duminică, 6 noiembrie 2016

De ce a fost creat omul în ziua a șasea?

Primul om a fost creat în vigilia Sabatului, pentru că, începând această sărbătoare el să fie deja gata să o sfințească. Cu ce se poate compara acest episod? Cu o persoană care a invitat în casa lui un oaspete de seamă. Înainte de orice a ales camerele cele mai mari și mai luminoase. După aceea, a agățat pe pereți multe lămpi și a pregătit tot ceea ce era necesar pentru prânz. Când toate au fost gata, stăpânul casei l-a luat de mână pe oaspetele său și l-a dus în casă. Așa a făcut Domnul , Binecuvântat să fie El. În prima zi a creației, Domnul a separat lumina de întuneric. În ziua a doua a făcut să răsară trandafirii și toate celelalte specii de parfumuri. În ziua a patra a creat aștrii. În ziua a cincea a creat animalele acvatice și cele zburătoare, iar în ziua a șasea a creat fiarele și toate celelalte specii de animale. La sfârșit l-a creat și pe om și l-a făcut să șadă la masa primului Sabat. 

Mishnah

marți, 1 noiembrie 2016

Amuțiți în „ceasul de plumb”


Moare o persoană dragă: un prieten, o soră, un frate. Și imediat spațiul, pentru cel
care rămâne devine strâmt, se circumscrie în jurul acelui gol, a acelei absențe. Lucrurile lumii se îndepărtează din ce în ce mai mult. Zgomotul lor ajunge la noi din ce în ce slab. Pierdem timpul scrutând în zare ceea ce mai înainte ne umplea de bucurie. Suntem în întregime absorbiți de tăcerea absolută, de gheață, care se răspândește de la acel trup pentru totdeauna inert, pentru totdeauna imobil, pentru totdeauna stins: o tăcere care ne tărăște într-un vârtej de chin și de disperare. „Acesta este ceasul de plumb/Că cel care supraviețuiește își amintește/Așa cum cel care îngheață își amintește de zăpadă/La început frig – apoi paralizie –/Apoi abandonându-se” (Emily Dickinson).
Acelui „ceas de plumb”, în care chiar și gândul pare că se precipită, îi urmează o altă dimensiune a durerii și a timpului: cea în care ne adresăm persoanei pierdute – pentru a-i spune mulțumesc și pentru a-i cere iertare, pentru a aminti și pentru a mângâia - și ne dăm seama că cuvintele noastre rămân suspendate în vânt, fără răspuns, fără a afla o ureche care să le primească, și rătăcesc, nu se știe unde, în căutarea inutilă și dezolată a unei locuințe care să le primească și să le dea lor ospitalitate. Acea tăcere devine și mai grea. Acel plumb devine și mai îngreunat.
Se înțelege, atunci, pentru ce în toate latitudinile oamenii s-au chinuit să elaboreze forme de compensare a acelui gol: de la reîncarnare la înviere, de la supraviețuirea sufletelor la viața lumii ce v-a să vie, de la cultul morților la simpla amintire casnică. Și se iartă, atunci, acel exces de „realism” cu care clocotitoarea imaginație a lumii religioase a vrut să de-a formă și figură, salvându-le în dimensiunea eternului, acelor vieți care nu mai sunt. Probabil că numai astfel noi înșine ne simțim iertați. Și putem încerca să convertim durerea și doliul, regretul pentru ceea ce nu am reușit să spunem și pentru ceea ce nu am reușit să ascultăm, într-o mai mare solicitudine – mai iubitoare, mai puțin obosită, mai atentă, mai largă și mai generoasă – față de toți cei vii care încă se află alături de noi.

Autor: Gabriella Caramore
Sursa: Revista Jesus, octombrie 2016, p. 3.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

marți, 18 octombrie 2016

Semnificația hainei călugărului

În timpul îmbrăcării unui novice, Părintele Anatol îi spuse tânărului: „Fii atent, copile, că această haină nu acoperă, ci descoperă. Nu există nimic scandalos în trup care să trebuiască să fie acoperit. Părinții noștri ne-au încredințat această sfântă haină nu pentru a acoperi, ci pentru a face cunoscut ceea ce contează, adică chipul, mâinile și picioarele, singurele părți pe care le va vedea lumea de azi înainte la tine. Privind la acestea și nu la altele, Domnul ne va judeca: pentru chip, care este locul întâlnirii cu fratele nostru; pentru mâini, care sunt instrumentul pentru a da, semn al unei iubiri și mai mari; în sfârșit, pentru picioare, pentru că vom fi judecați pe unde am umblat, dar mai ales pe unde nu am umblat, pentru toate acele dăți în care fratele a avut nevoie de noi, iar noi nu am răspuns la chemarea lui. Din acest motiv călugărul își lasă chipul, mâinile și picioarele descoperit, și nu acoperite, pentru a dezvălui ceea ce contează cu adevărat

luni, 3 octombrie 2016

Comemorarea trecerii la cele veșnice a Sf. Francisc de Assisi (3 octombrie 1226)

„De focul iubirii sale, se aprindeau sufletele; inimile părinţilor se deschideau cu bunătate către fii lor; nechibzuiții se îmbrăcau cu prudenţa înţelepţilor şi se pregătea în întreaga lume un nou popor al Domnului. Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă” .
Sf. Francisc, după 44 ani de viață pe acest pământ, în seara zilei de 3 octombrie 1226, întins pe pământul rece și înconjurat de frați, va pleca la Dumnezeul pe care l-a iubit cu toate fibrele inimii sale, cu toată ființa lui. Dacă de obicei cărțile și predicile care se fac despre acest mare sfânt subliniază mai ales viața lui petrecută în pocăință aspră, aș vrea în momentele ce urmează să vă propun o altă interpretare a vieții și mesajului pe care el l-a lăsat nouă fiilor săi, și anume faptul că, Francisc, mai degrabă decât omul pocăinței, al Crucii, a fost omul iubirii perfecte.
Citim în scrisoarea I-a către Corinteni: „Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată. Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și dacă aș avea [darul] profeției, și dacă aș cunoaște toate misterele și toată știința, și dacă aș avea toată credința așa încât să mut munții, dacă n-aș avea iubire, n-aș fi nimic. Și dacă tot ce am aș da ca hrană [săracilor], și dacă mi-aș da trupul ca să fie ars, dar n-aș avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se umflă. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profețiile vor dispărea, limbile vor înceta. Știința se va sfârși. Căci noi cunoaștem în parte și profețim în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit bărbat, m-am lăsat de cele copilărești. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] față în față. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credința, speranța și iubirea. Dar cea mai mare dintre toate acestea este iubirea (1 Cor 13, 1-13).
Sf. Francisc, simțindu-se iubit de Dumnezeu, a făcut din această iubire legea vieții lui, și nu a precupețit nici un efort, nici o jertfă ca să se asemene întru totul iubirii lui Cristos. Din iubire față de Dumnezeu a renunțat la viața petrecăreață din tinerețe; din iubire a renunțat la familia proprie, din iubire a primit darul fraților din partea Domnului; din iubire a mers să predice evanghelia; din aceeași iubire a acceptat să primească în trupul său sfintele răni ale Mântuitorului. Iubirea, și nu pocăința în sine sine, l-a consumat pe Sf. Francisc, astfel că a murit la o vârstă când alții de abia încep să dea ceva lumii, familiei proprii, societății.
Cine iubește nu moare niciodată, nici dacă ar fi sfâșiat de fiare sau ar fi tocat în cel mai mărunt mod posibil. Spune textul amintit la începutul acestei reflecții: „Până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului numele său este pronunţat, iar faptele sale minunate sunt admirate de lumea întreagă”. În această seară comemorăm moartea trupului Sf. Francisc, nu moartea omului lui Dumnezeu, căci el nu poate muri, așa cum nici un om care iubește nu poate muri. Sf. Francisc nu moare consumat de pocăință, ci de iubire.
Să luăm aminte și să-l imităm, să mergem pe urmele acestui mare sfânt, căci nu vom greși nicicum. La sfârșitul vieții noastre nu vom mai avea nevoie de credință, nici de speranță, nici de bunuri, nici de nimic de pe acest pământ. Unicul lucru pe care-l vom lua cu noi va fi iubirea.
Sf. Părinte Francisc, cel care atât de mult s-a asemănat în iubire cu Dumnezeu ca să fie numit un alt Cristos, să ne ajute  să adunăm în traista vieții noastre cât mai multă iubire, și astfel să ne mântuim și noi și să ne bucurăm împreună cu Sf. Francisc și cu toți sfinții în Paradis. Amin.   


miercuri, 7 septembrie 2016

Nu lasa focul sa se stinga

În jurul anilor 1770-1780, un om din Carolina de Nord, numit John Morris si-a construit o casa în Rutherfordton. Folosind doua pietre de cremene, el si-a aprins un foc în semineu. Impresionat de felul cum focul a înviorat atmosfera casei, Moris a hotarît sa pastreze acel foc sa arda continu. De aceea cu o deosebita atentie, s-a îngrijit ca focul sa nu se stinga niciodata.
Mai mult decît atît; atunci cînd a construit o casa noua  pentru fiul sau, a luat un carbune din focul din semineul casei sale si a aprins focul si-n noua casa. Mîndri de aceasta realizare, membrii familiei Morris, au hotarît sa pastreze focul aprins din generatie în generatie, în onoarea tatalui si-a bunicului lor.
În anul 1920, din întreaga familie Morris, a mai ramas un singur urmas direct, ce era stra –stra- stra-nepot a lui John Morris, numit William Morris. Acesta era în vîrsta de aproape 80 de ani, nu se casatorise si nici nu avea nici un urmas.
Prin multe încercari William a dorit sa-i determine pe cei ce-i erau rude mai îndepartate sa pastreze traditia familiei si sa nu lase focul sa se stinga. Dar niciunul dintre acestia n-au fost gata sa preia acest angajament. Auzind de framîntarea batrînului, un vecin de-al acestuia l-a vizitat si s-a angajat ca  sa pastreze focul sa arda si în generatiile urmatoare.
În anul 1948, la moartea lui William Morris, trecuse deja mai mult de 170 de ani de cînd focul a fost aprins si-a ars continu.
În aceasta vreme si noi suntem chemati sa pastram aprins un foc care a început sa arda cu mai mult de 2000 de ani în urma. Au trecut razboaie, revolutii, iar pe scena lumii au venit si au trecut  curente filozofice si miscari religioase; dar flacara aprinsa de Cristos, nu s-a stins. Aceasta lumina a stralucit continu în întuneric. Acum este rândul tau sa îngrijesti ca aceasta flacara sa nu se stinga. Îti vei împlini aceasta slujire ?

joi, 18 august 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie foarte frumoasă

Este adevărat. Evanghelia nu ne spune nimic despre chipul Mariei. Ca de altfel, nu ne spune nimic nici despre chipul lui Isus.
Poate că e mai bine așa. Așa nimănui nu i se neagă speranța să audă într-o zi, poate chiar din partea unui arhanghel în trecere: „Știi că semeni foarte mult mamei și fratelui tău?”.
Oricum, cred că Maria era foarte frumoasă.
Nu mă refer numai la sufletul ei. Care, chiar și fără umbra păcatului, era atât de limpede încât Dumnezeu se oglindea în el. Ca munții cei veșnici care, în Alpi, se reflectă în imobila transparență a lacurilor.
Vorbesc și de trupul ei de femeie.
Când ajunge la acest punct, teologia pare să survoleze asupra frumuseții ei fizice.
O lasă să fie celebrată de poeți: „Fecioară frumoasă, care este îmbrăcată cu soarele, încoronată cu stelele, Marelui Soare i-ai plăcut astfel că și-a ascuns în tine lumina...”.
O încredințează cântecelor celor umili: „Privește spre poporul tău, o, frumoasă Doamnă”.
Sau celor pasionantelor refrene ale lumii: „Din răsărit tu apari mai frumoasă... nu există stea mai frumoasă ca tine”.
Sau unui salut rapid al unei antifone: „Vale, o valde decora”. Te salut, o preafrumoasă!
Sau aluziilor liturgice din cântul „Tota pulchra”. Toată frumoasă ești, Marie. Ești splendidă, adică, în suflet și în trup!
Însă ea, teologia, nu trece dincolo. Nu are curajul. Tace asupra frumuseții umane a Mariei. Poate din pudoare. Poate datorită faptului că crede că a spus totul speculând despre fascinația supranaturală a ei. Poate pentru că este datoare unor difidențe încă nedepășite în privința rolului salvifice a trupului. Poate pentru că prea preocupată de a reduce atracția ei la dimensiuni naturaliste, sau temătoare de a trebui să plătească taxa miturilor eternului feminin.
Și totuși, nu ar trebui să fie prea dificil să găsim în evanghelie indicele revelator al frumuseții corporale a Mariei.
Există în limba greacă un cuvânt foarte important, plin de semnificate misterioase care nu au fost niciodată pe deplin explicitate. Acest cuvânt, care fondează substanțial întreaga serie de privilegii supranaturale ale copilei din Nazaret răsună în salutul îngerului: „Kekharitomene”. Este tradus prin expresia: „plină de har”. Dar nu ar putea să-și găsească echivalentul în „foarte grațioasă”, cu aluzii evidente și la încântătoarea splendoare a chipului ei uman?
Cred că da. Și fără să forțăm nota. La fel cum, fără multe forțaturi, Papa Paul al VI-lea, într-un discurs ținut în anul 1975 a avut curajul să vorbească pentru prima dată de Maria ca „femeia îmbrăcată în soare, în care razele preacurate ale frumuseții umane se întâlnesc cu cele supraumane, dar accesibile, ale frumuseții supranaturale”.
Sfântă Fecioară Marie, femeie foarte frumoasă, prin tine vrem să-i mulțumim Domnului pentru misterul frumuseții. El a răspândit-o ici și colo pe pământ pentru ca, de-a lungul drumului, să țină treze inimile noastre de pelerini, nostalgiile insuprimabile ale cerului.
O face să strălucească în culmile înzăpezite, în tăcerea sublimă a pădurilor, în forța valurilor mărilor, în tresărirea parfumată a ierbii, în pacea serii. Și este un dar care ne îmbată de fericire pentru că, chiar și numai pentru o clipă, ne dăruiește să ne aruncăm privirea în crăpăturile care dau spre veșnicie.
O face să strălucească în lacrimile unui copil, în armonia trupului unei femei, în vraja ochilor ei răzătoare și fugitive, în albul tremurând al bătrânilor, în tăcuta apariție a unei bărci care alunecă pe valuri, în freamătul tricourilor colorate ale coridoarelor care aleargă repede în răsăritul unei zile de mai. Și este un dar care ne disperă, pentru că, așa cum spunea cineva, această bogăție se joacă și se pierde la masa verde a timpului.
Sfântă Fecioară Marie, femeie foarte frumoasă, splendidă ca o lună plină de primăvară, împacă-ne cu frumusețea. Tu știi că durează puțin în mâinile noastre avide. Se ofilește imediat sub privirile noastre nesătule. Se usucă pe neașteptate la suflul malign al arzătoarelor noastre avariții. Se contaminează repede la atingerea latentelor noastre necurății. În sfârșit, nu știm să o tratăm bine. Iar groapa adâncă pe care o face în suflet, în loc să să vadă că este o amforă de fericire care ne face să cântăm de bucurie, o vedem ca o rană de nevindecat, care ne face să urlăm de durere.
Te rugăm, ajută-ne să depășim ambiguitatea trupului. Eliberează-ne de spiritul nostru necioplit. Dăruiește-ne o inimă curată, ca inima ta. Redă-ne preocupărilor de necontaminate transparențe. Și îndepărtează de la noi tristețea de a trebui să ne ferim ochii de la lucrurile frumoase ale vieții, din teama că atracția efemerului ne va face să depistăm pașii de la căile care conduc la pragurile eternității.
Sfântă Fecioară Marie, femeie foarte frumoasă, fă-ne să înțelegem că va fi frumusețea cea care va salva lumea. Nu o vor păzi de catastrofa planetară nici forța legii, nici înțelepciunea celor docți, nici diplomația. Din păcate, astăzi, în deriva valorilor, sunt pe punctul să se înece și vechile ambarcațiuni considerate foarte sigure. Trăim anotimpuri crepusculare.
Însă, în această cameră obscură a rațiunii, mai există o lumină care va putea să impresioneze pelicula bunului simț: iar aceasta este lumina frumuseții.
Tocmai din acest motiv, Sf. Fecioară Marie, vrem să simțim fascinația totdeauna benefică și a umanei talei splendori, așa cum simțim ademenirile, uneori înșelătoare, ale creaturilor pământești. Deoarece contemplarea sfințeniei tale supraomenești ne ajută deja foarte mult să ne ferim de noroi. Dar să știm că tu ești foarte frumoasă trupește, cât și sufletește, este pentru noi motiv de incredibilă speranță. Și ne face să intuim că orice frumusețe a pământului este de abia o mică sămânțâ destinată să înflorească în serele din ceruri.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 105-108.     

Sfânta Fecioară Maria, femeie elegantă

Evanghelia nu ne spune nimic. Dar referințele biblice care fac aluzie la eleganța Mariei sunt foarte multe.
Ar ajunge să ne gândim la acel fragment din Cântarea Cântărilor, în care liturgia întrezărește, ca în filigran, figura Mariei care luptă în favoarea noastră împotriva puterilor răului: „Cine este cea care răsare ca luna, strălucitoare ca soarele, teribilă ca mulțimile în război?”.
Textul latinesc spune: „Electa ut sol”.
„Electa” vrea să însemne: elegantă. Are aceeași rădăcină verbală. Elegantă ca soarele!
Oricine ar putea foarte ușor să vadă că, pe lângă ea, modelele create de Valentino par niște cârpe, iar creațiile lui Giorgio Armani resturi de boarfe.
Dar și cartea Apocalipsului reia elementele cosmice ale soarelui, ale lunii și ale stelelor, cu care arta din toate veacurile a ornat lucrurile cele mai frumoase asupra eleganței Mariei: „În cer a apărut un semn grandios: o femeie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioarele ei și pe capul ei o coroană de douăsprezece stele”.
Și, puțin mai înainte, într-un alt text celebru, care face trimitere, este adevărat, la noul Ierusalim, dar în care tradiția, prin acel joc de disolvențe teologice pentru care realitatea și semnele se schimbă, a văzut prezența ei: „A sosit nunta Mielului, și mireasa lui este pregătită, și i-au dat o haină pură de lin strălucitor. Haina de lin sunt operele sfinților celor drepți”.
Fecioara, deci, această anticipare minunată a Bisericii, coboară din ceruri, ornată cu bijuterii și multe văluri, gătită ca o mireasă îmbrăcată pentru mirele ei. Totul este un imn dedicat eleganței Mariei.
O eleganță, evident, de citit în termenii unei fineți interioare, și nu în baza frecventării din partea ei a buticurilor din Nazaret, sau a atelierelor de modă din Ierusalim.
Deși, dacă medităm cu atenție evanghelia, nu par chiar nelalocul lor nici aluziile la eleganța fizică a Mariei.
Eu nu știu dacă în intimitatea casei, acolo unde înfloresc alinturile duioase, Isus nu se distra numind-o pe Maria cu numele plantelor cele mai parfumate, așa cum într-una din zile va face Biserica: trandafire tainic, crin parfumat, cedru din Liban, palmier din Cades... Putem însă să presupunem că se gândea tocmai la ea, floare frumoasă, atunci când spuse mulțimilor: „Observați cum cresc crinii câmpului... eu vă spun că nici măcar Solomon, cu toată gloria lui, nu se îmbrăca ca unul dintre aceste flori”.
Ca de altfel, putem presupune că se gândea tot la ea atunci când a spus: „Lumina trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este curat, întregul tău trup va fi luminat”. În acel moment cred că i-au apărut în față ochii mamei lui. Acei ochi în care nu numai că strălucea trasparența sufletului, dar care trădau și măreția sfințeniei și eleganța trupului ei.
Sfântă Fecioară Marie, femeie elegantă, din moment ce te îmbrăcai așa de bine, dăruiește-ne, te rugăm, ceva din hainele tale. Deschide-ne garderoba ta. Obișnuiește-ne cu gusturile tale. Știi bine, ne referim la acele haine interioare care au îmbrăcat existența ta pământească: gratitudinea, duioșia, stupoarea. Te asigurăm: sunt haine care încă mai sunt la modă, nu au expirat. Chiar dacă sunt prea mari pentru mărimile noastre, vom face tot posibilul să le potrivim cu ale noastre.
Descoperă-ne, te rugăm, secretul trăsăturilor tale. Păzește-ne de acele căderi de stil care pun în lumină vulgaritățile noastre. Dăruiește-ne o bucată din vălul tău de mireasă. Și fă-ne să descoperim în splendoarea naturii și a artei semnele eleganței lui Dumnezeu.
Sfântă Fecioară Marie, femeie elegantă, eliberează-ne de acel spirit necioplit pe care-l purtăm în noi, în ciuda hainelor rafinate pe care le îmbrăcăm, și care explodează de atâtea ori în termeni de violență verbală față de aproapele nostru.
Cât de departe suntem față de eleganța ta spirituală! Îmbrăcăm haine cu semnătura lui Trussardi, dar gesturile raportului uman rămân grețoase. Ne stropim pielea cu parfumurile lui Versace, dar chipul nostru transpiră ambiguitate. Ne punem în gură pastele de dinți cele mai căutate, dar limbajul care iese din el este urât mirositor. Vocabularul nostru este apăsător. Insulta a devenit obicei. Bunele maniere ne sunt străine. Mai mult, dacă în unele emisiuni de la televizor lipsesc ingredientele golănești pare că scade și numărul de telespectatori.
Dăruiește-ne, de aceea, și un supliment de har, care să compenseze intemperanțele noastre. Și fă-ne să înțelegem că, până nu vom vedea în cel care ne stă alături un chip de descoperit, de contemplat și de mângâiat, chiar și cele mai sofisticate rafinatețe vor fi totdeauna formale, iar cele mai scumpe haine nu vor reuși să mascheze sufletul nostru de cârpeală.
Sfântă Fecioară Marie, femeie elegantă, tu care ai surprins foarte bine trecerea lui Dumnezeu în viața ta, fă ca și noi să putem capta adierea Lui. Și El este foarte elegant, și foarte greu intră în istoria noastră cu puterea focului sau a uraganului sau a cutremurului; dar, ca pe muntele Horeb, se face simțit în adierea delicată a vântului. Este nevoie de antene delicate pentru a prinde frecvența Lui. Este nevoie de o ureche sensibilă pentru a percepe foșnetul pașilor Lui, atunci când, după amiază, așa cum făcea cu Adam, coboară din nou în grădina noastră.
Ajută-ne să intuim întreaga delicatețe a lui Dumnezeu în acea expresie biblică cu care El, Domnul, exprimă aproape pudoarea de a ne deranja (probabil că lui Ioan, în timp ce scria cartea Apocalipsului, acele cuvinte i le-ai dictat chiar tu): „Iată, stau la ușă și bat. Dacă cineva ascultă vocea mea și îmi deschide ușa, eu voi veni la el, voi cina cu el, și el cu mine”.
 Fă-ne pregătiți să răspundem, cu același stil fin al Tău, ciocănitului tău discret, sstfel ca să-i putem deschide imediat ușa, și să-i facem sărbătoare, și să-l conducem la masă cu noi.
Ba chiar, dacă El tot se oprește, de ce nu rămâi și tu la cină cu noi?

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 182011, pp. 109-112.