Viaţa monahală este viaţă de nevoinţă prin ascultare, care
înseamnă a auzi, a înţelege şi a îndeplini. Asociată cu rugăciunea şi pocăinţa,
nevoinţa conduce la biruinţă în viaţa monahală. Motiv pentru care viaţa monahală
se numeşte viaţă de smerenie şi ascultare. Aşadar, monahul este îndemnat la
smerenie şi ascultare pentru că "smeritul nu are de unde să cadă, iar
ascultătorul nu poate să greşească". Monahul nu doreşte decât să se mântuiască;
aceasta este biruinţa lui. El îşi impune o anumită nevoinţă, având nădejdea
biruinţei, cu ajutorul lui Dumnezeu şi nicidecum fără El, pentru că Domnul ne
atrage atenţia: "Fără Mine nu puteţi face nimic".
Când vine îmbrăcat în cămaşă albă şi se răstigneşte în faţa
Sfântului Altar, având martori pe monahii şi fraţii din mănăstire, şi mai ales
pe sfinţi, pe îngeri, pe Maica Domnului şi pe Însuşi Mântuitorul, "care stau de
faţă", candidatul la călugărie face o mărturisire şi angajament (jurământ) în
acelaşi timp, referitor la viitoarea sa nevoinţă, având ca ţintă mântuirea
sufletului. De aceea, când este întrebat de ce a venit căzând la Sfântul Altar
şi la această sfântă însoţire (obştea monahală), el răspunde că doreşte viaţă
pustnicească. Viaţa pustnicească înseamnă trăire în pustie, care presupune cu
precădere post şi rugăciune, pentru că a trăi în pustie fără a fi preocupat de
post şi rugăciune înseamnă a nu se îngriji de viaţa veşnică, ci mai ales de cea
prezentă, adică de bunuri materiale şi diferite funcţii sau onoruri, iar acestea
nu spre slava lui Dumnezeu, ci spre o slăvire personală şi trecătoare. Mai mult,
unii dintre monahi nu se numesc pustnici pentru că nu locuiesc în pustie, ci
postnici pentru că postesc şi se roagă în locul lor de activitate, care este
mănăstirea din oraş sau din apropierea satelor. De aceea, următoarea întrebare
adresată candidatului la viaţa monahală lămureşte şi mai bine lucrurile, căci
prin această exprimare a dorinţei sale, preotul săvârşitor al tainei îi solicită
o precizare: "Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit
în ceata monahilor?" Atunci, conştient de greutatea lucrării la care se
angajează, dar făcută cu scop mântuitor, ia ca ajutor pe Dumnezeu, fără de Care
nu poate face nimic, şi răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite
părinte". Dorinţa lui este apreciată ca fiind un lucru bun numai de va fi dusă
la bun sfârşit, indiferent cât de lungă va fi viaţa nevoitorului: "Cu adevărat
bun şi fericit lucru ai ales numai de îl şi vei îndeplini, pentru că lucrurile
bune cu osteneală se câştigă şi cu durere se împlinesc".
Cercetarea în vederea călugăriei
Urmează câteva întrebări premergătoare venirii la mănăstire a
candidatului, care urmează să depună jurământul monahal sau, mai bine zis,
doreşte să îşi asume responsabilitatea voturilor monahale. Urmarea vieţii
monahale se face de bunăvoie, din propriul cuget, şi mai ales nu din cauza unei
nevoi (greutăţi familiale, infirmităţi, handicap, lipsuri mari sau pentru că
este urmărit de legile statului), căci Mântuitorul spune: "Oricine voieşte să
vină după Mine, să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să-mi urmeze Mie".
Deci, este vorba de responsabilitate. În continuare, i se adresează alte
întrebări privitoare la locul activităţii sale ca monah şi atitudinea sa faţă de
superiori şi de confraţii din mănăstire: dacă va vieţui în mănăstire sau
pustnicie, în feciorie (curăţie), în întreaga înţelepciune, căci, după cum spun
psalmistul David şi înţeleptul Solomon în Proverbe, "începutul înţelepciunii
este frica de Dumnezeu"; după care i se cere viitorului monah vieţuirea în
cucernicie sau evlavie; toate acestea conducându-l pe monah pe calea mântuirii
la Împărăţia cerurilor.
Ce se mai cere unui candidat la viaţa monahală se arată în
învăţătura pe care o rosteşte preotul în auzul tuturor, stând în faţa Sfântului
Altar, când se face referire la programul de vieţuire al viitorului monah:
"...Deci, de voieşti să te faci monah, mai întâi de toate, curăţeşte-te pe tine
de toată întinăciunea trupului şi a duhului, săvârşind sfinţenie în frica lui
Dumnezeu. Câştigă-ţi smerită cugetare prin care te vei face moştenitor al
veşnicelor bunătăţi. Leapădă îndrăzneala obiceiului celui lumesc. Ascultare să
ai către toţi. Fără cârtire să fii în slujbele cele rânduite ţie. În rugăciune
să fii răbdător. În privegheri nu pregeta. În ispite nu te mâhni. În postire nu
slăbi şi cunoaşte că prin rugăciune şi postire se cuvine a îmblânzi pe Dumnezeu.
În neputinţe şi boli nu te împuţina. Păzeşte-te dar şi de viclenele gânduri;
pentru că nu va înceta vrăjmaşul să-ţi aducă aminte de viaţa cea lumească şi
să-ţi facă urâtă viaţa cea îmbunătăţită. Deci, se cuvine, dacă ai început a
călători pe calea ce duce la Împărăţia cerurilor, să nu te întorci înapoi,
pentru că nu vei fi îndreptat în Împărăţia cerurilor".
"Să nu te fereşti de sărăcie, nici de reaua
pătimire…"
Dacă unui credincios obişnuit i se cere să iubească pe Dumnezeu
mai mult decât orice altceva din lumea aceasta, aşa cum prevede prima poruncă a
Decalogului şi cum ne învaţă Mântuitorul Hristos în convorbirea cu învăţătorul
de lege preocupat de viaţa veşnică, cu atât mai mult monahului care a lăsat
toate, asemenea Apostolilor, urmând lui Hristos pentru Împărăţia cerurilor.
Astfel, i se recomandă ca în viaţa lui, de acum înainte, să nu scape din vedere
acest lucru: "Deci, să nu cinsteşti ceva mai mult decât pe Dumnezeu. Să nu
iubeşti nici pe tată, nici pe mamă, nici pe frate, nici pe cineva din ai tăi,
nici pe tine să nu te iubeşti mai mult decât pe Dumnezeu, nici odihna sau
cinstea de orice fel ar fi..." La cele legate fiinţial de om, le adaugă şi pe
cele care sunt în legătură cu existenţa materială, trupească. Apoi, sfatul şi
îndemnul continuă: "... De sărăcie să nu te fereşti, nici de reaua pătimire,
nici de defăimarea oamenilor sau de altceva care socoteşti a fi cu anevoie (de
făcut), că vei fi oprit a alerga în urma lui Hristos". Candidatul la călugărie
şi orice monah trebuie să caute exemple şi modele la înaintaşii în nevoinţele
monahale (pe unii dintre ei îi va enumera într-o rugăciune care se citeşte în
timpul slujbei de călugărie, între ei va fi pomenit şi sfântul al cărui nume îl
va purta noul monah), care au vieţuit şi s-au nevoit având nădejdea mântuirii,
neluând seama la greutăţi, cum arată îndemnul în continuare: "... ci totdeauna
să cauţi spre virtuţile celor ce au vieţuit după Dumnezeu în nădejde şi să-ţi
aduci aminte de toţi cuvioşii cei din veac, care cu multe sudori şi dureri şi cu
nenumărate sângiuri şi moarte, au câştigat acestea. Fii treaz în toate,
pătimeşte îndelung ca un bun ostaş pentru Mântuitorul Hristos, Care, bogat fiind
în milă, pentru noi a sărăcit, făcându-se ca noi, ca să ne îmbogăţească cu
Împărăţia Lui. De aceea se cuvine ca şi noi să ne facem următori ai Lui şi
pentru Dânsul toate să le răbdăm, sporind în poruncile Lui ziua şi noaptea".
Gata spre împlinirea poruncilor
În finalul acestei povăţuiri valabile pentru întreaga viaţă a
monahului, ni se dă o scurtă explicaţie la cuvintele Mântuitorului, cuvinte
care, de altfel, se folosesc cu precădere ca îndemn în urmarea Domnului Hristos:
"De voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi
să-Mi urmeze Mie...". Aceasta înseamnă viaţă de ostaş, care nu se mai îngrijeşte
de nimic altceva decât să fie pe placul comandantului, aşa cum îndeamnă Sfântul
Pavel pe ucenicul său Timotei, "să fie gata de-a pururea până la moarte pentru
împlinirea poruncilor Lui. Pentru că prin a flămânzi şi a înseta şi a fi gol şi
dosădit şi batjocorit şi ocărât şi în multe alte întristări şi necazuri
înconjurat se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu". Pentru toate acestea nu se
promite nici un fel de recompensă aici, pe pământ, ci doar bucuria care vine din
suferinţă pentru Hristos, Care la rândul Său a pătimit pentru a ne înălţa la
bucuria veşnică şi mai ales în cer, în viaţa veşnică, unde este plata tuturor
faptelor bune.
Prin răspunsul dat la ultima întrebare, care i se adresează,
candidatul la viaţa monahală va pecetlui şirul făgăduinţelor date în faţa
asistenţei duhovniceşti, cerească şi pământească: "Toate acestea le mărturiseşti
aşa în nădejdea puterii lui Dumnezeu şi te îndatorezi a stărui în aceste
făgăduinţe până la sfârşitul vieţii cu darul lui Hristos?"
Răspunsul este ferm şi hotărât ca de obicei: "Aşa, cu ajutorul
lui Dumnezeu, cinstite părinte". Nu mai rămâne decât să fie îndeplinit... căci
această declaraţie făcută de candidatul la viaţa monahală deschide şirul
nevoinţelor monahale. Cu ochii aţintiţi la Hristos, Cel răstignit şi înviat,
noul monah intră în iureşul luptei sub toate aspectele, dar cu mintea la Hristos
- Începătorul credinţei, prin care ne vine biruinţa în lupta cu noi înşine.
Autor: Arhim. Clement Haralam
Sursa: www.ziarullumina.ro