miercuri, 21 decembrie 2011

Icoană şi tablou: Viziunea Domnului

Probabil că nu este casă de creştin în care să nu se găsească o icoană. Dar icoana prin ea însăşi reprezintă o miză uriaşă. Ea aduce nevăzutul către văzut şi în felul acesta face posibil contactul cu o lume de neimaginat.

De multe ori m-am întrebat care este frontiera dintre o icoană şi un tablou. Doar faptul că prima este sfinţită? Ca să te încumeţi tu, pictor mai mult sau mai puţin talentat, să pictezi icoane îţi trebuie înainte de orice har. Deci e vorba de o coborâre în tine a ceva care se află mai presus de inteligenţă, talent, voinţă. Pictorul de icoane sau iconarul nu face aceasta oricum, ci după ce se pregăteşte pentru a realiza ceva ce-l solicită la maximum. Am în vedere când spun acestea cartea lui Pavel Evdokimov, "Arta icoanei, o teologie a frumuseţii", una din cele izbutite abordări de pe poziţiile celui avizat a ceea ce înseamnă icoana şi cum îşi revarsă ea asupra noastră frumuseţea dătătoare de duh. Icoana este o biruinţă a figurativului, triumful ideii că Domnul ni se poate înfăţişa sub forma viziunii şi deci avem privilegiul de-a-l vedea. Pentru aceasta însă iconarul trebuie să aibă inima curată, ca şi privitorul. Inimile curate asigură eficacitatea icoanei în sensul în care ne îndreptăm spre faţa ei cu nădejde şi nu cu simpla desfătare a celui care degustă doar un produs artistic. Iată ce spune Evdokimov: " Ochiul poate asculta chiar glasul liniştii; dimpotrivă, absenţa colorată nu face decât să-ţi împrăştie gândurile şi până la urmă să te istovească. Oare se poate comunica, se poate schiţa un gest de tandreţe faţă de una din aceste femei pictate de Picasso, numite de părintele Serghei Bulgakov cadavre ale frumuseţii, se poate simţi dorinţa de rugă în faţa pătratului lui Malevici?" Iată nişte semne de întrebare asupra cărora putem medita. Tocmai fiindcă a fost adusă în discuţie, arta abstractă, nonfigurativă sugerează depărtarea definitivă faţă de ceea ce noi aşteptăm de la o icoană. Icoana, indiferent de realizarea ei estetică, presupune intimitate, creează un spaţiu de reculegere în care omul nu se mai simte singur. Marile tablouri ale artei abstracte şi ale artei moderne în general copleşesc şi în egală măsură însingurează. Ne confruntăm astfel, dacă se poate spune aşa, cu o ipostază laicizată a misterului. Şi aceasta fiindcă ceea ce nu poate fi înţeles nu înseamnă că înalţă neapărat sufletul. Dimpotrivă. Poate să-l tulbure, să-l înfricoşeze, să-i dea senzaţia neantului de nelecuit. Arta icoanei merge de aceea mână în mână cu teologia icoanei. Mi se pare deplasat să te întrebi dacă o icoană este frumoasă sau nu. Ea a trecut dincolo de calificative estetice, dar slujeşte frumosul numai în măsura în care acesta este, alături de bine şi adevăr, unul dintre cele trei atribute ale divinităţii. Totuşi, între pictura laică, agresivă şi icoana situată deasupra timpului se află pictura religioasă. Aceasta este una dintre cele mai fertile încercări la care un artist contemporan se poate supune.
Când la sfârşitul anilor 80 s-a întemeiat grupul Prolog (Bernea, Paştina, Paul Gherasim, Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Sorin Dumitrescu, Ioana Bătrânu), aceştia voiau să găsească tocmai calea mediană între icoană şi tabloul fără Dumnezeu. Pictura religioasă tentează harul în sensul în care talentul celui care pictează urcă spre un orizont spiritual. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care fac poezie religioasă. Şi ei simt în momentele cele mai fericite ale creaţiei lor că nu ei creează, ci altcineva, chiar duhul, le mişcă mâna şi sufletul. Aceasta este diferenţa dintre o operă cu o deschidere spirituală şi celelalte opere care, deşi valoroase şi interesante, nu au contact cu un asemenea orizont. Un vas sau un clopot pictat bunăoară de Mihai Sârbulescu nu va avea niciodată pretenţia că va putea fi recuperat într-un ansamblu iconic. Nici vorbă de aşa ceva. Dar realizarea icoanei ne transmite o prezenţă. Ceea ce este o calitate fundamentală. Icoana, spre deosebire de tablou, se caracterizează tocmai prin faptul că este prezentă. Omul conlucrează cu aceasta prin rugăciunile sale, dar icoana este ceva obiectiv pe care noi, prin tot felul de senzaţii şi impresii, nu-l putem subiectiviza. În schimb, tabloul obişnuit nu ne oferă acelaşi tip de prezenţă. Privit mai de aproape sau mai de departe, din faţă sau din unghi, ni se poate înfăţişa mereu altul, până la, cum ar spune Evdokimov, abstracţiunea absentă. Toate avatarurile artei moderne au plecat tocmai dintr-o formă de nerăbdare şi de nemulţumire care trădează de fapt o inconsistenţă de ordin spiritual. Un artist conştient de năravuri va dori să se salveze. Cred că naşterea grupului Prolog de la noi a avut ca temei şi o asemenea orientare. Cu alte cuvinte, artiştii din grup voiau să scape de ce e facil sau fals complicat, de ifose şi exhibiţii, de experiment devitalizant. Domnul este nevăzut, dar icoana ni-l face vizibil. Aceasta este piatra de temelie a artei creştine, în absenţa căreia nu ne mai putem socoti creştini. Naşterea Domnului este însoţită de viziunea sa. Şi aş încheia aceste consideraţii tot cu un citat din teologul rus care ne umple inima de bucurie. "Pentru a vedea frumuseţea, pentru a fi atins de strălucirea harică, trebuie ca printr-o transcendenţă, printr-o depăşire a sensibilului şi inteligibilului, să treci prin uşile tainice ale templului, aceasta este icoana, nu mai e invocare, ci parusia." Icoana este faţă de tablou ceea ce e mireasa faţă de o femeie oarecare.

Autor: d. Stanca

Scrierile lui Origen despre Botezul sângelui: „Cel care a primit Botezul sângelui nu mai poate păcătui...“

Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor au fost întâmpinate în mai multe moduri de comunităţile păgâne. Unii erau bucuroşi că Imperiul Roman se dispensează de această nouă "sectă", în timp ce alţii erau relativ indiferenţi cu privire la soarta creştinilor. Însă martiriul creştinilor a condus la o nouă categorie de persoane: cei care au simpatizat direct cu ei şi au acceptat să moară pentru noua lor convingere religioasă.

Aşa s-a născut conceptul de Botez al sângelui, care afirma că şi persoanele păgâne care nu fuseseră botezate, dar care acceptaseră să moară ca martiri pentru credinţa creştină, primiseră de fapt Taina prin vărsarea propriului sânge.
Botezul sângelui în primele trei secole
Un exponent de seamă al dezvoltării conceptului de Botez al sângelui a fost Origen. El a fost unul dintre primii teologi care au simţit nevoia să explice dacă păgânii care suferiseră martiriul împreună cu creştinii puteau să se mântuiască. În primele secole, teologia baptismală a avut parte de o serie de dezvoltări şi extinderi uimitoare. S-a vorbit nu doar despre un Botez din apă şi din Duh, ci şi de un Botez al focului, ca şi despre un Botez al lacrimilor (ultimul concept a fost dezvoltat în special de literatura filocalică, ajungând la maturitate în scrierile unui Ioan Scărarul sau Simeon Noul Teolog). Botezul sângelui a căzut în desuetudine pentru o lungă perioadă de timp, în special între secolele al IV-lea şi al XV-lea, datorită evenimentului crucial al creştinizării Imperiului Roman care a condus, pe de o parte, la încetarea persecuţiilor şi, pe de altă parte, la botezări masive ale populaţiei păgâne. Aşadar, Botezul sângelui putea să apară extrem de rar, doar în situaţia în care existau misiuni de propovăduire a creştinismului în ţinuturi neprielnice (Imperiul persan, triburile slave, germanice etc.). Însă, în primele trei secole şi în special în secolul al III-lea, când persecuţiile au cunoscut o dezvoltare profundă atât ca intensificare a metodelor, cât şi ca extindere locală (vezi studiul lui Richard M. Price, "Martyrdom and the Cult of the Saints", în: Susan Ashbrook Harvey şi David G. Hunter, The Oxford Handbook of Early Christian Studies, Oxford University Press, Oxford, 2010, pp. 808-825), teologia legată de Botezul sângelui era necesară pentru Biserică în general şi pentru conştiinţa creştinilor care puteau astfel să convertească indirect păgânii care asistau la execuţia lor prin propriul exemplu plin de tărie.
Iertarea păcatelor şi Botezul sângelui
"De vreme ce persoana care suferă martiriul primeşte totodată iertarea păcatelor, se poate spune că ea primeşte un Botez. Dacă Botezul promite iertarea păcatelor, atunci, aşa cum o primim pe aceasta prin Botezul din apă şi din Duh, tot astfel, o persoană care a îndurat Botezul sângelui şi a primit iertarea păcatelor poate fi considerată ca fiind botezată" (Origen, Comentariu la Evanghelia după Matei, 16, 6, apud Everett Ferguson, "Baptism in the Early Church: History, theology and Liturgy in the First Five Centuries", William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, 2009, p. 418). Origen ne explică aici faptul că Botezul sângelui şi Taina Botezului aşa cum este administrată aceasta de obicei au un scop comun: iertarea păcatelor. În momentul în care o persoană se jertfeşte pentru Hristos, propriul sânge devine materia prin care păcatele îi sunt iertate. "Să fim atenţi cu privire la păcatele noastre, pentru că nu există o iertare a lor dacă nu primim Botezul, şi totodată, la faptul că după legea evanghelică este imposibil să fim botezaţi din nou cu apă şi Duh şi că ne-a fost oferit un botez al martiriului. Martiriul este numit Botez, aşa cum este evident [aici sunt citate cele două pasaje importante din Evanghelii, adică Marcu 10, 38 şi Luca 12, 50]. Luaţi în considerare Botezul sângelui pentru că aşa cum [martiriul] Domnului a adus curăţie lumii întregi, tot astfel martiriul devine o vindecare pentru mulţi dintre cei care se purifică" (Exortaţie la martiriu, 30 apud Everett Ferguson, Baptism in the Early Church..., p. 418). Observăm că Origen se mişcă în cadrul unui tablou mai degrabă controversat la prima vedere. Iertarea păcatelor de după Botez a reprezentat o temă preponderent dificilă pentru Biserica din primele trei secole. Astfel, au existat o serie de mişcări rigoriste care afirmau (pe baza interpretării în literă total dăunătoare a unor pasaje din Epistola către Evrei) că, după primirea Botezului, nu mai este îngăduită iertarea nici unui păcat de moarte (cum erau considerate în Biserica primară adulterul, crima şi apostazia), aşa cum au fost spre exemplu novaţienii la începutul secolului al III-lea, atât la Roma, cât şi în nordul Africii. Cu toate acestea, scrierile unor creştini mai mult sau mai puţin anonimi, cum ar fi autorul Păstorului lui Herma (unii cercetători afirmă că Herma ar fi fost numele autorului, alţii că numele său adevărat nu este cunoscut), au stipulat că pocăinţa poate fi permisă chiar şi creştinilor care au greşit grav, dar numai o singură dată. Relaxarea ceva mai mare din acest punct de vedere a apărut de-abia la începutul secolului al IV-lea când sistemul penitenţial public a căpătat o răspândire extinsă şi, de asemenea, la finalul aceluiaşi secol, când acest sistem a fost desfiinţat în favoarea spovedirii tainice şi individuale a păcatelor.
Superioritatea Botezului sângelui faţă de Taina Botezului?
Tocmai această dispută atât de aprinsă în privinţa iertării păcatelor după primirea Tainei Botezului îl face pe Origen să fie atât de atent atunci când vorbeşte despre existenţa unei pocăinţe post-baptismale. Într-un fragment din Omiliile la Cartea Judecătorilor, Origen vorbeşte despre superioritatea Botezului sângelui, chiar şi în faţa Tainei Botezului tocmai datorită faptului că persoana care îl primeşte... nu mai poate păcătui. "Numai Botezul sângelui ne poate curăţi mai bine decât Botezul din apă. (...) Acest Botez poate fi considerat superior celui care ne este oferit prin apă. Cei care l-au primit pe cel din urmă şi s-au păstrat curaţi până la sfârşitul vieţii sunt extrem de puţini. Cel care a primit însă Botezul sângelui nu mai poate păcătui. (...) Prin Botezul în apă păcatele trecute sunt spălate, dar, prin Botezul sângelui, dispar şi cele viitoare. În primul caz se iartă păcatele, dar în cel de-al doilea sunt excluse definitiv" (Omilii la Cartea Judecătorilor 7, 2 apud Everett Ferguson, op. cit., pp. 418-419). Aşadar, Origen consideră că superioritatea Botezului prin sânge faţă de Taina Botezului în general constă în faptul că nu mai există absolut nici o posibilitate ulterioară de a păcătui şi a ajunge astfel în situaţia delicată de a fi exclus pe termen lung din Biserică. Am explicat mai sus motivele pentru care pocăinţa de după Botez în cazul păcatelor grave (adulter, crimă, apostazie) era pusă sub semnul întrebării. Cu toate acestea, diferenţa dintre Taina Botezului şi Botezul sângelui nu este una de eficacitate, ci una mai degrabă de natură practică. Martiriul primit ne absolvă de orice păcat săvârşit, dar, totodată, ne dă şi posibilitatea de a nu mai păcătui vreodată, având în vedere că trecem la cele veşnice, pe când Taina Botezului ne întăreşte în faţa păcatelor, dar nici un creştin nu are siguranţa că nu va mai săvârşi absolut nici un păcat după primirea ei. Ceea ce trebuie să avem în vedere însă este că un martiriu durează o perioadă relativ scurtă de timp, în schimb, o viaţă de suferinţe poate dura zeci de ani. Origen nu spune nimic despre acest lucru, dar creştinii care trăiesc în lume ştiu bine cât de multe au de îndurat, mai ales în vremea actuală, când nu mai suntem martirizaţi fizic, ci psihic...

Autor: A. Agachi

CRĂCIUNUL DOMNULUI

Evenimentul pe care creștinii îl celebrează la Crăciun nu este o apariție a lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, ci nașterea unui copil, pe care numai Dumnezeu putea să-l de-a omenirii, un „născut din femeie”, care, însă, venea de la Dumnezeu și trebuia să fie povestea și explicarea lui Dumnezeu. Nașterea Celui care este Domnul și Dumnezeu nu trebuie luat în sens metaforic, dar în întregul ei sens real, istoric, pe care evanghelia o pune în evidență ca „semn”. De fapt, de trei ori, în nararea nașterii lui Isus, evanghelistul Luca repetă cu aceleași cuvinte imaginea de privit fără distrageri: „un copil înfășat în scutece zace într-o iesle” (Lc 2, 7.12.16)! Da, mai este și lumina care strălucește și învăluie păstorii, este prezentă gloria divină care provoacă teamă, este prezent corul îngerilor care cântă pace pentru oamenii iubiți de Dumnezeu, dar toate acestea nu sunt altceva decât atmosfera care pune în lumină cadrul, și încearcă să ne dezvăluie sensul pe care îl ascunde.
Semnul pe care păstorii îl primesc odată cu vestea îngerilor este de o simplitate extremă, un semn sărac, un semn aparținând umanității sărace: se naște un copil, dar în mizeria unui grajd, se naște un copil, fiul unui cuplu sărac, se naște un copil căruia îi este negată ospitalitatea. Semnul Crăciunului se află totul în acest semn! Și totuși, copilul este proclamat Mesia: Mântuitorul și Domnul este un copil sărac, fiu de oameni săraci, născut în sărăcie!
Dacă creștinii, în credința lor, nu ar menține vie legătura dintre copil și Domnul, dintre sărăcie și glorie, nu ar înțelege adevărul Crăciunului. Din păcate, creștinii sunt întotdeauna ispitiți să ascundă sărăcia nudă a copilului și ar vrea să vadă gloria lui în putere și în succes, dar icoana autentică  Crăciunului neagă, tăgăduiește aceste dorințe ale lor.
Întărit de această înțelegere a misterului înnomenirii, astfel cânta solemnitatea Crăciunului un imn creștin din secolul al IV-lea:
„În vreme ce noaptea târzie/neagră și liniștită/învăluia cu tăcerea ei văile și codrii/, Fiul lui Dumnezeu se năștea dintr-o Fecioară/și ascultătoare față de voința Tatălui/și-a început viața lui de om pe acest pământ”.
Începutul unei vieți de om pe pământ: se pare că tocmai datorită acestei extreme simplități că solemnitatea Crăciunului este atât de universală. Într-adevăr, este un mesaj simplu, la dispoziția tuturor, începând de la săracii păstori din Betlehem, și totuși, este o veste mare al unui mare mister, pentru că acel fiu de om ce se va naște va petrece într-un fel atât de ordinar cea mai mare parte a vieții lui: va umbla în mijlocul altor oameni făcând binele, va face miracolul mare al regăsirii comuniunii cu Dumnezeu și cu alții, folosindu-se de semne și minuni, legate de necesitățile esențiale ale omului: pâinea și vinul înmulțite, sănătatea redăruită, natura din nou reconciliată cu omul, fraternitatea restabilită, viața reafirmată ca fiind mai puternică decât moartea. Din acest motiv Apostolul spune că venirea lui Cristos în lume este finalizată să „ne învețe cum să trăim în această lume” (cf. Tit 2, 11-12).
La Crăciun, creștinii celebrează acest mister care a avut loc deja – venirea lui Dumnezeu în trupul lui Isus – ca promisiune și garanție a ceea ce încă mai așteaptă: ca Dumnezeu să fie prezent în întreaga umanitate și ca umanitatea să fie făcută Dumnezeu. Dar dacă acesta este fundamentul sărbătorii, atunci bucuria care sălășluiește în ea nu poate fi supusă nici unei exclusivități: este bucurie „pentru tot poporul”, pentru întreaga umanitate, destinatara iubirii lui Dumnezeu. Creștinii nu pot confisca Crăciunul, sustrăgând-o de la alții, nu pot să încătușeze speranța, care este dorința inimii tuturor oamenilor. Dacă în Isus Cristos, Creatorul s-a făcut creatură, Veșnicul s-a făcut muritor, Atotputernicul s-a făcut neputincios, acest lucru s-a întâmplat pentru ca omul să poată deveni el însuși Fiul lui Dumnezeu. Ne aflăm în fața acelui „admirabile commercium, minunat schimb”, cu care Sf. Părinți ai Bisericii din primele veacuri încercau să le explice contemporanilor lor evenimentul care redase istoriei sensul ei, mai degrabă decât să schimbe sensul acesteia. Aceasta este luminoasa speranță pe care creștinii ar trebui și astăzi să o vestească bărbaților și femeilor în mijlocul cărora trăiesc, atât de însetate de sens, atât de doritoare de speranță, atât de locuite de o așteptare mai mare decât însăși inima lor. Pentru creștini este vorba de a merge, de a sta în mijlocul oamenilor, cu aceeași bucurie cu care Dumnezeu a venit în mijlocul nostru în Fiul, Emanuel, Dumnezeul-cu noi, care nu poate și nu trebuie să mai devină Dumnezeuul-împotriva altora. Atunci Crăciunul – nu numai cel creștin, dar și cel al „tuturor”, și acea climă de bucurie contagioasă de bunătate care învinge ipocrizia unui buonism opac – nu va sfârși ars în consumarea lui în câteva ore și a multor bunuri, nu se va stinge cu sosirea răsăritului, nu va cunoaște degradarea „ofertei” de sfârșit de stagiune, dar se va dilata, multiplicându-se în viața de zi cu zi: va fi garanția unei vieți mai umane, locuită de relații autentice și de respect față de aproapele, o viață bogată în sens, capabilă să exprime în gesturi și cuvinte frumusețea și lumina, ecouri ale acelei lumini care a strălucit în miezul nopții la Betlehem, și care ar trebui să strălucească și astăzi în orice loc învăluit de întunericul durerii și al lipsei de sens. Creștinii știu prin credință că Dumnezeu a voit să se compromită în mod radical cu umanitatea făcându-se om, știu că a intrat în istorie pentru a o orienta definitiv spre ținta mântuirii, știu că a luat fragilitatea omului expus la ofensele răului, tocmai pentru a învinge răul și moartea. Iar această „cunoaștere” a lor sunt chemați să o mărturisească printr-o asumare cotidiană a sărăciei, a înjosirii, pentru a-l întâlni pe aproapele, fiind conștienți că ceea ce unește oamenii este mai mult decât ceea ce îi deosebește și îi pune unul împotriva celuilalt.
Da, dacă la Crăciun creștinii sunt în bucurie, aceasta nu este o bucurie rezervată lor, un dar pe care împărțirea l-ar face inutil: contrar, nu le este permis lor să pună stăpânire pe Crăciun, pentru că nu pot să-l sustragă pe Cristos umanității la care a fost trimis de către Tatăl: Crăciunul este o invitație la speranță, iar această speranță ne este oferită nouă tuturor

Enzo Bianchi
Dare senso al tempo

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian