UMORISMUL SANFRANCISCAN

Introducere 

Umorismul Sf. Francisc este surâsul celui care a înțeles adevărul condiției umane, în lumina Duhului Sfânt, și raportează la aceasta evenimentele, experiențele, judecățile și pasiunile. Umorismul este afirmarea personalității. Este foarte diferit de râsul la spatele altora, de glumă sau de ironie. 

Neprevăzutul, neașteptata apariție a unui punct de vedere personal care surprinde dintr-un unghi singular esența unui eveniment creează umorismul. Este tocmai această singularitate cea care face să iasă la lumină aspecte uitate sau latente ale unei situații care, obținând astfel proporția adevărului lui intrinsec, provoacă surâsul și dezamorsează o situație tensionată.

Departe de derâdere, este un surâs care răspândește optimism și simpatie. Umorismul sfinților este de acest fel. Sfinții văd evenimentele și persoanele cu ochiul credinței: înțelepciunea lor nu este umană, terestră, ci realist supranaturală. 

Umorismul în cuvinte

Nu este foarte ușor să caracterizăm umorismul Sf. Francisc, pentru că în timpul convertirii sale, el pare mai degrabă umorismul lui Dumnezeu decât al umanității lui. Toate dorințele obținerii gloriei umane se dărâmă nu atât din cauza lui, cât mai ales al lui Dumnezeu. Vanitatea tinerească se dezumflă la întoarcerea din campania militară care, de fapt, nu mai are loc. Nu-i rămâne decât arzătoarea derâdere a mulțimii, de care este acuzat din partea oamenilor, și despre care se suspectează chiar pe sine. Dar, ieșind din ungherul solitudinii în care se îngropase, Francisc este un om care renaște cu o nouă certitudine și cu o nouă înțelepciune, ca și cum ar vedea lumea de jos în sus (din periferie, ar spune Papa Francisc), în felul saltimbancilor care umblă pe palmele mâinilor: Francisc a înțeles că sărăcia este eliberare în tot ceea ce cred oamenii; de acum înainte ea este criteriul pentru a redimensiona toate prejudecățile și iluziile.

Umorismul lui se naște în cadrul acestei conștientizări, grație căreia Francisc a regăsit sensul proporțiilor și poate să surâdă de sine și de lume cu o detașare iubitoare. Exemplele sunt multe, unele celebre. Ajunge să cităm numai câteva.

După Toma de Celano, în sihăstria din Sarteano, Francisc este asaltat de diavol cu o ispită foarte puternică de necurăție. Începe să se biciuiască.  „Hai frate măgar – spunea trupului său – așa trebuie tu să asculți de mine, și așa trebuie să accepți această biciuire! Dar pentru că vedea că loviturile biciului ispita nu se îndepărta, în timp ce toate mădularele erau pline de vânătăi, deschise ușa chiliei și, ieșind în curte se aruncă gol de tot în zăpada înaltă. Luând apoi zăpada în mâini făcu șapte oameni de zăpadă, se așeză în fața lor și începu să vorbească astfel trupului său: Iată, omul cel mare este soția ta; dintre aceștia patru, doi sunt fii tăi și doi fiicele tale; ceilalți doi sunt sclavul și omul tău de curte, necesari slujirii tale. Grăbește-te, pentru că trebuie să-i îmbraci, deoarece mor de frig. Dacă apoi această multiplă preocupare te îngreunează, slujește-l numai pe Dumnezeu. În chiar acel moment, diavolul, plin de confuzie, se îndepărtă, iar Sfântul se reîntoarse în chilia lui, preamărindu-l pe Dumnezeu” (2Cel 116-117: 703).

Este un exemplu al umorismului care-i place Sf. Francisc, pentru sine și pentru ceilalți. Episcopului Guido de Assisi îi spuse într-una din zile: „Domnule, dacă am avea bunuri, ar trebui să avem și arme pentru a ne apăra” (3Comp 35: 1438). În Regula neștampilată, surăzând, scrie: „Iar frații să știe că blestemele și înjurăturile nu vatămă pe cei împotriva cărora sunt îndreptate, dar numai pe cei care le rostesc” (Rnb 9, 9:31). Și iarăși: „Într-adevăr, duhul cărnii vrea și încearcă să vorbească mult, dar să facă puțin, și caută nu religiozitatea și sfințenia interioară a duhului, dar vrea și dorește o religiozitate și o sfințenie numai de aparență în fața oamenilor” (Rnb 17, 12: 48). 

Dar cireașa de pe tort a umorismului lui Francisc ni se pare descrierea agoniei unuia care nu voia să se pocăiască, din Scrisoarea către toți credincioșii: o frescă umoristică – dacă vrem – de un umorism negru, dar de mare eficacitate și finețe: „trupul este infirm, se apropie moartea, aleargă rudele și prietenii și spun: „Spune cui lași lucrurile tale?”. Iată, soția și copiii, și prietenii și rudele se prefac că plâng. Iar el, ridicând ochii, îi vede plângând și mișcat de un sentiment rău, gândindu-se în sine, spune: „Iată, sufletul și trupul meu și toate ale mele le pun în mâinile voastre”. Într-adevăr, acest om este blestemat, deoarece își pune încrederea și își predă sufletul trupul și toate bunurile sale în astfel de mâini”. De aceea, spune Domnul prin gura profetului: „Blestemat omul care-și pune încrederea în om”. 

Și imediat cheamă preotul. Preotul îl întreabă: „Vrei să primești pocăință pentru toate păcatele tale? ” Acesta răspunde: Vreau. Vrei, pentru toate păcatele făcute și pentru toate acele momente în care ai furat și ai înșelat oamenii să ispășești așa cum poți, luând din bunurile tale,?”. Acela răspunde: Nu vreau!”. Și începe să-și piardă graiul și astfel acel mizerabil moare de o moarte amară” (2Lf 11: 205).

Și în Admonestări găsim perle de umorism: „Este mare rușine pentru noi slujitorii Domnului faptul că sfinții au făcut atâtea, iar noi, predicând și povestind despre ele ne lăudăm și vrem pentru acestea să primim laudă și preamărire” (Am 6:155). Alte exemple în Am 13:162 și 25:175.

Umorismul în acțiune

Francisc nu era numai isteț în a vorbi și în a scrie, dar trăia într-un ton umorist situațiile umane cele mai dramatice, făcând să spargă bubele serioase cu acul istețimii supranaturale.  Așa a făcut în întâlnirea cu tatăl său: „Tatăl său, văzându-l căzut într-o stare atât de mizerabilă, suferea mult. Și, deoarece îl iubise foarte mult, văzându-l acum cu chipul cadaveric din cauza privărilor excesive și din cauza frigului, încerca o mare rușine și suferea mult din cauza lui și, din acest motiv, ori de câte ori se întâlnea cu el îl umplea de înjurături. 

Omul lui Dumnezeu, însă, considerând înjurăturile părintelui, își luă un tată sărăcuț și disprețuit și îi spuse: „Vino cu mine și îți voi da o parte din pomenile pe care le voi primi. Atunci când îl vei vedea pe tatăl meu înjurându-mă, eu îți voi spune: „Binecuvântează-mă, părinte!”. Iar tu vei face deasupra capului meu semnul crucii și mă vei binecuvânta în locul lui”. În timp ce sărăntocul îl binecuvânta astfel, omul lui Dumnezeu îi spunea tatălui său: „Nu crezi că Dumnezeu îmi poate da un tată care să mă binecuvânteze, împotriva înjurăturilor tale?”. La fel de plin de umor a fost atunci când s-a adecvat cu gentilețe fratelui care murea de foame (Legp 1545), sau punând în scenă, la Greccio, pantomima cerșetorului care mănâncă, așezat pe pământ, resturile de la masa copioasă pregătită de frați cu prilejul Crăciunului (Legp 32:1579; Spec 20:1703). S-ar putea multiplica exemplele umorismului său, totdeauna imprevizibil și genial, dar și totdeauna poloticos: fiind la masă la Cardinalul Ugolino mănâncă resturi de pâine cerșită (Legp61:1611; Spec 23:1707); glumește cu cavalerii care îl escortează, pentru că își puseseră încrederea lor mai mult în „muștele lor” decât în providență (Lepg59:1609; Spec 22:1705); fratelui care ostenta o tăcere totală, interpretat de toți ca fiind semn al sfințeniei lui, îi propune să se spovedească, demascând astfel impostura lui (Legp 91:1647; Spec 102:1801). 

Sfântul prefăcut

Era odată un frate cu viață onestă și sfântă, care se ruga zi și noapte. Oserva o tăcere neîntreruptă, până la punctul că, uneori, spovedindu-se unui frate preot, nu se exprima prin cuvinte, ci prin semne. Apărea atât de evlavios și fervoros în iubirea față de Dumnezeu înxât uneori, șezând în mijlocul confraților, deși stătea mut, atunci când asculta cuvinte frumoase și bune se bucura în interiorul și în exteriorul lui în așa fel că îi atrăgea spre iubirea lui Dumnezeu pe frații și pe alții care-l vedeau, și toți îl considerau sfânt. De mulți ani persevera în acest comportament. Dar se întâmplă că fericitul Francisc veni acolo unde locuia acesta și, auzind de la frați despre comportamentul lui, spuse: „Să știți că aici e vorba de ispită și înșelăciune diavolească, pentru că, în realitate, el nu vrea să se spovedească”. Între timp sosi pe acolo și ministrul general, ca să-l vadă pe Sf. Francisc, și începu să laude pe acel frate. Fericitul Francisc ăi spuse: „Crede-mă, frate, acela este condus și înșelat de duhul cel rău”. Ministrul general replică: „Mi se pare ciudat și incredibil ca într-un om în care apar atâtea semne și opere de sfințenie să se verifice ceea ce îmi spui tu”. Dar fericitul Francisc îi spuse: „Pune-l la încercare, cerându-i să se spovedească de două ori, sau o dată pe săptămână. Dacă nu te va asculta, să știi că este așa cum ți-am spus eu”.

Întâlnindu-se cu acel frate, ministrul general îi spuse: „Îți poruncesc să te spovedești de două ori, sau măcar o dată pe săptămână de azi înainte. Acela îi puse un deget pe buze, mișcând din cap și arătând cu gesturile că nu-l va fi ascultat pentru nici un motiv. Ministrul, pentru a nu-l exacerba, îl lăsă să plece. Dar după puțină vreme acel frate ieși din Ordin și merse în lume, iar după câtăva vreme muri.     

        Multe situații sunt rezolvate cu spiritul nostru umorist, dar și mai multe ar putea fi detensionate, dacă am fi mai isteți, spunând adevărul în totalitate, în deplină caritate, dar fără a fi severi sau chiar brutali. 

Jacques Guy Bougerol, Umorismo, în Dizionario francescano, pp. 1903-1906.

Traducere de Pr. Damian Pătrașcu