marți, 13 noiembrie 2018

Cristos, divinul înomenit, slujitorul tuturor și sclavul nimănui




De multe ori, Doamne, în scurta ta viață pământească, ne-ai invitat să mergem pe calea cea strâmtă care duce spre mântuire; de multe ori ne-ai spus că jugul tău este dulce și povara ta este ușoară, iar noi, nu întotdeauna am înțeles că jugul și povara Ta suntem noi, cei care, în ciuda greutății păcatelor noastre, ție îți părem ușori și dulci, și ne-ai invitat și pe noi în urmarea Ta, spunându-ne fără ocolișuri: luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima. Da, Doamne, pelerinajul tău pe drumurile acestei vieți a fost presărat cu bucurii și tristeți, dar nu ai renunțat la jug. Dar, asemeni dreptului Iob, și iubiților tăi discipoli, mă așez și eu în fața Ta și-ți spun: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6, 60). Pentru mine, Doamne, cuvântul tău, Tu, Cuvânt, ești greu de dus, ești greu de înțeles, ești greu de privit; și chiar de ești bând și smerit cu inima, greutatea Ta mă apasă mult de tot; poate tocmai pentru aceste virtuți ale tale, care mă strivesc și-mi tulbură privirea și mintea, eu nu reușesc să Te duc ducându-mă pe mine și pe frații mei sub chipul jugului. Și te întreb: pentru Tine cuvântul și voia Tatălui nu sunt grele? Nu simți uneori că greutatea creaturilor, și a făpturilor toate, puse pe umerii tăi de Cel ce toate le-a făcut, te doboară?, că nu merită?, că nu ești hamalul nimănui și că ai și Tu o demnitate, pe care nu vrei să ți-o calce în picioare nimeni?, că cine te pune s-o mai faci, acum, de atâtea veacuri? Că distracția s-a terminat, iar de acum fiecare să facă ce-o vrea?
De ce ai pronunțat acele cuvinte, care par un blestem pentru om: cine vrea să vină după Mine, să-și i-a crucea și să mă urmeze? De ce nu le-ai ascuns în adâncul inimii tale? De ce nu le-ai șters din mintea ta imediat ce le-ai auzit? De ce crucea? Tu nu știai că noi nu vrem cruci? Căci ne înspăimântă, iar noi numai de așa ceva nu avem nevoie; nu vrem cruci, nu vrem greutăți; vrem o viață tihnită, fără necazuri și poveri. VREM SĂ STĂM TOLĂNIȚI!
Știu, sau sper să știu, că nu toți pricep cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat, căci taina este mare.
Mă închin în fața măreției Tale, și recunosc starea mea de lut uscat, lipsit de apa și sângele harului, care nu pricepe dacă nu este udat continuu de roua milei tale prisositoare. Pământ uscat și plin de scaieți, bătătorit de nerecunoștințele mele și de nerecunoașterea fraților mei întru dragoste. Știu că trebuie să mă las arat adânc de crucea ta, dar prefer să fiu numai zgâriat puțin la suprafață, să vadă alții că și eu sunt creștin, căci… greu este cuvântul tău, și dacă reușește să intre în pământul meu, riscă să facă brazde adânci, lucru de care eu mă tem nespus.
Învață-mă, Marie, și mijlocește pentru mine curaj, să spun da, asemenea ție: l-ai lăsat pe arhanghelul Gabriel să semene adânc Cuvântul în tine, deși tu nu înțelegeai. Și chiar dacă taina era mare, tu nu rămâneai la suprafață, ci intrai în tine și musteai împreună cu Cel pe care-l țeseai în sânul inundat de Vestea cea Bună, zămislindu-vă și născându-vă unul pe celălalt, și împreună cu voi pe noi toți. Mijlocește, Preacurată Marie minți și inimă robuste, căci tu știi bine de câtă forță avem nevoie să ținem Cuvântul în noi, căci e greu, și ne țintuiește pe loc dacă nu-l dăruim. Fă, ca asemenea ție, să alergăm și noi la frații și surorile noastre, să-l dăruim pe Dăruit. Învață-ne că greutatea Cuvântului o vom putea duce numai dacă vom o împărtăși cu aproapele nostru, și numai dacă-i vom lăsa și pe ceilalți să țină în brațe câte un capăt al răstignirii noastre, așa cum a făcut Cristos: la picioarele crucii Maria și discipolul iubit; în dreapta tâlharul pocăit; în stânga celălalt răstignit, iar deasupra Tatăl milostiv; și, în față, mulțimea furibundă, care cu privirea ei sprijinea crucea să nu cadă.
„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”, … și Maria medita toate acestea în inima ei…

                                                                                                          Pr. Pătrașcu Damian

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală


La Stampa, 1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI

În fiecare an revin “morții”, zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”, rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține  “din cauza fricii față de moarte, (ființele umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).
În zilele noastre acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel, rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.
Da, dar morții noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și, cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”, pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil: trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…
Această încercare de a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire, coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal, dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.
De altfel, dintre toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale – ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu moartea.
Dar astăzi, când Biserica  “permite” incinerarea, adică a reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel să aibă rolul lor de memorial, de  “loc” pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană trăită până la extrem de Isus din Nazaret.
Eros și Thanatos, Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini, a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian


joi, 11 octombrie 2018

Joaca de-a creștinismul


Abraham, părintele credinței

Kierkegaard a așezat figura lui Abraham în centrul stadiului credinței, deoarece, prin excelență el este prototipul ei. Kierkegaard s-a oprit îndelung să comenteze acea dramatică pagina din cartea Genezei, capitolul XXII, unde se narează sacrificarea lui Isaac. Abraham este complet singur, fără posibilitatea de a împărtăși cuiva dificila hotărâre pe care se pregătea să o pună în practică. Dacă cineva ar afla ceea ce el vrea să facă, Abraham ar fi obiect de ceartă și de condamnare. Nimeni și niciodată nu va putea să-l justifice: nici societatea, nici prietenii, nici măcar soția lui, Sara. Acțiunea sacrificială pe care Abraham, în credință, se pregătește să-l pună în practică, este o absurditate, deoarece merge împotriva oricărei logici, împotriva oricărui principiu religios și împotriva oricărei norme morale. Este lucru plin de oprobriu și absurd! Etica ne învață că tatăl și mama trebuie să-și iubească proprii copii, și trebuie să-și de-a viața pentru ei. Dacă Abraham ar fi murit pentru a-l salva pe Isaac, ar fi fost aplaudat de toți oamenii. Oricine ar fi înțeles sacrificiul lui, iar Abraham ar fi devenit un erou etic, adică un sfânt. Câte mame au murit în momentul în care dădeau naștere unui copil: eu sau el. Este mai bine ca eu să mor, dar copilul meu să trăiască. Sfinții pe care noi îi recunoaștem ca atare sunt cei ce mor și se sacrifică pentru alții. În fond, sfinții sunt bărbați și femei de înțeles la nivel etic. Sunt sfinți pentru că au trăit bine, după principiile religiei și ale moralei. În mod paradoxal, ar putea fi chiar oameni fără credință. În fond, nu este chiar așa de greu să fim sfinți. În schimb, Abraham este complet în afara acestor scheme. El trăiește credința într-un mod atât de mare și de absolut încât nu are nevoie de justificări la nivel moral, nu caută compromisuri care să-l salveze pe plan religios. Abraham este adevăratul om de credință, deoarece trece dincolo de morală și de religie. Mai mult, prin credință, el poate face exact contrariul a ceea ce prescrie morala și religia. Din acest motiv este definit de către Kierkegaard erou al credinței, singur, total singur în fața lui Dumnezeu. Aici se observă enorma diferență care-l separă pe Kierkegaard de Hegel. Kierkegaard exaltă individul în identitatea și în solitudinea lui în fața lui Dumnezeu. Hegel, în schimb, nu are nici o considerație pentru individ: acesta este un simplu fragment fără identitate, rătăcit în absolut.
Pentru a înțelege distanța dintre morală și credință, Kierkegaard, în opera Exercițiul creștinismului, a analizat un episod narat de toate evangheliile sinoptice. Un oarecare merge la Isus și-l întreabă: „Învățătorule, ce trebuie să fac bun pentru a avea viața veșnică?” Răspunsul este scontat: este suficient să observi legea. Dacă vrei să fi sfânt, trăiește după porunci, conform normelor moralei și religiei. Dar tânărul replică: „Am observat totdeauna aceste lucruri; ce-mi mai lipsește?” Dacă vrei să fi perfect, adică dacă vrei să anticipi aici pe pământ viața veșnică, dacă vrei să trăiești liber de boala mortală, care este disperarea, trebuie să renunți la tot ceea ce ai. Numai atunci vei fi liber și vei fi perfect: „Mergi, vinde tot ce ai, dă-l săracilor și vei avea un tezaur în ceruri; apoi vino și urmează-mă”. Trebuie numai să te încrezi. Așa este cu credința! Într-o pagină a Jurnalului său, comentând această pagină, Kierkegaard a scris: „Observă cazul tânărului bogat (Mt 19, 16 ss.): ce anume cere Isus de la el în primul rând? Cere un atare act, prin care, cu ajutorul acestuia, el va fi complet aruncat în brațele infinitului. Iată de ce anume avem nevoie: trebuie să ieși în largul mării, acolo unde apa are o adâncime de 70 000 de coți: aceasta este situația. Acum este vorba de a avea credință sau de a dispera”.
A ne elibera de toate, a ne arunca în brațele infinitului, a ieși în largul mării: este lucrul cel mai greu care i se poate cere unui om. Cum va putea să se justifice în fața soției, a copiilor, a prietenilor, a societății? Este mai ușoară viața morală decât viața de credință! Este mai ușor să fim oameni religioși decât oameni de credință, deoarece religia, ca și morala, reintră oricum în parametrii logicii și a raționalității. Numai credința dă omului acea detașare și acea libertate față de cazuistică, pe care religia și morala nu o pot da.
De fapt, rădăcina înseși a termenilor lege (lego) și religie (relegare) trimite la legătură, la obligație, la constrângere. Numai credința permite omului să se detașeze de lege și de religie, și să obțină o stare de libertate. De mai multe ori Sf. Paul, facând referință la figura exemplară a lui Abraham, a tratat tema raportului antitetic dintre operele legii și darul credinței: „A fost așa că Abraham a avut credință în Dumnezeu, iar aceasta i-a fost creditată ca dreptate. Știți, așadar, că fii lui Abraham sunt cei care vin din credință. Iar Scriptura, prevăzând că Dumnezeu îi va fi îndreptățit pe păgâni prin credință, i-a dat de mai înainte lui Abraham această veste bună: în tine vor fi binecuvântate toate neamurile. În consecință, cei care au credință sunt binecuvântați împreună cu Abraham care a crezut. Cei care, în schimb, fac apel la operele legii, se află sub blestem, deoarece este scris: Blestemat oricine nu rămâne fidel față de toate cele scrise în cartea legii, pentru a le practica. Și pentru ca nimeni să nu se poată justifica în fața lui Dumnezeu pentru lege, rezultă din faptul că cel drept va trăi în virtutea credinței. (...). Astfel legea este pentru noi ca un pedagog care ne-a condus la Cristos, pentru ca să fim jusitificați prin credință. Dar abia a ajuns la noi credința, noi nu mai suntem sub un pedagog” (Gal, 3, 6-11.24.25).

Traducere: Pr. Patrascu Damian
L. Cortesi, L’inutilità di Dio, Tau Editrice,  pp. 149-152.