Unde este Isus. Pildă pentru epifanie

Există o veche legendă care povesteşte despre un al patrulea rege care a pornit la drum cu ceilalţi trei magi. Era cel mai tânăr din cei patru şi nimeni dintre ceilalţi nu avea o nostalgie mai mare de a-l vedea pe Mesia. Dar în deşertul întins a pierdut drumul şi prietenii. A fost constrâns să rătăcească îndelung printre dunele de nisip, într-atât încât, la apus, nemaisperând să ajungă la pruncul divin, şi-a dat toate bunurile unui copil sărac dintr-o familie de nomazi. Apoi pierzând steaua, a rătăcit ani întregi de la o oază la alta.

Era bătrân când a ajuns la Ierusalim. L-a recunoscut pe Mesia în timp ce îşi ducea crucea spre Calvar. S-a plecat în faţa lui şi l-a rugat:

"Iartă-mă, Doamne, pentru că am pierdut drumul şi pentru că am mâinile goale şi am ajuns târziu să te ador".

Isus, suferind, i-a răspuns:

"Se întâmplă deseori pe pământ să pierzi drumul, te iert. Dar să nu-mi spui că ai ajuns târziu, pentru că tu ai fost primul care mi-ai oferit daruri când m-ai întâlnit şi mi-ai făcut bine în copilul din deşert".

Darurile magilor revelează Epifania valorii familiei

Aurul reprezintă autoritatea părinților față de copiii lor; tămâia sacralitatea fiecărei vieți; mirul fragilitatea, slăbiciunea și caducitatea fiecărei creaturi umane

Roma, 05 ianuarie 2015

Solemnitatea Epifaniei Domnului este o cunoscută scenă biblică care rezumă o semnificație teologică foarte importantă: ea reprezintă manifestarea lui Isus lumii, păgânilor, celor care erau străini față de poporul lui Israel. În afară de acest conținut doctrinal, sărbătoarea de astăzi conține un tezaur prețios pentru viața tuturor familiilor din lume.

Darurile profetice, care se află în centrul vizitei magilor la copilul Isus sunt deseori uitate în zilele noastre. Putem să afirmăm cu mare certitudine și cu tot atâta amărăciune că consumismul a întunecat deseori adevărata semnificație a celor trei daruri oferite de către magi.

Și este curios să observăm cum, în afară de pierderea sensului darurilor magilor, a fost suprapusă acesteia sărbătoarea Befanei, care a avut rezultatul de a devia semnificația autentică a Epifaniei Domnului.

Societatea noastră secularistă a înlocuit cele trei figuri regale, darurile profetice și lungul pelerinaj interior al magilor cu figura unei bătrâne care zboară cu mătura ei pentru a duce daruri copiilor.

Pentru a înțelege mai bine sensul vizitei magilor la Sfânta Familie este necesar să exaltăm semnificația darurilor lor: aurul, tămâia și mirul.

Aurul simbolizează regalitatea lui Cristos, dar în același timp reprezintă și autoritatea pe care părinții o au față de copii lor. Sensul poruncirii și al ghidării din partea părintelui trebuie, înainte de toate să fie exercitat, în al doilea rând trebuie și explicat, pentru că a educa copii înseamnă a da exemplu prin cuvânt și conduită de viață.

Este foarte iluminant să se facă înțeles copiilor că ascultarea față de părinții lor este o  ofertă prețioasă făcută lui Isus, și are o valoare în ochii lui Dumnezeu, mai prețioasă de un grăunte de aur pe care l-ar putea sărui vreunei persoane din această lume. Credința în Dumnezeu se naște din recunoașterea din partea fiilor a autorității părinților asupra lor. Exercitându-și rolul de călăuze și martori, mama și tatăl pregătesc calea Domnului pentru fii lor, îndreptându-i spre vocația adultă spre care Duhul Sfânt îi cheamă să recunoască și să primească.

Iar atunci când autoritatea părintească este refuzată, fiilor le este dată posibilitatea de a-și răscumpăra regalitatea filială prin darul iertării, care este acea cutiuță plină de aur, care face să strălucească căldura bucuriei și lumina împăcării în familie.

Tămâia reprezintă divinitatea lui Cristos, dar mai semnifică și sacralitatea fiecărei vieți umane. . fiecare viață umană este sacră și inviolabilă, pentru că are o valoare unică și irepetabilă. Este important să fie explicat acest lucru noilor generații, deoarece lumea de astăzi propune un mesaj complet diferit față de valorile creștine. O mentalitate foarte răspândită în zilele noastre este cea de a gândi că viața persoanelor bogate, a celor puternice și docte asumă o valoare mai mare față de cea a unei persoane sărace, lipsită de muncă, bolnave sau bătrâne.

A tămâia valoarea vieții înseamnă a educa copii și adolescenții la respectul față de cel mai sărac, la solidaritatea față de cei mai nevoiași, la suportarea pacifică a relelor suferite și la ascultatea plină de îndurare a durerilor celuilalt.

Mirul recheamă mortalitatea copilului din Bethleem, dar evocă și fragilitatea, slăbiciunea și caducitatea oricărei creaturi umane. Lumea de astăzi șterge orice cuvânt, orice imagine și gând care privește moartea. A gândi și a vorbi despre moarte nu înseamnă a crea un sens de frică și de anxietate, dar folosește pentru a ajunge să se vadă adevăratul sens al vieții prezente, pentru a avea discernământul corect în privința gesturilor de făcut.

Gândul morții reprezintă o frână împotriva oricărei nedreptăți, răzbunări și violențe, pe care mintea și sufletul omenesc le propun atunci când sunt paralizate de frică sau sunt întunecate de păcat. A gândi la sfârșitul vieții ajută să fugim de multe vicii și nenumărate rele care chinuie astăzi societatea noastră: avorturi, omucideri, egoism, invidii, războaie, violențe, corupție.

A ne aduce aminte de semnificația mirului este cu adevărat un unguent eficace, care ajută omul să învingă corupția materială și spirituală, pentru a se păstra integru în a face binele. Parfumul emanat de ungunetul dragostei devine un sprijin pentru cei care se clatină, pentru că lasă să se guste faptul că o viață onestă este mai fericită și mai plină de respect decât una făcută din compromisuri cu răul și o viață plină de fapte rele.

Înțelegerea darurilor magilor nu este o reflecție de o zi, dar este rodul unui drum interior pe care fiecare familie are posibilitatea de a o face în propria casă și comunitar. Tatăl, mama, fiul și fiica sunt chemați să-și ridice ochii spre ceruri, pentru a observa nașterea stelei speranței, care este diferită de multele lumini artificiale care strălucesc pe firmamentul lumii. într-o lume care vrea să propună ca fiind bun ceea ce este contrar nevoilor ei primare, familia creștină este chemată să meargă pe urmele magilor, ridicându-și privirea spre lumina Evangheliei care iluminează pe fiecare om.

Împotriva luminilor artificiale ale gender, ale fecundării in vitro, ale violării sacralității trupului, al traficului de ființe umane, ale paradisurilor artificiale ale drogurilor și ale separărilor facile, magii (ca membri ai familiei umane) învață familiei că adevărata bucurie și pace autentică este cea care se naște din fidelitatea conjugală, din indisolubilitatea căsătoriei, din fecunditatea sponsală, din acceptarea bătrânilor, din susținerea materială și spirituală a altor familii. 

 

Sursa: zenit.org

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

„Astăzi, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii“

Prezentul continuu în teologia siriană

Sărbătoarea Botezului Domnului este un bun prilej de a ne aminti că există un timp al mântuirii. Una dintre rugăciunile de la Sfinţirea cea Mare a Apei, alcătuire a Sfântului Sofronie al Ierusalimului, repetă adverbul "astăzi" de nu mai puţin de 25 de ori. În rugăciune, sfântul plasează "astăzi" evenimente de acum 2.000 de ani şi ne invită să fim părtaşi la ele. Născut la Damasc în anul 550, Sfântul Sofronie (†638) se înscrie, alături de Sfântul Efrem Sirul (†373) şi Sfântul Ioan Gură de Aur (†379), în rândul dascălilor sirieni care teologhisesc despre adevăratul timp, cel al mântuirii.

Cronicarul Miron Costin se pleca în faţa trecerii implacabile a timpului, după mulţimea de evenimente istorice aşternute în Letopiseţul Ţării Moldovei, exclamând: "Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi". Doar omul duhovnicesc precupeţeşte timpul istoriei văzute pentru a-şi arvuni timpul veşnic al istoriei mântuirii, încercând să preguste ceva din Împărăţia lui Dumnezeu încă din această viaţă. În termeni teologici, această pregustare face parte din "eshatologia prezenteistă": "Împlinirea parţială de acum reaprinde şi ţine trează dorinţa mereu reînnoită după o împlinire mult mai profundă şi mai desăvârşită" (Karl Christian Felmy).

Cu toate că nu există în gramatica limbii române ca timp al acţiunilor, prezentul continuu redă poate cel mai fidel relaţia omului cu Creatorul său. Din întreaga teologie, ortodoxia siriană îndrăzneşte să se ridice deasupra timpului, aşezându-l la locul său de creaţie a lui Dumnezeu. Eliberată de chingile conceptelor, teologia siriană cântă tainele în cheie biblică, fără a le îngrădi în definiţii.

"Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru"

Una dintre stihirile ce se cântă înainte de Sfinţirea cea Mare a Apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, arată că "astăzi firea apelor se sfinţeşte şi se desparte Iordanul şi îşi opreşte curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-Se". În continuare, în marea rugăciune de Sfinţire a Apei, alcătuită tot de Sfântul Sofronie, adverbul de timp "astăzi" se repetă de 25 de ori: "Că astăzi ne-a sosit nouă tuturor vreme de praznic şi ceata Sfinţilor cu noi se adună. Şi îngerii cu oamenii împreună prăznuiesc. Astăzi darul Sfântului Duh în chip de porumbel peste ape a coborât. Astăzi, Soarele cel neapus a răsărit, şi lumea cu lumina Domnului se luminează. Astăzi luna cu raze luminoase luminează pământul. Astăzi, stelele cele luminoase, cu lumina strălucirii, lumea înfrumuseţează. Astăzi norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii. Astăzi, Cel nefăcut, de voia Sa, este atins cu mâna de către făptura Sa. Astăzi, Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de Stăpânul, şi cu frică stă înaintea Lui, văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi. Astăzi, apele Iordanului se prefac în vindecări, cu venirea Domnului. Astăzi, toată făptura se adapă cu curgeri tainice. Astăzi, păcatele oamenilor se curăţesc cu apele Iordanului. Astăzi, raiul s-a deschis oamenilor şi Soarele dreptăţii ne luminează nouă. Astăzi, apa cea amară, care era în vremea lui Moise, se preface în dulceaţă poporului cu venirea Domnului. Astăzi, ne-am izbăvit de plânsul cel vechi şi ca un Israel nou ne-am mântuit. Astăzi, ne-am izbăvit de întuneric şi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu ne-am luminat. Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru. Astăzi, toată făptura se luminează de sus ca o făclie. Astăzi, înşelăciunea se surpă şi cale de mântuire ne lucrează nouă venirea Stăpânului. Astăzi, cele de sus cu cele de jos împreună prăznuiesc, şi cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc. Astăzi, adunarea cea sfinţită şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Astăzi, Stăpânul la Botez merge ca să ridice firea omenească la înălţime. Astăzi, Cel neplecat Se pleacă robului Său, ca să ne slobozească pe noi din robie. Astăzi, Împărăţia cerurilor am dobândit, iar Împărăţia Domnului nu are sfârşit. Astăzi, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii, iar lumea s-a umplut de veselie".

Eternul "astăzi" în imnele Sfântului Efrem Sirul

O teologie a timpului la Sfântul Efrem Sirul putem observa în imnele alcătuite pentru cinstirea Naşterii şi Botezului Domnului, întrucât în secolul al IV-lea cele două praznice erau sărbătorite în aceeaşi zi. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată laitmotivul adverbului "astăzi" în Imnul I la Naşterea Domnului: "Sfântul Efrem distinge în imnele sale între timpul istoric şi timpul sacru al istoriei mântuirii. Timpul obişnuit este linear şi fiecare punct al său are un înainte şi un după. Timpul sacru nu are însă înainte şi după, ci doar eternul acum, exprimat de imnologul din Edessa prin cuvântul astăzi, care revine obsedant în majoritatea versurilor imnului întâi la Naşterea Domnului. Un loc paralel este până azi marea rugăciune de Sfinţire a apelor de la Bobotează unde cuvântul astăzi apare de 25 de ori". În acest imn, întreaga trecere a timpului se dizolvă. Nu doar credincioşii ce trăiesc după câteva sute sau mii de ani sunt chemaţi să ia parte "astăzi" la o zi petrecută în trecut, devenind contemporani cu cei din Vechiul Testament, ci şi drepţii Vechiului Testament devansează timpul pentru a-L vedea pe Hristos, pe Care L-au aşteptat: "Astăzi Fecioara a născut pe Imanuel (Is 7, 14) la Betleem; cuvântul pe care l-a rostit Isaia s-a împlinit astăzi. (...) Pentru că Împăratul era ascuns în Iuda, Tamar L-a furat din coapsele lui şFc 38, 12ţ; astăzi a răsărit strălucirea frumuseţii iubită de ea în ascuns. Astăzi s-a culcat Rut cu Booz (Rut 3, 7), fiindcă a văzut ascuns întru el leacul vieţii; astăzi s-a împlinit dorirea ei, căci din sămânţa ei a răsărit Cel ce dă viaţă tuturor".

"În anamneza euharistică se şterg graniţele din trecut, prezent şi viitor"

În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, o rugăciune rostită de preot în timpul anaforalei liturgice, înainte de epicleză, transcende orice regulă a succesiunii timpului. Înainte de a rosti cu voce tare cuvintele "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate", preotul citeşte în taină următoarea rugăciune: "Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire". Prin amintirea celei de-a doua veniri a Mântuitorului, "Biserica îşi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut", remarcă pr. conf. dr. Daniel Benga, adăugând cuvintele arhimandritului Ciprian Kern: "În anamneza euharistică se şterg graniţele din trecut, prezent şi viitor".

O adevărată piatră de încercare pentru orice analiză gramaticală este, însă, un verset din Evanghelia după Ioan (5, 24): "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă". Verbe atribuite aceleiaşi persoane la timpurile prezent, viitor şi trecut se împletesc armonios în aceeaşi frază. Circumscris vremii în care trăieşte, omul este chemat să trăiască tensiunea dintre "deja" şi "nu încă", folosind timpul acestei vieţi ca mijloc spre atingerea scopului final: dobândirea mântuirii.

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Cine erau magii de la Răsărit?

Cu ceva timp înainte de Crăciun a apărut pe cer o stea foarte luminoasă. Pentru popoarele orientale acesta era semnul naşterii unei mari personalităţi sau a unui monarh. Aşa se face că şi „magii de la Răsărit”, observând pe cer semnul, au pornit în căutarea regelui.

Dar, cine au fost, de fapt, „magii de la Răsărit”? Singura referinţă din Noul Testament este începutul Evangheliei după Matei. Dar evanghelistul consemnează închinarea magilor de la Răsărit, fără a ne lămuri nici asupra ţării lor de origine şi nici asupra numărului lor.

Primii scriitori bisericeşti credeau că magii veneau dintr-o singură regiune. Cei mai mulţi considerau că erau perşi. Nu există, însă, nici o tradiţie unanimă asupra a ceea ce însemnă “la Răsărit”.

Dacă erau din Persia, atunci magii au trecut prin deşertul sirian, ce se întinde între Eufrat şi Siria, trecând prin Alep, călătorind spre Damasc şi, spre sud, pe calea spre Mecca, păstrând Marea Galileii şi Iordanul spre vest, până au trecut pe lângă Ierihon. Din Persia, de unde se presupune ca ar fi venit, şi până la Bethleem este o distanta de aproximativ 1000-1200 mile.

Despre cei trei magi vorbesc, însă, numeroasele tradiţii ale popoarelor creştine şi cercetătorii mai noi. Chiar dacă au fost doar trei magi sau mai mulţi, gestul căutării lor şi darurile pe care le-au adus la ieslea în care S-a născut Mântuitorul sunt simboluri ale reverenţei pe care lumea întreagă a adus-o naşterii lui Hristos. 

Epifania Domnului-manifestarea lui Dumnezeu pe pământ

Grecii din antichitate aveau un verb, επιφαινω (epifaino), al cărui înțeles era: a arăta, a face evident, a manifesta, a apărea la suprafață. Așa cum rezultă foarte clar din aceste înțelesuri, ideea ce vrea să se transmită cu acest verb este a ceva ce din ocult sau ascuns acum vine la lumină și, deci, devine cunoscută de toți sau cel puțin de o parte. Între greci acest verb avea o dublă aplicare specială: era folosit în sfera medicală, aplicat mai ales bolilor ale căror simptome manifestau oculte dureri care loveau persoana (cf. Herodot 2, 152, 3; Tucidid 8, 42, 3; etc.); verbul era folosit și în cadru religios, aplicându-l diferitelor semne de care se foloseau zeii pentru a se face (re)cunoscuți, sau pentru a face cunoscută voința lor, adică revelațiile și visele, etc. (cf. Herodot 2, 91, 5).

Evreii, asumând limba grecească, au împrumutat și acest verb și l-au aplicat nu atât chestiunilor medicale cât mai ales celor religioase: într-adevăr, επιφαινω este rezervat lui Dumnezeu, unicul adevărat și sfânt, care a voit să se reveleze poporului său și care i-a dat legea sa ca semn al sfintei sale voințe (cf. Deut 1, 6; 10, 12 ss; Ps 118). Aceste și alte epifanii divine (cf. Gen 19, 1ss; Ex 3, 1ss; 1 Re 19, 1ss; Is 6, 1ss.) vor fi numite teofanii (θεοφανια), ce vrea să însemne manifestări sau apariții divine.

Creștinii au continuat pe această linie,dar au semnalat că aceste teofanii sau epifanii din VT erau ale Cuvântului lui Dumnezeu, ale Fiului lui Dumnezeu, pentru că Lui îi aparține revelarea, și să reveleze adevărul întreg (cfr. In 8, 31ss; I Tim 2, 4; II In 1, 1-4); într-adevăr, în Isus Cristos, Cuvântul întrupat (In 1, 14), a venit pentru ca noi să-l putem cunoaște în plinătate pe Dumnezeu, și să putem știi că este Tată, Fiu și Duh Sfânt. Spune Sf. Paul: Dumnezeu care vorbise deja în vechime de multe ori și în diferite feluri părinților prin profeți, în ultimele timpuri, în aceste zile, ne-a vorbit și nouă prin Fiul, pe care l-a stabilit moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și lumea (Evr 1, 1-2).

Ioan Botezătorul mărturisește: Cel care vine de Sus este deasupra tuturor; dar cel care vine de jos, aparține pământului și vorbește despre pământ. Cel care vine din cer se află deasupra tuturor. El dă mărturie despre ceea ce a văzut și auzit... Într-adevăr, Cel pe care Dumnezeu l-a trimis, rostește cuvintele lui Dumnezeu și dăruiește Duhul fără măsură (In 3, 31-32a.34). În sfârșit, Cristos face cunoscut acest lucru în mod clar: Te binecuvântez, o Părinte, Domnul cerului și al pământului, pentru că ai ținut ascunse acestea celor mici și pricepuți și le-ai făcut cunoscute celor mici. Da, Părinte, pentru că așa ți-a plăcut Ție. Toate mi-au fost date de către Părintele meu; nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, și nimeni nu-l cunoaște pe Tatăl decât numai Fiul și cel căruia Fiul vrea să i-l facă cunoscut (Mt 11, 25-27).

Ei bine, pe linia Apostolului care dorește ca discipolii Domnului să obțină în toată bogăția deplina cunoaștere și să ajungă să pătrundă în perfectă cunoaștere misterul lui Dumnezeu, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 2-3), primii creștini au căutat să vadă, să aprofundeze și să înțeleagă toate aceste teofanii veterotestamentare și, mai ales, pe cele neotestamentare. Și au semnalat că prima și cea mai mare teofanie a Noului Testament era tocmai întruparea Cuvântului-Cristos. El este cea mai adevărată și mare epifanie sau teofanie, sau cristofanie divină.

Au mai observat că, în evanghelii, de cel puțin trei ori se vorbea explicit de epifanie sau teofania Cuvântului întrupat: prima oară la nașterea Lui, atunci când s-a manifestat păstorilor care se găseau în apropiere și magilor veniți din Orientul îndepărtat (Lc 2, 8-20; Mt 2, 1-12); a doua oară, atunci când s-a manifestat întregului popor în timpul botezului său în râul Iordanului (Mt 3, 13-17; Mc 1, 9-11; Lc 3, 21-22); iar a treia oară, discipolilor în timpul nunții din Cana (In 2, 1-11). Au existat și alte teofanii ale Cuvântului întrupat – ca schimbarea la față, de exemplu (cf. Mt 17, 1ss) – dar acestea trei sunt primele, și de aceea au primit de la Biserică numele de Epifanie, pentru că, tocmai primele sunt și cele ce dau început operei revelatoare și răscumpărătoare a Mântuitorului.

Dacă suntem atenți, la antifonul de la Vesperele din ziua Epifaniei, sunt amintite toate trei, iar tradiția liturgică bizantină le celebrează încă și astăzi împreună înaceastă zi sfântă. Mai mult încă, în primele veacuri, exista o singură sărbătoare liturgică care le aduna și le celebra împreună: nașterea, revelarea făcută magilor și botezul, iar cele trei evenimente erau numite Sărbătoarea Epifaniei, și numai mai târziu – spre sfârșitul secolului al IV-lea – au început să fie celebrate separat, mai întâi în Occident iar mai târziu și în Orient.

Astfel mărturisește Sf. Grigore din Nazianz, episcop de Constantinopol, într-o predică din ziua de Crăciun a anului 380:

Cea de acum este sărbătoarea Teofaniei, sau a Nașterii: într-adevăr, se spune într-un fel sau altul, pentru că două nume fac referință la un singur eveniment. Într-adevăr, Dumnezeu s-a arătat oamenilor prin nașterea Lui: pe de o parte este și este totdeauna și provine din Cel care este totdeauna, deasupra tuturor cauzelor și al inteligențelor (nu exista, într-adevăr, intelingență superioară Logosului); pe de altă parte, El s-a născut pentru cauza noastră, pentru ca Cel care ne-a dat existență să ne dăruiască și să existăm virtuos, sau mai degrabă, pentru a ne conduce din nou la sine prin întrupare, din moment ce din cauza răului căzusem din starea de bunătate. Deci, se folosește numele de Teofanie pentru că El s-a arătat, cel de Naștere pentru că El s-a născut (Discursuri XXXVIII, 3).