duminică, 19 februarie 2017

Ați fost atenți la predica din duminica asta?

La o biserică slujeau doi preoţi, cu multă râvnă. În fiecare duminică se predica bine Cuvântul lui Dumnezeu. Unul dintre preoţi, voind în predica lui să facă legătură cu predica celuilalt preot din duminica trecută, îl întrebă pe crâsnic (paracliser) despre ce a vorbit părintele în duminica trecută.
„Să mă iertaţi, – răspunse crâsnicul – dar eu eram atunci încurcat cu cădelniţa, căci se stinseseră cărbunii din ea şi nu-mi aduc aminte… Voi întreba însă pe cantor.”
Dar cantorul nu-şi aducea nici el aminte, pentru că pe vremea predicii căutase prin Tipic glasul şi rânduiala duminicii viitoare.
Crâsnicul îl întrebă pe epitrop, dar nici epitropul nu-şi aducea aminte, pentru că pe timpul predicii îşi făcuse socoteala banilor strânşi cu tasul.
Disperat, crâsnicul se suie sus la cor, la domnul învăţător, dar nici aici nu se ferici. Pe timpul predicii, domnul învăţător ieşise afară „să tragă o ţigară”.
Bietul crâsnic, ce era să facă?! Să se întoarcă la părintele fără nici un răspuns? Ar fi fost prea-prea ca o biserică întreagă să nu ştie ce a predicat părintele în duminica trecută.
Se gândi una bună şi, ivindu-se pe uşa altarului, zise încet, şoptind: „Părinte, am aflat: în duminica trecută, părintele celălalt a vorbit… despre Dumnezeu!”
O întâmplare de râs ar fi aceasta, dacă n-ar fi în ea un dureros adevăr.
În câte biserici se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu cu foc şi înţelegere – şi câţi îl ascultă cu folos şi înţelegere?

Ne rugăm din obișnuință?

Un calif evlavios trăia odată în Bagdad. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Se trezea şi se ruga regulat la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă se scăpă cu somnul şi adormi. Era în primejdie să-şi piardă ceasul rugăciunii.
Un străin întră în odaia lui de dormit şi îl trezi, grăindu-i:
– Măria Ta, scoală-te, că întârzii de la ceasul de rugăciune!
– Şi cine eşti tu, cela ce ai venit să mă trezeşti? întrebă califul speriat.
– Sunt un om bun şi am venit să fac o faptă bună.
– Nu‑mi vine a crede… Tu eşti un om cu gânduri ascunse… Şi înfăţişarea ta te arată că eşti un om rău. Nu cumva tu eşti diavolul?
– Ba da, Măria Ta, eu sunt diavolul, şi iată am venit să te trezesc la rugăciune. Prin asta vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Noi am fost odinioară îngeri buni şi, iată, a mai rămas şi în noi ceva bun.
 – Măi diavole! Mie nu-mi vine a crede spusele tale. Tu eşti un ispititor; ispitirea e meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu ceva gând de înşelăciune. Pe numele viului Alah (Dumnezeu), te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti?
– Fiindcă m‑ai jurat, iată sunt silit să-ţi spun. Apoi eu am venit aici cu un gând de înşelăciune. De douăzeci de ani, tu te rogi regulat în fiecare dimineaţă, la un ceas anumit. Dar noi, diavolii, nu ne prea temem de această rugăciune. Rugăciunea ţi s‑a făcut o datină goală. Te rogi regulat şi păcătuieşti regulat. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Din rugăciunea ta lipseşte puterea. Acum, căci te scăpaseşi să dormi, noi, diavolii, ne-am zis: „Omul acesta va întârzia ceasul rugăciunii. Când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s‑a întâmplat aşa ceva. În inima lui se va aprinde o mare părere de rău… Va începe să se roage cu duh, cu căldură şi cu lacrimi fierbinţi de căinţă, iar noi, diavolii, de o astfel de rugăciune ne temem“. Astfel jude-cându-ne – încheie diavolul – iadul mă trimise pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere.
Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar califul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Dar tu, dragă cititorule, cum te rogi?

Ce este important pentru tine?

Un băştinaş american şi prietenul lui treceau, in centrul oraşului New York, pe lângă Times Square in Manhattan. Era in timpul prânzului si străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colturi, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare.
Deodată, băştinaşul spune: “Aud un greiere!”
Prietenul sau spune: “Ce? Eşti nebun? Cum poţi sa auzi un greiere in gălăgia asta!”
“Nu, sunt sigur!” a spus el, “Am auzit un greiere!”.
“E o nebunie,” i-a răspuns prietenul.
Insa el asculta cu atenţie un moment si apoi se îndreptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, in care creşteau nişte plante.
S-a uitat in ele, pe sub crengile lor si a descoperit un mic greiere.
Amicul sau a fost pur si simplu uimit.
“E incredibil! Cred ca ai urechi supraomeneşti!”
“Nu”, a spus băştinaşul. “Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei sa asculţi .”
“Dar nu se poate!” a spus prietenul. “N-as putea auzi un greier, in aşa o gălăgie.”
“Da, într-adevăr,” a venit replica. “Depinde ce este cu adevărat important pentru tine. Hai să-ţi arăt!”
A băgat mana in buzunar si a scos câteva monede, pe care, in mod discret, le-a scăpat pe trotuar. Atunci, in ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le surzea urechile, au putut observa pe o raza de 20 de picioare distantă, fiecare cap întorcându-se să vadă dacă banii căzuţi nu erau ai lor.
“Ai înţeles ce vreau să spun?” a întrebat băştinaşul american. “Totul depinde de ce este important pentru tine.”
Morala: Ce e important pentru cineva nu inseamna ca e la fel de important si pentru tine. Depinde doar de tine stabilirea prioritatilor in viata ta!

sâmbătă, 18 februarie 2017

O mână de ajutor

În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine.
Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor.
Trecând pe acolo, un om l-a întrebat:
– De ce nu-i ajuţi şi dumneata? –
Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!
Străinul nu a mai spus nimic, dar şi-a scos haina şi a început să tragă şi el cot la cot cu soldaţii de un capăt al stâlpului.
După scurt timp, au reuşit să elibereze şinele. încântaţi de reuşită, soldaţii i-au mulţumit străinului care, luându-şi haina să plece, i-a mai spus caporalului:
– Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată!
– Da?! – zise în batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata?
– Sunt generalul acestei divizii … ”
Nu trebuie să ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora. ” ( Sfântul Ambrozie )

N-am timp... , poate mâine...

Un ţăran evlavios, dar foarte ocupat, găsea o mie de  pretexte ca să nu meargă la Biserică. Preotul îl îndemna să vină macar duminica în lăcaşul sfânt şi să aprindă o lumânare pentru mântuirea sa. El, însă îi răspundea grăbit:
Am să vin, părinte! Am să vin..Poate mâine..Poate altă dată…Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!
Se ştie, totuşi, că niciodată nu avem suficient timp pentru toate. Rar om e în stare să ducă la capăt tot ce are de făcut. Aşa că nu-a reuşit asta nici ţăranului din povestea noastră, căci în vreme ce aştepta pe altcineva, a venit moartea să-l ia.
Acum, sufletul celui care veşnic se grăbea s-a pomenit într-o pustietate fără de sfârşit şi a prins a orbecăi prin întuneric, în speranţa că poate-poate, îl va întâlni pe Dumnezeu…
După o habă de vreme, când nu-i mai rămăsese nici fărâmă de speranţă, s-a împiedicat de o tulpină de copac şi, în disperarea sa, a crezut că se află la picioarele Celui de Sus.
– Doamne, a stigat bietul d el. Oare nu cumva te-am întâlnit?
Din inalturi, plină de reproş şi gravitate, i-a răspuns o voce mustrătoare:
-Sărmane rătăcit! Dacă nu m-ai căutat atunci, când erai viu, de ce crezi că ai să mă găseşti acum, când eşti mort?
Omul s-a cutremurat de spaimă, dar, cu o ultimă scânteie de curaj, a implorat cu glas sfâşietor:
– Doamne! Nu mă lăsa aici, în această pustietate neagră! Ajută-mă, te rog! Scoate-mă macar la primul luminiş!
-Bine, s-a auzit aceeaşi voce, care părea să fie vocea sa când încerca să scape cumva de preotul din sat. Am să te ajut…Poate mâine…Poate altă dată…Dar acum sunt foarte ocupat. Am atâtea încă de făcut!

Ce se întâmplă când purtați ură în inima voastră…

Într-o zi, o învățătoare le-a spus copiilor din clasa ei să vină cu o pungă de plastic cu câțiva cartofi. Fiecare cartof va primi numele unei persoane pe care copilul o urăște.
A doua zi, fiecare copil a adus cartofi. Unii aveau doi cartofi, alții trei… în timp ce câțiva aveau cinci. Învățătoarea le-a spus că trebuie să care în ghiozdănelul lor pungile cu cartofi timp de o săptămână, oriunde ar merge. Zilele au trecut… copiii au început să se plângă de mirosul puternic dat de cartofii mucegăiți. De asemenea, cei care aveau cinci cartofi aveau o pungă mai mare și mai grea comparativ cu cei cu doi sau trei cartofi.
La sfârșitul săptămânii, copiii au fost ușurați că jocul s-a încheiat. Învățătoarea i-a intrebat: “Cum v-ați simtit cărând după voi o săptămână întreagă o pungă cu cartofi?”
Copilașii au spus tot ce aveau pe inimă, plângându-se de problemele cu care s-au confruntat în timp ce transportau cartofii urât mirositori. Învățătoarea : “Asta se întâmplă când purtați ură în inima voastră pentru o persoană.
Mirosul de ură vă va contamina mintea și va fi purtat de voi oriunde mergeți. Daca nu puteți tolera mirosul de cartofi mucegăiți.. pentru doar o săptămână, vă puteți imagina cum este să porți ură în inima voastră pentru o viață întreagă?”

De ce Dumnezeu s-a făcut om?

A fost odată  în vremuri deloc îndepărtate, într-un sătuc
mic-mic, o familie de ţărani care avea doi copii.
Tatăl nu credea în Dumnezeu, şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul.
Soţia lui credea însă, şi ea şi-a crescut copiii astfel încât să aibă credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice.
Într-un ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia şi-a luat copiii la o slujbă creştină în satul în care locuiau.
L-a invitat şi pe el, dar a refuzat:
“Prostii, dacă ar exista într-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Său, de ce l-ar fi trimis El pe pământ cu chip de om? Dacă e atotputernic, de ce să se coboare El până la nivelul nostru? Nu pot să cred aşa ceva, n-are nici un înţeles!”
Aşa că ea şi copiii au plecat, iar el a rămas acasă.
N-a trecut mult şi vântul a început să bată mai tare, viscolind zăpada. În timp ce bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă.
S-a aşezat să se odihnească înainte de a aprinde focul pentru a încălzi casa peste noapte.
Şi chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă unul. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă prin viscol mai mult de câteva urme pe zăpadă. Când vântul s-a mai liniştit, el a mers afară să vadă ce anume a lovit fereastra. Pe câmpul de lângă casă a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se părea că ele zburau spre ţările calde pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. Păsările s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au izbit de geam.
Ţăranul, om cu inima caldă, iubitoare, s-a gândit că le-ar putea adăposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau să mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele să stea. Este călduroasă şi sigură, ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi a aşteptat, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Gâştele dădeau însă din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna aceasta pentru ele.
Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar tot ce a reuşit a fost doar să le sperie, şi ele s-au mutat mai departe. Ţăranul a intrat în casă şi a ieşit apoi cu o bucată de pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le îndrepte spre fermă, dar ele s-au speriat şi mai tare. S-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să ajungă în locul unde le-ar fi fost cald şi unde ar fi fost în siguranţă.
„De ce nu mă urmează?! Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?”
Tot gândindu-se la asta şi-a dat seama că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi unul de-al lor aş putea să le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gâsca lui a zburat printre celelalte direct spre fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.
Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte:
„Doar daca aş fi unul de-al lor, atunci le-aş putea salva!”
Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe pământ şi să trăiască în trup de om?”
Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, disperaţi. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său ca să ne arate calea şi să ne salveze.
„Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului!”
Privirile i s-au luminat când a înţeles. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit contemplând acest minunat gând.
Ani de indoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. A îngenunchiat în zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui:
„Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună!”

Șocant, cutremurător...

Trăia odată un bătrân sihastru, într-o peșteră, pe vârful unui munte. Era recunoscut în rândul lumii ca fiind înțeleptul care putea să răspundă chiar și întrebărilor cele mai dificile despre viață. Într-una din zile, un tânăr spuse prietenilor săi că va merge la sihastru și îl va lua la mișto, punându-l în încurcătură cu întrebările sale.
Acest tânăr avea în mână o pasăre liniștită. Spuse prietenilor săi: Voi merge la bătrân și voi ține mâinile ascunse în spate. Îl voi întreba pe bătrân dacă pasărea este vie sau moartă. Dacă va spune că este moartă, i-o voi arăta că este vie. Dacă va spune că este vie, o voi strânge de gât și îi voi arăta pasărea moartă. Așa îi voi arăta că a dat răspuns greșit la întrebarea mea.
Merse tânărul pe munte și îl strigă pe bătrân. Din interiorul peșterei, eremitul spuse: Ce vrei, fiule?
Vreau să-ți pun o întrebare, răspunse tânărul: La spate am o pasăre. Vreau să știu dacă este vie sau este moartă.

După o scurtă tăcere, sosi vocea bătrânului: Va fi cum dorești tu, fiule.  

Este actul de credință rațional?

Alternativa se pune între absurd și mister, deoarece despre aceste lucruri noi nu știm multe lucruri. Atunci trebuie să facem saltul și să îmbrățișăm misterul: acesta este actul de credință. Pentru că aceasta este unica condiție care ne este dată: să salvăm rațiunea pentru a ne salva de absurd. Uneori mi se întâmplă să fac acest exemplu: eu mă aflu la al doilea etaj al unui bloc și într-un anumit moment la primul etaj începe un incendiu, scara s-a rupt, flăcările urcă și… dându-mi seama de acest lucru, mă duc la fereastră și aud o voce care-mi spune: aruncă-te, pentru că acolo, jos, se află plasa pompierilor. Ființa mea întreagă nu vrea să se arunce; ar vrea să coboare scările, treaptă cu treaptă, raționament cu raționament…; dar scara nu mai există. Atunci ceea ce în sine ar fi un act irațional – a mă arunca de la fereastră – devine unicul act rațional. Așa este și actul de credință. În fond, vestea evangheliei este vocea care-mi spune: acolo, jos, este prezentă plasa pompierilor, aruncă-te! (Card. Giacomo Biffi, Intervista di Giancarlo Perna, cit. Roberto Di Palma)


O rațiune a capodoperelor ascunse

Se povestește despre marele pictor și sculptor elvețian Alberto Giacometti (1901-
1966) că avea un ciudat obicei de a ascunde sculpturile lui în pământ, ca și cum ar fi vrut să spună că acestea aparțineau unei alte realități, profunzimilor cele mai ascunse și mai misterioase ale naturii, și ar fi fost un secret bine păstrat, astfel încât nu puteau fi împărtășite sau făcute cunoscute cuiva. Fratele său, însă, se uita unde le ascundea și se gândea cum să facă ca acele obiecte să nu rămână în uitare și, deci, în moarte veșnică. După ceva vreme, el le scotea de sub pământ și le făcea cunoscute umanității. Astăzi, aceste sculpturi sunt considerate capodopere ale artei contemporane. Întrebat fiind de ce se comportă așa, artistul răspundea: dacă valorează ceva, mai degrabă sau mai târziu vor fi descoperite.