vineri, 30 iulie 2010

ISTORIA SARBATORII PORTIUNCULEI

In ziua de 2 august va fi sarbatoarea numita a Portiunculei. In continuare, va ofer cateva date despre aceasta importanta sarbatoare de origine franciscana.
Maiestuoasa bazilica a Sf. Maria a Ingerilor in Portiuncula, construita din ordinul Papei Pius al V-lea incepand cu anul 1569 si care a fost ridicata la circa 4 chilometri departare de Assisi, cuprinde intre zidurile sale vechea capela numita Portiuncula, legata de memoria Sf. Francisc de Assisi, fiind leaganul Ordinelor Franciscane.
Tocmai in acest loc Sf. Francisc de Assisi a avut inspiratia sa ceara papei indulgenta care a a fost numita mai tarziu, a Portiunculei. Iata cum i-a venit Sf. Francisc aceasta idee: Sf. Francisc, intr-o noapte din luna iulie a anului 1216, in timp ce statea in genunchi in fata altarului Portiunculei cufundat in rugaciune, a vazut pe neasteptate o lumina care stralucea pe zidurile capelei. Asezati pe tron, inconjurati de o multime de ingeri, intr-o lumina de nedescris, au aparut Isus si Sf. Fecioara Maria. Mantuitorul l-a intrebat pe Sf. Francisc ce har ar dori pentru binele oamenilor. Sf. Francisc a raspuns umil: Deoarece cel care iti vorbeste este un pacatos mizerabil, o, Dumnezeule indurator, el iti cere mila pentru fratii sai pacatosi; iar toti cei care vor intra in aceasta biserica, sa aiba de la tine, Doamne, care vezi chinurile lor, iertare pentru pacatele comise. Ceea ce ceri tu, o, frate Francisc este mare - ii spuse Domnul- dar de lucruri mai mari este demn si vei obtine lucruri si mai mari. Accept, deci, rugaciunea ta, dar cu conditia ca tu sa ceri vicarului meu de pe pamant, din partea mea, aceasta indulgenta. Era indulgenta iertarii.
Pe cand abia mijeau zorile, Sf. din Assisi, luand cu sine numai pe fratele Masseu din Marignano, pleca spre Perugia, unde se afla papa in acele zile. Pe scaunul lui Petru sedea in acele zile, dupa moartea papei Inocentiu al III-lea, papa Honoriu al III-lea, om in varsta, dar foarte bun si pios, care daduse tot ceea ce avea saracilor. 
Pontiful, ascultand povestea din gura lui Francisc, il intreba pentru cati ani cerea acea indulgenta. Francisc raspunde ca el nu cere ani, ci suflete, si ca voia ca oricine ar fi venit in acea biserica spovedit si cu parere de rau, sa fie dezlegat de toate pacatele sale, de culpa si de pedeapsa, in cer si pe pamant, din ziua botezului pana in ziua si ceasul in care va fi intrat in acea biserica. Era vorba de o cerere neobisnuita, pentru ca o astfel de indulgenta se acorda numai celor care luau crucea si plecau sa elibereze Sf. Mormant, devenind cruciati. Intr-adevar, papa ii spuse Sf. Francisc ca nu este obiceiul curtii romane sa acorde o astfel de indulgenta. Francisc continua: Ceea ce eu cer, nu este din partea mea, ci din partea Celui care m-a trimis, adica din partea Domnului nostru Isus Cristos. In ciuda, deci, a opozitiei curiei, pontiful ii acorda cele cerute. 
Fiind pe punctul de a pleca, pontiful il intreba pe Francisc - care era fericit pentru concesia primita - unde pleca fara un document care sa ateste ceea ce primise. Sfinte Parinte - raspunse Sfantul - mie imi ajunge cuvantul Sfintiei Voastre! Daca aceasta indulgenta este opera lui Dumnezeu, El va face astfel ca sa se cunoasca opera sa; eu nu am nevoie de nici un document; acest document trebuie sa fie Preasfanta Fecioara Maria, Cristos notarul iar ingerii martorii.
Indulgenta a fost astfel obtinuta vivae vocis oraculo  

Prelucrare si traducere de Pr. Patrascu Damian

Despre sărăcie și avariție: autori diferiți

Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor, sau a oricărui alt lucru, să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi, să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi. (Antonie cel Mare)

Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemnă pentru trai, ci poftesc la mai mult, se fac robi patimilor, care apoi tulbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască. (Antonie cel Mare)

Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire, să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti. (Antonie cel Mare)

Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. ''Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine''. ''Căci el se îngrijeşte, zice, de noi''. Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: ''Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit''. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. ''Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă''.(Evagrie Ponticul)

Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. ''Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca'', căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că ''unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta''. (Evagrie Ponticul)

Când vor fugi degrabă de la noi vreunele din gândurile necurate, să căutăm pricina pentru care s-a întâmplat aceasta. Oare pentru raritatea lucrului, fiind greu de găsit materia, sau pentru nepătimirea noastră, n-a putut vrăjmaşul nimic împotriva noastră? De pildă dacă unui pustnic i-ar veni în minte gândul că i s-a încredinţat ocârmuirea duhovnicească a primei cetăţi, desigur că nu va zăbovi la închipuirea aceasta; şi pricina se cunoaşte uşor din cele spuse mai înainte. Dar dacă unuia i-ar veni acest gând în legătură cu oricare cetate s-ar nimeri, şi ar cugeta la fel, acela fericit este că a ajuns nepătimirea. Asemenea şi în privinţa altor gânduri se va afla pricina cercetându-se în acelaşi chip. Acestea trebuie să le ştim pentru râvna şi puterea noastră, ca să vedem dacă am trecut Iordanul şi ne-am apropiat de verdeaţă, sau încă petrecem în pustie, loviţi de cei de alte neamuri. De pildă foarte multe feţe mi se pare că are dracul iubirii de argint şi e foarte dibaci în puterea de-a amăgi. Astfel când e strâmtorat de desăvârşita lepădare de sine, îndată face pe purtătorul de grijă şi iubitorul de săraci. Primeşte bucuros pe străinii care nu-s încă de faţă, celor lipsiţi le trimite ajutor, cercetează închisorile oraşului şi răscumpără sclavii; arată alipire femeilor bogate, îi face îndatoraţi pe cei cărora le merge bine, sfătuieşte pe alţii să se lepede de punga lor largă. Şi astfel amăgind sufletul, pe încetul îl învăluie în gândurile iubirii de argint şi-l dă pe mâna dracului slavei deşarte. Iar acesta aduce înainte mulţimea celor ce slăvesc pe Domnul pentru aceste purtări de grijă şi pune pe unii să vorbească întreolaltă câte puţin despre preoţie, prevestind moartea preotului de acum şi iscodind nenumărate chipuri ca să nu scape. Şi aşa biata minte, învăluită într-aceste gânduri, se luptă cu înverşunare cu aceia dintre oameni care nu l-au primit, iar celor ce l-au primit le face daruri şi-i primeşte cu recunoştinţă. Pe cei ce se împotrivesc îi dă pe mâna judecătorilor şi unelteşte ca să fie scoşi din hotarele cetăţii. Aflându-se apoi aceste gânduri înlăuntrul său şi învârtindu-se în minte, îndată ce înfăţişează dracul mândriei, nălucind străluciri necontenite şi draci înaripaţi în văzduhul chiliei, ca până la urmă să scoată pe om din minţi. Noi, însă, dorind pierzarea ăstor fel de gânduri, să trăim cu mulţumire în sărăcie. ''Căci e vădit că nimic n-am adus în lume şi nimic nu putem duce din ea. Având hrană şi îmbrăcăminte, să ne îndestulăm cu ele'', aducându-ne aminte de Sfântul Pavel, care zice că '' rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint''. (Evagrie Ponticul)

Domnul s-a lepădat cu totul de grija celor pământeşti şi a poruncit să căutăm numai Împărăţia Cerurilor, noi însă, silindu-ne să umblăm tocmai pe o cale potrivnică, am nesocotit poruncile Domnului, şi depărtându-ne de purtarea lui de grijă, ne-am pus nădejdile în mâini. El a spus: ''Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel din ceruri le hrăneşte pe ele'', şi iarăşi: ''Priviţi la crinii câmpului, cum cresc şi nu se ostenesc, nici nu torc''. Ba chiar a poruncit Apostolilor să nu-şi ia cu ei nici traistă, nici pungă, nici toiag, ci să ţină seama de făgăduinţa nemincinoasă, pe care le-a dat-o trimiţându-i la slujba de ajutorare a celorlalţi oameni când le-a spus: ''Vrednic este lucrătorul de hrana sa''. El ştia că mai mult ne asigură Providenţa cele necesare, decât sârguinţa noastră. Noi, însă, nu ne oprim de a agonisi pământ cât se poate de mult. Cumpărăm turme de oi, boi de muncă, râvniţi la înfăţişare şi mărime, şi măgari bine hrăniţi. Oile vrem să ne dea din belşug lâna pentru trebuinţe; boii să ne slujească la lucrarea pământului, aducându-ne nouă hrană, iar lor şi celorlalte dobitoace nutreţ; în sfârşit vitele de povară să facă mai aleasă hrana necesară, întregind cele ce lipsesc în ţară, cu mărfuri din străinătate, pentru a spori plăcerile vieţii noastre. Dar nu ne mulţumim numai cu atât, ci alegem şi meşteşugurile cele mai aducătoare de câştig, care nu ne lasă deloc vreme să ne gândim la Dumnezeu, ci ne întorc toată grijă spre ele. Iar mai pe urmă învinuim mai de grabă slăbiciunea purtătorului de grijă decât pe noi înşine, pentru alegerea ce am făcut-o. Dar chiar dacă nu mărturisim prin cuvânt, suntem vădiţi prin lucruri, că ne bucurăm de-o vieţuire asemenea mirenilor, când ne îndeletnicim cu aceleaşi lucruri ca şi ei şi mai degrabă zăbovim în osteneli trupeşti. Astfel mulţi cred că evlavia ar fi un prilej de agonisire de lucruri, şi că nu alegem viaţa, odinioară liniştită şi fericită, pentru altceva, decât ca printr-o mincinoasă cinstire de Dumnezeu să fugim, pe de o parte de muncile cele ostenitoare, iar pe de alta, câştigând slobozenie spre plăceri, să putem da pornirilor noastre drumul spre cele ce vrem. Mândrindu-ne nu multă neruşinare faţă de cei simpli, iar uneori şi faţă de cei ce ne întrec, socotim viaţa virtuoasă ca o îndreptăţire la asuprire, dar nu ca o pricină de smerenie şi de îngăduinţă. De aceea suntem socotiţi chiar de cei ce trebuie să ne cinstească ca o turmă uşuratică. Ne călcăm în picioare unii pe alţii prin târguri, amestecaţi într-o adunătură de tot soiul, neavând nimic care să ne deosebească de ceilalţi oameni, cum ar trebui. Vrând să fim cunoscuţi nu din felul de vieţuire, ci din înfăţişare şi ocolind ostenelile pentru virtute, dorim cu furie slava pe ele, făcând teatru din adevărul de odinioară. De acea numele lui Dumnezeu este hulit, iar viaţa cea preadorită s-a făcut urâtă; şi dobânda celor ce vieţuiesc cu adevărat întru virtute a ajuns să fie socotită amăgire. Gem oraşele de cei ce rătăcesc prin ele degeaba şi sunt tulburaţi cei de prin case, cărora le e silă şi să-i mai privească, văzându-i că stăruie la uşi, cerşind tot mai neruşinat; iar mulţi, după ce sunt primiţi în case, făţărind pentru puţin timp evlavia şi acoperind cu masca făţărniciei gândul de vicleşug, îi jefuiesc pe aceia, iar pe urmă pleacă, încât fac să se întindă peste toată viaţa monahală un nume urât. Şi aşa sunt alungaţi din oraşe ca o ciumă cei ce erau odinioară îndreptătorii lor; şi sunt izgoniţi ca nişte spurcaţi, mai rău decât cei umpluţi de lepră. Mai bucuros se hotărăşte cineva să creadă tâlharilor şi spărgătorilor, decât celor ce se îndeletnicesc cu viaţa monahală, socotind că e mai uşor pot să se păzească de răutatea vădită, decât de prefăcuta vrednicie de crezământ, care unelteşte în ascuns. Aceştia nici n-au început măcar viaţa de evlavie şi nu cunosc folosul liniştirii, ci au fost împinşi la viaţa singuratică fără judecată poate de vreo strâmtoare oarecare. Au socotit lucrul acesta ca o treabă de negustorie, bun pentru câştigarea celor trebuincioase. Şi eu socotesc că ar face lucrul acesta mai cuviincios, dacă n-ar umbla pe la toate uşile, ci ar socoti că înfăţişarea îi împiedică de la primirea unor daruri mai bogate, ca nu cumva, vrând să plătească trupului birul datorat, să nu-i dea numai pe cel trebuincios, ci şi pe cel care l-au născocit desfătările celor ce duc un trai molatic, împlinindu-şi poftele lor nemăsurate. Dar a tămădui pe cei ce sufăr de aceste boli nevindecabile este foarte greu.(Nil Ascetul)

Căci cu ce se alege viaţa noastră din toată osteneala deşartă în jurul acestora? Nu toată zdroaba omului merge în gura lui? - cum zice Eclesiastul. Dar hrana şi veşmintele sunt destul pentru susţinerea păcătosului acestuia de trup. De ce, aşa dar, lucrăm la nesfârşit şi alergăm după vânt, cum zice Solomon, împiedicând, din pricina sârguinţei pentru cele materiale, sufletul să se bucure de bunurile dumnezeieşti şi încălzind trupul mai mult decât se cade? Îl hrănim ca să ne facem un duşman vecin cu noi, ca să nu fie în lupta lui cu sufletul numai egal, ci, din, pricina marii lui puteri, să fie mai tare în războiul lui împotriva sufletului, neîngăduind ca aceasta să fie cinstit şi încununat. Căci în ce costă trebuinţa trupului, pe care luând-o ca motiv mincinos, întindem pofta până la greutăţi nebuneşti? Ea constă, desigur, în pâine şi apă, dar nu ne dau izvoarele apă din belşug? Iar pâinea nu e atât de uşor de câştigat de cei ce au mâini? Şi ne-o putem agonisi prin astfel de lucrări, prin care trebuinţa trupului se împacă fără ca să fim împrăştiaţi, decât foarte puţin, sau deloc. Dar ne dă oare mai multă grijă îmbrăcămintea? Nici aceasta, dacă nu avem în vedere moliciunea venită din obişnuinţă, ci numai trebuinţa. Ce haine din pânză de păianjen, ce vizon, sau porfiră, sau mătase a purtat primul om? Nu i-a întocmit Făcătorul o haină din piei şi nu i-a poruncit să se hrănească cu ierburi? Punând aceste hotare trebuinţei trupului, a oprit şi osândit de departe urâciunea vieţuirii de acum a omului. Nu mai spun că şi acum va hrăni pe cei ce bine vieţuiesc, Cel ce hrăneşte păsările cerului şi le îmbracă, Cel ce împodobeşte crinii câmpului cu atâta frumuseţe, fiindcă nu e cu putinţă să-i convingem pe cei ce s-au depărtat aşa de mult de la această credinţă. Căci cine nu va da cu bucurie cele de trebuinţă aceluia care vieţuieşte întru virtute? Unde este, aşadar, şi la ce foloseşte sârguinţa noastră, dacă Dumnezeu ţine cârma lucrurilor şi toate le poartă şi le duce precum vrea? Dar la neputinţe, se va zice, trupul are lipsă de mângâieri, şi cu cât e mai bine să murim, decât să facem ceva din cele ce nu se potrivesc cu făgăduinţa? Desigur că dacă Dumnezeu vrea ca noi să mai trăim, sau va pune în trupul nostru o putere care să ţină cumpănă slăbiciunii, încât să putem purta şi durerea venită din neputinţă şi să primim încă şi cununi pentru bărbăţie; sau va găsi mijloace pentru hrănirea celui ostenit. În orice caz nu-i va lipsi priceperea de-a ne mântui Celui ce este izvorul mântuirii şi al înţelepciunii. Bine este, aşadar, iubiţilor, să ne ridicăm iarăşi la vechea fericire şi să ne însuşim din nou vieţuirea celor vechi. Căci cred că este lucru uşor pentru cei ce vreau, şi chiar dacă ar fi vreo osteneală, nu e fără rod, având destulă mângâiere în slava înaintaşilor şi în îndreptarea celor ce le vor urma pilda. Pentru că nu mic va fi câştigul celor care au început această vieţuire, dacă vor lăsa celor ce după ei chipul unei vieţuiri desăvârşite, care va fi înălţarea lor. (Nil Ascetul)

Ci, cum se predau pe ei înşişi, aşa să predea şi toate ale lor, bine ştiind că ceea ce rămâne afară, trăgând necontenit cugetul într-acolo, îl va desface adeseori de la cele mai bune, iar pe urmă îl va rupe din frăţietate. De aceea a poruncit Duhul Sfânt să se scrie Vieţile Sfinţilor, ca fiecare dintre cei ce se apucă de unul din felurile acestea de vieţuire, să fie dus printr-o pildă asemănătoare spre adevăr. Cum s-a lepădat Elisei de lume, ca să urmeze învăţătorului său? ''Ara, zice, cu boii, şi douăsprezece perechi de boi înaintea lui; şi a tăiat boii şi i-a fript în vasele boilor''. Aceasta îi arată căldura râvnei. Căci n-a zis: voi vinde perechile de boi şi voi economisi preţul după cuviinţă, nici n-a socotit cum ar putea avea mai mult folos din vânzarea lor. Ci, cuprins cu totul de dorinţa care îl trăgea să fie lângă învăţător, a dispreţuit cele văzute şi s-a silit să se izbăvească mai repede de ele, ca de unele ce-l puteau împiedica adeseori se face pricină a răzgândirii. De ce apoi şi Domnul, îmbiind bogatului desăvârşirea vieţii după Dumnezeu, i-a poruncit să-şi vândă averile şi să le dea săracilor şi să nu-şi lase sieşi nimic? Fiindcă ştia că ceea ce rămâne se face, ca şi întregul, pricină de împrăştiere. Dar socotesc că şi Moise, rânduind celor ce vreau să se curăţească în rugăciunea cea mare, să-şi radă tot trupul, le-a poruncit prin aceasta să se lepede cu desăvârşire de averi, iar în al doilea rând să uite de familie şi de toţi cei apropiaţi în aşa măsură, încât să nu mai fie câtuşi de puţin tulburaţi de amintirile lor. (Nil Ascetul)

Nu e de nici un folos a se lepăda de lucruri cei ce nu stăruiesc în această judecată, ci se lasă târâţi şi duşi iarăşi de gând şi de aceea se întorc necontenit spre cele părăsite, vădindu-şi dragostea faţă de ele, ca femeia lui Lot. Căci aceea, întorcându-se, stă până azi, prefăcută în stâlp de sare, ca pildă celor ce nu ascultă. Tot astfel îi întoarce obişnuinţa, al cărei simbol este aceea, spre sine, pe cei ce vor să se despartă fără să se schimbe. Dar ce vrea să spună şi legea, care porunceşte ca cel ce intră în templu, după ce a împlinit cele ale rugăciunii, să nu se întoarcă pe aceeaşi poartă pe care a intrat, ci să iasă pe cea dimpotrivă făcându-şi drumul, neîntors, drept înainte? Nimic altceva decât că nu trebuie să-şi slăbească cineva prin îndoieli încordarea păşirii înainte spre virtute. Căci neîncetatele aplecări spre lucrurile din care am ieşit ne trag prin obişnuinţă cu totul spre cele dindărăt şi, slăbănogind pornirea spre cele dinainte, o întorc spre ele şi o fac să tânjească după vechile păcate. (Nil Ascetul)

Fiindcă obişnuinţa trage pe om la sine cu putere şi nu-l lasă să se ridice la cea dintâi deprindere a virtuţii. Pentru că din obişnuinţă se naşte deprinderea, iar din deprindere se face firea. Şi a strămuta firea şi a o schimba este lucru anevoios. Chiar dacă e clintită puţin cu sila, îndată se întoarce la sine. Iar dacă a fost scoasă din hotarele ei, nu se mai întoarce la integritatea ei, dacă nu se pune multă osteneală spre a o aduce la calea ei, căci vrea mereu să revină la deprinderea din obişnuinţă, pe care a părăsit-o. Priveşte la sufletul care se ţine lipit de obişnuinţe, cum şade lângă idoli, lipindu-se de materiile fără formă, şi nu vrea să se ridice şi să se apropie de raţiunea care caută să-l călăuzească spre cele mai înalte. El zice: ''Nu pot să mă ridic înaintea ta, fiindcă mă aflu în rânduiala obişnuită a femeilor''. Căci sufletul care se odihneşte de mulţi ani în lucrurile vieţii, şade lângă idoli, care pe ei sunt fără formă, dar primesc forme de la meşteşugul omenesc. Sau oare nu sunt un lucru fără formă, bogăţia şi slava şi celelalte lucruri ale vieţii, care nu au în ele nici un chip statornic şi hotărât ci, simulând adevărul printr-o asemănare uşor de întocmit, primesc de fiecare dată alte şi alte schimbări? Formă le dăm noi, când prin gânduri omeneşti născocim închipuirea unui folos pe seama lucrurilor, care nu slujesc spre nimic folositor. (Nil Ascetul)

Să râvnim virtuţile sfinţilor şi, desfăcându-ne de poruncile slujirii trupului să urmărim slobozirea. Pe asinul sălbatic, lăsat slobod de Ziditor în pustie, care nu aude răcnetele mânătorului şi-şi bate joc de zarva oraşelor, chiar dacă l-am făcut până acum să poarte poveri, înjugându-l la patimile păcatului, să-l dezlegăm de legături, oricât s-ar împotrivi cei ce îi sunt stăpâni nu prin fire, ci şi-au câştigat stăpânirea prin obişnuinţă. Desigur aceştia vor auzi şi se vor supune, dacă vom arăta nu numai cu limba şi cu glasul simplu, ci cu toată starea dinăuntru a sufletului, ''că Domnul are trebuinţă de el''. Şi îndată îl vor trimite pe el, ca, după ce va fi împodobit cu veşmintele apostoleşti, să se facă purtător al Cuvântului; sau, fiind slobozit să se întoarcă în străvechile imaşuri ale Cuvântului, să caute, dincolo de orice verdeaţă (ceea ce înseamnă a rămânea la frunzişul sau la litera dumnezeieştii Scripturi), ca să fie călăuzit la viaţa cea necuprinsă, care rodeşte la un loc hrană şi desfătare multă. Dar se iveşte întrebarea cum caută dincolo de orice verdeaţă asinul sălbatec lăsat slobod de Dumnezeu în pustie, odată ce are ca loc de petrecere pustia, iar ca sălaş pământul sărat, ştiut fiind că pământul sărat şi pustia de cele mai adeseori nu sunt potrivite pentru creşterea verdeţei? Înţelesul este acesta, că numai cel pustiu de patimi este în stare să caute cuprinsul contemplaţiei în cuvintele dumnezeieşti, după ce s-a uscat din el mustul patimilor. (Nil Ascetul)

Să părăsim lucrurile lumeşti şi să tindem spre bunurile sufletului. Până când vom rămânea la jocurile copilăreşti, neprimind cuget bărbătesc? Până când vom lucra mai fără judecată ca pruncii, neînvăţând nici măcar de la aceia cum se înaintează la lucrurile mai înalte? Căci aceia, schimbându-se cu vârsta, îşi schimbă şi aplecarea spre jocuri şi părăsesc cu uşurinţă plăcerea pentru cele materiale. Doar ştim că numai materia copilăriei e alcătuită din nuci, biciuri şi mingi. Copiii sunt împătimiţi de ele numai până ce au mintea nedesăvârşită şi le socotesc lucruri de preţ. Dar după ce a înaintat cineva cu vârsta şi a ajuns bărbat, le aruncă pe acelea şi se apucă de lucruri serioase cu multă sârguinţă. Noi însă am rămas la pruncie, minunându-se de cele ale copilăriei, care sunt vrednice de râs, şi nu vrem să ne apucăm de grija celor mai înalte şi să începem a ne gândi la cele cuvenite bărbaţilor. Ci părăsind cugetul bărbătesc, ne jucăm cu lucrurile pământeşti ca şi cu nişte nuci, dând prilej de râs celor ce judecă lucrurile urmând rânduiala firii. Căci pe cât este de ruşinos să vezi un bărbat întreg şezând în cenuşă şi desenând în ţărână figuri copilăreşti, tot pe atât de ruşinos să vezi pe cei ce umblă după agonisirea bunurilor veşnice, tăvălindu-se în cenuşa celor pământeşti şi ruşinând desăvârşirea făgăduinţei, prin îndeletnicirea stângace cu cele ce nu se potrivesc cu ei. Iar pricina acestei stări a noastre, pe cât se vede, stă în faptul că socotim că nu există nimic mai bun decât cele văzute şi nu cunoaştem, în comparaţie cu neînsemnătatea celor de acum, covârşirea bunătăţilor viitoare; înconjuraţi de strălucirea bunătăţilor de aici, socotite de preţ, ne legăm deplin cu pofta de ele. Căci totdeauna în lipsa celor mai bune se cinstesc cele mai rele, care moştenesc dreptul acelora. Fiindcă dacă am avea o înţelegere mai înaltă despre cele viitoare, n-am rămânea lipiţi de acestea. (Nil Ascetul)

Să ne dezbrăcăm deci, rogu-vă, de toate, căci vrăjmaşul ne aşteaptă la luptă gol. Oare atleţii luptă îmbrăcaţi? Legea de luptă îi aduce în arenă dezbrăcaţi. Fie că e cald, fie că e frig, aşa intră ei acolo, lăsând afară veşmintele. Iar dacă vreunul dintre ei nu vrea să se dezbrace, nu primeşte nici lupta. Noi însă, care am făgăduit să luptăm şi încă cu vrăjmaşi cu mult mai ageri decât cei ce luptă la arătare, nu numai că nu ne dezbrăcăm, ci încercăm să luptăm luând pe umeri încă şi nenumărate alte poveri, dând vrăjmaşilor multe mânere de care să ne poată prinde. De aceea zice proverbul către cel ce găteşte pe luptător: ''Scoate-i haina, căci a trecut la rând''. Până ce era afară de locul de luptă, i se potriveau bine hainele celor care nu luptă, acoperindu-i bărbăţia luptătoare cu învelişul veşmintelor. Dar odată ce a trecut la luptă ''scoate-i haina''. Pentru că trebuie să se lupte gol, mai bine zis nu numai gol, ci şi uns. Căci prin dezbrăcare luptătorul nu mai are de ce să fie prind de către potrivnic; iar prin ungerea cu untdelemn, chiar dacă ar fi prins vreodată, i-ar aluneca din mâini. Untdelemnul îl scapă din prinsoare. De aceea potrivnicii caută să arunce cu ţărână unul în celălalt, ca, înăsprind prin praf alunecuşul undelemnului, să se poată face uşor de apucat la prinsoare. Ceea ce este praful acolo, aceea sunt lucrurile pământeşti în lupta noastră; şi ceea ce este acolo untdelemnul, aceea este aici lipsa de griji. Şi precum acolo cel uns se desface cu uşurinţă din prinsoare, dar dacă ar lua pe el praf, cu anevoie ar scăpa din mâna protivnicului, tot aşa aici, cel ce nu se îngrijeşte de nimic, anevoie poate fi prins de diavolul, dacă e plin de griji şi îşi înăspreşte lunecuşul lipsei de griji a minţii prin praful grijilor, cu anevoie va scăpa din mâna aceluia. (Nil Ascetul)

Bine este dar să rămânem între hotarele lucrurilor de trebuinţă şi să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duşi de poftă spre cele plăcute ale vieţii, nici un temei nu mai opreşte pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuinţă nu mai are nici un hotar, ci o năzuinţă fără sfârşit şi o deşertăciune fără capăt sporeşte necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei. (Nil Ascetul)

Căci cei ce au trecut odată hotarele trebuinţei fireşti şi încep să înainteze în viaţa materială, voiesc să adauge la pâine ceva dulce pe deasupra, iar la apă, vinul care se face de aici înainte trebuincios, iar din acesta pe cel mai de preţ. Ei nu mai vreau să se mulţumească cu veşmintele de trebuinţă, ci mai întâi îşi cumpără lână de cea mai frumoasă, alegând însăşi floarea lânii, apoi trec de la aceasta la stofele amestecate din in şi lână, pe urmă umblă după haine de mătase, la început după cele simple, apoi după cele împestriţate cu războaie, cu fiare şi cu istorii de tot felul, îşi adună apoi vase de argint şi de aur, care slujesc nu numai la mese, ci şi dobitoacelor, şi le aşează pe multe policioare. Ce să mai spunem despre ambiţia lor atât de deşartă, pe care o întind până la cele mai necinstite trebuinţe, neprimind să li se facă nici măcar de necinste din altă materie, ci vrând să le facă argintul şi această slujbă? Căci aşa este plăcerea. Se întinde pe sine până la cele mai de pe urmă şi cinsteşte lucrurile necinstite prin strălucirea materiei. Dar a căuta acest prisos e un lucru potrivnic firii. (Nil Ascetul)

Căci vieţuirea potrivit cu firea ne-a fost rânduită aceeaşi nouă şi dobitoacelor, de către Făcător. ''Iată v-am dat vouă, zice Dumnezeu către oameni, toată iarba câmpului, ca să fie vouă şi dobitoacelor spre mâncare''. Primind deci împreună cu necuvântătoarele o hrană de obşte, dar stricând-o prin născocirile noastre într-una mai desfătătoare, cum nu vom fi socotiţi, cu drept cuvânt, mai necuvântători decât acelea, dacă dobitoacele rămân între hotarele firii, neclintind nimic din cele rânduite de Dumnezeu, iar noi, oamenii cinstiţi, cu raţiune, am ieşit cu totul din vechea rânduială? Căci care sunt fripturile dobitoacelor, care sunt nenumăratele meşteşuguri ale plăcintarilor şi bucătarilor, care stârnesc plăcerile ticălosului de pântece? Oare nu iubesc acelea vechea simplitate, mâncând iarbă şi îndestulându-se cu ce se nimereşte şi folosindu-se de apa râurilor, dar şi de aceasta destul de rar? De aceea le sunt puţine şi plăcerile de sub pântece, pentru că nu-şi aprind dorinţele cu nici o mâncare grasă, încât nici nu ştiu totdeauna de deosebirea între bărbătuş şi femeiuşcă. Căci un singur timp al anului le stârneşte această simţire, când legea firii le-a rânduit împreunarea pentru însămânţarea aceleiaşi specii, spre păstrarea neamului; în cealaltă vreme aşa de mult se înstrăinează, încât uită cu totul de o astfel de dorinţă. Dar oamenilor, pofta nesăturată după plăcerile desfrânate, odrăslită din belşugul şi felurimea mâncărilor, le-a semănat dorinţe furioase, neîngăduindu-le patima să se liniştească în nici o vreme. (Nil Ascetul)

Dacă L-a chemat şi pe Domnul însuşi, zicându-i: ''Toate ţi le voi da ţie, de vei cădea şi Te vei închina mie'', şi dacă a încercat să amăgească prin lucruri ce par strălucitoare şi pe Cel ce n-are trebuinţă de ele, cum nu-şi va închipui că poate să amăgească pe oamenii uşor de prins, care sunt aşa de aplecaţi spre lucrurile sensibile? (Nil Ascetul)

Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate şi se îndulceşte cu patima. Căci ceea ce făcea prin avuţie, face şi acum neavând nimic. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseşte avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci lor este aceeaşi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este altul pentru deosebirea patimii. (Marcu Ascetul)

Legea porunceşte figurat să lucrăm şase zile, iar a şaptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani şi lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate şi a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Şi cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă şi Pavel să intrăm cu sârguinţă, zicând: ''Să ne silim să intrăm la această odihnă''. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obştească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă şi apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în Împărăţia Cerurilor. Acesta descoperind-o şi Domnul a zis: ''Împărăţia Cerurilor este înăuntrul vostru!'' Dar a spus-o şi Apostolul: ''Credinţa e adeverirea celor nădăjduite''; şi iarăşi: ''Alergaţi aşa să o luaţi''; şi iarăşi: ''Cercetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi că Iisus Hristos locuieşte în voi? Afară numai dacă nu sunteţi creştini netrebnici.'' (Marcu Ascetul)

Definiţia neiubirii de argint: a vrea să nu ia bani, aşa cum vrea cineva să aibă. (Diadoh al Foticeii)

E foarte potrivit şi cât se poate de folositor ca odată ce am cunoscut calea evlaviei să vindem îndată toate avuţiile noastre, iar banii de pe ele să-i împărţim după porunca Domnului, ca nu cumva, pe motiv că vrem să împlinim poruncile totdeauna, să nesocotim porunca mântuitoare. Căci făcând aşa vom dobândi întâi negrija cea bună şi apoi sărăcia nepândită care ne ţine cugetul mai presus de orice nedreptate şi de orice judecată, dat fiindcă nu mai avem materia care aprinde focul din cei lacomi. Dar mai mult decât celelalte virtuţi ne va încălzi şi ne va odihni la sânul ei, pe noi cei rămaşi goi, smerita cugetare. Ea ne va fi ca o mamă care îşi încălzeşte copilul, luându-l în braţele sale, când din simplitate copilărească acela şi-a aruncat departe de el haina de care s-a dezbrăcat, găsind plăcere, din pricina nerăutăţii, mai degrabă în goliciune, decât în culoarea pestriţă a hainei. Căci zice Scriptura: ''Domnul păzeşte pe prunci; de aceea m-am smerit, iar El m-a mântuit''. (Diadoh al Foticeii).


joi, 29 iulie 2010

STATUIE A MAICII DOMNULUI CU COARNE!

O statuie a Maicii Domnului cu coarne (si pruncul Isus are coarne), se gaseste in capela Portinari in Sant'Eustargi la Milano. Povesteste legenda ca, diavolul, in timp ce Sf. Petru celebra Sf. Liturghie, a luat infatisarea Sfintei Fecioare Maria, urcand pe altar. Sf. Petru si-a dat seama ca diavolul, in graba de a se travesti, uitase sa ascunda cu valul coarnele pe care le avea, si l-a alungat: asa se explica de ce Maica Domnului acolo are coarne (si copilul din brate are cornite). 

SARBATORI CIUDATE IN CINSTEA MAICII DOMNULUI

Sf. Fecioara Maria a gainilor
In prima duminica dupa Pasti, in localitatea Pagani (Salerno) are loc procesiunea in cinstea Sf. Fecioare Maria a gainilor. Aceasta sarbatoare ciudata se reface la o legenda: o icoana a Maicii Domnului a fost ascunsa intr-o groapa pentru a o sustrage de la furia iconoclastilor (cei care erau impotriva icoanelor). Mai tarziu a fost gasita datorita unor gaini care au scormonit in locul in care fusese ascunsa icoana. In realitate exista marturii ca, deja in secolul al VII-lea, locuitorii din satul Pagani, ofereau gaini ca devotiune fata de Maica Domnului. Pentru mai multe informatii: http://www.comune.pagani.sa.it/eventi/festa_madonna_delle_galline.asp?level=./eventi/festa_madonna_galline

O alta sarbatoare ciudata
Sf. Fecioara Maria a confuziei

De la sfinti adunate, si'n-apoi la lume date!: 29 IULIE: SFINTII MARTA, MARIA SI LAZAR DIN BETANIA

De la sfinti adunate, si'n-apoi la lume date!: 29 IULIE: SFINTII MARTA, MARIA SI LAZAR DIN BETANIA

AVVA PAMBO, VOCEA TACERII!

Avva Teofil, arhiepiscopul Alexandriei intr-una din zile a mers la Sketis. Fratii care erau adunati impreuna cu avva Pambo, i-au spus acestuia: spune-i ceva arhiepiscopului, pentru ca el sa poata pleca edificat. Avva Pambo a raspuns: Daca nu este edificat de tacerea mea, nici de cuvintele mele nu va fi edificat.

NOI CE DIN MILA SFANTULUI, UMBRA FACEM PAMANTULUI...

Rugaciune

Craiasa, alegandu-te
Ingenunchem, rugandu-te:
Inalta-ne, ne mantuie
Din valul ce ne bantuie;
Fii scut de intarire
Si zid de mantuire,
Privirea-ti adorata,
Asupra-ne coboara,
O, Maica Preacurata,
Si pururea Fecioara,
Marie!

Noi ce din mila Sfantului,
Umbra facem pamantului,
Rugamu-ne-ndurarilor,
Luceafarului marilor;
Asculta-a noastre plangeri,
Regina peste ingeri,
Din neguri te arata,
Lumina dulce, clara,
O, Maica preacurata
Si pururea, Fecioara,
Marie!
(Mihai Eminescu)

29 IULIE: SFINTII MARTA, MARIA SI LAZAR DIN BETANIA

Lazar din Betania, in Iudeea, fratele surorilor Marta si Maria datoreaza prieteniei cu Isus nu numai minunea invierii sale dar si cultul cu care Biserica l-a invrednicit inca din primul secol. In casa lui plina de ospitalitate, la trei mile de Ierusalim, Isus petrecea scurte pauze de odihna, confortat de atentia Martei si a Mariei si de stapanul casei. In amintirea acestei predilectii a Mantuitorului, in fiecare an crestinii din Ierusalim in vigilia Duminicii Floriilor mergeau in procesiune la Betania, iar pe mormantul lui Lazar diaconul proclama evanghelia dupa Ioan care nareaza cu multe amanunte invierea lui Lazar. Mai tarziu, pelerinii din Evul mediu ne informeaza ca langa mormantul lui Lazar a fost construitè o manastire. Lazar a avut si privilegiul sa aiba doua morminte, dat fiind faptul ca a murit de doua ori.
Primul mormant a ramas gol pentru ca traditia considera ca Lazar a ajuns in Cipru unde a fost ales episcop, unde a si murit. Vechi fresce descoperite in Ciprun par sa confirme aceasta traditie.
O alta traditie spune ca Lazar impreuna cu cele doua surori ar fi fost pusi intr-o barca fara vasle iar vanturile i-ar fi dus pana la Provenza. Ales episcop de Marsiglia, Lazar ar fi fost martirizat in epoca domniei lui Nero.
Ss. Lazar, Marta si Maria, rugati-va pentru noi!

marți, 27 iulie 2010

DESPRE SF. PROCOPIE! cu dedicatie...



Sf. Procopie din Sazava (975-1053), este unul din sfintii patroni ai Cehiei iar iconografia cu el abunda in aceasta tara, mai ale datorita unui episod legendar, care povesteste ca sfantul a reusit sa puna la jug un diavol si l-a pus sa are. La inceput a fost preot secular, casatorit, iar dupa moartea sotiei s-a facut calugar.

Canonizarea lui a avut loc in ziua de 4 iulie 1204 prin opera papei Inocentiu al III-lea; se povesteste ca papa a grabit aceasta canonizare, dupa ce in somn a fost lovit in cap de insusi Sf. Procopie cu pastorala (bastonul) abatilor. Pentru mai multe informatii: http://www.santiebeati.it/


Sf. Procopie, roaga-te pentru noi!

SA NE BUCURAM... IN DOMNUL!


Stiti ce spun calugarii cand incep rugaciunea?

- Dumnezeule, vino-mi intr-ajutor, Doamne, ajuta-ma sa ma grabesc!

___

Intr-o zi parohul spune si tot repeta la predica ca trupul nostru este ca o biserica frumoasa in care locuieste Dumnezeu. Dupa liturghie se prezinta in sacristie un ghebos care ii spune:

- Sfintia voastra ati spus ca trupul nostru este ca o biserica frumoasa; uitati-va un pic la spatele meu?

- Tu esti o biserica si mai perfecta: ai si sacristia!

___

- Doamna Maria, v-a placut predica mea?

- Da, parinte, mai ales un pasaj

- Care?

- Pasajul de la amvon la altar.

___

Predica unui paroh:

- Cand v-ati nascut, in biserica v-a adus mama voastra. Cand v-ati casatorit, mireasa voastra. Cand veti muri, va vor aduce prietenii... Dar, de ce, cel putin uneori, nu veniti si voi de unul singur la biserica?

___

Moare papa Ioan Paul al II-lea si se prezinta la portile paradisului. Sf. Petru il duce la Cristos care spune:

- Nu poate sa intre, cel putin momentan

- Dar de ce, intreaba Sf. Petru

- Pentru ca eu am facut Discursul de pe munte (cf. Mt 5-7); el in schimb a facut un munte de discursuri!

___

Un barbat accidentat de om masina isi revine si intreaba:

- Unde ma aflu? In paradis?

Sotia:

- Nu, dragul meu! Nu vezi ca sunt si eu cu tine?

___

La liturghia din noaptea de Paste:

- Dragii mei, ma bucur cu voi pentru ca ati venit atat de multi la aceasta liturghie si, din moment ce multi nu vor mai veni pana la Pastele viitor la biserica, as vrea sa profit de ocazie sa va urez tuturor CRACIUN FERICIT!

luni, 26 iulie 2010

CE FRUMOS AR FI DACA AM PUTEA INCHIDE SI DESCHIDE URECHILE ASA CUM FACEM CU OCHII!

Eva:
- Ma iubesti?
Adam:
- Pe cine altcineva?!... Ca tine nu mai exista niciuna! Esti unica in lume!
___
Cocosii canta de fiecare data cand se spune o minciuna.
- Atunci de ce canta la trei dimineata, cand dorm toti oamenii?
- Pentru ca la ora aia se tiparesc ziarele!
___
Ionel, cate sacramente sunt?
- Sase!
- Ai gresit: sunt sapte.
- Dar tata spune ca pocainta si casatoria sunt un singur sacrament!
___
Un gropar, dupa o zi de munca:
- Da cine ma pune sa ma spetesc?! Aici toti odihnesc in pace, iar eu trebuie sa muncesc toata ziua?!
___
Omul nu trebuie judecat dupa persoanele pe care le frecventeaza. Sa nu uitam ca Iuda avea prieteni foarte buni.
___
Sotia primea bataie de la sot:
- Ajutor!, striga ea..
- Nu-i nevoie, ma descurc singur...
___
Intr-o zi Satana ii telefoneaza Sf. Petru:
- Hai sa jucam un meci de fotbal, infernul impotriva paradisului?
Sf. Petru:
- Si crezi o sa invingi? Cei mai buni jucatori se afla cu totii in paradis.
- Ai dreptate; insa cei mai buni arbitrii se afla in infern!
___
De ce pacatul lui Adam si Eva se numeste original?
- Pentru ca dupa acest pacat au fost facute miliarde de copii.
___
Mama, de ce miresele se imbraca in alb?
- Pentu ca este culoarea bucuriei si a linistii.
- Si culoarea neagra?
- Culoarea neagra este simbolul suferintei si al durerii.
- Acum am inteles de ce mirele se imbraca totdeauna in negru!
___
Ionel, de ce i-ai spus verisoarei tale ca este gasca? Mergi imediat, cere-i iertare si spune-i ca-ti pare rau!
Ionel:
- Verisoara draga, imi pare rau ca esti o gasca!
___
Un militian opreste un mafiot, ii controleaza documentele si-l intreaba:
- Ce aveti in valiza aia?
- Un calculator.
- Deschideti, va rog, ca sa vad.
Inauntru era o mitraliera.
- Si dumneavoastra numiti acest obiect calculator?
- Noi... calculele le facem cu acesta!
___
Dialog intre doi surzi
- Toni, mergi la pescuit?
- Nu, merg la pescuit.
- Ah, credeam ca mergi la pescuit.
___
Parohul, in Vinerea Mare:
- Cum?! Injuri si azi, cand a murit Domnul?
- A murit Domnul!? Si eu nici macar nu stiam ca se simte rau!
___
Oamenii dau premii numai invingatorilor; Dumnezeu da celor care lupta.
___

SA NE BUCURAM... IN DOMNUL!


O femeie catre un preot?

- Parinte, imi binecuvantati aceasta cruciulita?

- Sigur! Chiar si pe cel care va pune pe cruce!...
___
Eu, parinte, sunt o femeie foarte norocoasa. Pot asculta liturghia de acasa, deschizand fereastra, numai strada ne desparte.

- Cu limba lunga pe care o aveti, ati putea si sa va impartasiti!

___


Pastorul protestant catre fiica care se reintoarce acasa noaptea tarziu:

- Noapte buna, fiica a Satanei!

- Noapte buna, tata.

___


Judecatorul:

- De ce l-ati palmuit pe domnul Anton?

- Pentru ca m-a facut cretin.

- Nu este adevarat, domnule judecator - adauga Anton - era deja cretin, eu numai i-am amintit.

___


Atunci cand se vede scris spectacol pentru adulti, se subintelege ca este vorba de obscenitati. Deci adult este sinonimul porcului.

___


Orice copil care se naste este o dovada in plus ca Dumnezeu inca nu a obosit sa iubeasca oamenii.

___


Traieste astfel ca, murind, tuturor sa le para rau: chiar si impresarilor de la pompe funebre.

___


Gigi Becali merge la discoteca. O domnisoara merge la el si-l intreaba:

- Domnule Gigi, dansati?

- Nu, fa zdreanta, asa merg eu!


___


Un capucin catre un iezuit:

- Este adevarat ca iezuitii, atunci cand sunt intrebati ceva, raspund cu o alta intrebare?

Cine ti-a spus?

___

In tramvai, o doamna batrana cearta o fetita asezata:

- Pe vremea noastra copiii ii lasau pe cei in varsta sa se aseze.

- Sigur, dar pe vremea voastra fetitele nu ramaneau gravide la 14 ani!

___

O persoana vrea sa consoleze un om care are un picior mai scurt:

- Curaj! Este adevarat ca ai un picior mai scurt, dar ai avantajul ca unul din picioare este mai lung.

urmeaza.....

sâmbătă, 24 iulie 2010

SF. FILOTEEA, O SFANTA FOARTE FRUMOASA, CU HAINE POPULARE ROMANESTI!


Sfânta Filofteea, victima unei mame vitrege şi a unui tată flămând


Se întâmplă deseori să vezi copii crescuţi de câte o mamă vitregă şi este cunoscută relaţia oarecum puţin neprietenoasă dintre noua mamă şi copilul bărbatului, aidoma aceleia dintre soacră şi noră. Noua relaţie de dragoste vine în aceste cazuri nu din sânge,ci ca urmare a lucrării Duhului Sfânt care stabileşte acea legătură spirituală dintre mama vitregă şi copiii bărbatului ei ca şi dintre soacră şi noră, făcându-le să-i socotească ca din pântecele lor. În realitate însă nu întotdeauna oamenii se lasă modelaţi de Duhul Sfânt.

Sfânta Filofteea, fecioara, s-a născut în Târnovo, din părinţi creştini, de neam bulgar. După ce mama sa i-a semănat în inimă seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, s-a mutat la Domnul. „Rămânând copila orfană de maică şi având semănată sămânţa faptelor bune de maica-sa în pământul inimii sale, apoi şi ea, fiind din fire pământ bun evanghelicesc şi roditor, nu s-a dat la jocuri copilăreşti, împreună cu cele de vârsta ei, nu s-a dat la cântări lumeşti, nici la iubirea hainelor celor scumpe şi frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosiţelor (tâmplelor), nici la sulimenirea feţii şi la dresul sprâncenelor, nici la mâncări şi băuturi alese, nici la priviri de hore şi dansuri, care pot moleşi sufletul” (Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Ep. Romanului şi Huşilor, 1993, p 159). Dar ce făcea fericita? „Risipit-a, dat-a săracilor, dar dreptatea Lui rămâne în veacul veacului, a zis David. Acest lucru l-a plinit Filofteea; că ea, fericita, cu podoabele sale cele fecioreşti a încălzit spatele celor săraci şi a săturat cu bucate pântecele celor flămânzi” - ne spune Slava de la Doamne, strigat-am, a Vecerniei mari. Dar unde a învăţat acestea? Desigur, de la mama ei, dar şi din biserică unde auzea deseori Evanghelia care fericeşte pe cei milostivi. „Înjugând fecioria cu milostenia, cu aceste două fapte bune, ca şi cu două aripi preauşoare ai zburat la înălţimea faptelor bune şi ai ajuns pe cât este cu putinţă firii omeneşti la măsura vârstei lui Hristos” - zice o stihiră a Cântării a 4-a a Canonului Sfintei, iar o altă stihiră a Cântării 1 glăsuieşte: „Din pruncie deprinzându-te cu fapta bună şi cu nevoinţe plăcute lui Dumnezeu, prin ele te-ai îmbogăţit, fericită fecioară, cu untdelemnul facerii de bine şi cu curăţia ai strălucit. Pentru aceasta, în cămara cea veşnică de nuntă ai intrat şi cu fecioarele cele înţelepte te veseleşti”. Dar preţul untdelemnului de nuntă n-a fost lipsit de necazuri din chiar partea părinţilor săi.

Întâi din partea mamei vitrege. Se ştie că, fireşte, mamele vitrege au ură asupra copiilor. Înăuntru, în casă, era locul de chinuire a fericitei din partea mamei de-a doua care, „pornindu-se asupra fiicei sale cu ură şi cu pizmă, o ocăra şi o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pâra tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri şi de schingiuiri. Ştiu acestea toţi, iar mai vârtos copiii care sunt ajunşi într-acest fel şi care au pătimit şi pătimesc unele ca acestea” (op. cit., p 162).

Tatăl ei, gros fiind la minte şi cam întunecat la judecată, asculta cu lesnire şoaptele noii sale neveste şi nu s-a priceput că mai bine i-ar fi dacă ar urma pe fiică-sa în săvârşirea faptelor celor bune ca să moştenească şi el, sărmanul, viaţa cea fericită. El o îmbrăca pe copilă cu haine noi şi scumpe, iar ea le împărţea săracilor, luând în loc hainele lor învechite. Întrebând-o unde sunt hainele, ea tăcea. Atunci el „o chinuia pe dânsa cu multe feluri de bătăi, o târa de păr, o lovea cu biciul şi cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz” (op. cit., p 163) etc., chinuiri pe care, din păcate, le folosesc şi azi astfel de oameni. Dar ceea ce a umplut paharul cu venin al tatălui a fost mâncarea puţină câtă îi mai rămânea Filofteei, după ce aceasta mai dădea din ea săracilor pe care-i intalnea in cale. Căci, trimiţând-o mama vitregă cu mâncare la tatăl ei, pe vremea secerişului, pe când ea n-avea decât doisprezece ani, o dată şi de două ori văzând tatăl că mâncarea nu-i ajungea să-şi sature pântecele, acesta o certă pe femeie care dădu vina pe fiica lui pentru împrăştierea hranei la săraci. Omul tăcu şi se puse la pândă. Avea cu sine o bardă plugărească iar în vine sângele îi clocotea de mânie. Fetiţa plecă de-acasă cu bucatele când, iată, săracii au şi înconjurat-o după obicei. Ea începu să-i hrănească. Tatăl ei văzând-o, se lăsă biruit de mânie şi, neajungând mai repede decât voia s-o prindă de cosiţe şi să o bată, aruncă cu barda tocmai în piciorul ei, rănind-o. Atunci Dumnezeu a binevoit ca să-i ia sufletul în mâinile Sale. Stihira a doua a Stihoavnei Vecerniei Mici arată remuşcarea tatălui care s-a trezit prea târziu din nebunia lui: „Dacă te-a văzut tatăl tău întinsă pe pământ, moartă fără de suflare, de spaimă cuprinzându-se, de multă jale s-a umplut”. Durerea ce l-a cuprins era atât pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale cât şi pentru slava cerească şi lumina ce a strălucit împrejurul trupului ei. Tatăl ei înspăimântat de cele ce făcuse şi văzuse, se duse la arhiepiscopul cetăţii şi spuse tot ce se întâmplase cu fiica lui. Venind cu toţii cu lumânări, cu tămâie şi cu rugăciuni, s-au minunat de lumina ce înconjura trupul Sfintei. Vrând să-l ridice pentru a-l duce în cetate, n-au putut de greutatea ce-o avea. Înţelegând că fericita vrea în altă parte să ajungă, arhiepiscopul a început să-i zică, ca unei fiinţe vii, nume de mânăstiri şi de biserici din jurul Dunării. Când a pomenit numele Bisericii Domneşti din Târgul Argeşului, trupul ei s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească. Stihira întâi a Litiei fericeşte Ţara Românească pentru această alegere: „Bucură-te întru Domnul, Ţară Românească, având întru tine, ca o comoară de mult preţ, trupul nestricat şi fără de prihană şi fecioresc al Filofteii, izvorând tămăduiri tuturor celor ce aleargă la dânsa cu credinţă”. Mai târziu a fost mutată în Paraclisul Mânăstirii Curtea de Argeş, unde se află şi azi.

Chemarea la cer a Sfintei Filofteea a rămas pentru noi, credincioşii acestor plaiuri binecuvântate, prilej de aleasă prăznuire pe data de 7 decembrie. O preafrumoasă stihiră a Cântării a noua a Canonului Sfintei arată dragostea cu care a chemat-o Hristos la Sine pe fericita copilă: „Scoală, vino de-aproapea Mea, frumoasa Mea, porumbiţa Mea, a zis către tine Hristos, Mirele tău; că iată iarna a trecut şi ploaia, necazurile, ispitele şi bătăile cele pentru fapta bună s-au isprăvit. Acum florile s-au ivit şi glas de turturică s-a auzit în pământul nostru; via s-a copt şi a dat mirosul său. Deci, scoală, vino de-aproapea Mea, sălăşluieş- te-te întru odihna şi bucuria pe care am gătit-o pentru tine”. „Filofteea, muceniţa Domnului, mireasă şi bună fecioară, izbăveşte patria şi poporul românesc de toată vătămarea, rugând pe Dumnezeu ca să ne liberăm toţi din stricăciune, din urgie şi din primejdii” (Luminânda).

STIATI DE CE SFINTII AU AUREOLA DEASUPRA CAPULUI?


Aureola, numit si nimb, este acel cerc luminos care se pune deasupra capului lui Isus, al Sf. Fecioare Maria si al sfintilor. A inceput sa apara in iconografia crestina in jurul secolului al IVlea, ca simbol al fericirii si al gloriei ceresti. Era insa deja prezenta cu multe secole in urma in iconografia egipteana, greceasca si romana, simbolizand in special divinitatea si lumina. Ca simbol al demnitatii si al puterii apare si pe capul imparatilor. Initial, aureola, in reprezentarile crestine, era rezervat numai lui Isus si era traversat de o cruce. Astazi, toti cei canonizati sunt reprezentati cu aceasta aureola deasupra capului.

vineri, 23 iulie 2010

CE ESTE MAI IMPORTANT IN VIATA!


Legenda spune că o femeie săracă, cu copilaşul în braţe, trecînd prin faţa unei peşteri a auzit o voce tainică ce venea din interior: “Intră şi ia ce doreşti, dar nu uita principalul. Şi să ţii minte un lucru: după ce ieşi, uşa se va închide pentru totdeauna. Aşa că profită de ocazie, dar nu uita principalul!” Femeia a intrat în peşteră şi a găsit o mulţime de bogăţii. Fascinată de aur şi bijuterii, şi-a pus copilul pe pămînt şi a început să adune în şorţ, cu febrilitate, tot ce-i pica în mînă. Vocea tainică i-a amintit: “Nu ai decît 8 minute!” Trecînd cele 8 minute, femeia, încărcată cu aur şi pietre preţioase, a ieşit alergînd din peşteră şi poarta s-a închis… Şi-a adus aminte, apoi, că micuţul copil a rămas în interior şi poarta era închisă pe veci.


Morala


Lucrurile principale sînt: credinţa, vigilenţa, familia, prietenii, viaţa. Dar dorinţa de cîştig, bogăţia, plăcerile materiale ne încîntă atît de mult, încît principalul este lăsat deoparte. Aşa că ne consumăm timpul cu cele de mai sus şi uităm principalul: comorile sufletului. Nu trebuie să uităm niciodată că viaţa trece repede şi că moartea vine pe neaşteptate.Şi că, atunci cînd poarta vieţii pămînteşti se va închide pentru noi, nu vor mai servi la nimic tînguirile.

joi, 22 iulie 2010


Odata, cand se intorcea din mlastina la chilia sa, avva Macarie (aprox.300-390) ducea cu sine frunze de palmier. Diavolul l-a intampinat pe drum cu o secera. El a incercat sa-l loveasca, insa nu a putut sa o faca si atunci i-a zis: "Mare putere spirituala curge din tine, Macarie, si din aceasta pricina nu pot face nimic impotriva ta; caci vezi, orice ai face si eu fac; postesti, si eu postesc; nu dormi, dar nici eu nu dorm niciodata. Exista doar o singura privinta in care ma bati."

- Care este aceasta, l-a intrebat avva Macarie.

- Smerenia ta, a raspuns diavolul, si din aceasta pricina nu pot face nimic impotriva ta.

VORBE DE DUH!


Spuneau despre avva Pambo că nu zâmbea niciodată. Într-o zi demonii, vrând să-l facă să râdă, au legat o pană de un lemn şi o târau pe jos făcând tărăboi şi zicând: „Ale, ale!“. Văzând comedia, avva Pambo a râs. Demonii au început să danseze, strigând: „Ua, ua! Avva Pambo a râs“. Dar el le-a răspuns: „N-am râs, ci mi-am râs de neputinţa voastră: atâţia draci cărând o pană“. (Pateric, ediţia Polirom, 2005).

luni, 19 iulie 2010

AFORISME FRUMOASE




  • Prefer sa fiu in visator intre cei mai umili, cu viziuni de realizat, decat un print al unui popor fara vise si dorinte.


  • Nu poate sa existe prietenie fara incredere, si nu poate sa existe incredere fara coerenta.


  • Valoarea unei idei sta in a o pune in practica.


  • Viata este o clipa in care pariem vesnicia.


  • Adevarul este asemenea lui Dumnezeu: nu se revelEaza direct; trebuie sa-l ghicim din manifestarile lui (Goethe).
  • NB: in imagine: Adevarul descoperit de Timp, de Gian Lorenzo Bernini (1645)

DESPRE PACATE!


In aforismele Parintilor desertului se citeste ca avva Moise ii spuse unui confrate: Daca ne-am pune sa privim pacatele noastre, nu am mai avea timp sa privim pacatele aproapelui nostru. Nu este oare lipsita de prudenta acea persoana care isi lasa mortul propriu si merge sa planga mortul vecinului? Semnificatia vorbei: mori fata de vecinul tau, inseamna tocmai a cerceta propriile pacate, evitand a vrea sa stii daca aproapele este bun sau rau.
NB: imaginea reprezinta Alegoria vorbirii de rau si invidia intr-o pictura a lui Giovanni Bellini (1480).

DESPRE VORBIREA DE RAU!


la Sf. Filip Neri s-a dus o femeie si i-a spus: parinte, am vorbit de rau pe cineva. Cum pot sa repar aceasta greseala? Sfantul i-a spus: du-te acasa, taie o gaina ia penele si mergand prin oras, imprastie-le pe toate. Insa sa nu te intorci inainte sa fii adunat toate penele si sa mi le fi adus mie. Femeia a facut intocmai, dar, la intoarcere, i-a penele de unde nu-s!

Morala invataturii: vorbirea de rau, greu se mai poate repara in totalitate.

sâmbătă, 17 iulie 2010

DESPRE SF. SCRIPTURA!


Sf. Ieronim din Stridon spunea: Ignoratio Scriptura, ignoratio Christi est (cel care ignora Scriptura, il ignora pe Cristos). Iar marele nostru sfant, necunoscut de multi, Sf. Ioan Cassian, in opera sa Convorbiri duhovnicesti, ii sfatuieste pe calugari (si nu numai), sa mestece continuu un text al Sf. Scripturi, caci nimeni nu poate sa spuna ca este calugar, daca nu se hraneste cu acest dar minunat care este Cuvantul lui Dumnezeu. Asadar, haideti sa mancam din aceasta carte minunata. Sa meditam la ceea ce spunem atunci cand preotul ridica ostia si potirul: Doamne, spune numai un cuvant si se va tamadui sufletul meu!

vineri, 16 iulie 2010

DE-ALE SF. PIUS DIN PIETRELCINA!


Se spune ca s-a dus un mare expert in medicina si psihologie la Padre Pius si i-a spus: Parinte, eu stiu de ce ti-au venit stigmatele lui Cristos, pentru ca te-ai gandit prea mult la ranile Mantuitorului. La care, umil, parintele a raspuns: draga inteleptule, te-as ruga sa te gandesti si tu la un bou, poate-ti cresc si tie coarnele.

joi, 15 iulie 2010

CURAJUL DE A TRECE PESTE DIFICULTATI...




Intr-o zi magarul unui fermier a cazut intr-o fantana si a inceput sa raga cu mila, parca cerand ajutor. Fermierul se gandea si se gandea si nu stia ce sa faca. In sfarsit, se gandi ca oricum animalul de acum este batran, iar fantana aproape ca s-a secat, asa cu nu mai are nevoie nici de unul, nici de altul, deci, poate sa umple fantana cu pietre si asa scapa de doua necazuri. Chema niste vecini si ii ruga sa-l ajute sa umple fantana. Dadu fiecaruia o lopata si fiecare incepu sa arunce pamant in fantana. Imediat, magarul isi dadu seama de pericol si incepu sa raga si mai tare. Dar, dupa numai cateva minute, surpriza, nu se mai auzea nici un sunet. Fermierul se apleca si ramase mirat de ceea ce vedea. Dupè fiecare lopata de pamant aruncata pe spatele magarului, acesta facea o miscare ciudata, iar pamantul cadea sub picioarele sale. Vecinii fermierului continuau sa arunce pamant peste magarus, iar acesta se ridica tot mai sus. Dupa putin timp, magarusul a ajuns afara si, lasandu-i cu gura cascata pe acei oameni, incepu sa raga de bucurie.


Morala: Viata incearca sa te inghita cu tot soiul de probleme; trucul consta a calca peste acestea pentru a putea iesi la suprafata.


Fiecare din problemele tale este o piatra care te ajuta sa progresezi.


Putem iesi din gropi adanci si sa nu ne mai oprim niciodata.


FITI CREDIBILI!


Sf. Francisc primise stigmatele pe stancile abrupte si salbatice de pe muntele Verna. Apoi, cu fratele Leon impreuna, pe un magarus trimis de contele Orlando, a coborat de pe munte pentru a se reintoarce in Umbria. Faima minunii se raspandise si, cand se apropia de sate, multa lume, atat din devotiune cat si din curiozitate, mergea in intampinarea lui pentru a-l vedea si a-l atinge.

Sosit intr-un sat, in timp ce lumea se imbulzea in jurul lui, un taran necioplit isi facu larg cu ajutorul bratelor, lua intr-o mana haturile magarusului iar cealalta mana o indrepta spre Sf. Francisc spunandu-i: Frate, vai de tine, daca nu esti ceea ce spune lumea despre tine! Si disparu inghitit de lume, in timp ce sfantul pleca umil capul.

PUTEREA MARTURIEI!


Trei calugari obisnuiau sa mearga deseori la avva Antonie. Doi dintre acestia tot timpul il intrebau cate ceva despre viata spirituala, dar al treilea nu intreba niciodata nimic. Intr-una din zile, avva Antonie, curios, l-a intrebat: iata, cei doi tovarasi ai tai, atunci cand vin la mine, imi cer totdeauna sfaturi, tu insa nu scoti nici un cuvant. La care, acel calugar, i-a raspuns: avva, destul imi este numai sa te vad.

miercuri, 14 iulie 2010

CAND VA FI SFARSITUL LUMII?



Un calugar (din Romania), a fost intrebat cand va fi sfarsitul lumii. Acesta a raspuns: Atunci cand nu va mai exista carare de la vecin la vecin, adica atunci cand oamenii nu se vor mai iubi.

NU JUDECATI, CA NU SUNTETI DUMNEZEU!


Avva Isaia spunea: Cel care-l critica pe aproapele, face din sine un dumnezeu.

NU JUDECATI, SI NU VETI FI JUDECATI!


Avva Dorotei povesteste: Nu exista, fratilor, pacat mai grav decat cel care comporta judecata si umilirea aproapelui. De ce nu va judecati pe voi si pacatele voastre, oentru care va trebui sa dati cont lui Dumnezeu? De ce-i furati lui Dumnezeu judecata? Ce cautati intr-o creatura a Lui? Ar trebui sa tremuram cu totii atunci cand ne gandim ce i s-a intamplat unui mare ascet: acesta a aflat ca un confrate cazuse intr-un pacat grav si a lasat sa-i scape o exclamatie: Ah, ce rau a facut! Atunci ingerul sau pazitor i-a adus sufletul acelui confrate si i-a spus: Iata, cel pe care l-ai judecat, acum este mort. Unde poruncesti sa fie dus: in imparatia lui Dumnezeu sau in iad? Exista oare ceva mai teribil decat greutatea unei asemenea decizii? Ce anume insemnau acele cuvinte ale ingerului daca nu: tu care te crezi judecatorul celor onesti si al celor pacatosi, spune-mi unde ai conduce acest suflet umil: la iertare sau la condamnare? Episodul a ravasit ascetul, care a petrecut tot restul vietii sale in lacrimi si suspine, rugandu-L pe Dumnezeu sa-l ierte pentru pacatele sale.

marți, 13 iulie 2010

CATA DELICATETE...


Despre abatele Pimen, care s-a facut calugar la varsta de 15 ani, se povesteste: Odata, avva Pimen a fost vizitat de niste calugari care l-au intrebat: Avva, putem sa-i trezim pe calugarii care adorm in timpul celebrarilor liturgice si a rugaciunii? Avva a raspuns: Eu, pana acum, cand am vazut un calugar adormind in timpul rugaciunii, am pus capul lui pe genunchii mei si l-am ajutat sa se odihneasca.

luni, 12 iulie 2010

DESPRE VORBIREA DE RAU




  • Atunci cand un calugar l-a intrebat pe avva Pimen (450 cca.) daca este necesar sa se ascunda pacatul fratelui, acesta i-a raspuns: in momentul in care ascundem pacatul fratelui nostru, Dumnezeu le ascunde pe ale noastre.

  • Intr-o chinovie un calugar a fost acuzat de prostitutie si, indurerat, s-a dus la avva Antonie. Confratii, sositi mai tarziu, l-au certat cu scopul de a-l corecta, folosind o sumedenie de observatii, dar calugarul continua sa sustina ca este inocent. Avva Pafnutie din Kefala, prezent in acel moment, spuse urmatoarea parabola: Am vazut odata, de pe malul unui rau, un om impotmolit in glod pana la genunchi. Unii, alergand pentru a-l ajuta, l-au impins inauntru pana la gat. Avva Antonie l-a laudat pe avva Pafnutie iar ceilalti calugari au inteles eroarea lor si au cerut iertare calugarului calomniat care s-a reintors la manastirea lui.

duminică, 11 iulie 2010

PROVERBE.... inocente, pentru un cantaret de la etajul 4 (prietenii stiu de ce...)



  1. O obisnuinta impotriva careia nu se lupta, devine repede o necesitate (Sf. Augustin)

  2. Directiunea spirituala pentru trei femei este mai grea decat conducerea unui Ordin (Sf. Ignatiu de Loyola)

  3. Saracii nu fac galagie (Sf. Tereza a Pruncului Isus)

  4. O societate educata crede in Dumnezeu, astfel ca nu are nevoie sa vorbeasca despre El (Jean Paul Sartre)

  5. Atunci cand cineva nu face nimic, crede ca este responsabil peste toate (Jean Paul Sartre)

  6. Nu exista animal mai periculos decat omul fara lege (Girolamo Savonarola)

  7. Rugaciunea are ca tata tacerea si ca mama solitudinea (Girolamo Savonarola)

  8. Oamenii care nu rad niciodata, nu sunt seriosi (Robert Schumann)

  9. Viata fara o tinta inseamna vagabondaj (Seneca)

  10. Banii se aseamana cu hartia igienica: atunci cand avem nevoie de ei, este totdeauna foarte urgent (Upton Sinclair)

POVESTEA LUPULUI DOMESTICIT DE SF. FRANCISC



Intr-una din zile Francisc a ajuns in oraselul Gubbio si acolo a aflat ca locuitorii erau terorizati de un lup, care ataca nu numai animalele, dar si oamenii. Fiind inspirat de Domnul, Francisc a mers la birlogul lupului si a inceput sa-i vorbeasca, sfatuindu-l sa nu mai atace oamenii, promitandu-i in schimb ca locuitorii oraselului Gubbio ii vor asigura hrana necesara. Acesta l-a ascultat si, din acel moment nu a mai atacat pe nimeni, ba chiar pazea casele oamenilor care plecau la munca campului si se juca cu copii. Oamenii, tinandu-se de promisiune, ii duceau in fiecare zi hrana necesara. Cand a murit, lupul a fost ingropat aproape de cimitir. Astazi exista si o capela in oraselul Gubbio unde se spune ca este ingropat acel lup.

sâmbătă, 10 iulie 2010

PROVERBE.... inocente



  • Rugaciunea ar trebui sa fie cheia care deschide ziua si cea care incuie noaptea.

  • Cine vrea sa traiasca bine o zi, sa manance ceva bun; cine vrea sa traiasca bine o saptamana, sa taie un porc; cine vrea sa traiasca bine o luna, sa se insoare; cine vrea sa traiasca bine toata viata, sa se faca preot.

  • Bogatiile sunt ca balegarul: daca-s adunate put, daca-s imprastiate fertilizeaza pamantul.

  • Prea multa umilinta isi are originea in superbie.

  • Fara umilinta toate virtutile devin vicii.

duminică, 4 iulie 2010

ȘTIAȚI CĂ ÎN CORAN ALAH ARE 99 DE NUME?

În Coran, Alah are 99 de nume. Le puteți găsi pe multe site-uri, chiar și românești, de aceea nu le mai înșir aici. Întrebat fiind un învățat musulman (sufi), de ce numai 99 și nu 100 de nume îi sunt atribuite lui Alah, acesta a răspuns: sunt numai 99 nume pentru că al 100-lea nume al lui Alah îl dă fiecare musulman.

ȘTIAȚI CĂ... EXISTĂ UN SFÂNT CU NUMELE DE LUCIFER?



Sf. Lucifer din Cagliari (Italia), episcop, apărător înfocat al credinței nicene, a murit în anul 470 și este sărbătorit în calendarul catolic la 20 mai.

APOPHTEGMATA PATRUM




  • Un călugăr s-a dus la un înțelept (călugăr) care locuia pe muntele Sinai și l-a întrebat: Părinte, spune-mi cum trebuie să mă rog, pentru că l-am supărat mult pe Dumnezeu. Înțeleptul i-a răspuns: Fiule, eu când mă rog, spun așa: Doamne, ajută-mă să te slujesc așa cum l-am slujit pe Satana și să te iubesc așa cum am iubit păcatul.


  • Călugării întreabă: Care este rugăciunea curată? Înțeleptul răspunde: Cea care este scurtă în cuvint și lungă în fapte. Pentru că dacă faptele nu întrec cererea nu sunt decât cuvinte goale, semințe care nu aduc roade. Dacă nu ar fi astfel, pentru ce n-i s-ar întâmpla să cerem fără să primim, în vreme ce harul suprabundă în îndurare? Diferit este, de altfel, modalitatea celor care fac pocăință, diferit cel al celor umili; cei care fac pocăință sunt mercenari, cei umili, fii.


  • Un tânăr a vrut într-una din zile să renunțe la lume. A mers la un călugăr și i-a spus: Vreau să devin călugăr. Călugărul i-a răspuns: Nu vei reuși. Tânărul i-a spus: Voi reuși. Călugărul i-a spus: Dacă vrei cu adevărat, mergi, renunță la lume, apoi vino și locuiește în chilia ta. Tânărul a plecat, a împărțit tot ceea ce avea, ținând însă pentru sine 100 de monezi, și s-a reîntors la călugăr. Acesta i-a spus: Mergi și locuiește în chilia ta. Tânărul a mers. În timp ce ce afla acolo, gândurile i-au spus: Ușa este veche și trebuie înlocuită. A mers, deci, la călugăr și i-a spus: Gândurile îmi spun că ușa este veche și trebuie înlocuită. Călugărul i-a răspuns: Tu nu ai renunțat încă la lume; mergi, renunță la lume și apoi vino și locuiește aici. Tânărul a plecat, a dat 90 de monezi, a ținut 10 pentru el, s-a reîntors și s-a dus la călugăr: Iată, am renunțat la lume. Călugărul i-a spus: Mergi și locuiește în chilia ta. El a mers și a locuit acolo. În timp ce se afla acolo, gândurile i-au spus: Acoperișul este stricat și trebuie înlocuit. A mers la călugăr și i-a spus: gândurile îmi spun că acoperișul este stricat și trebuie înlocuit. Călugărul i-a spus: Mergi și renunță la lume. Tânărul a plecat, a dat și cele zece monezi și s-a reîntors la călugăr: Iată, am renunțat la lume. În timp ce se afla în chilia lui, gândurile i-au spus: Iată, totul este stricat, vor veni leii și mă vor mânca. A expus gândurile sale călugărului, care i-a spus: Aș vrea ca să cadă totul peste mine și să vină leii să mă mănânce, pentru a fi eliberat de viață. Mergi, locuiește în chilia ta și roagă-te lui Dumnezeu.

GÂNDURI DE LA MAHATMA GANDHI




  • Totul îi aparține lui Dumnezeu. Nimic, absolut nimic în această lume nu este al nostru. Și atunci de ce trebuie să ne fie frică?

  • Fără îndoială eu aș deveni creștin, dacă creștinii ar fi (creștini) 24 de ore din zi.

  • Eu cred că sunt incapabil să urăsc. Cu ajutorul unei lungi discipline bazată pe rugăciune, de cel puțin 40 de ani am încercat să-i iubesc pe toți.

  • Așa cum hrana este indispensabilă trupului, tot la fel rugăciunea este indispensabilă sufletului. În realitate hrana nu este atât de indispensabilă trupului ca rugăciunea sufletului.

  • Nu trebuie confundată umilința cu inactivitatea. Adevărata umilință constă într-o slujire curajoasă, activă și constantă a omului.

  • Iubirea este puterea cea mai umilă, și chiar cea mai puternică pe care lumea o posedă. Lumea este obosită de atâta ură. Bomba atomică? Aș înfrunta-o cu un act de rugăciune.

  • O viață fără religie este ca o barcă fără timon.

  • Datoria sacrificiului nu ne obligă să abandonăm lumea și să ne retragem într-o pădure, ci să fim gata totdeauna să ne jertfim pentru alții.

  • Natura noastră este înclinată să vadă numai răul în adversari, să-i atribuim totdeauna răul, chiar și răul care nici nu există. Răul pe care-l vedem în el depinde aproape întotdeauna de felul nostru grăbit și meschin de a vedea omul.

  • Cristos este cel mai mare izvor de putere spirituală pe care omul l-a cunoscut vreodată. El este exemplul cel mai nobil al unei persoane care dorește să de-a totul fără să ceară nimic. Cristos nu aparține numai creștinismului, ci lumii întregi.

  • Sunt convins că dacă Cristos s-ar reîntoarce, ar binecuvânta viața multora dintre aceia care nu au auzit niciodată de numele său, dar care cu viața lor au fost un exemplu viu a virtuților de el însuși practicate: virtutea de a iubi aproapele mai mult decât pe sine, de a face binele tuturor și răul nimănui.

vineri, 2 iulie 2010

STUDIUL TEOLOGIEI FĂRĂ RUGĂCIUNE ÎNDRĂCEȘTE (SF. VASILE CEL MARE)



În virtutea acestei vorbe a Sf. Vasile cel Mare, azi m-am delectat cu această ocupație.

Mai joi vă mai scriu o rugăciune frumoasă.





Fă-mă, Doamne, să fiu mai calm





Fă-mă, Doamne, să fiu mai calm,


Am nevoie să ies din activism,


am nevoie să trăiesc mai recules, nu în rătăcire.


Fă-mă, Doamne mai calm.


În inima mea se află prea multă gălăgie,


în ființa mea prea multe compromisuri.


Am nevoie de mai multă tăcere, Doamne.


Am nevoie de tăcere pentru a discerne voința Ta.


Există multe lucruri pentru care trebuie să fac discernământ,


există prea multe gălăgii de stins,


multe cuvinte de făcut să tacă.


Fă-mă să fiu mai calm, Doamne.


Ajută-mă să învăț să spun nu.


Ajută-mă să găsesc vâslele.


Ajută-mă să abandonez idolii mei.


Ajută-mă să intru în tăcerea Ta.


Îți prezint, Doamne, neliniștile mele.


Ajută-mă să-mi rezolc problemele cu calm,


fără a deveni nervos, fără a transmite nervozism.


Ajută-mă, Doamne, să deosebesc lucrurile esențiale de cele care nu sunt astfel.


Știi că doresc să mă încredințez Ție, dar trebuie să aleg.


Trebuie să aleg între egoismele mele și Tine.


Trebuie să aleg între gălăgiile mele și Tine.


Trebuie să aleg între contradicțiile mele și Tine.


Fă-mă să fiu mai calm, Doamne.


Dacă nu știu să fiu mai calm nu știu ceea ce trăiesc.


Dacă nu sunt mai calm nu voi mai avea timp pentru tine.


Dacă nu voi fi mai calm nu voi avea timp pentru a iubi.


Dacă nu voi fi mai calm viața mea devină insipidă.


Dacă nu voi fi mai calm nu voi mai asculta Evanghelia Ta, nu voi mai avea timp s-o trăiesc.


Fă-mă să fiu mai calm, Doamne.


Ca să găsesc timp pentru reculegere, pentru rugăciune,


liniște, pace, timp pentru a învăța să trăiesc.


Fă-mă să fiu mai calm, Doamne.