luni, 13 martie 2017

Cine ne va salva pe noi?

Odată, acum multă vreme, într-o pădure foarte deasă, trăia un leu care teroriza toate animalele, pentru că le ucidea nu ca să le mănânce, ci numai să le facă rău. Obosite de această situație, animalele se adunară să vadă dacă pot face ceva să schimbe situația. Merseră la leu, se puseră în genunchi și îi spuseră: „O, leule preaputernic, tu ne omori pe toți, fără nici o deosebire. Îți propunem un lucru: în fiecare zi vom trimite pe unul din noi, la alegere, dar va trebui să-i lași pe ceilalți în pace”. Leul acceptă. Primul animal care să fie mâncat a fost elefantul, apoi a urmat maimuța. În ziua a treia a venit rândul iepurașului. Sosi acesta în fața leului cu întârziere și-i spuse: „Aș fi sosit mai degrabă, dar celălalt leu din pădure m-a oprit. Scuză-mă pentru întârziere!”. Leul, uitând de apetitul lui se supără și întrebă: „Cum, mai există un alt leu în această pădure?”. Da, regele meu, și chiar mi-a spus cu dacă te întâlnește te va face flenduri!”. Leul decise să meargă să caute leul: spune-mi unde se află, urlă la iepuraș. Acesta îl însoți până pe marginea unui lac adânc și-i spuse, arătându-i lacul: Este aici, înlăuntru!”. Leul privi apa și văzu un leu fioros care-l privea gata să-l sfâșie: se aruncă cu toate puterile spre el și… se înecă ca cel mai mare prost. Astfel animalele din pădure scăpară, fiind salvate de micul iepuraș. 

La început oamenii se hrăneau cu bucățele de cer

La începutul timpurilor cerul se afla foarte aproape de pământ. Cerul trăia în mijlocul oamenilor, ba chiar era atât de aproape încât ei puteau să se miște numai aplecați. În schimb nu trebuiau să se preocupe de hrana lor: era de ajuns să întindă mâna, să rupă bucățele de cer și să mănânce. Într-una din zile, tânără fiică a șefului tribului, care avea un caracter urât și făcea totdeauna contrariul celorlalți, în loc să rupă și ea bucăți din cer, începu să privească spre pământ și să adune semințele pe care le găsea. Își procură și un vas pentru pisat semințele. Astfel îngenuncheată, de fiecare dată când ridica vasul, acesta lovea cerul și pe Dumnezeu. Deranjată în munca ei, tânăra spuse cerului: „Cerule, nu ai putea să te îndepărtezi puțin?” Cerul se îndepărtă, iar tânăra se putu ridica în picioare. Continuă munca ei și, de fiecare dată când pisa semințele, ridica vasul din ce în ce mai sus. Implora cerul din nou, iar acesta se îndepărta iarăși. Atunci începu să arunce vasul din ce în ce mai sus. La a treia rugăminte, supărat, cerul plecă departe, acolo unde se află până astăzi. De atunci oamenii merg drepți. Nu se mai hrănesc cu bucățele de cer ci cu semințe de mei. Dar Cerul nu se mai arată oamenilor, așa cum făcea într-o vreme, atunci când în fiecare seară venea să rezolve neînțelegerile lor; acum oamenii au rămas singuri cu certurile lor: este războiul!   

MITUL GIZIGA (Camerun)

Lângă Tine stau mult mai bine! Pildă pentru inmormantari

Un om căruia îi muriseră toți copii zămisli în inima lui o mare
supărare împotriva lui Dumnezeu. Astfel, își făcu un arc capabil să ajungă până la cer și cele mai bune săgeți pentru a-l ucide pe Dumnezeu. Apoi plecă spre locul unde răsare soarele. Ajuns acolo, așteptă ca soarele să răsară. Se auzi zarva unei mari mulțimi și multe voci strigând: „Deschideți porțile! Faceți loc Regelui!”. Omul văzu o mulțime de persoane luminoase, îl cuprinse frica și se ascunse. Cortegiul trecu, iar în centru se afla „Cel care Strălucește”. Dintr-o dată cortegiul se opri, și persoanele simțiră un miros foarte urât, care aducea cu prezența în apropiere a unui pământean. Priviră bine în jur și descoperiră omul ascuns după un tufiș. Îl conduseră la Dumnezeu. Acesta îl întrebă: „Ce vrei?” iar el răspunse: „Durerea m-a împins să fug departe de bordeiul meu”. Dar ce faci cu acest arc și cu aceste săgeți?”. Oh, mă gândeam să vânez ceva…”. „Da, nu cumva voiai să mă ucizi?”. Sunt aici! Dă-i drumul! Omul ezită și spuse: „Ai dreptate, voiam să te ucid din cauza copiilor pe care m-i i-ai luat”. Dumnezeu răspunse: „Dacă-i vrei pe fii tăi, poți să-i iei înapoi! Privește, sunt în spatele tău”. Omul întoarse capul și-i văzu: erau atât de luminoși și de fericiți că reuși cu greutate să-i recunoască. Atunci îi spuse lui Dumnezeu: „Nu! Ține-i Tu. Lângă Tine stau mult mai bine!  


Mitul Chagga (Zambia)

vineri, 10 martie 2017

Care cuvânt v-a mișcat?

După o predică foarte bine pregătită și prezentată, un om, mare păcătos, mișcat peste măsură de cele auzite, s-a apropiat de preot și, plângând, i-a cerut să-l spovedească. A spovedit o sumedenie de păcate, și a plâns continuu. După ce au terminat spovada, preotul predicator, mirat peste măsură – deoarece cunoștea viața acelui om – l-a întrebat: Spuneți-mi, vă rog,în care moment ați simțit dumneavoastră că Dumnezeu v-a atins inima? Care cuvânt din predica mea v-a mișcat cel mai mult?... Răspunde omul: atunci când sfinția voastră ați spus: iar acum trecem la un alt argument.


Morala: preotul să nu se preocupe excesiv ce au înțeles credincioșii din predică. Nu se știe niciodată care cuvânt, poate chiar unul marginal, îi fcae pe oameni să se convertească 

luni, 6 martie 2017

Crucea lui Iuda si Sărutul lui Isus


Este admirabil cum Mântuitorul poate sa răstoarne orice situație in favoarea omului, chiar si atunci când, din punct de vedere uman, nu mai poate avea loc nici o schimbare. Episodul biblic (Lc 22-23) ne prezintă o astfel de situație. Iuda, după ce timp de trei ani a mers pe urmele lui Isus, după ce Mântuitorul l-a ales sa-i fie prieten intim, se folosește de gestul cel mai profund prin care oamenii își mărturisesc iubirea -de sărut- sa-l trădeze. Este paradoxal, neașteptat, cum poate omul sa pervertească semnele iubirii! Si mai paradoxal este faptul ca nu face acest lucru pe ascuns, ci la lumina soarelui. O fi fost conștient Iuda de tragismul gestului sau? Oare nu făcea altceva decât sa pună in act un gest de atâtea ori repetat de mii de alți oameni, înaintea lui si pana când va dura lumea oamenilor? Era nevoie de acest sărut, pentru ca Isus sa-i redea esența printr-un alt gest la fel de tragic si de paradoxal, asumând crucea, instrumentul si semnul cel mai infam inventat de oameni pentru a-i condamna pe cei care atentau la iubirea semenilor prin acte nesăbuite ? Nu știm! Cert este ca Isus metamorfozează crucea urcând pe ea si dând din nou viața lemnului uscat; face din aceste doua bucăți de lemn un sărut: cu cel orizontal sărutând umanitatea, cu cel vertical divinitatea. Doua buze transversal așezate pe coline si la margini de drumuri, pentru a-i aminti omului noua modalitate a iubirii divine. Sărutul lui Iuda, rămâne sărut ucigaș, plin de venin, cruce moarta pentru totdeauna! Crucea lui Isus devine sărut viu, plin de viața, veșnic întrupat in cel care accepta sa-si ia crucea si sa mearga pe urmele lui Cristos. Vrem si dam sarutul lui Iuda, care duce la moarte, sau crucea lui Cristos, care conduce la viața? 
Il plângeau femeile pe Isus, de parca ar fi fost deja mort! El le invita sa se plângă pe sine si pe copii lor (adică pe faptele lor, căci ăștia sunt copii noștri, cei de carne fiind darul lui Dumnezeu), căci El, prin cruce se îndreaptă spre viața. Ce fel de sărut am dat si dam prietenilor noștri? Deși mai important este sa conștientizam ce fel de cruce- sărut primim noi in fiecare zi de la Cristos, născut in Casa pâinii - Bethleem. Preferam sa purtam in continuare crucea lui Iuda sau sa primim Sărutul lui Isus?

joi, 23 februarie 2017

Teologie și/sau mistică?

A vorbi despre Dumnezeu și a vorbi cu Dumnezeu nu sunt două realități separate, cât o unică experiență care se specifică în modalități diferite de comunicare. Limbajul oamenilor spirituali nu este diferit de cel al teologilor, deoarece aceasta ar însemna imposibilitatea comunicării unei adevărate experiențe de Dumnezeu. Atunci când contrapunem cele două modalități de a proceda, ne găsim în fața a două tendințe extreme: academism steril sau misticism dulceag. Calea echilibrului este dată de căutarea constantă a unei fluidități a experienței: de la viață la reflecție; de la reflecție la viață. Circularitatea în acest caz devine un criteriu efectiv de verificare a posibilei unități dintre diferitele limbaje pentru a putea vorbi de Dumnezeu, astăzi. Într-o interesantă reflecție, Grigore Palamas subliniază necesitatea de a nu contrapune teologia apofatică celei catafatice, de a nu crea opoziții între limbajul pozitiv și afirmativ al teologiei și cel negativ și descriptiv al misticilor: „teologia apofatică nu se contrapune, nici nu o anulează pe cea catafatică, ci demonstrează că ceea ce se spune afirmativ despre Dumnezeu este adevărat și atribuit lui Dumnezeu după pietate, dar că Dumnezeu nu le are pe acelea așa cum le avem noi”[1]. În disputa cu Varlaam, filosof umanist calabrez, episcop al Ortodoxiei, subliniază necesitatea unei teologii apofatice, pentru ca cea afirmativă să poată fi consistentă și să poată da roade mai bune. Mai mult încă, sunt două realități inscindibile, pentru că ambele exprimă încercarea umană de a bâlbâi ceva despre Dumnezeu. Ele se iluminează reciproc, conducând credinciosul spre gloria lui Dumnezeu. Problema rămâne slăbiciunea în sine a limbajului, care nu poate exprima splendoarea lui Dumnezeu, motiv pentru care rămâne legată de structuri oricum contingente.
De la această reflecție inițială, este evident că itinerariul de urmat nu constă în separarea limbajelor, cât mai degrabă în actualizarea unei teologii mai atente față de multiplele ei expresii comunicative. Mistica produce limbaje, simboluri care nu sunt străine teologiei; mai mult încă, ea conține în sine înseși un limbaj hiperbolic și bogat în oximoroane, deoarece tratează despre Dumnezeu, care excede prin natura ei realitatea creată[2].
O teologie care nu pleacă de la tăcere și nu ajunge, în exercițiul gândirii, la tăcere, poate să piardă din vedere adevăratul ei obiect de studiu: experiența totdeauna vie a lui Dumnezeu.
Limbajul mistic se prezintă ca un efort al credinciosului de a se apropia de sfântul mister, fără a vrea să-l captureze cu ajutorul cuvintelor, dar exprimându-l cu ajutorul propriei simțiri intime. Teologia apofatică este o modalitate pentru a delinia o simțire spirituală în care cel credincios percepe excedența lui Dumnezeu față de modalitatea lui de conceptualizare. S-ar putea chiar afirma că această cale negativă este proprie limbajului credinței, motiv pentru care reprezintă celălalt aspect al unicei întâlniri cu Dumnezeu.


Congregazione delle Cause dei Santi, Le cause dei santi, Libreria Editrice Vaticana, Vaticano, 32014, pp. 119-120.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
-->



[1] Filocalia, a cura di Nicodimo Aghiorita e Macario di Corinto, Torino 1999, vol. IV, pp. 125-126.
[2] F. Asti, La scrittura mistica feminile come testimone dell’esperienza di Dio nel Medioevo, in Rassegna di Teologia 47 (2006), pp. 69-101.

duminică, 19 februarie 2017

Ați fost atenți la predica din duminica asta?

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica bine Cuvântul lui Dumnezeu. Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.
„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.”
Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul.
Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară”.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută.
Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!”
O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr.
În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Ne rugăm din obișnuință?

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.
Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
– Măria Ta, scoală-te, că întârzii de la ceasul de rugăciune!
– Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
– Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
– Nu‑mi vine a crede… Tu eşti un om cu gânduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?
– Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
 – Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele viului Alah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?
– Fiindcă m‑ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s‑a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întârzia ceasul rugăciunii. Când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s‑a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem“. Astfel jude-cându-ne – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

Ce este important pentru tine?

Un băştinaş american şi prietenul lui treceau, in centrul oraşului New York, pe lângă Times Square in Manhattan. Era in timpul prânzului si străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colturi, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare.
Deodată, băştinaşul spune: “Aud un greiere!”
Prietenul sau spune: “Ce? Eşti nebun? Cum poţi sa auzi un greiere in gălăgia asta!”
“Nu, sunt sigur!” a spus el, “Am auzit un greiere!”.
“E o nebunie,” i-a răspuns prietenul.
Insa el asculta cu atenţie un moment si apoi se îndreptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care creşteau nişte plante.
S-a uitat in ele, pe sub crengile lor si a descoperit un mic greiere.
Amicul sau a fost pur si simplu uimit.
“E incredibil! Cred ca ai urechi supraomeneşti!”
“Nu”, a spus băştinaşul. “Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculţi .”
“Dar nu se poate!” a spus prietenul. “N-as putea auzi un greier, in aşa o gălăgie.”
“Da, într-adevăr,” a venit replica. “Depinde ce este cu adevărat important pentru tine. Hai să-ţi arăt!”
A băgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scăpat pe trotuar. Atunci, in ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distantă, fiecare cap întorcându-se să vadă dacă banii căzuţi nu erau ai lor.
“Ai înţeles ce vreau să spun?” a întrebat băştinaşul american. “Totul depinde de ce este important pentru tine.”
Morala: Ce e important pentru cineva nu inseamna ca e la fel de important si pentru tine. Depinde doar de tine stabilirea prioritatilor in viata ta!

sâmbătă, 18 februarie 2017

O mână de ajutor

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine.
Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor.
Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
– De ce nu-i ajuţi şi dumneata? –
Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului.
După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
– Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
– Da?! – zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
– Sunt generalul acestei divizii … ”
Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. ” ( Sfântul Ambrozie )