia aminte – felul acestei naşteri: „De nu se va naşte omul din apă şi din duh, nu va putea să intre întru împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5). Aşadar, dacă a făgăduit Împărăţia Cerurilor, iar pe tâlhar l-a dus în rai, înseamnă că încă nu i-a dat lui răsplata bunătăţilor făgăduite.
Maniheii însă mai spun ceva. „Prin rai”, zic ei, „n-a avut în vedere raiul, ci Împărăţia Cerurilor.

Tâlharul nu auzise nimic de dogmele înalte, nici nu ştia de prorocii, ci-şi petrecuse toată vremea în pustie făptuind omoruri, şi nici privirea nu şi-o arunca în sinagogă, nu se împărtăşea de ascultarea cuvintelor dumnezeieşti, nici nu ştia ce e împărăţia Cerurilor, si de aceea i-a spus Hristos: Astăzi vei fi cu Mine în rai, prin cuvântul rai, mai cunoscut si mai obişnuit, înţelegând împărăţia Cerurilor”.


Aici încuviinţez. Aşadar, tâlharul a intrat în Împărăţia Cerurilor. De unde se vădeşte asta ? Din cuvintele: Astăzi vei fi cu Mine în rai. Dacă vi se pare silită această dovedire, hai să vă dau una mai limpede. Care? Păi, Hristos a zis: Cel ce nu crede în Fiul a şi fost judecat (In. 3, 18). Cum adică, a şi fost judecat? Doar încă n-a fost învierea, încă nu a venit pedeapsa veşnică: si atunci, cum a şi fost judecat? Pe temeiul păcatului. Altundeva zice: Cel ce crede în Fiul s-a mutat de la moarte la viaţă (In. 5, 24). N-a zis: se va muta, ci: s-a mutat – şi acesta pe temeiul dreptăţii, precum acela pe al păcatului.


Acela a şi fost judecat fără să fie încă judecat, şi celălalt s-a mutat la viaţă fără să se fi mutat încă: şi Domnul vorbeşte cu unul pe temeiul dreptăţii, iar cu celălalt pe temeiul păcatului, ca şi cum s-ar fi întâmplat lucrurile neîntâmplate încă. Aşa şi cu tâlharul. Ştiţi doar că şi doctorii, văzând pe cineva într-o stare deznădăjduită, spun: „A murit, e mort”, deşi el suflă încă. Acela, neavând nădejde să scape, este mort pentru doctori: şi tâlharul, nemaifiind primejdie de întoarcere spre pierzare, e ca şi cum ar fi ajuns în cer.


În acelaşi înţeles i s-a grăit şi lui Adam: „În ziua când veţi mânca din pom, cu moarte veţi muri” (Fac. 2,17). Şi ce, a murit chiar în ziua când a mâncat din el ? Nicidecum, ci a trăit încă nouă sute de ani şi mai bine. Şi atunci, cum de a zis Dumnezeu: „În ziua aceea… cu moarte veţi muri”? Este vorba de osânda la moarte, nu de moartea în fapt. Aşa şi cu ajungerea tâlharului în cer.


Ascultă ce zice Pavel, arătând că nimeni n-a primit încă răsplata bunătăţilor făgăduite. Vorbind despre proroci şi drepţi, adaugă: „După credinţă au murit aceştia toţi, neprimind făgăduinţele, ci de departe văzându-le şi sărutându-le… Dumnezeu ceva mai bun pentru noi dinainte rânduind, ca ei să nu primească fără noi desăvârşirea” (Evr. 11,13,40).


Acestea să le ţineţi, şi să vi le amintiţi, şi să îi învăţaţi pe cei ce nu le-au auzit; cu acestea să se îndeletnicească fiecare şi în biserică, şi în oraş, şi acasă, fiindcă nimic nu ascultarea cuvintelor dumnezeieşti. Ascultă ce zice despre ea Prorocul: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea şi fagurul gurii mele” (Ps. 118,103). Deci, pe acest fagur pune-l la masa ta de seară, ca să te umpli de toată desfătarea duhovnicească. Nu vedeţi bogătaşii cum după mese aduc cântăreţi din fluier şi din lăută? Aceia fac teatru din casa lor, tu fă din casa ta cer – şi o vei face nu schimbându-i pereţii, nici mutând temeliile, ci chemând la masa ta pe însuşi Stăpânul Cerurilor.


Dumnezeu nu Se ruşinează să vină la mese ca acestea – ca unde e învăţătură duhovnicească, acolo este si întreagă înţelepciune, şi cuviinţă, şi blândeţe; unde sunt bărbat şi femeie şi copii întru unire de cuget şi dragoste, legaţi cu legăturile faptei bune acolo este şi Hristos în mijlocul lor – că El nu acoperişuri din aur caută, nici stâlpi strălucitori nici marmuri arătoase ci frumuseţea sufletului, şi podoabă a cugetului, şi masă plină de dreptate, încărcată de roadele milosteniei.


De va vedea vreo masă ca aceasta, Se va grăbi să ia parte la sobor şi va veni neîntârziat – doar El a zis: „Flămând am fost şi M-aţi hrănit” (Mt. 25,35). Deci, când auzi vreun sărac strigând în stradă cu mare glas şi dai din cele puse pe masa ta celui nevoiaş, pe Stăpânul L-ai chemat prin rob la masa ta, ai umplut-o toată de binecuvântări şi închinând Domnului pârga ei ai gătit cămărilor tale foarte mare temei de umplere cu toate bunătăţile. Iar Dumnezeul păcii Cel Ce dă pâine spre mâncare si sămânţă celui ce seamănă, să înmulţească sămânţa voastră, si să sporească roadele dreptăţii întru voi toţi (II Cor. 9, 10), dând harul Său, şi să vă învrednicească de împărăţia Cerurilor, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care a Tatălui este slava, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al şaselea (VI): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Despre pom, dacă din el a căpătat
Adam cunoştinţa binelui şi răului,
sau dacă avea cunoştinţa aceasta
şi mai înainte de a mânca din pom;
tot aici şi despre postire,
şi despre faptul că trebuie a cugeta
acasă la cele grăite în biserică

1. Iubesc postirea, fiindcă este maica întregii înţelepciuni şi izvorul a toată filosofia; dar o iubesc şi pentru voi, şi pentru dragostea voastră, fiindcă mi-a adunat sfinţitul şi cinstitul vostru sobor, şi îmi dăruieşte iar vederea feţelor dorite, si mă face să mă desfătez fără frică de această frumoasă prăznuire si sărbătoare: că n-ar greşi cineva numind soborul vostru prăznuire şi sărbătoare şi mulţime de bunătăţi. Că dacă omul, mergând în piaţă şi dând peste un prieten -unul singur! -, adesea leapădă toată descurajarea, atunci eu, care merg nu în piaţă, ci în biserică, şi care mă întâlnesc nu doar cu un prieten, ci cu atâţia şi atât de aleşi fraţi si părinţi, cum nu voi lepăda toată descurajarea ? Cum nu mă voi bucura de toată desfătarea ? Că nu numai prin număr este mai bun acest sobor ca adunările cele din pieţe, ci şi prin lucrurile despre care se vorbeşte: căci cei care ţin sfat în pieţe şi şed împreună roată pălăvrăgesc adesea despre lucruri fără folos, şi vin cu graiuri reci, şi flecăresc despre cele ce nu-i privesc: fiindcă obişnuim cel mai adesea să iscodim şi să luăm la bani mărunţi cu mai multă râvnă cele străine.

Trec acum cu vederea faptul că este lucru cu primejdie a arunca şi asculta asemenea cuvinte, şi a te lăsa târât de patima flecărelii, şi că multe furtuni s-au stârnit în case din pricina unor asemenea „soboare”; dar că toată acea împreună-vorbire e fără de folos, şi rece, şi lumească, şi că un cuvânt duhovnicesc nu ar putea intra degrabă într-o asemenea adunare, nimeni nu are cum să tăgăduiască. Iar aici nu este aşa, ci cu totul dimpotrivă: că toată vorba de clacă e gonită şi e adusă toată învăţătura duhovnicească. Că despre sufletul nostru vorbim, doar, şi despre bunătăţile care privesc sufletul, şi despre cununile cele puse deoparte în ceruri, şi despre vieţile cele strălucite31, şi despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi despre purtarea Lui de grijă pentru tot, şi despre toate celelalte care ne privesc în cea mare măsură, şi despre rostul venirii noastre întru fiinţă, şi despre soarta care ne va aştepta după plecarea de aici, şi despre cum vor sta atunci treburile noastre. Şi la acest sobor luăm parte nu doar noi, ci şi Prorocii cu Apostolii dimpreună şi – lucrul cel mai mare dintre toate – însuşi Stăpânul tuturor Iisus, stă în mijlocul nostru, că El însuşi a zis: „Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor” (Mt. 18, 20); iar dacă unde sunt doi sau trei adunaţi El în mijlocul lor este, cu mult mai mult acolo unde atâţia bărbaţi, atâtea femei, atâţia Părinţi, şi Apostoli, şi Proroci sunt în mijloc, de faţă.

Drept aceea, şi eu cu mai mare râvnă grăiesc, bucurându-mă de acest ajutor. Şi despre ce voi vorbi v-am arătat: căci am făgăduit că voi vorbi mai întâi despre pomul cunoaşterii binelui şi răului, ca să lămurim dacă din el s-a făcut lui Adam cunoştinţa binelui şi răului, sau dacă şi mai înainte de a mânca din el ştia să facă această deosebire. Deci, aş cuteza să zic că şi mai înainte de a mânca ştia să facă deosebirea asta: că dacă nu ar fi ştiut ce este bun şi ce este rău, ar fi fost mai dobitoc decât dobitoacele, şi el, stăpânul, ar fi fost mai lipsit de minte decât slugile: căci cum n-ar fi un lucru nelalocul lui ca oile şi caprele să ştie ce verdeţuri le sunt de trebuinţă şi care le sunt otrăvitoare şi să nu dea năvală la orice le cade în faţă, ci să facă deosebire şi să ştie limpede ce le vătăma şi ce le este de folos, iar omul să fie lipsit de o asemenea pază? Păi dacă nu ar fi avut-o, n-ar fi făcut doi bani, ci mai netrebnic decât toate vietăţile ar fi fost: căci ar fi fost cu mult mai de dorit pentru el să petreacă în întuneric şi să i se scoată ochii şi să fie lipsit de lumină decât să nu ştie ce-i bine şi ce-i rău, că dacă lipseşti viaţa noastră de această cunoştinţă, ne-ai răpit viaţa cu totul şi ai umplut toate de multă încurcătură – fiindcă ne deosebim de dobitoace şi suntem mai buni decât fiarele prin faptul că ştim ce e răutatea şi ce-i virtutea, şi cunoaştem ce este rău, şi nu suntem în neştiinţă de ce e bine. Iar dacă ştim asta acum – şi nu doar noi, ci si sciţii şi ceilalţi barbari – cu mult mai mult o ştia omul dinainte de păcat; şi nu avea cum să rămână deşert de culmea bunătăţilor cel cinstit cu atâtea cinstiri – cum ar fi chipul, asemănarea şi celelalte binecuvântări, fiindcă nu cunosc binele şi răul doar câţi sunt din fire lipsiţi de minte – iar Adam era umplut de înţelepciune multă, şi în stare să facă deosebire între acestea două. Şi ca să te încredinţezi că era umplut de înţelepciune duhovnicească, auzi dovada.

„A adus Dumnezeu la el fiarele ca să vadă ce nume le va pune: şi cum le-a numit pe ele Adam, acesta numele lor”. Gândeşte-te, dar, de câtă înţelepciune era umplut, că a putut să pună nume atâtor soiuri de vietăţi aşa de felurite şi deosebite – dobitoacelor, târâtoarelor, păsărilor – şi încă pentru fiecare în parte: că Dumnezeu a primit punerea numelor şi n-a vrut să le şteargă, aşa încât numele acelea au rămas neschimbate – ceea ce dovedeşte că Adam nu a greşit, fiindcă Scriptura zice: „tot, cum le-a numit Adam, acesta este numele lor”.

2. Şi atunci, Adam nu ştia ce e bine şi ce e rău? Şi care ar fi noima? Şi iarăşi: Dumnezeu a adus-o pe femeie la el, şi văzând-o Adam, a cunoscut îndată că este de o fire cu dânsul. Şi ce zice? „Iată acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”: că întrucât Dumnezeu adusese înaintea lui cu puţin mai înainte toate vietăţile, vrând Adam să arate că această vietate, adică femeia, nu este nici una dintre vieţuitoarele acelea, a zis:

„Iată acum os din oasele mele şi carne din carnea mea”. Iar unii zic că nu numai lucrul acesta se dă de înţeles aici, ci şi felul facerii femeii, şi pentru că nu va mai fi femeii fel de naştere ca acesta a zis Adam: lată acum – ceea ce altcineva, tălmăcind mai cu acrivie, a zis: Aceasta o dată, altfel spus: „Numai acum s-a făcut femeie doar din bărbat; iar apoi nu va mai fi aşa, ci din amândoi”. Os din oasele mele si carne din carnea mea: că din întreaga frământătură a luat Dumnezeu o bucată şi aşa a făcut-o pe femeie, ca întru toate s-a facut părtaşă bărbatului. „Aceasta, zice, se va chema femeie, pentru că din bărbat s-a luat”. Vezi cum şi numele îl pune ca să te înveţe părtăşia de fire, iar învăţătura despre părtăşia de fire şi felul facerii să fie temei de dragoste veşnică şi legătură a unirii de cuget.

După aceea, ce spune? „Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său si pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nu a zis simplu: se va uni, ci: se va lipi, arătând cât de strânsă e legătura. Şi vor fi amândoi un trup. Deci, cel care ştia asemenea lucruri, spune-mi, nu ştia ce-i bine şi ce-i rău ? Dar ce noimă ar avea asta? Că dacă nu ştia ce-i bine şi ce-i rău înainte de a mânca din pom, ci a aflat după ce a mâncat din el, păcatul s-a făcut lui dascăl de înţelepciune, şi şarpele a fost nu amăgitor, ci sfătuitor spre cele de folos, făcându-l pe om din fiară ce era. Dar nu este aşa, nu – ferească Dumnezeu! Că dacă nu ştia ce-i bun şi ce-i rău, cum putea primi porunca? Întrucât nimeni nu dă lege celui care nu ştie că este rea călcarea legii; iar Dumnezeu a dat lege, şi pe cel care a călcat-o l-a pedepsit: şi nu ar fi făcut nici unul din aceste lucruri de nu 1-ar fi făcut dintru început cunoscător al virtuţii şi al răutăţii. Vezi cum din toate părţile ni se dovedeşte că nu după ce a mâncat din pom a cunoscut binele şi răul, ci cunoştea acestea şi mai înainte?

Aşadar, să păstrăm în noi cu osârdie, iubiţilor, toate aceste învăţături, şi acasă plecând să aşternem îndoită masă – de mâncăruri şi de auzire -şi să grăiască bărbatul cele auzite aici, iar femeia să ia învăţătură, să asculte şi copii, şi nici slugile să nu rămână lipsite de auzirea aceasta. Fă casa ta biserică: căci eşti răspunzător şi pentru mântuirea copiilor tăi, şi pentru cea a slugilor – şi precum mie mi se cere socoteală pentru voi, aşa şi fiecare dintre voi dă seama şi pentru slugă, şi pentru soţie, şi pentru copil. Iar după asemenea povestiri ne vor lua în primire vise cât se poate de dulci şi libere de toată nălucirea: căci lucrurile cu care obişnuieşte sufletul a se îndeletnici timpul zilei, acelea şi noaptea ni se nălucesc.

Şi dacă vom păzi cele grăite aici în fiecare zi, nu vom avea nevoie de multă osteneală: fiindcă şi cuvintele ce urmează vă vor fi mai limpezi, şi eu voi da învăţătură cu mai mult drag. Deci, ca să fie ceva mai mult şi mie şi vouă – mie din învăţătură, iar vouă din auzire – dimpreună cu masa trupului să asterneţi şi masă duhovnicească: căci cuvintele de învăţătură se vor face vouă şi pază şi podoabă şi cele ale vieţii de acum vi le va îndrepta Dumnezeu spre folos, şi mai uşoare şi lesnicioase vă vor fi toate – că zice: „Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33; Le. 12, 31). Deci, pe aceasta să o căutăm, iubiţilor, ca să avem parte şi de bunătăţile de aici, şi de cele de dincolo, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care şi cu Care slavă Tatălui şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al cincilea (V): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”
Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Că nu pentru Adam suntem pedepsiţi,
şi că mai mari sunt bunătăţile ce ne-au venit
prin el decât relele, dacă vom lua aminte la noi înşine;
şi împotriva celor ce trec pe lângă săraci cu nepăsare

1. Voi, poate, socotiţi că am terminat cuvântul despre stăpânire; iar eu văd încă multă roadă ce aşteaptă în el. Dar nu vă lăsaţi păgubaşi, rogu-vă, până ce nu o vom culege toată: căci si vierii harnici, când văd viţa frunzoasă si încărcată cu multe roade, nu taie doar ciorchinii dinafară, ci pătrund si mai înlăuntru, îndoind curmeii si ridicând frunzele, aşa încât să nu le scape cumva din vedere boabele mici, ascunse fiind sub frunze. Deci, nu vă arătaţi mai nepăsători decât aceia, nici nu vă lăsaţi păgubaşi până ce nu veţi lua tot. Şi mai ales că osteneala e a mea, iar roadă e a voastră.

Le-am învinuit ieri pe femei – mai bine zis nu pe femei, ci pe Eva, că prin păcat a adus în lume robia. Femeile ne-ar putea spune: „De ce să fim noi învinuite dacă aceea a păcătuit; de ce greşeala a fost a unei singure feţe, iar vina – de obşte a firii femeieşti întregi?” Asta ar putea spune şi robii: „De ce, făcând Cariaan ocară tatălui său, pedeapsa a trecut la tot neamul ?” Şi cei ce se tem de stăpânitori ar putea pune pricină astfel: „De ce, alţii fiind cei trăitori în răutate, noi am fost supuşi jugului stăpânirii ?”

Aşadar, ce le-am putea răspunde tuturor acestora ? Că una este dezlegarea tuturor întrebărilor: „Pentru că primii oameni au păcătuit, şi prin neascultarea lor au adus în lume robia – iar cei de mai apoi, prin păcatele lor, au dat putere robiei deja aduse în lume”. Că dacă cei care întreabă s-ar putea arăta curaţi cu totul de păcate, poate că ar avea temei să grăiască împotrivă; iar dacă şi ei au multe vini, de prisos este să se îndreptăţească în acest fel: întrucât eu n-am zis că de acum păcatul nu mai naşte robie, ci că orice păcat este însoţit de robie, şi am arătat ca răspunzătoare firea de obşte a păcatului, nu numai felul lui. Precum toate bolile de nevindecat duc la moarte, dar nu toate sunt de aceeaşi fire, aşa şi păcatele toate nasc robie, nefiind toate de acelaşi fel. Păcătuit-a Eva atingându-se de pom, şi a fost osândită pentru asta. Drept aceea, să nu păcătuieşti şi tu cu alt păcat, poate mai greu decât al ei. Aceasta se cuvine a spune şi cu privire la robi, şi cu privire la cei aflaţi sub stăpânire: că primii oameni au adus păcatul, iar cei ce le-au urmat au păstrat puterea stăpânirii prin păcatele săvârşite.

Mai am şi alt răspuns: că mulţi, întorcându-se la virtute, au fost sloboziţi de sub stăpânire. Şi mai întâi, de vreţi, am să vorbesc despre femei, ca să vezi cum fericitul Pavel, care a pus legături asupra lor, chiar el le dezleagă iarăşi. „De are vreo femeie bărbat necredincios şi acela va voi să vieţuiască cu dânsa, să nu-l lase pe el” (l Cor. 7, 13). De ce ? „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”?.

„Dar cum poate femeia să mântuiască ?” învăţând, catehisind, înduplecându-l a primi cuvântul bunei cinstiri. „Păi chiar ieri, fericite Pavele, ziceai „că femeii să înveţe nu dau voie” (l Tim. 2,12). Cum, dar, o dai acum la întors şi faci femeia dascăl al bărbatului?” – „Fac asta nu tăgăduindu-mă pe mine însumi, ba chiar cu totul dimpotrivă”. Tu ascultă şi pentru ce a scos-o de pe tronul învăţăturii, şi pentru ce o aduce iar pe el, ca să afli înţelepciunea lui Pavel. „Bărbatul să înveţe”, zice. Întrebi de ce ? Fiindcă nu a fost amăgit: că „Adam, zice, nu a fost amăgit” (l Tim. 2, 14). „Femeia”, zice, „să ia învăţătură”. De ce ? Fiindcă a fost amăgită: „că femeia, amăgită fiind, a fost întru călcarea poruncii”. Iar aici – tocmai dimpotrivă: că atunci când bărbatul este necredincios, iar femeia credincioasă, zice: „Femeia să înveţe. De ce ? Fiindcă nu este amăgită, căci credincioasă este. Să ia învăţătură, deci, bărbatul, căci a fost amăgit: că necredincios este. „S-a întors treaba”, zice, „în privinţa învăţăturii: să se întoarcă, dar, şi în privinţa stăpânirii”. Văzut-ai cum pretutindeni arată Scriptura că nu firii, ci amăgirii şi păcatului urmează robia ?

Deci, a venit la femeie amăgirea întru început, iar amăgirii i-a urmat supunerea: după aceea s-a mutat amăgirea la bărbat, s-a mutat şi supunerea. Şi precum la început a încredinţat Dumnezeu bărbatului mântuirea femeii, fiindcă nu a fost amăgit, grăind astfel: „Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta”, aşa şi aici, pentru credinţa celei ce are bărbat necredincios, încredinţează femeii mântuirea bărbatului, zicând: „Că ce ştii tu, femeie, de nu-ţi vei mântui bărbatul”? (l Cor. 7,16). Ce poate fi mai desluşit decât această dovedire că robia nu este dat al firii, ci urmează păcatului? Acelaşi lucru se poate spune şi despre robi. Ai fost chemat în starea de robie? Să nu îţi pese.

Vezi cum iarăşi arată că robia e doar un nume la omul îmbunătăţit? Ci chiar de poţi să fii slobod, mai bine foloseşte-te, adică „mai bine rămâi rob”. De ce ? „Că cel ce e chemat întru Domnul rob este un slobozit al Domnului”. Dar pentru ce a lăsat să rămână rob? Ca să afli că de prisos e slobozenia cea dinafară, că precum când cu cei trei tineri faptul că rămânând aprins cuptorul trupurile lor s-au păstrat nevătămate a fost cu mult mai minunat decât de s-ar fi stins văpaia, aşa şi a te arăta slobod în robie este cu mult mai mare şi minunat lucru decât dacă ai rupe legăturile ei. De asta a şi zis: „Ci chiar de poţi să fii slobod, mai bine foloseşte-te” – adică rămâi rob, că ai cea mai adevărată slobozenie”.

2. Voieşti să vezi că se întâmplă asta şi cu stăpânitorii? Împărat era Nabucodonosor, şi a aprins cuptorul cu văpaie mare, şi i-a aruncat în mijlocul lui pe cei trei tineri – fragezi de vârstă, singuri, neavând nici o apărare, robi, prinşi de război, lipsiţi de patrie. Şi ce zice? „Oare aşa este cu adevărat, Sedrac, Misac şi Abdenago, că dumnezeilor mei nu slujiţi, şi chipului celui de aur pe care l-am ridicat nu vă închinaţi”? (Dan. 3, 14) Iar ei ce fac? Uită-te cum obiceiul lor îmbunătăţit i-a făcut, aşa prinşi cum erau mai împăraţi decât impăratul şi mai înaltă a arătat cugetarea lor decât a aceluia? Că au răspuns cu atâta îndrăzneală ca şi cum nu ar fi stat de vorbă cu împăratul, ci cu un supus. „N-avem nevoie, zic ei, să răspundem împăratului pentru cuvântul acesta”. Nu prin cuvinte, ci prin fapte vom face dovedirea. Este „Dumnezeu în ceruri puternic să ne izbăvească”. I-au amintit de binefacerea primită de el prin Daniil, spunând aceleaşi cuvinte pe care le grăise atunci prorocul. Gândiţi-vă: ce a zis el? „Nu ţine de magii gazareni, de haldei cuvântul pe care îl cere împăratul; „ci este Dumnezeu în cer, Care descoperă tainele”, îi amintesc, deci, de cuvintele acestea ca să îl îmblânzească. După aceea, spun: „Şi dacă nu ştii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului celui de aur, pe care l-ai ridicat, nu ne vom închina” (Dan. 3, 18). Uită-te la înţelepciunea acelor tineri: căci ca să nu defaime pe Dumnezeu pentru slăbiciune cei de faţă de li s-ar fi întâmplat să moară în cuptor, au mărturisit dinainte puterea Lui, zicând că „este Dumnezeu în cer puternic să ne izbăvească”; iar pe de altă parte, că dacă aveau să scape de văpaie să nu se creadă că slujesc lui Dumnezeu pentru leafă şi plată, au adăugat că „şi de nu, să ştii, împărate, că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului celui de aur pe care l-ai ridicat nu ne vom închina”; propovăduind puterea lui Dumnezeu şi totodată arătând tăria sufletului lor, ca nu cumva să se spună şi despre ei ceea ce a spus diavolul, clevetind, cu privire la Iov. Dar ce a spus diavolul despre Iov ? A spus că „nu degeaba se teme de Tine Iov: că ai ocrotit cele dinlăuntru şi dinafară ale casei lui” (Iov l, 10). Deci, ca să nu aibă cineva temei să spună acelaşi lucru şi despre dânşii, au astupat dinainte gura neruşinată, însă, precum spuneam, chiar de va fi cineva prins de război, chiar de va fi rob, chiar de va fi străin, chiar dacă va petrece în pământ străin, va fi mai împărat decât toţi împăraţii de va avea cu sine fapta bună.

Ai văzut cum s-a desfiinţat şi supunerea femeilor, şi cea a robilor, şi cea a celor aflaţi sub stăpânire? Hai să-ţi arăt acum alungată şi frica fiarelor. Daniil a fost aruncat oarecând în puţ tot în Babilon – dar leii nu au cutezat să se atingă de dânsul: că au văzut strălucind în el chipul cel vechi, chipul împărătesc, zăreau semnele pe care le văzuseră la Adam înainte ca el să păcătuiască. Cu aceeaşi supunere au venit atunci la Adam ca să primească nume de la dânsul; şi nu numai atunci, ci şi cu fericitul Pavel s-a făcut aceasta: că şi el, nimerind în ostrovul de barbari, a şezut lângă foc ca să se încălzească, şi ieşind o năpârcă din vreascuri s-a prins cu dinţii de mâna lui. Deci, ce s-a întâmplat după aceasta ? Fiara a căzut îndată: că neaflând păcat, nici n-a putut să muşte: ci precum noi, când vrem să urcăm o stâncă netedă, cădem îndată fiindcă nu avem de ce să ne ţinem, fie că este mare dedesubt, fie că e prăpastie, aşa şi fiara aceea, cu toate că era deasupra focului, nu a aflat locul de sprijin al păcatului, nici unde să se ţină cu dinţii, a căzut în foc şi a pierit.

Vrei să-ţi mai spun şi o a treia îndreptăţire ? Una este că nu numai primii oameni au păcătuit, ci şi cei care le-au urmat; a doua, că pentru cei ce umblă drept înaintea lui Dumnezeu, chiar petrecând ei în viaţa de acum, jugul supunerii este mai uşor – sau, mai bine zis, sunt sloboziţi cu totul de aceasta, precum am arătat şi în privinţa femeilor, şi în privinţa celor aflaţi sub stăpânire, şi în privinţa fiarelor; iar după acestea, a treia este că venind Hristos, ne-a făgăduit mai mari bunătăţi decât cele din care ne-au scos cei care au păcătuit la început. „De ce te tânguiesti, ia spune ? Că Adam, păcătuind, te-a scos din rai? Fă ceea ce e drept înaintea Mea şi râvneşte la fapta bună, şi-ţi voi deschide ţie nu numai raiul, ci chiar cerul, şi nu te voi lăsa să pătimeşti nimic rău din neascultarea celui întâi-zidit. Te tângui că te-a lipsit de stăpânirea asupra fiarelor? Iată, şi demonii ţi-i voi supune, dacă vei lua aminte la învăţătura Mea” – că zice: „Călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Le. 10, 19). Nu a zis: stăpâniţi, ca la facere în privinţa fiarelor, ci: călcaţi, dând mai mare putere.

3. Pentru aceasta nu a zis nici Pavel: „Dumnezeu va supune pe satana sub picioarele voastre”, ci: „Dumnezeu va zdrobi pe satana sub picioarele voastre” (Rom. 16, 20). Nu ca mai înainte: „Acela va pândi capul tău, şi tu vei pândi călcâiul lui” (Fac. 3,15) – ci întreagă este izbânda, neştirbit semnul de biruinţă, desăvârşită nimicirea celui potrivnic, şi sfărâmarea, şi pieirea. „Eva te-a supus bărbatului: dar eu te fac, de vrei, nu doar de o cinste cu bărbatul, ci şi cu înşişi îngerii. Ea te-a lipsit de viaţa de acum, iar eu ţi-o dăruiesc şi pe ceea ce va să vină – cea neîmbătrânitoare şi fără moarte, plină de bunătăţi nenumărate.”

Deci, nimeni să nu creadă că a fost păgubit din pricina înaintaşilor: că şi dacă vom vrea să cercetăm toate câte avea să le dea Dumnezeu, vom afla că cele pe care ni le-a dat sunt mult mai mari ca cele pe care le-am pierdut; iar din cele spuse devin limpezi şi celelalte. Viaţă chinuită a dus Adam. Hristos a făgăduit viaţa de unde a fugit durerea şi întristarea şi suspinul şi vesteşte că dă în dar Împărăţia Cerurilor – căţi zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii: că flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; în temniţă, şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36).

Oare vom auzi şi noi de la Mântuitorul aceste fericite spuse? N-aş putea să bag mâna-n foc: că multă nepăsare avem faţă de săraci. E vremea Postului, atâta îndemn şi învăţătură de mântuire, rugăciuni fără contenire, adunări în fiecare zi – şi după atâta sârguinţă, care-i folosul? Nici unul: fiindcă plecăm de aici văzând săracii cum stau în picioare înşiraţi de o parte şi de alta, şi trece pe lângă dânşii aşa nemilostivi ca şi cum am vedea nişte câini, nu nişte trupuri omeneşti. Aşadar, ne grăbim spre casă ca şi cum am vedea nişte statui fără de suflet, nu nişte oameni care suflă, „îmi dă zor foamea”, zice unul. Tocmai foamea să te înduplece a rămâne ca să dai milostenie – că sătulul, vorba zicătorii, nu crede flămândului; iar burţile flămânde învaţă din nevoia lor să o priceapă şi pe cea străină – mai bine zis, nici aşa n-o pot cunoaşte pe de-a-ntregul. De ce? Păi tu alergi la masa gata pregătită şi nu rabzi să mai aştepţi nici un pic; iar săracul a stat în picioare până seara, năzuind şi căutând cu nerăbdare a-şi face rost de hrana cea de toate zilele – şi văzând că ziua s-a împlinit, iar banii de mâncare nicidecum, se întristează şi îl arde sufletul, şi e silit să îndrăznească mai mult decât puterea sa. De asta ne îmbulzesc mai tare seara, jurându-se, blestemându-se, jelindu-se, tânguin-du-se, întinzând mâinile, siliţi să facă nenumărate alte neruşinări: fiindcă se tem ca nu cumva, plecând acasă toţi, ei să fie siliţi a rătăci prin oraş ca printr-o pustie. Şi precum cei căzuţi ziua în sfărâmare de corabie, când se prind de o scândură, se străduiesc să ajungă la liman mai înainte de lăsarea serii, ca nu cumva, prinzându-i noaptea afară de liman, să păţească ceva mai rău: aşa şi săracii, temându-se de foame ca de sfărâmarea de corabie, grăbesc să strângă înainte de lăsarea serii banii pentru mâncare, ca nu cumva, plecând acasă toţi, ei să rămână afară de liman – fiindcă liman sunt lor mâinile celor ce-i ajută.

4. Iar noi nici în piaţă nu ne plecăm spre necazurile lor, nici plecând acasă: ci şi masa fiindu-ne pregătită, adeseori şi plină cu mii de bunătăţi (dacă se pot numi bunătăţi cele pe care spre osânda neomeniei noastre le mâncăm), chiar şi cu masa pusă, zic, auzindu-i cum umblă prin ulicioare, si strigă cu glas mare pe la răscruci, tânguindu-se în cea mai adâncă beznă, în mare pustietate, şi tot nu ne înduplecăm. Ba chiar şi după ce ne saturăm si mergem spre somn, auzindu-i iar cum se tânguiesc în stradă răsunător, rămânem nepăsători de parcă auzim nişte câini turbaţi, nu voce omenească. Şi nu luăm seama nici la vreme – că noaptea târziu, când toată lumea doarme, el plânge în singurătate; nici la puţinătatea cererii – că altceva nu cere decât pâine, sau niscaiva bănuţi; nici la mărimea necazului – că-i nemâncat de mult; nici la blândeţea cererii – că nu vine la uşă, nici nu cutează să se apropie, ci de jos, de departe îşi spune rugămintea. Dacă primeşte, dă în schimb mii de rugăciuni de nu, nici aşa nu aruncă vorbă amară, nici nu ocărăşte şi nu huleşte pe cei ce pot să dea, însă nu dau; ci precum cineva, tras de un călău la o pedeapsă nesuferită, se roagă de toţi cei de faţă şi se milogeşte fără să afle nici o ocrotire, fiind dus cu multă neomenie la pedeapsă: aşa şi acesta, tras de foame ca de călău către noapte şi către privegherea cea nesuferită, întinde mâinile, cu mare glas se roagă de cei care şed sus prin case, dar n-are parte de nici o .rnilă, ci e gonit fără îndurare si cu cruzime multă, însă nimic dintre acestea nu ne pleacă, ci cu atâta neomenie cutezăm a tinde mâinile către cer şi a vorbi cu Dumnezeu despre milostivire şi a cere iertarea păcatelor noastre, şi nu ne temem că va cădea trăsnet asupra noastră după asemenea rugăciune, după asemenea cruzime şi lipsă de omenie.

Spune-mi, cum mergem spre somn şi spre odihnă şi nu ne temem că acel sărac, sculându-se în vis asupra noastră murdar, jegos, îmbrăcat în zdrenţe, se va tângui şi se va jeli, învinuindu-ne de neomenie? Dealtfel, pe mulţi i-am auzit adesea zicând că după ce ziua trecuseră cu vederea ajutorarea săracilor, noaptea se vedeau încinşi cu funie şi târâţi de mâna săracilor, sfârtecaţi, pătimind chinuri fără număr, însă astea se întâmplă în somn şi-n vis, şi sunt pedeapsă vremelnică; dar nu ne temem, ia spune-mi, să nu vedem cumva pe acel sărac, care se tânguieşte şi strigă şi se jeleşte, în sânurile lui Avraam, ca oarecând pe Lazăr bogatul cel nemilostiv? Celelalte – chinurile acelea amare si nemângâiate, cum cerea apă, cum n-a primit nici o picătură, cum i se prăjea limba, cum după multe rugăminţi nu s-a bucurat de nici o iertare şi cum suferea pedepse fără moarte – le las spre rumegare conştiinţei voastre.

Dar ferească Dumnezeu să aflăm noi acestea prin cercare, ci fie ca prin auzire să fugim de păţire, şi vrednici arătându-ne de dragostea strămoşului Avraam să mergem în locul unde este el, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care a Tatălui este cinstea, slava, stăpânirea, şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.