sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Trăim în această lume, dar nu suntem din această lume

Un turist american a ajuns la un bătrân vestit și a descoperit cu uimire că locuința acestuia constă într-o singură cameră, cu icoane pe pereți și cu ceva cărți. O masă și un scaun: astea erau toată mobila bătrânului.
-         Dar mobila unde e, a întrebat americanul?
-         Dar a ta unde e?, a întrebat bătrânul.
-         A mea? Păi eu sunt pe aici doar în trecere, sunt turist!

-         Și eu, ... a răspuns bătrânul.

Pentru cine lucrezi?

Dacă lucrezi pentru Dumnezeu, s-ar putea ca salariul să nu fie cine știe ce, însă nimic nu se compară cu pensia.

marți, 9 ianuarie 2018

Doamne, fă să am mâinile bătătorite de iubire

Povestește Raoul Follereau: „Am visat un om care s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu: Vezi, Domnul meu - îi spunea - am observat legea ta, nu am făcut nimic greșit, nimic rău. Doamne, mâinile mele sunt pure. Fără îndoială - i-a răspuns Bunul Dumnezeu - dar mâinile tale sunt goale.

Doamne, te rog, fă-mă să ajung la tine cu mâinile bătătorite de iubire. 

luni, 8 ianuarie 2018

Suicid sau martiriu?

A spune adevărul ca martiriu, în vederea comuniunii
Aristotle Papanikolaou


În anul 1992, unul din profesorii mei de la Facultatea de Teologie din cadrul Universității din Chicago, Arthur J. Droge, a publicat o carte intitulată: O moarte nobilă: suicid și martiriu între creștini și evrei în antichitate. Împreună cu co-autorul ei, James D. Tabor, Droge afirmă: „Mai susținem că nu poate fi stabilită nici o distincție din punct de vedere filosofic (adică cu ajutorul unei definiții) între «suicid» și «martiriu». În ultimă instanță, totul depinde de angajarea personală”[1].
Această concluzie a lui Droge și Tabor reprezintă o provocare pusă creștinilor, pentru ca să explice ce anume este martiriul. Cum putem să-l definim în mod corect? Care sunt elementele lui constitutive, care-l fac să se deosebească de suicid sau de alte forme de moarte voluntară? În această scurtă reflecție aș vrea să sugerez că martiriul este un eveniment de comuniune, constituit de o particulară formă de inter-relație, între relație, celălalt și a spune adevărul. În a prezenta acest lucru, voi aprofunda scurtele observații pe care le făcusem cu privire la a spune adevărul în conferința ținută aici la Bose în anul 2014, care era intitulată: „Pentru o antropologie creștină a păcii”[2].
În cursul primelor secole ale creștinismului existau creștini care, datorită unui concept fals de mărturie și de imitare a lui Cristos, mergeau în întâmpinarea, sau doreau să meargă în întâmpinarea unei morți voluntare, într-un context în care nu exista nici un pericol pentru mărturisirea credinței din partea lor. Biserica a stabilit canoane împotriva acestei forme de moarte voluntară și, în a face acest lucru, a stabilit o distincție între o moarte voluntară determinată numai de credința în sau de dorința învierii promise, și o moarte acceptată de bună voință, datorită unei publice mărturii aduse adevărului lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos, care comporta și un risc. Ceea ce constituie „moartea ca martiriu” nu este moartea ca atare în numele credinței în învierea promisă, ci o moarte care este consecința unui a spune adevărul, care are ca efect moartea. Pentru a fi mai preciși, pentru ca să existe martiriu trebuie să existe un altul care să provoace moartea în relație cu acest a spune adevărul.
Există însă o altă dimensiune importantă, pentru ca a spune adevărul să aibă ca efect martiriul: iar aceasta este comuniunea. Pentru ca această comuniune să se realizeze, trebuie să existe un „altul” diferit de cel care amenință viața care se fondează pe a spune adevărul. În istoria Bisericii, acest „altul” este reprezentat de comunitatea euharistică. Credincioșii comunității euharistice primesc acest „a spune adevărul” al martirului cu reverență, grijă și credință, și manifestă această primire prin comemorarea euharistică a martirilor și prin așezarea moaștelor lor în altarul euharistic. Moartea ca a spune adevărul a martirului, care este o icoană a martiriului care spune adevărul lui Cristos însuși devine baza din care se constituie comuniunea euharistică, prin memoria ca și comemorare a martirilor și, deseori prin prezența lor iconică, prin așezarea moaștelor lor în masa altarului. Această comuniune euharistică este trupul lui Cristos și, ca trup al lui Cristos, este comuniune cu Dumnezeul Treimic.
Mai mult încă, această comuniune nu înseamnă ștergerea actului rău pus în act împotriva martirului. Așa cum am susținut în relația mea de la Bose în anul 2014, iubirea ca și comuniune care derivă din actul rău, nu neagă actul rău[3]; în multe icoane care reprezintă solemnitatea Ridicării la Cer, mai ales în cele de tradiție rusească, există o profundă intuiție teologică în faptul că Domnul și Mântuitorul nostru este reprezentat în înălțarea lui în mărire având rănile crucii încă vizibile. După frumoasa expresie a teologului catolic Hans Urs von Balthasar, iubirea ca și comuniune în euharistie există ca în a se face prezent față de infinita apropiere și distanță între persoanele divine, care totdeauna excede și depășește distanța creată de păcat[4]. În ceea ce aș numi fenomenologia martiriului, deci, nu vedem numai forme tragice de moarte voluntară, ca de exemplu suicidul. Ceea ce vedem este inter-relația dintre moarte, a spune adevărul și alteritatea, al cărei rezultat final este comuniunea euharistică cu Dumnezeul cel viu. Este martiriu datorită acestei comuniuni, dar nu poate fi martiriu fără a spune adevărul, care să fie simultan o moarte și o primire în fața celuilalt.
Această fenomenologie a martiriului cere să acordăm atenție și fenomenologiei actului de a spune adevărul[5].
Comprehensiunea dimensiunilor esențiale ale acestui a spune adevărul poate să înceapă prin examinarea unei simple întâlniri. Atunci când întâlnim pe cineva pentru prima dată, nu-i dezvăluim imediat secretele noastre cele mai profunde, evenimentele vieții noastre pe care ne este frică să le descoperim altora, și care ar putea să includă înseși acțiunile noastre, ceva ce ne-a fost făcut sau ceva care s-a întâmplat și are vreo relație indirectă cu noi. Dacă întâlnesc pe cineva pentru prima dată, nu îi voi dezvălui, de exemplu, că am ucis pe cineva ca urmare a unui accident de mașină, independent de faptul că vina era sau nu era a mea; sau că am fost violat; sau că unchiul meu este alcoolizat. Deși eu aș putea dezvălui vreun aspect autentic al vieții mele cuiva pe care-l întâlnesc pentru prima dată, ca de exemplu numele meu, locul unde trăiesc, meseria mea, de cele mai multe ori noi ne prezentăm totdeauna străinilor, cât și familiarilor și prietenilor, și chiar și nouă înșine, îmbrăcând măști. Masca ne protejează de privirea pătrunzătoare și obiectivantă a celuilalt; îi împiedică celuilalt să ne cunoască cine suntem cu adevărat; ne permite să controlăm imaginea pe care vrem să o proiectăm asupra lumii și a nouă înșine.
În lumea decăzută, viața este o mare sărbătoare în mască, în care noi ne îmbrăcăm cu „tunici de piele” (Gen 3, 21). Cu toate acestea, masca nu întotdeauna reușește să ne ferească de proiecțiile pe care alții le impun asupra noastră, sau pe care noi ni le impunem nouă înșine. Oricât am putea să ne construim o mască pentru a ne prezenta nouă înșine și lumii, deoarece masca nu este reală, ea funcționează ca un ecran gol în care atât persoana care îmbracă masca, cât și cei care o întâlnesc, pot să proiecteze propriile dorințe și propriile frici. În sărbătoarea în mască există un schimb de imagini false, al cărei rezultat final este obiectivarea subiectului, din partea altora sau din partea subiectului însuși și, în consecință, stabilirea unei relații de lipsă de autenticitate și de lipsă de libertate; cu alte cuvinte, cu ajutorul limbajului mitropolitului Joannis Zizioulas, cel mai mare teolog ortodox al timpurilor noastre, măștile noastre ne constituie ca „non persoane”[6].
Dacă o relație vrea să depășească această economie a obiectivării, acest schimb de imagini false, poate să-l facă numai prin actul de a spune adevărul. A spune adevărul înseamnă a sfâșia masca, cu scopul de a permite atât subiectului cât și celuilalt de a fi prezenți în propria unicitate; a spune adevărul înseamnă a se elibera pe sine înșiși de necesitatea măștii. Numai depunând masca o relație poate depăși falsa proiectare a unor imagini și să se îndrepte spre autenticitate, intimitate, încredere și iubire. Dacă doresc o relație autentică cu cel ce-mi stă în față, atunci trebuie să-i spun acestei persoane lucruri pe care mă tem cel mai mult să le spun cuiva; numai făcând cunoscut acest adevăr reușesc să duc relația dincolo de superficialitate și pot să ajung la intimitate, încredere și iubire, lucruri pe care doresc să le am cu cel care-mi stă în față. Și, deoarece doresc o atare relație, pentru a îndepărta masca, trebuie să pronunț adevărul; și, odată ce un atare adevăr a fost rostit, nu mai poate fi retras; se evidențiază în mijlocul relației, cu forța de a o schimba pentru totdeauna. Actul de a spune adevărul este un eveniment relațional.
Puterea actului de a spune adevărul va depinde acum de cel care ascultă. Dacă adevărul primit este manipulat și folosit în dauna celui care a vorbit, atunci relația este potențial distrusă, iar cel care a vorbit spunând adevărul va îmbrăca din nou masca, și va fi difident în a dezvălui propria slăbiciune și vulnerabilitate în viitoarele relații. Odată ce adevărul a fost pronunțat, ascultătorul are potențialitatea de a-l face pe cel care o rostește ne-unic și ne-liber. Dacă însă adevărul pronunțat este primit cu respect  față de cel care vorbește, cu încredere și iubire, atunci acest schimb de adevăr rostit și de iubitoare primire a făcut să progreseze relația dincolo de simpla circulare a false imagini și proiecții. Actul de a spune adevărul care este primit cu iubire devine un eveniment de libertate și de unicitate: libertate de necesitatea măștii; iar această demascare înseamnă realizarea unicității subiectului în întreaga lui autenticitate. Cu toate acestea, această libertate și unicitate a persoanei se verifică numai în relații de adevăr, care fac posibilă aprofundarea iubirii.
Legătura dintre a spune adevărul, adevăr și putere este foarte viu prezentată în romanul Crimă și pedeapsă a lui Fiodor Dostoievski, între personajele Raskolnikov și Sonia. Mă gândesc mai ales la scena din partea a cincea a romanului, când  Raskolnikov dorește să-i mărturisească Soniei că a ucis-o pe Elisabeta, fosta lui patroană de casă. Sonia îl îmbrățișează pe Raskolnikov, atât fizic cât și metaforic, în întreaga ei amărăciune, iar această primire îl surprinde pe Raskolnikov: „«Nu mă vei părăsi, Sonia, cred?» – spuse privind-o aproape fără speranță. «Nu, nu; niciodată, niciodată! – exclamă Sofia – voi veni cu tine, te voi urma oriunde!»”[7].
Raskolnikov recunoaște și faptul că, odată ce cuvintele au fost pronunțate, Sonia are o anumită putere asupra lui, și spune: „Ce câștigi din această stupidă victorie asupra mea?”[8].  Raskolnikov încearcă să raționalizeze ceea ce a făcut, sperând în ascuns ca Sonia să accepte aceste raționalizări. Dar Sonia nu va face nimic; deși va continua să comunice iubirea și acceptarea ei față de Raskolnikov, rămâne fermă în a numi în fața lui adevărul situației: „Iar dumneavoastră ați ucis!”[9], spune, îndemnându-l fără încetare să mărturisească la poliție și să accepte suferința lui, chiar dacă acest lucru, pentru ea înseși, înseamnă să se separe de cineva pe care-l iubește. Spune: „A accepta suferința, și împreună cu ea, a ispăși vina, iată ce trebuie să faci”[10]. Evident, nu este întâmplător că Sonia este o prostituată; ironia sorții constă în faptul că persoana cea mai neașteptată reprezintă la Dostoievski pe celălalt sacramental pentru Raskolnikov, unul care reprezintă adevărul a ceea ce s-a mărturisit, dar care face acest lucru astfel ca să consimtă o autorevelație  sub forma unei distrugeri de sine în vederea reconstituirii sinelui, care are ca efect o transformare afectivă, care îi permite lui Raskolnikov să iubească și să fie iubit, și celorlalți care-i stau aproape să-l iubească. Iar acest lucru se materializează la sfârșitul cărții: „Raskolnikov îi strângea mâna aproape cu aversiune, iar atunci când o vedea părea că încearcă aproape un deranj; uneori nu rostea nici măcar un cuvânt, pe tot timpul vizitei... Dar acum mâinile lor au rămas unite; Raskolnikov o privi fugitiv, nu spune nimic și plecă ochii... Cum se întâmplase nici el nu știa, dar pe neașteptate era ca și cum o putere l-ar fi apucat și l-ar fi aruncat la picioarele Soniei... Ea sări în picioare și, tremurând toată, începu să-l privească. Dar imediat, într-o singură clipă, înțelese totul. Iar în ochii ei se aprinse o fericire infinită. Înțelese, și pentru ea nu mai existau dubii, că el o iubea, că o iubea intens, și că, în sfârșit, sosise acel moment... Dar aici începe o nouă istorie, istoria renașterii unui om, istoria marii lui reînnoiri, al progresivei lui treceri de la o lume la cealaltă, al întâlnirii lui cu o nouă realitate, și care, până în acel moment, era complet necunoscut. Acesta ar putea fi subiectul unei noi povestiri, dar pentru moment narațiunea noastră se oprește aici”[11].
Nu ar fi fost posibilă nici o transformare asemănătoare dacă Raskolnikov i-ar fi mărturisit numai lui Porfir, magistratul inchizitor; dar acest lucru se putea întâmpla numai mărturisindu-i Soniei. Particularul „efect afectiv” depinde de unicitatea ascultătorului, ca potențial „altul” iconic.
La o primă lectură poate părea că Sonia vrea să-l îndemne pe Raskolnikov să mărturisească, fiind preocupată pentru nemurirea lui. Dar scena finală din Crimă și pedeapsă, sugerează Dostoievski, ne îndreaptă atenția mai degrabă de la viața de după moarte la potențialul transformativ al acestei vieți. Chiar dacă se află în spatele gratiilor, Raskolnikov nu a fost niciodată atât de liber ca acum, când primește capacitatea de a iubi și de a fi iubit. Cu ajutorul dinamicii de a spune adevărul și de a pune în centru adevărul, Raskolnikov întrupează o identitate între bíos și lógos a discursului creștin asupra iubirii; Raskolnikov a reușit să se reinventeze pe sine cu ajutorul mărturisirii făcute Soniei, care reprezintă și exprimă iconic ceea ce Dostoievski consideră ca fiind adevărul creștin despre Dumnezeu ca iubire, adică adevărul comuniunii divino-umane.
Această fenomenologie al a spune adevărul ca eveniment de libertate și de unicitate, ne ajută să înțelegem pentru ce Biserica îl identifică pe Cristos cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece este Cuvânt al lui Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl a revelat tot ceea ce Dumnezeu este în Cuvânt; a revelat ființa lui Dumnezeu în persoana lui Cristos și, așa cum ne amintește John Behr, ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu este revelat în întreaga lui plinătate în Cuvântul pronunțat în patima lui Cristos, adică în moartea, învierea și înălțarea lui Cristos la cer[12]. Dumnezeu nu-și mai poate retrage Cuvântul pe care l-a pronunțat; el este irevocabil; se întinde între necreat și creat, în așteptarea răspunsului ascultătorului. Ascultătorul este creația, dar nu există ființă vie care să poată asculta și răspunde acestui Cuvânt în felul în care-l poate face omul. Puterea Cuvântului de a transforma relația dintre necreat și creat, de a elimina masca pe care o punem în fața lui Dumnezeu ca efect al condiției noastre decăzute, depinde de modalitatea în care noi răspundem adevărului pe care Dumnezeu l-a pronunțat, adevărul că Dumnezeu este prezent în Cuvântul lui Dumnezeu. Diferit de relațiile umane, răspunsul nostru nu are puterea de a-l face pe Dumnezeu unic și liber; dar el actualizează o relație cu Dumnezeu, care ne face pe noi înșine la fel de unici și de extatici. Dumnezeu a spus în mod irevocabil adevărul ființei lui Dumnezeu în persoana lui Cristos, și înseși dorința noastră de libertate și de unicitate depinde de felul în care ascultăm și răspundem acestui adevăr, iar acest răspuns trebuie să includă adevărul despre noi înșine, nouă înșine, celorlalți și lui Dumnezeu.
Așa cum a spus foarte frumos Sf. Augustin: „Chiar și dacă nu aș vrea să mă mărturisesc ție, o, Doamne, ce ar putea să-ți rămână ascuns de mine ție, privirii în fața căreia se deschide nud abisul conștiinței umane? Eu te-aș ascunde mie, nu pe mine ție”[13].
Dumnezeu nu răspunde imaginilor false; le reduce în cioburi, așa cum a făcut cu vițelul din aur; sau, mai degrabă, Dumnezeu rămâne ascuns în fragmentarea produsă de aceste imagini false.
La acest punct, cineva ar putea să se întrebe: ce are de-a face fenomenologia dintre actul de a spune adevărul cu martiriul? Așa cum am sugerat deja, și cum aș putea explica mai bine cu ajutorul altor exemple, unele forme de a spune adevărul pot fi evenimente de comuniune. Dar sunt acele forme care reclamă să se reveleze lucruri capabile să se îndepărteze masca care proiectează o falsă identitate asupra subiectului. A dezvălui adevărul asupra lucrurilor de care ne este frică să vorbim, asupra unor argumente de care nu vrem ca alții să știe ceva, înseamnă a muri acestei false identități a măștii. Există o moarte implicată în unele forme de a spune adevărul, mai ales în cele care necesită îndepărtarea măștii. Totuși, moartea care rezultă din unele forme de a spune adevărul nu ar putea să realizeze comuniunea decât numai pentru un „altul” care să se pună în atitudine de ascultare față de un atare act. Cineva ar putea să mărturisească tot ceea ce îi este frică să reveleze, ar putea să-și îndepărteze masca în intimitatea propriei camere, dar aceasta nu va produce vreo formă de comuniune. Trebuie să existe un altul care să asculte acest act de a spune adevărul, acest a muri propriei vechi identități a măștilor. Rolul celuilalt este crucial în două sensuri: înainte de toate, celălalt trebuie să primească acest act de a spune adevărul în așa fel încât să nu-l manipuleze împotriva celui care vorbește ca o formă de putere. Nu există comuniune în această formă de receptare. La fel, celălalt trebuie să spună adevărul celui care face mărturisirea lui, pentru ca acesta din urmă să poată muri vechii lui identități a măștilor. Sonia îi spune adevărul lui Raskolnikov, un adevăr pe care el nu vrea să-l audă, dar un adevăr care, la sfârșit, produce ca rezultat moartea vechii lui identități, pentru binele comuniunii.
Așa cum am amintit în intervenția mea la Bose în anul 2014, între alcooliștii anomini, un alcoolist spune adevărul asupra propriei lui dependențe, și numai dacă ceilalți alcooliști primesc această confesiune în iubire și adevăr, alcoolistul poate muri vechii lui identități[14].
Un exemplu de experiență diametral opusă față de cea a alcooliștilor anonimi arată încă odată importanța rolului iconic al ascultătorului, pentru a înțelege dinamica puterii în actul de a spune adevărul. În luna august a anului 2006, ziarul New York Times publica informația intitulată: „Pe internet, pedofilii își extind propria stăpânire”[15]. Acest articol arăta cum internetul oferă oportunitatea pentru autoproclamarea sau confesiunea pedofiliei. Unii pedofili pot găsi grupuri de pedofili unde să vorbească de propriile impulsuri. Diferit de alcooliștii anonimi, pedofilii găsesc grupuri de alți pedofili care, în loc să-l considere pe tovarășul lor pedofil vinovat pentru acest impuls, oferă justificări și raționalizări. În cazul alcooliștilor anonimi, colegii alcooliști reflectă în mod explicit ordinea: „Ai nevoie să controlezi acest impuls!”; în schimb, în cazul pedofiliei colegii pedofili transmit mesajul: „Acceptă-l și nu te teme să-l pui în practică!”. Urmează mărturisiri cutremurătoare online, ca de exemplu: „Fiica mea și cu mine avem o sănătoasă și strânsă relație... Avem o «relație sexuală consensuală» de acum de aproape două luni... Sunt bucuros că am găsit acest site... Credeam că a simți atracție sexuală față de fiica mea era ceva rău. Acum nu mă mai simt vinovat sau în conflict cu mine însumi”.
Deși cu rezultate opuse, contrastul dintre a spune adevărul al alcooliștilor anonimi și mărturisirile online ale pedofililor dezvăluie rolul simbolic al ascultătorului în cazurile în care este vorba de a spune adevărul. Acest rol simbolic nu depinde numai de cuvintele exprimate de ascultător – staf, încurajare, primire –. Atât alcooliștii anonimi cât și confesiunile online ale pedofililor arată că efectul afectiv al a spune adevărul al unui alcoolist și al unui pedofil depinde de cel căruia acest adevăr îi este dezvăluit. Cu alte cuvinte, în vreme ce un alcoolist mărturisește propriul alcoolism unui grup de alcooliști, pentru a ține sub control impulsul său, un pedofil își face dezvăluirea tovarășilor pedofili pentru a accepta impulsul său fără sentimente de vinovăție. De fapt, ar fi dificil să ne imaginăm ca un pedofil să poată găsi aprobare pe lângă alte persoane. Pentru ca actul comuniunii să se poată realiza nu este vorba numai de a mărturisi propriul adevăr, dar este necesar să se spună adevărul și despre ceea ce este mărturisit, deoarece numai dacă este primit în iubire și în adevăr, actul de a spune adevărul realizează o moarte care face posibilă comuniunea.
Rolul ascultătorului în a spune adevărul arată adevărata semnificație a sacramentului mărturisirii. Preotul are funcțiunea „iconică” a celui care, în iertare, primește actul de a spune adevărul, dar care, așa cum a făcut Sonia, judecă în mod veridic ceea ce este spus. Tocmai în aceste întâlniri sacramentale noi „răstignim” vechia noastră identitate cu Cristos, astfel ca să putem trăi cu El (cf. Rom 6, 6-8)[16]. Mărturisirea este un sacrament, nu datorită vreunui contact legal cu Dumnezeu, ci pentru că este o formă de martiriu, o moarte care este rezultatul unui a spune adevărul unui altul, care o primește cu o judecată veritieră, și în iertare, pentru binele comuniunii.
Recunosc că există diferențe între a mărturisi adevărul, în adevăr și iubire, care are ca rezultat moartea propriei vechi identități, și moartea fizică a celui care mărturisește adevărul revelației lui Dumnezeu în Cristos. Martirii pe care noi îi comemorăm în cadrul liturgiei au mărturisit adevărul altuia care l-a judecat rău, și care, în consecință, le-a provocat acestora moartea fizică, din cauza fricii a ceea ce ei reprezentau. Tocmai în relație cu comunitatea euharistică acest a spune adevărul găsește acceptarea în adevăr și, astfel, această moarte joacă un rol constitutiv în a realiza comunitatea euharistică ca eveniment de comuniune. Recunosc diferențele, dar din punct de vedere fenomenologic elementele constitutive sunt identice. Dacă plecăm de la punctul de vedere al comuniunii și nu de la moarte, vedem că această comuniune reclamă inter-relația dintre moarte, a spune adevărul și alteritatea. Moartea vechii identități, care este rezultatul actului de a spune adevărul celuilalt care-l primește în adevăr și iubire este o formă de martiriu, și face posibilă comuniunea, deoarece sfâșie masca care împiedică comuniunea cu celălalt.
O ultimă întrebare pe care aș vrea să o pun este dacă martiriul ca act de a spune adevărul în vederea comuniunii are implicații politice? Reacția inițială poate să fie cea de a spune că nu are, deoarece comuniunea are loc în interiorul Bisericii și nu în comunitatea politică. Cu toate acestea, este foarte clar că actul de a spune adevărul are implicații în formarea comunității politice, care pot fi văzute clar în formă negativă în regimurile totalitare. Exemplul cel mai evident este lipsa unui discurs liber în țările ex comuniste, mare parte din ele fiind ținute sub control de agenții de securitate, ca de exemplu KGB și Stasi, care desfășurau activitate de spionaj nu numai în alte țări, sau în patrie față de străini, dar și față de proprii lor cetățeni. Așa cum este povestit în mod cutremurător în filmul Das Leben der Anderen (Viața celorlalți) al lui Florian Henckel von Donnersmarck, această formă de control asupra cuvântului a creat o situație în care cetățenilor le era frică să spună vreun adevăr altor cetățeni, ba chiar prietenilor și celor din familia proprie. În interiorul acestor societăți, posibilitatea de a manipula cuvântul rostit împotriva celui care spunea adevărul era maximizată; exista o posibilitate limitată pentru relații de încredere și, în consecință, de vulnerabilitate și de intimitate. Pe scurt, exista o capacitate limitată de comuniune în interiorul acestor societăți, în care a spune adevărul nu era numai abolit, dar în mod activ ținut sub control. Este dificil de imaginat să se crească într-o societate în care în orice raport social omul este obligat să nu aibă încredere în nimeni, din moment ce nu se poate fi siguri dacă propriul frate, unchi, prieten din copilărie sau medic nu cumva este un agent al Stasi. Fiecare ascultător simbolizează teroarea Statului, suscitând, în ultimă instanță, teama de a spune orice fel de adevăr. Vulnerabilitatea și încrederea sub forma libertății de expresie ar putea să însemne arestare, tortură și moarte.
Dinamica actului de a spune adevărul în regimurile totalitare, o comunitate constituită de circularea minciunilor, este unul din motivele pentru care în cartea mea The Mystical as Political susțin că democrația liberală este forma de comunitate politică care reflectă în mod iconic forma de comuniune care există în Biserică[17]. Comunitatea politică nu poate niciodată să realizeze comuniunea posibilă în Biserică, care este o comuniune cosmică; dar suntem stimulați să gândim comunitatea politică ca o formă de comuniune analogă cu cea a Bisericii. Forme analoge de comuniune în sânul comunității politice sunt în mod deosebit angajante, deoarece implică relaționarea cu un altul, care nu este de acord cu tine, și care chiar are intenția de a distruge tot ceea ce tu iubești. Cu toate acestea, în democrațiile liberale, capacitatea de a spune adevărul face posibile forme de relaționalitate între alterități care sunt imposibile în comunitățile politice ce impun tăcerea cu forța.
Probabil că există două obiecții tezei mele. Una ar putea susține că democrațiile liberale sunt antitetice comuniunii, deoarece încurajează hiper-individualismul. Eu aș răspunde că această asociere este falsă, și că hiper-individualismul este mai degrabă un produs al hiper-capitalismului decât al principiilor liberale.
A doua obiecție ar putea afirma că liberalismul politic este construit pe presupuneri contrare și inconciliabile cu antropologia teologică creștină, și care, din punct de vedere istoric a fost promovat cu ajutorul retoricii antireligioase. Acest lucru a condus mulți creștini să considere ca o formă de martiriu un a spune adevărul, care refuză în mod absolut liberalismul politic, ca promotor al unei forme de secularism ateu și hedonist. Nu cred că retorica împotriva liberalismului politic este un a spune adevărul ca martiriu, pentru că, înainte de toate, o văd ca o formă a ceea ce eu numesc „nestorianism politic”, în măsura în care este incapabilă să vadă binele în ceea ce este altul față de Biserică, și crează binarii dualiste și reciproc exclusive între Biserică și ceea ce nu este Biserica, lucru care este contrar credinței creștine în întrupare, care promovează comuniunea divino-umană. Este și o formă de „monofizism” politic, în măsura în care multă din această retorică creștină este incapabilă să vadă diferența dintre Biserică și comunitățile politice, culturale și naționale, și deseori are ca rezultat periculosul fenomen al naționalismului politic.
Mai ales însă, o astfel de retorică împotriva liberalismului politic nu este martiriu, deoarece este un a spune adevărul bazat pe frica amenințării sau a atacului din partea celuilalt care nu este Biserica. Nu este martiriu când există frică; nu există comuniune bazată pe frică, pentru că, așa cum ne-a învățat cu mare înțelepciune Maxim Mărturisitorul mai multe secole în urmă, nu poate exista iubire acolo unde există frică față de celălalt[18]. În fond, martiriul nu este același lucru cu autoafirmarea; iar acest lucru deoarece autoafirmarea se bazează pe frică.
Este această frică cea care i-a condus pe creștini să adopte o retorică de autodemonizare împotriva acelora care sunt percepute ca fiind amenințări pentru creștini; este frica cea care i-a condus pe creștinii ortodocși să vorbească de „război sfânt” în conflictul sirian, ceea ce nu are absolut nici un precedent în tradiția ortodoxă, pentru că expresia hieròs pólemos nu există în literatura patristică; este frica cea care i-a condus pe unii creștini ortodocși în colaborare cu Statul să limiteze libertățile religioase, sub pretextul unor legi împotriva terorismului; este frica cea care i-a făcut pe creștinii ortodocși să nege botezul copiilor născuți din mame surogat, ei putând primi botezul numai dacă mamele lor biologice se vor fi pocăit, și aceasta numai pentru a se contrapune acceptării liberale a maternității surogat, chiar dacă, în realitate, Biserica niciodată nu a negat botezul copiilor pentru nici un motiv; este frica cea care îi face pe creștinii ortodoși să lupte împotriva construirii de moschei în țările ortodoxe; este frica cea care face ca creștinii din Statele Unite să susțină dreptul de a avea pistoale, și să-i demonizeze pe refugiați, invocând construirea de ziduri; în sfârșit, este frica cea care a împiedicat Bisericile ortodoxe din Statele Unite să condamne violenza care vizează în mod specific comunitatea LGBTQ, așa cum a fost cazul recent din Orlando, în Florida, definind-o, în schimb, act de terorism; această lipsă de curaj este în mod deosebit rușinoasă, în lumina video-urilor existente care arată membri ai clerului ortodox umblând prin lume și atacând violent persoanele gay. Cineva ar putea justifica toate acestea în numele dreptului de a spune adevărul împotriva liberalismului secular și ateu, în numele reafirmării religiei în așa numita epocă post-seculară. Dar, din nou, autoafirmarea nu este martiriu, mai ales dacă duce înainte o politică de diviziune de matriță „nestoriană”, o politică de demonizare, și o confuzie „monofizită” între Biserică și Stat. Semnul unei reale „politici a martiriului” ar fi mai degrabă manifestarea vizibilă a unor forme de comuniune politică, de forme de relaționalitate capabile să depășească profundele și iriducibilele diferențe ce fac ca ființele umane să fie unice. Politica lui „noi” împotriva lui „ei”, politica care creează frontiere și ziduri, politica demonizării, politica autoafirmării nu este politica martiriului; este politica antocomuniunii.
Acesta este marele dar pe care martirii îl fac lumii: faptul că nu poate exista comuniune fără martiriu. Atentatele suicide provoacă numai ulterioare diviziuni și conflicte, pentru că un atentat suicid în numele credinței este autoafirmare și, în consecință, nu este un martiriu. Ceea ce lumea are nevoie, acum mai mult în epoca globalizării, care este o epocă de întâlnire crescândă prin diferențe, sunt mai mulți martiri; are nevoie de o politică a martiriului; are nevoie de o moarte (sperăm mai mult spirituală decât fizică), care să fie rezultatul unui a spune adevărul în fața celuilalt.
Numai prin martiriu iubirea va învinge frica.    

Aristotle Papanikolaou, A spune adevărul ca martiriu, în AA.VV., Martirio e comunione, Qiqajon, Bose 2017, pp. 321-336.  
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian




[1] A. J. DROGE, J. D. TABOR, A Noble Death. Suicide&Martyrdom among Christians and Jews in Antiquity, New York 1992, p. 188.
[2] Cf. A. PAPANIKOLAOU, „Pentru o antropologie creștină a păcii”, în Beati i pacifici. Atti del XXII Convegno ecumenico internazionale di spiritualità ortodossa, Bose, 3-6 settembre 2014, a cura di L. d’Ayala Valva, L. Cremaschi e A. Mainardi, Magnano 2015, pp. 55-74.
[3] Cf. Ibidem., p. 73.
[4] Cf. de exemplu H. U. Von Balthasar, Teodrammatica, IV, L’azione, Milano 1986, pp. 300-301.
[5] Pentru o expunere mai detaliată, cf. A. Papanikolaou, „Honest to God: Confession and Desire”, în Thinking through Faith. New Perspectives from Orthodox Christian Scholars, Crestwood 2006; Id., „Liberating Eros: Confession and Desir”, în Journal of the Society of Christian Ethics 26/1 (2006), pp. 115-136.
[6] Cf. J. ZIZIOULAS, Being as Communion. Studies in Personhood and the Church, London 2004.
[7] F. DOSTOEVSKIJ, Delitto e castigo, Venezia 1999, p. 405 (parte V, c. IV).
[8] Ibidem, p. 407.
[9] Ibidem, p. 412.
[10] Ibidem, p. 413.
[11] Ibidem, pp. 537-539 (epilogo, c. II).
[12] Cf. J. BEHR, The Mystery of Christ: Life in Deadth, Crestwood 2006.
[13] AGOSTINO DI IPPONA, Le confessioni, a cura di C. Vitali, Milano 1999, p. 443.
[14] Cf. A. PAPANIKOLAU, „Per un’antropologia cristiana della pace”, p. 72.
[15] Cf. K. EICHENWALD, „On the Web, Pedophiles Extend Their Reach”, în New York Times, 21 august 2006, cf. www.nytimes.com la pagina https://tinyurl.com/l78js (ultima consultare 15 iunie 2017).
[16] Cf. și Lc 9, 23; In 12, 24; Rom 6, 11; Gal 2, 20; 5, 24; Ef 4, 22-24.
[17] Cf. A. PAPANIKOLAOU, The Mystical as Political. Democracy and Non-Radical Orthodoxy, South Bend 2012.
[18] Asupra relației dintre frică și iubire la Maxim Mărturisitorul, cf. Capitoli sulla carità, I, 81-81; 2, 81. 

miercuri, 27 decembrie 2017

Pe cine/ce am ales?

Povestește Card. Van Thuân: „Am fost de multe ori ispitit, de faptul că am 48 de ani; am muncit 8 ani ca episcop, am avut multe experiențe pastorale, iar acum sunt izolat, inactiv, separate de poporul meu, la 1.700 km distanță! «Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?». Mi-e frică să abandonez poporul încredințat mie, ca niște oi fără pastor: «Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?» (Mc 4, 38). Într-o noapte, din adâncul inimii mele am auzit o voce care-mi sugera: «Pentru ce te tulburi atât? Tu trebuie să faci deosebire între Dumnezeu și operele lui Dumnezeu. Tot ceea ce ai făcut și dorești să continui să faci, vizite pastorale, formarea seminariștilor, a persoanelor consacrate, a laicilor, a tinerilor, să construiești școli, misiuni pentru evanghelizarea necreștinilor… toate acestea sunt o operă excelentă, sunt opere ale lui Dumnezeu, dar nu sunt Dumnezeu! Dacă Dumnezeu vrea ca tu să abandonezi toate aceste opere, punându-le în mâinile mele, fă-o imediat, și ai încredere în El. Dumnezeu va lucra infinit mai bine decât tine; el va încredința operele lui altora, care sunt mai capabili decât tine. Tu l-ai ales numai pe Dumnezeu, nu și operele lui!».

Cele opt fericiri ale politicianului

1.     Fericit politicianul care are o înaltă conștiență și o profundă conștiință a rolului său.
Conciliul al II-lea din Vatican a definit politica ca fiind «artă nobilă și dificilă» (Gaudium et Spes, 73). La mai bine de treizeci de ani de distanță și în plin fenomen al globalizării, această afirmație găsește confirmarea prin a considera că slăbiciunilor și fragilităților mecanismelor economice având dimensiuni planetare i se poate răspunde numai cu forța politicii, adică cu o arhitectură politică globală, care să fie puternică și fondată pe valori global împărtășite.

2.     Fericit politicianul a cărei persoană oglindește credibilitate.
În zilele noastre, scandalurile din lumea politicii, legate mai ales de marele cost al alegerilor, se multiplică făcând să se piardă credibilitatea protagoniștilor ei. Pentru a răsturna această situație, este necesar un răspuns puternic, un răspuns care să implice reformă și purificare, cu scopul de a reabilita figura politicianului.

3.     Fericit politicianul care lucrează pentru binele comun și nu pentru propriul interes.
Pentru a trăi această fericire, politicianul să interpeleze conștiința lui și să se întrebe: Muncesc pentru popor sau pentru mine? Muncesc pentru patrie, pentru cultură? Muncesc pentru a onora moralitatea? Muncesc pentru umanitate?

4.     Fericit politicianul care se menține în mod fidel coerent.
Cu o coerență constantă între credința și viața lui de persoană angajată în politică; cu o coerență fermă între cuvintele și acțiunile sale; cu o coerență care onorează și respectă promisiunile electorale.

5.     Fericit politicianul care realizează unitatea și făcând din Isus rațiunea vieții lui, o apără.
Aceasta deoarece diviziunea înseamnă autodistrugere. Se spune în Franța: «Catolicii francezi nu stau niciodată contemporan cu toții în picioare, în afară de momentul în care ascultă EvangheliaI». Mi se pare că această vorbă poate fi aplicată și catolicilor din multe alte țări!

6.     Fericit politicianul care este angajat în realizarea unei schimbări radicale.
Și care face acest lucru luptând împotriva perversiunii intelectuale; care nu face acest lucru numind bine ceea ce este rău; care nu ascunde religia în sfera privată; care stabilește prioritățile alegerilor pe care le face în baza credinței lui; care are o magna carta: Evanghelia.

7.     Fericit politicianul care știe să asculte poporul.
Înainte, în timpul alegerilor și după ele; care știe să-și asculte propria conștiință; care știe să-l asculte pe Dumnezeu în rugăciune. Activitatea lui va obține siguranțe, certitudini și eficacitate.

8.     Fericit politicianul căruia nu-i este frică, înainte de toate, de adevăr.  
«Adevărul – spune Ioan Paul al II-lea – nu are nevoie de voturi!». De sine însuși, mai degrabă, trebuie să-i fie frică politicianului. Al douăzecilea președinte al Statelor Unite, James Garfield obișnuia să spună: «Lui Garfield îi e frică de Garfield». Politicianului să nu-i fie frică de mass media. În momentul judecății el va trebui să-i răspundă lui Dumnezeu, nu mass media!


Autor: Card. Van Thuân

marți, 26 decembrie 2017

Care sunt „defectele” lui Isus


Este greu să vorbim despre calitățile lui Dumnezeu: sunt transcendente. El este atotputernic, atotștiutor, peste tot prezent... M-i se pare mai ușor de vorbit însă de defectele lui Isus... Isus nu are o memorie bună, deoarece pe Cruce fiind, tâlharul îi cere să-și amintească de el în Paradis, iar Isus nu răspunde așa cum aș fi făcut eu: mai întâi mergi și fă vreo douăzeci de ani de Purgator, și apoi mai vedem. Nu, Isus spune imediat: Da: „Astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Lc 23, 43)... Isus nu știe matematică: un păstor are o sută de oi. Una s-a rătăcit: lasă pe celelalte nouăzeci și nouă și pleacă în căutarea celei rătăcite, iar atunci când o întâlnește, o pune pe umeri și o duce înapoi în staul. Dacă Isus s-ar prezenta la un examen de matematică, cu siguranță ar fi picat, deoarece pentru el unul este egal cu nouăzeci și nouă... Isus este prietenul publicanilor și al păcătoșilor: frecventează tovărășii greșite!... Isus este un profesor care a revelat anticipat tema examenului: dacă ar fi un profesor ar fi imediat concediat! Tema examenului și desfășurarea ei este descrisă de el cu amănunțime: vor veni îngerii, vor pune pe cei buni la dreapta, iar pe cei răi la stânga, și cu toții vom fi judecați despre iubire (Mt 25, 31ss.). Știind toate acestea, cu toți ar putea fi promovați!... Mă veți întreba: de ce Isus are aceste defecte? Răspund: pentru că este Iubire! Iar iubirea autentică nu raționează, nu pune limite, nu calculează, nu-și amintește de binele făcut și de ofensele primite, nu pune niciodată condiții. Dacă există vreo condiție, nu mai poate exista iubire.    


Card. Van Thuân

duminică, 24 decembrie 2017

Crăciun binecuvântat


„Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfășat în scutece, și l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei (Lc 2, 6-7).

În ziua de Crăciun, când sărbătorim nașterea Mântuitorului nostru Isus Cristos, ar trebui să predice mamele, pentru că ele știu cel mai bine ce înseamnă a zămisli și da naștere unui om, în carne și oase. Textul biblic este foarte zgârcit cu descrierea evenimentului nașterii lui Cristos, dar chiar și puținele informații oferite ne pot face să reflectăm.
Timp de nouă luni, Maria nu a mai existat pentru ea, pentru că din momentul zămislirii, toată atenția ei, hrana pe care o lua, muncile pe care le făcea, gândurile ei, toate erau făcute dependent de pruncul care se țesea încet încet în sânul ei. Înainte de a-l așeza pe prunc în iesle, Sfânta Fecioară a trăit nouă luni de zile pregătind creaturii cele necesare: pantalonași, scutece, căciulițe, cămășuțe, toate dintr-o bucată și fără cusătură; în acea vreme nu existau magazine de unde să le cumpere, iar farmacia era câmpia întinsă, cu plantele frumos mirositoare răspândite peste tot.
Nouă luni de zile de trepidație, de emoție, de renunțări, numai din dragoste față de cel ce avea să se nască. Nouă luni de rugăciune, pentru ca Domnul să-i dea un prunc sănătos. Mi-l imaginez și pe dreptul Iosif care o înconjura pe Maria cu toată drăgălășenia, deși nici pentru el nu mai exista nimic în afară de El, Pruncul dăruit de Dumnezeu, și care-i invadase viața într-atât încât orice gândea și făcea se învârtea în jurul Lui. Emoția era și mai mare pentru amândoi, dar mai ales pentru Maria, căci era prima dată când trăia pe pielea ei un asemenea eveniment. Și întreba rudele și vecinele, cum va fi. De altfel, abia primise vestea de la îngerul Gabriel, alergase în grabă la verișoara ei, Elisabeta, să o lămurească și să o instruiască cum să se comporte, ce să mănânce, ce să bea, ce are voie și ce nu are voie să facă, ca nu cumva să se întâmple vreo nenoricire.
L-a născut și l-a înfășat în scutece; da, Maria luase scutece cu ea, pentru că știa că sorocul este aproape; scutece noi și albe ca zăpada, niciodată folosite și țesute de mâinile ei, din lână aleasă. O învățase Elisabeta, care învățase la rândul ei de la o vecină. Mamele știu să țeasă, căci scutecul imită forma sânului lor. Înainte să țeasă scutec de lână, fusese ea însăși scutec cu sânul ei pentru Isus, timp de nouă luni de zile, scutec de carne, scutec cald și viu, scutec ales de Dumnezeu pentru Fiul său. Se pregătise bine, căci știa că lumea nu are scutec nici pentru ea, darmite pentru pruncul ei. Așa o vedea pe potecile prăfuite ale Palestinei, umblând goală cât era ziua de lungă; chiar și hainele de piele pe care i le dăduse Domnul le lepădase, le aruncase departe, căci nu voia să fie constrânsă de nimeni. Și mai rău încă, stăteau în jurul ieslei, cu ochii plini de viclenie, și zâmbind șiret, să prindă momentul în care ar putea subtiliza scutecele copilului și să le tragă la sorți, ale cui să fie. Noroc că în mijlocul mulțimii se afla și o femeie miloasă, Veronica, care avea în traistă niște bucăți frumoase de bumbac, pe care le luase să facă o mahramă, să fie acolo, pentru zile negre. Îl chemă pe Iosif afară și, pe furiș, să nu vadă nimeni, i-l dădu lui. I-or fi folosit Drăgălașului, că altceva nu avea, iar frigul de afară răzbătea printre scândurile strâmbe ale grajdului.
Cobora seara, iar Iosif se gândea cum să-și ferească cât mai bine copilul și soția de frigul lumii. Avu parcă un vis: privea și nu-i venea să creadă. Ridică ochii și simți cum o căldură imensă învăluie grajdul: îngerii deasupra Pruncului cântau cu vocile lor argintii și suflau un aer divin. Retrăia momentul dinaintea creației: duhul Domnului plutea din nou deasupra ieslei, un duh cald, toropitor. Auzea numai el și tânăra mamă: Mărire în cer lui Dumnezeu, și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință. Se bucurară, și primiră dar din partea Domnului.   

Pr. Damian Pătrașcu
23 decembrie 2017    


  

Azi Cristos nu este în biserică



Povestește Venerabilul Cardinal Van Thuân că o doamnă foarte bogată și pioasă, în
fiecare dimineață mergea la biserică la orele 4:00 pentru a se ruga și pentru a participa la Sfânta Liturghie. Intre timp, la ușa bisericii stăteau mulți săraci și persoane marginalizate, care-i cereau ajutorul, dar doamna mergea înainte impasibilă și nu se uita la nimeni, nici măcar nu răspundea la salutul acestora.

Se întâmplă într-o dimineață că doamna, după ce trecu de mulțimea de săraci, reuși să ajungă la ușa catedralei și, ca de obicei, o împinse pentru a intra, dar în acea dimineață găsi ușa încuiată, iar pe o foaie agățată deasupra ușii scria: „În această dimineață nu sunt în biserică, dar am rămas afară, în mijlocul lumii”.

luni, 4 decembrie 2017

Nu vă temeți: deschideți larg porțile inimilor voastre

A fost o dată o mama care avea o fata.

Femeia era văduva si incerca sa își crească cat mai bine copila....
Fata însă, din cauza unei judecăți limitate sau a unor alegeri greșite, într-o zi a parasit-o pe buna sa mama, alegând să " își trăiască viața" adica în desfrâu si toate relele....si departe de Dumnezeu...
După un timp însă, i-a venit cum se spune in popor, "mintea la cap" si s-a gandit sa se intoarca acasa la mama sa.
I-a fost teama insa sa vina acasa, in satul unde era mama sa in timpul zilei, gandindu-se ca ar fi bine sa nu dea ochii cu oamenii din sat.
A decis deci sa se intoarca la mama sa, noaptea....
Pe drum insa "batranul" - remarcati cu cata militiozitate si amuzament il numeste Parintele Paroh pe ingerul cazut, satan - a inceput sa ii insufle teama iar fata a inceput sa aiba indoieli...dar daca mama nu ma primeste, dar daca poarta e incuiata, dar daca usa casei e inchisa, dar daca mama nu ma iarta si dar daca la nesfarsit.....
Insa, atunci cand a ajuns la poarta casei unde locuia mama sa, abia ce a pus mana pe poarta si aceasta s-a deschis parca singura.
Atunci fata s-a gandit, ce face mama de nu a inchis poarta?
Cum sa stea noaptea cu poarta deschisa?
A inaintat catre casa, a pus mana pe clanta si usa s-a deschis imediat.
Intrand in casa, a vazut-o pe mama sa, in genunchi, cu Rozariul in mana.
Dupa ce s-au imbratisat, au plans, si mama a iertat-o pe fiica rebela, aceasta a intrebat-o : Bine mama, dar de ce stai tu noaptea cu poarta deschisa? De ce stai cu usa casei descuiata noaptea? 
Iar mama i-a raspuns cu blandete si iubire nesfarsita, de mama..."Draga mea, de cand ai plecat de acasa nu am mai inchis niciodata nici poarta si nici usa casei, pentru ca te-am asteptat sa vii...."