luni, 4 decembrie 2017

Nu vă temeți: deschideți larg porțile inimilor voastre

A fost o dată o mama care avea o fata.

Femeia era văduva si incerca sa își crească cat mai bine copila....
Fata însă, din cauza unei judecăți limitate sau a unor alegeri greșite, într-o zi a parasit-o pe buna sa mama, alegând să " își trăiască viața" adica în desfrâu si toate relele....si departe de Dumnezeu...
După un timp însă, i-a venit cum se spune in popor, "mintea la cap" si s-a gandit sa se intoarca acasa la mama sa.
I-a fost teama insa sa vina acasa, in satul unde era mama sa in timpul zilei, gandindu-se ca ar fi bine sa nu dea ochii cu oamenii din sat.
A decis deci sa se intoarca la mama sa, noaptea....
Pe drum insa "batranul" - remarcati cu cata militiozitate si amuzament il numeste Parintele Paroh pe ingerul cazut, satan - a inceput sa ii insufle teama iar fata a inceput sa aiba indoieli...dar daca mama nu ma primeste, dar daca poarta e incuiata, dar daca usa casei e inchisa, dar daca mama nu ma iarta si dar daca la nesfarsit.....
Insa, atunci cand a ajuns la poarta casei unde locuia mama sa, abia ce a pus mana pe poarta si aceasta s-a deschis parca singura.
Atunci fata s-a gandit, ce face mama de nu a inchis poarta?
Cum sa stea noaptea cu poarta deschisa?
A inaintat catre casa, a pus mana pe clanta si usa s-a deschis imediat.
Intrand in casa, a vazut-o pe mama sa, in genunchi, cu Rozariul in mana.
Dupa ce s-au imbratisat, au plans, si mama a iertat-o pe fiica rebela, aceasta a intrebat-o : Bine mama, dar de ce stai tu noaptea cu poarta deschisa? De ce stai cu usa casei descuiata noaptea? 
Iar mama i-a raspuns cu blandete si iubire nesfarsita, de mama..."Draga mea, de cand ai plecat de acasa nu am mai inchis niciodata nici poarta si nici usa casei, pentru ca te-am asteptat sa vii...."

luni, 13 noiembrie 2017

Non basta essere vergini, obbedienti e poveri!

In margine alla parabola delle dieci vergini, possiamo osservare come non basta essere casti, obbedienti e poveri per poter entrare e rimanere alle nozze. é necessario avere l'olio dell'amore per poter bruciare qui sulla terra, così da non rischiare di bruciare nell'altro mondo. I voti che i religiosi fanno, se non sono accompagnati e conditi dall'olio dell'amore non servono a nulla. Anzi, sono un segno della mancanza di vita, di frutto. e quest'olio si acquista tutta la vita, non nell'ultimo momento, come pensavano di fare le vergini stolte.  

duminică, 12 noiembrie 2017

Tu, pe cine/ce iubesti?

La Londra, în mijlocul gălăgiei trăsurilor, un domn s-a oprit. Pare că ascultă
ceva. Îi șoptește unui prieten: Auzi? Se aude un licurici! Prietenul îl privește curios: Dar ce vreți să spuneți, profesore? Un licurici?! Profesorul se apropie încet de un smoc de iarbă de la rădăcina unui copac. Cu delicatețe dă la o parte firele de iarbă și, spune: Uite licuricii! Era un mare etmolog francez, pe nume Jean Henri Fabre.

Dar cum ați făcut să auziți cântecul licuricilor în toată această gălăgie?, întreabă prietenul, în vreme ce reiau drumul. Pentru că eu iubesc aceste creaturi mărunte. Toți oamenii aud vocile pe care le iubesc, chiar dacă acestea sunt foarte slabe. Vrei să încercăm? Domnul Fabre se oprește. Scoate din gentuță o monedă de aur și o lasă să cadă pe pământ. Se aude un sunet slăbuț, dar vreo zece persoane care merg pe stradă își întorc imediat capetele și privesc moneda. Ai văzut: Aceste persoane iubesc banii și îi aud sunetul. Chiar și în gălăgia cea mai mare.

joi, 9 noiembrie 2017

Fără țintă


„Un tânăr gonea cu viteză mare prin oraş pe o motocicletă
puternică şi trebui să frâneze brusc din cauza unui bătrân care tocmai traversa strada. Au căzut cu toţii la pământ: motocicleta, bătrânul şi băiatul. Nimeni, însă, nu a păţit nimic grav. Când s-au ridicat de la pământ, persoana în vârstă îl întrebă pe tânăr:
-«Băiete, unde mergi?»
Iar acesta, cu nevinovăţie şi oarecum derutat, răspunse:
-«Nu ştiu, dar mă grăbesc tare.»

Încotro mergem, încotro merg? Câtă lume nu ştie încotro merge! De multe ori graba este o încercare de a umple golul pe care îl creează o viaţă fără ţintă, fără sens.
Uneori este foarte sănătoasă şi utilă palma – căderea de pe motocicletă – pentru a te opri şi a-ţi pune cea mai importantă întrebare: încotro merg?
Dacă nu este clară ţinta, cum voi putea alege drumul? Dacă nu am prezent în minte încotro vreau să merg, cum voi putea să ştiu ceea ce trebuie să fac?” (Agustin Filgueiras)

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Puterea rugăciunii Sf. Rozariu

Cunosc un evreu care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial stătea
ascuns în groapa făcută de o bombă, împreună cu alți soldați austrieci. bucăți de bombă zburau peste tot. Pe neașteptate, o bombă ucise pe cei patru tovarăși ai lui. El luă rozariul unuia din ei și începu să se roage. Știa rugăciunea pe de rost, pentru că o auzise de mai multe ori de la acei soldați. La sfârșitul primului mister avu senzația că este mai bine să plece din acea groapă. Se tărâ prin noroi și se aruncă într-o altă groapă. În acel moment o grenadă lovi prima groapă în care el stătuse mai înainte. La sfârșitul fiecăruia din celelalte mistere avu aceeași presimțire de a pleca din acele gropi și făcu așa. Alte patru explozii se verificară în gropile abandonate de el. Rămăsese în viață. Atunci el promise să-și dedice viața lui Cristos și Preasfintei sale Mame, și își menținu promisiunea făcută. Anul trecut l-am botezat, iar acum se află în seminar, pregătindu-se să devină preot. (Fulton Sheen, La Madonna)

marți, 3 octombrie 2017

Lasă-te căutat de Dumnezeu

Doi comercianți bogați deciseră într-o zi să plece în căutarea lucrului cel mai prețios din lume. Se vor fi reîntâlnit numai atunci când vor fi descoperit acel lucru. Primul dintre ei nu avu nici o îndoială și plecă în căutarea unui rubin. Traversă mari și deșerturi, urcă pe vârful munților și trecut prin orașe nenumărate, până când dădu de acel rubin. Era cea mai frumoasă piatră din lume. Se întoarse și-și așteptă prietenul.
Acesta, într-una din zile, după ce căutase o grămadă, se așezase pe marginea unui râu. Acolo văzu o rață care, în mijlocul stufărișului își căuta puișorii care se îndepărtaseră de ea. Puișorii erau mulți și neastâmpărați, iar rața mamă le-a căutat până la asfințitul soarelui, până le-a găsit pe toate și le-a adunat sub aripile ei. Atunci omul zâmbi și se reîntoarse în satul lui.
Când îl văzu prietenul, îi arătă piatra prețioasă și, plin de curiozitate îl întrebă: „Tu ce ai găsit prețios?” Văd ceva magnific; se vede din chipul tău bucuros!”
L-am căutat pe Dumnezeu, spuse acesta.
Și l-ai găsit?, întrebă din nou prietenul.

„Am descoperit că era El cel care mă căuta pe mine” 

Călătoriile vieții ne schimbă

Cu un an înainte de a muri, Franz Kafka a
întâlnit în timpul unei plimbări cu prietena în parcul Steglitz, o copilă care plângea disperată. Cei doi s-au apropiat de ea și au întrebat-o dacă se pierduse, dar copila răspunse că nu ea s-a pierdut, ci păpușica ei. Scriitorul o rugă să nu mai plângă deoarece, spuse el, păpușica nu se pierduse, ci numai plecase într-o călătorie. Elsi ceru explicații. Atunci Kafka se prefăcu că este poștașul păpușilor și îi spuse că fusese păpușica cea care îi spusese de călătoria ei. În momentul în care copila ceru să poată vedea scrisoarea, îi spuse că o lăsase acasă, dar că i-o va aduce ziua următoare. Cei doi s-au întâlnit în parc de douăzeci de ori, pentru a citi douăzeci de scrisori trimise de păpușica dispărută. „Te rog, nu mai plânge, am plecat într-o călătorie pentru a vedea lumea. Îți voi mai scrie, ca să-ți povestesc aventurile mele...”, așa începea scrisoarea.
Atunci când el și copila se întâlniră din nou, el îi citi această scrisoare, care descria cu multe amănunte aventurile imaginare ale păpușii iubite. Copila se simți mângâiată și încurajată, iar atunci când întâlnirile lor ajunseră la sfârșit, Kafka îi dărui o păpușă. Evident, era diferită de păpușica pierdută, iar într-un bilețel lipit de hainele păpușii scria: „călătoriile mele m-au schimbat”.
După mai mulți ani, copila, acum mare, găsi un alt bilețel ascuns în interiorul păpușii. Pe scurt, scria aceste cuvinte: „Fiecare lucru pe care-l iubești, cu toată probabilitatea îl vei pierde, însă, la sfârșit iubirea se va preschimba într-o formă diferită (Kafka e la bambola viaggiatrice di Jordi Sierra i Fabra, cit. Vincenzo Pascolini).

miercuri, 27 septembrie 2017

Pentru cei creștini numai cu numele



La Alexandria, un circar dresase o maimuță să
danseze, iar animalul învățase să danseze atât de bine încât nu se deosebea deloc de ceilalți dansatori oameni, datorită măștii și hainelor de dansator cu care fusese îmbrăcată. Însă, tocmai la mijlocul dansului și a aplauzelor, unul din cei prezenți vru să arate spectatorilor că balerinul capabil și abil nu era decât o simplă maimuță: aruncă pe scenă niște fructe uscate care atraseră maimuța, iar animalul, văzând acele fructe nu ezită nici un moment. Își rupse masca de pe față, pentru a putea devora fructele care-i plăceau atât de mult. În schimbul laudelor și a admirației, maimuța provocă râsul spectatorilor. (Girgore de Nyssa, La professione cristiana, Ed. Città Nuova, pp. 66-68).

Definizione del santo secondo Origene



“Si dicono santi e nello stesso tempo peccatori coloro che si sono dedicati a Dio e hanno separato la loro vita dalla situazione usuale di tutti per servire il Signore – si dice dunque santo un uomo in quanto si è dedicato al servizio del Signore, eliminando tutte le altre attività – ma può anche accadere  che, proprio nel servire il Signore, non faccia ogni cosa come dovrebbe essere fatta, ma venga meno in alcune cose e pecchi. Come infatti colui che si separa e si segrega da tutto per acquisire  una disciplina, la medicina ad esempio o la filosofia, certamente non è perfetto appena si è dedicato alla disciplina, così da non trovarsi mancante in qualche cosa, anzi piuttosto attraverso molti sbagli arriverà con fatica una buona volta alla perfezione e, tuttavia, appena si affida a scuole siffatte è cosa certa che è annoverato tra i filosofi o tra i medici; allo stesso modo si deve pensare dei santi, cioè che appena uno si dedica all’impegno della santità, in relazione a ciò che si è proposto, viene chiamato santo. Ma in relazione al fatto che necessariamente cadrà in molte mancanze finché con l’abitudine e la disciplina e la diligenza non si allontani da lui la consuetudine del peccare, si chiamerà, come abbiamo detto, anche peccatoreˮ (Origene, Omelie sui Numeri, 10, 1).