sâmbătă, 16 martie 2013

Misterul „hainelor de piele“ de la creaţie


În episodul izgonirii lui Adam din Rai există un moment enigmatic şi greu de tâlcuit. După căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu le face primilor oameni îmbrăcăminte din piele. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat“ (Facerea 3, 21). În cele ce urmează ne-am propus să  vorbim despre semnificaţia hainelor de piele.

Pentru a înţelege mai bine acest moment, propunem să prezentăm pe scurt evenimentele relatate de dreptul Moise în capitolele 2 şi 3 ale cărţii Facerea, evenimente care au legătură cu semnificaţia „hainelor de piele“: Adam şi cu Eva erau amândoi goi şi nu se ruşinau (Fc. 2, 25); Adam şi Eva nesocotesc porunca lui Dumnezeu şi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fc. 3, 6); Adam şi Eva şi-au acoperit trupurile cu veşminte din frunze (Fc. 3, 7); Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu din cauza ruşinii pentru goliciunea lui (Fc. 3, 8-10); Dumnezeu anunţă pedeapsa pentru păcatul oamenilor (Fc. 3, 16-19); Dumnezeu face haine de piele şi îi îmbracă pe primii oameni, încetând deci să mai fie goi (Fc. 3, 21). Din această înşiruire de evenimente vedem că este un timp când Adam şi Eva erau goi, dar nu se ruşinau, intervine apoi păcatul neascultării, după care goliciunea trupurilor lui Adam şi Eva este de nesuportat. Ei se ruşinează şi încearcă să se acopere cu frunze. Dumnezeu însuşi le lucrează cu „mâna sa“ haine de piele pentru bărbat şi femeie. Ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înţelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veşminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care desemnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Şi în alte locuri este pomenită o astfel de haină. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă“ (Fc. 37, 3). „Apoi a luat Rebecca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, şi a îmbrăcat pe Iacov, fiul cel mai mic; iar cu pielea iezilor a înfăşurat braţele şi părţile goale ale gâtului lui“ (Fc. 27, 15-16). În aceste două locuri din Vechiul Testament,  kathoneth -ul de la Facerea cap. 3, hainele de piele făcute de Dumnezeu corespund cu haina pe care Rebecca a pus-o pe umerii lui Iacov sau cu haina pe care Iacov-Israel a dat-o lui Iosif.

Haina ca o binecuvântare şi moştenire

Remarcăm că haina nu era doar un accesoriu vestimentar, ci ea semnifica o moştenire pe care părintele o lăsa fiului. Vedem în cazul lui Isav şi a lui Iacov că haina este asimilată binecuvântării pe care Isaac o transmite fiilor săi. Revenind la episodul de la Facerea cap. 3, hainele de piele pe care Dumnezeu le dă primilor oameni semnifică într-un fel şi o binecuvântare a Creatorului, şi o moştenire pe care primii oameni, la rândul lor, o vor transmite fiilor lor. Aşa cum Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni pentru a nu fi goi, şi deci vulnerabili intemperiilor şi naturii care le era potrivnică - „blestemat va fi pământul pentru tine!... spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului“ (Fc. 3, 17-18) - la rândul lor patriarhii poporului ales au dat haina de preţ fiilor lor ca o moştenire şi binecuvântare. Haina are în acest context semnificaţia unui început bun, unui bun start în viaţă, unui ajutor la început de drum. Dumnezeu este primul care oferă acest ajutor primilor oameni, iar ulterior această imagine este reprodusă de fiecare om în parte, în interiorul familiei lui.

Pogorământ din partea Creatorului

Pe lângă acest aspect pozitiv, tradiţia bisericească a păstrat şi un aspect negativ al hainelor de piele. Ele apar în urma căderii în păcat a primilor oameni şi sunt un pogorământ din partea Creatorului. Hainele de piele sunt făcute de Dumnezeu, dar pentru ele a trebuit să moară un animal. Pentru prima dată apare în lume ideea sacrificiului, numai că, în această ipostază, Dumnezeu este cel care sacrifică una din creaturile sale pentru om. În acest episod vedem că primul sacrificiu sângeros a fost făcut de Dumnezeu pentru ca primii oameni să aibă cu ce să-şi acopere trupurile. La Levitic 7, 8 se spune: „Când preotul aduce jertfa arderii de tot cuiva, pielea jertfei aduse va fi a preotului“, arătând că în cadrul jertfei pielea animalului avea un rol special. Era dăruită preotului pentru fabricarea veşmintelor cultice sau pentru a fi folosită în diferite alte moduri la templu. La Ieşirea 26, 14 se arată că la acoperirea cortului sfânt s-au folosit pieile jertfelor: „După aceea să faci cortului un acoperiş de piei roşii de berbec şi încă un acoperiş de piei de viţel pe deasupra“. Hainele de piele semnifică în cazul primilor oameni pierderea inocenţei primordiale, pierderea harului şi a înţelepciunii, precum şi un mod de vieţuire specific Raiului. Hainele de piele arată pierderea adevăratei vieţi, şi implicit apariţia unui compromis în existenţa omului, un compromis, sau o a doua natură, cu care omul este înveşmântat pentru a supravieţui în lumea creată.  „De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin şi cu haina de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâinea cu muncă; şi pământul a fost blestemat să-mi rodească spini şi pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în Rai“ (cântare la slujba Vecerniei din Duminica izgonirii lui Adam din Rai).

Goliciunea a fost ascunsă cu „piei moarte“

În interpretarea Sfinţilor Părinţi, hainele de piele exprimă viaţa biologică a omului şi mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas a acordat o atenţie deosebită „hainelor de piele“ în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit“. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes) care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveşmântează“ după cădere natura omului este exprimată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte“ (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viaţa în supravieţuire, iar valoarea principală a vieţii lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele“ nu poate fi înţeles fără persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele“ ale naturii umane, adică mortalitatea şi stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voinţa naturală a omului a supus-o voinţei divine, şi „hainele de piele“ devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele“ ale naturii sale umane într-o nouă realitate, o realitate hari-că, îndumnezeită. În Hristos vedem că destinul „hainelor de piele“ nu este moartea, ci învierea. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)

Cine ţi-a spus ţie că eşti gol?

Adam cel vechi, că­zut în păcatul neascultării de Dum­nezeu, s-a trezit în starea omului golit de frumu­seţea chipului celui dintâi zidit, prin care firea umană era curată asemenea pruncilor nepri­hă­niţi în plinătatea comuniunii dum­nezeieşti şi veşnice. Pentru restaurarea firii umane a omului, plămădit ca cea mai minu­nată creaţie, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Răs­cum­pă­rătorul, Care S-a golit de slavă, fără a simţi o ştirbire şi a primit cea mai adâncă smerenie, ascultarea faţă de Tatăl, acceptând pătimiri, batjocură şi ocară din partea omului, iar în cele din urmă răstignirea pe Cruce. Acest act unic şi sfânt, cu dimensiuni cosmice, avea să fie începutul mântuirii noastre prin îndemn la ascultare prin smerenie, la pocăinţă şi îndreptare, la sfinţire prin virtute. De la Adam cel vechi la Adam cel Nou, Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru nu este altceva decât o trecere de la moarte la Viaţă şi de pe pământ la cer.

Întrebarea Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? reprezintă cea mai profundă cugetare şi chemare la pocăinţă spre asemănarea cu plăcuţii sfinţi ai Mântuitorului Hristos. Dumnezeiasca întrebare are capacitatea de a se ra­mifica şi diversifica în mulţime de întrebări ce ar putea cu­prinde întreaga teologie a Sfinţilor Părinţi şi a răspunde la unele întrebări existenţiale. Iată doar câteva din aceste întrebări folositoare de suflet: Cine ţi-a spus ţie, omule contemporan, cu­prins de nenumăratele griji coti­diene, că lumea aceasta e unică şi că în ea este toată slava omului, că trupul omenesc este ase­me­nea animalelor cu patru pi­cioare sau celorlalte vie­ţui­toare? Cine ţi-a spus ţie că cerul, pă­mântul, marea şi toată creaţia sunt rezultatul unor în­tâmplă­ri neprevăzute, că în­treaga frumuseţe a lumii acesteia a apărut din neant? Cine ţi-a spus ţie că nu este iubire, voinţă, sentiment şi raţiune, că te asemeni cu dobitoacele cele ne­cuvântătoare şi că ai incapaci­ta­tea de a te ridica şi de a striga şi de-a ieşi din temniţa păcatelor ce­lor multe şi grele? Cine ţi-a spus ţie că eşti legat în lanţuri şi-n obezi de mulţimea de păcate şi fărădelegi şi că nu mai poţi primi iertare şi că pentru tine nu este mântuire? Ori cine ţi-a zis ţie că păcatul nu este chiar o nenorocire şi că Dum­nezeu va ierta pe om la sfâr­şitul lui sau al întregii lumi, indiferent câte păcate a săvârşit în întreaga viaţă, amăgind min­tea multor oameni, depăr­tân­du-i tot mai mult de Adevăr şi de fo­loasele lui? Sau cine ţi-a spus ţie că nu este Înviere şi Viaţă, nemurire şi osândă, că lumea se sfârşeşte odată cu lumea şi că dincolo de ea nu mai e nimic, că trupul omenesc se dă descompunerii şi că omul rămâne supus stricăciunii şi nu se va mai ridica niciodată din pământul din care a fost alcătuit?

Cine ţi-a spus ţie că trebuie să fii dezgolit de dinafară prin duhul proeminent al modei actu­ale, care insistă tendenţios şi agresiv, atentând la integritatea firii umane chemată spre sfin­ţire şi îndumnezeire sau pe di­năuntru prin amânarea sau ne­pă­sarea cunoaşterii de Dum­nezeu? Sau cine ţi-a zis că firescul stă tocmai în anormalitate şi că întreaga goliciune reprezintă o stare de fapt concepută în aşa fel încât să pară că aşa a fost creată? Cine ţi-a spus că nu poţi participa la creaţie prin naşterea şi creşterea copiilor în duhul iubirii milostive, în trăirea cea firească a vieţuirii pe pământ, în armonie şi bună înţelegere ziditoare? Cine ţi-a spus că e folositor să te laşi îndoctrinat de cele mai prăpăstioase concepte pă­gâne, de ideile bolnăvicioase ale vrăjmaşilor văzuţi şi nevă­zuţi prin care te goleşti cu totul de suflarea cea dumnezeiască? Cine ţi-a semănat neghina în suflet şi ţi-a îngreunat creşterea duhovnicească, făcându-te ala­mă sunătoare şi ghival răsu­nător? Cine ţi-a spus să te lepezi de adevărata tradiţie spirituală în care te-ai născut şi prin care ai primit botezul iertării pentru un blid de mâncare atât de trecător? Cine ţi-a zis să lepezi portul românesc, graiul stră­moşilor, hora care ne-a unit de secole, să-ţi vinzi ţarinile stră­i­ni­lor, pentru care vitejii de altădată au vărsat mult sânge?

Cine ţi-a spus că Hristos nu este Domnul, că trebuie să aşteptăm pe altcineva, care să ne înveţe pe noi toate, sau chiar a şi venit şi se află în cămări ascunse şi neştiute de nimeni? Cine ţi-a zis că nu-i Treime, Doime, Unime şi că nu ştii să te închini în Duh şi-n adevăr, că Sfânta Cruce este doar un semn, nu şi-o lucrare de sfinţire şi de binecuvântare? Cine se oferă să te înveţe tainele dumnezeirii, când tu te-ai botezat în numele Sfintei Treimi şi de prunc fiind ai fost închinat de naşi şi de părinţi şi încredinţat Bisericii sub ocrotirea tuturor sfinţilor?

Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? (Fac. 3, 11)

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)