PREOTUL ȘI SFINȚENIA

CONGREGAȚIA PENTRU CAUZELE SFINȚILOR

REFLECȚIA CARD. JOSÉ SARAIVA MARTINS

Preotul și sfințenia

 

Această fericită circumstanță ne invită să reflectăm cu gratitudine asupra sublimei măreții a preoției ministeriale, instituită de Cristos, și de El lăsată ca cel mai prețios testament Bisericii sale. 

Papa Ioan Paul al II-lea, în cartea Dar și mister spune că „preotul, împreună cu întreaga Biserică, pășește cu propriul timp, și se face ascultător atent și binevoitor, în același timp, critic și vigilent, a tot ceea ce se maturizează în cadrul istoriei” (p. 95).

Pentru a surprinde întreaga minunată realitate a preoției ministeriale, ea trebuie privită, înainte de toate, în dimensiunea ei esențial cristologică, adică raportată la Cristos, unicul și veșnicul preot al Noii Alianțe. În hirotonirea preoțească, Cristos imprimă în cei pe care i-a ales pentru acest minister o amprentă nouă, interioară, indelebilă, care conformează și îi face asemenea Lui. Fiecare preot devine astfel un „alter Christus”, sau, cum îi place cuiva să spună, „ipse Christus”. Cristos, spunea Papa Paul al VI-lea, a întipărit în fiecare dintre ei chipul lui uman și divin, conferindu-le lor o asemănare inefabilă (Congresul Euharistic Internațional din Bogota, VI, 364-365). 

Astfel, preotul este abilitat să acționeze „in persona Christi”, ținând locul persoanei lui Cristos, Marele Preot care, prin el, continuă să dea mărire Tatălui și să salveze lumea, comunicându-i viața Lui divină. 

 Acest aspect reiese foarte clar din câteva evenimente biblice privitoare la ministerul apostolic. Isus alege bărbați, ca semn al predilecției sale față de ei, îi pune deoparte și îi pregătește pentru viitorul minister, care va consta în a face ceea ce au văzut că a făcut El; îi constituie ca trimiși ai săi, comunicându-le lor aceleași puteri ale sale, astfel că ascultându-i pe ei este ascultat El însuși: „Cine vă ascultă pe voi pe mine mă ascultă” (Lc 10, 16).

Preotul este, în timp și în istorie, icoana prezenței vii și operante a lui Cristos, semnul-persoană a Domnului înviat Cap al Bisericii, sacramentul lui radical, transparența lui. Iată, deci, sarcina fundamentală a preotului în raport cu Cristos: a-L face prezent, în mod vizibil, în viața și ministerul său, după înălțarea Lui la Tatăl. A reflecta pe chipul lui chipul lui Cristos cel înviat. 

Astăzi, în sărbătoarea Sf. Ecaterina de Siena, doctor al Bisericii și patroană a Italiei, îmi place să amintesc că această sfântă spunea că preoții sunt „miniștri Soarelui”, deoarece sunt luminoși împărțitori ai misterelor lui Cristos, în special al Euharistiei, pe care ea o numea „Soarele” Bisericii. 

Dar, împreună cu această dimensiune verticală, cristologică, preoția ministerială are și o dimensiune orizontală, ecleziologică. Hirotonirea, dincolo de a fi o consacrare definitivă lui Cristos, este, în același timp, o consacrare lui „Cristos total”, pentru a folosi o fericită expresie a Sf. Augustin, episcopul Hiponei. În hirotonire, preotul devine slujitor, ministru al lui Cristos, pentru a deveni, plecând de la El, pentru El și cu El și slujitor, ministru al Bisericii.

Dragostea față de Biserică, preotul o exprimă în manieră concretă și eficace, în slujirea Cuvântului: primindu-l, interiorizându-l, proclamându-l poporului în adunarea liturgică; în celebrarea sacramentelor, mai ales a Euharistiei; și luându-l ca și criteriu și normă de interpretare a faptelor, a evenimentelor, a istoriei. 

Trebuie subliniat, cât privește proclamarea Cuvântului și celebrarea sacramentelor, strânsa legătură dintre Cuvântul vestit și Cuvântul celebrat. Este vorba de „două momente succesive ale unui unic itinerar de mântuire, unde primul constituie începutul iar al doilea împlinirea. Trebuie să existe cuvântul care trezește credința, fără de care sacramentele nu sunt eficace. Și mai trebuie să existe sacramentul care duce la împlinire ceea ce cuvântul a vestit” (cfr. Magrassi M. in Canonaro S., in "Essere preti in un mondo che cambia", Edizioni La Scala, Noci [Bari], 2003, 119).

Astfel înțeleasă, diaconia sacerdotală atestă și garantează nu numai că dragostea Tatălui față de oameni este imutabilă, dar și că Domnul înviat este prezent și operant în mijlocul Poporului, pe care l-a câștigat cu sângele Său. Iar această prezență nu poate să nu fie izvor de speranță pentru omul pelerin în timp: al acelei speranțe care nu dezamăgește, deoarece este fondată pe misterul pascal al Domnului (cfr Saraiva Martins J., Il sacerdozio ministeriale. Storia e teologia, Urbaniana University, 1991, p. 124).

În sfârșit, preoția ministerială are o dimensiune pneumatologică: „Duhul Domnului este asupra mea; pentru aceasta m-a consacrat și m-a trimis, ca să vestesc vestea cea bună” (Lc 4, 18). Aceste cuvinte, rostite de Isus în sinagoga din Nazareth, se împlinesc la fiecare hirotonire sacerdotală. În ea, de fapt, episcopul care hirotonește îi cere Tatălui să reînnoiască în cel ce este hirotonit, coborârea Duhului său de sfințenie (din Ritual). Consacrarea la Cristos și Bisericii, și misiunea de a vesti Vestea cea Bună, care a avut loc în cadrul hirotonirii sacerdotale, sunt opera Duhului.

Dar Duhul lui Cristos nu este numai la originea ministerului preotului. El este și adevăratul protagonist al sfințeniei la care el, tocmai în virtutea ministerului la care a fost chemat, este, în mod special chemat. „Vocația sacerdotală, vede bine Sf. Părinte, este în mod esențial o chemare la sfințenie, în forma care izvorăște din sacramentul preoției. Sfințenia este intimitate cu Dumnezeu, este imitarea lui Cristos, sărac, cast și umil; este iubire fără rezerve față de suflete și dăruire pentru binele lor; este iubire față de Biserica care este sfântă și ne vrea sfinți, deoarece astfel este misiunea pe care Cristos i-a încredințat-o” (Insegnamenti, VIII/2, 1984, 839). 

Sfințenia sacerdotală trebuie cultivată nu lângă, ci cu ajutorul ministerului, reclamă, înainte de toate, o intimă unire cu Cristos, care este aceeași sfințenie a Dumnezeului întrupat. Preotul trebuie să spună ca Sf. Paul: „mihi vivere Christus est! – pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1, 21). Acel „rămâneți în mine și eu în voi” al lui Isus (In 15, 1,4-5) trebuie să constituie principala lui preocupare, inima, criteriul și norma întregii lui vieți. Creștinii vor să găsească în preot nu numai pe omul care primește, care-i ascultă binevoitor și are față de ei o simpatie sinceră, dar și, mai ales, un om îndrăgostit de Dumnezeu, care aparține Domnului, care-i ajută să privească la El, să se gândească la El, să se înalțe spre El (cf. PDV, 47). 

O autentică sfințenie sacerdotală mai cere o viață intensă de rugăciune, înțeleasă aici ca întâlnire vie și personală cu Domnul, ca un dialog care se face părtaș al dialogului filial al lui Isus cu Tatăl. 

Ei bine, adevăratul protagonist al acestei sfințenii sacerdotale este Duhul Sfânt. Acest lucru este subliniat cu putere de Sf. Părinte Papa. Adresându-li-se celor 5000 de preoți provenind din întreaga lume, el le-a vorbit de „rolul esențial pe care Duhul Sfânt îl are în specifica chemare la sfințenie, care este proprie ministerului sacerdotal... Intima comuniune cu Duhul lui Cristos, în timp ce garantează eficacitatea acțiunii sacramentale pe care o puneți „in persona Christi”, reclamă și să vă exprimați cu fervoare în rugăciune, în coerența vieții, în caritatea pastorală, a unui minister neobosit, îndreptat spre mântuirea fraților. Reclamă, într-un cuvânt, sfințirea voastră personală” (Insegnamenti, VII/2, 1984, 839).  

Acest lucru înseamnă că preotul, în exercitarea ministerului său, trebuie să-și fundamenteze viața sa spirituală și planurile lui pastorale, nu pe „înțelepciunea” omenească, ci pe impulsul, pe darul Duhului Sfânt. Acest lucru mai înseamnă că preotul trebuie să fie totdeauna docil glasului dulce și puternic al Duhului. Ca și Cristos, și el trebuie să se lase târât de Duhul Sfânt.

Și, în măsura în care va face acest lucru, viața lui va deveni iradiere de sfințenie, de lumină și de căldură pentru frați.     

Sursa: https://www.vatican.va/roman_curia/congregations/csaints/documents/rc_con_csaints_doc_20030526_martins-priest_it.html 

Traducere: Pr. Damian Pătrașcu

Ce vrea să spună Papa atunci când afirmă că „timpul este superior spațiului”?

Pontiful inițiază procese, nu domină spațiul

Dacă vrem să descoperim misterul reprezentat de mintea Sfântului nostru Părinte, Papa Francisc, la un anumit punct trebuie să ne concentrăm „timpul este superior spațiului”.

Această expresie enigmatică apare atât în prima sa enciclică, Lumen fidei, cât și în cea de-a doua, Laudato sì, cât și în ambele exortații apostolice, Evangelii Gaudium și recenta Amoris Laetitia. Este vorba de un principiu fundamental, înserat în țesutul viziunii profund înrădăcinate de Papa de cum trebuie să trăim, cât și a unei chei pentru a înțelege intențiile sale în a scrie exortația post-sinodală Amoris Laetitia.  

În Lumen fidei, la nr. 57, Papa Francisc ne spune: „Să nu lăsăm să ni se fure speranța, să nu permitem să fie zădărnicită cu soluții și propuneri imediate care ne blochează pe drum, care "fragmentează" timpul, transformându-l în spațiu. Timpul este mereu superior spațiului. Spațiul cristalizează procesele, în schimb timpul proiectează spre viitor și determină să se meargă cu speranță”.

Pentru Pontif, timpul este superior spațiului deoarece calea autenticului progres uman este „un proces”, care este în sine o funcțiune temporală. Deoarece timpul este fluid și mobil, el reprezintă cheia pentru a evita să rămânem „lipiți” de spațiu, pentru a o spune așa. Dacă încercăm să umplem spațiul cu soluții pe termen scurt și cu răspunsuri crude și statice la probleme, fără a gândi cum putem merge cu adevărat înainte din acel punct, scurtcircuităm timpul și ne privăm de un viitor mai plin de speranță. 

În Evangelii Gaudium, Papa Francisc ne oferă gândirea lui mai detaliată, asupra a ceea ce înțelege el când spune că „timpul este superior spațiului”: 222 „Există o tensiune constantă între plinătate și limită. Plinătatea provoacă voința de a poseda totul, iar limita este obstacolul care se interpune. „Timpul”, considerat în sens amplu, face referire la plinătate ca expresie a orizontului care ni se deschide în față, iar momentul este expresie a limitei care se trăiește într-un spațiu circumscris. Cetățenii trăiesc în tensiune între conjunctura momentului și lumina timpului, a orizontului mai mare, a utopiei care ne deschide spre viitor drept cauză finală care atrage. De aici reiese un prim principiu al progresului în edificarea unui popor: timpul este superior spațiului.

223. Acest principiu ne ajută să lucrăm pe termen lung, fără obsesia rezultatelor imediate. Ne ajută să suportăm cu răbdare situații dificile și potrivnice, sau schimbări de plan pe care dinamismul realității le impune. Este o invitație de a asuma tensiunea dintre plinătate și limită, dând prioritate timpului. Unul dintre păcatele care uneori se întâlnesc în activitatea socio-politică stă în a privilegia spațiile de putere în locul timpurilor proceselor. A da prioritate spațiului conduce la strădania nebunească de a rezolva totul în momentul prezent, pentru a încerca să se ia în stăpânire toate spațiile de putere și de autoafirmare. Înseamnă a cristaliza procesele și a pretinde oprirea lor. A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în verigi dintr-un lanț în permanentă creștere, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate și implică alte persoane și grupuri care le vor face să progreseze, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără neliniște, însă cu convingeri clare și tenace.

Din aceste două paragrafe reiese clar cum Papa Francisc ar vrea să evităm să ne limităm a „poseda” spațiile – agățându-ne de putere și de control în momentul actual – lucrând, în schimb, pentru a construi persoane, care este totdeauna un proiect mai complicat și pe termen lung. 

Această idee reiese în mod mai explicit în Laudato Si’, enciclica lui asupra „grijii față de casa comună”, unde scrie că „Construcția mioapă a puterii frânează inserarea agendei ambientale clarvăzătoare în cadrul agendei publice a guvernelor. Se uită astfel că „timpul este superior spațiului”, că suntem tot mai rodnici când ne preocupăm mai degrabă să generăm procese decât să dominăm spații de putere” (178). 

Sfântul Părinte a exprimat acest contrast dintre spațiu și timp și în alte discursuri – de aceea nu este un simplu clișeu ocazional sau un slogan. 

După ce am înțeles această viziune, acum suntem cu adevărat pregătiți să examinăm „timpul superior spațiului”, așa cum este explicat el în Amoris Laetitia. Dacă expresia apare în modul cel mai semnificativ în paragraful 3, privim în primul rând la ce ne spune în paragraful 261 (despre parenting), pentru că acesta ne va ajuta să înțelegem mai bine ce afirmă în cel precedent: „ obsesia nu este educativă și nu se poate avea un control al tuturor situațiilor prin care un copil ar putea să treacă. Aici este valabil principiul: „Timpul este superior spațiului”. Adică este vorba mai mult de a genera procese decât de a domina spații”.

Ultima frază este esențială pentru a înțelege în mod corect semnificația din introducere: „Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa” (3).

Iată chestiunea de fond – Sfântul nostru Părinte este o persoană care dă început unor procese, nu este un dominator al spațiului, și toate scrierile din lume nu vor reuși să-l apropie un centimetru să domine „spațiile”, numai – și static – difuzând ulterioare decrete „de umplut spațiul”, sau reafirmarea unor învățături sau practici existente (cum ar fi cea a divorțaților recăsătoriți care nu au obținut nulitatea și faptul că nu pot primi Sf. Împărtășanie). Nu este aceasta ceea ce el face, sau ceea ce el caută să facă. În mod clar, Amoris Laetitia este un document de „process-building”, adică rezumatul unui proces sinodal durat doi ani, și nu o încercare de a umple spațiile. 

Și trebuie să o acceptăm ca atare. 

Între timp, în această privință, Papa Francisc continuă să ne ofere inspirație și indicii. În interviul dat de el în ziua de 17 mai ziarului La Croix, a afirmat: „În exortația post-sinodală [Amoris Laetitia],, am căutat să respect la maxim Sinodul. Nu veți găsi prescripții canonice asupra a ceea ce se poate sau nu se poate face.... Este vorba de o reflecție liniștită și pacifică asupra frumuseții iubirii, asupra a cum trebuie educați copiii, asupra a cum trebuie cineva să se pregătească pentru căsătorie... Subliniază responsabilitatea care ar putea fi dezvoltată de Consiliul Pontifical pentru Laici, sub formă de linii directoare”.  

Iată un papă care lucrează „în mod mai lent dar sigur, fără a fi obsedat de rezultatele imediate”. Și mi se pare că vrea că toți să facem la fel. Să încercăm. Să ne calmăm și să peregrinăm cu el, decât înaintea lui (sau, Doamne ferește, deasupra lui). Să dăm prioritate timpului. Să facem astfel ca timpul să fie superior spațiului. 

Diaconul Jim Russell este soț, tată a unsprezece copiii și bunic a doi nepoți. Hirotonit diacon în anul 2022, este coordonator la Asociația Viața familiară, aparținând Arhidiecezei americane din St. Louis.

Traducere: pr. Damian Pătrașcu

Pildă: câinele și iepurele

Câinele și iepurele

Un tânăr merse într-una din zile la un călugăr în vârstă, plin de ani și de experiență, și-l întrebă: „Părinte, explică-mi, te rog, cum de mulți intră în viața călugărească dar puțin perseverează, și apoi pleacă?”.

Călugărul răspunse: „Vezi, dragul meu, se întâmplă așa cum se întâmplă cu un câine care vede un iepure. După ce l-a văzut, aleargă repede după el, și latră cât poate mai tare. Auzind lătratul acelui câine, alți câini încep să alerge: sunt mulți câini care aleargă împreună, dar numai unul a văzut iepurele, și numai unul singur îl caută cu ochii. Și, la un moment dat, unul după altul, câinii care nu au văzut iepurele obosesc, se opresc, și se întorc de unde au plecat. În schimb, cel care l-a văzut cu ochii, în mod personal, aleargă până la capăt și prinde iepurele”. 

Și continua: „Vezi, așa se întâmplă și cu călugării. Numai cei care și-au fixat ochii în mod personal pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru răstignit, numai aceia ajung până la capăt” (La Morale delle favole, Storie e aneddoti per addormentare bambini e svegliare coscienze, Leardini 2024).

Tentațiile noastre față de Biserică/3

Există o altă tentație. Nici ea nu vine de la sufletele de rând. Dintre toate este cea mai gravă. 

Ea se insinuează începând cu o constatare pe care a făcut-o cu mult timp în urmă Sf. Paul: „Fraților, uitați-vă la voi, care ați fost chemați, le scria Sf. Paul creștinilor din Corint, nu sunt nici umulți înțelepți, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales printre voi!” . Înțelepții au putut veni, și puternicii, și cei din neam ales. Cugetarea Apostolului și-a păstrat însă adevărul profund și cu multiple valențe. Biserica, la fel ca Învățătorul ei, apare în ochii lumii ca o sclavă. Ea există în lumea de aici „cu înfățișare de roabă” . Și nu doar de înțelegerea lumii, luată în sens larg, duce lipsă: cel puțin în aparență, ea duce lipsă de înțelepciunea minții. Ea nu este nici o academie de savanți, după cum nu este nici un cenaclu de spirite sublime, nici o adunare de supraoameni. Ba este chiar contrariul. Ologii, bolnavii, nenorociții de toate felurile dau năvală în ea, ca și cei mulți și neajutorați, care se simt aici în largul lor și își dau aici frâu liber. Progresele ei cele mai pline de măreție pun și mai bine în lumină acest caracter, în media membrilor ei, ca și în țesătura vieții de fiecare zi. Ar fi cât se poate de ușor să arătăm aceasta în amănunt. În schimb, este greu, dacă nu chiar imposibil pentru omul de rând, atâta timp cât gândurile sale cele mai intime nu au fost răscolite , să descopere într-o asemenea faptă împlinirea kenozei mântuitoare și urma demnă de iubire a „umilinței lui Dumnezeu.

În toate timpurile, Biserica și-a atras disprețul unei elite. Filosofi sau oameni de spirit, multe minți înzestrate, preocupate de viața profundă, au refuzat să adere la ea. Printre ei unii sunt în mod fățiș ostili. Precum Celsus, ei sunt dezgustați de „această adunătură de oameni simpli, lipsiți de minte și fără cultură , și îi întorc spatele, fie ca Goethe, cu seninătate olimpiană, fie ca Nietzche, cu accese de furie dionisiacă. Aveți pretenția, par ei să spună, că sunteți Trupul lui Cristos – Trupul lui Dumnezeu! Trupul lui Dumnezeu să fie oare plămădit dintr-un aluat atât de grosolan? Și, de altfel, Dumnezeirea poate oare să aibă un trup . 

Mulți alții dintre acești înțelepți se gândesc să-i facă dreptate Bisericii și protestează când sunt numiți adversarii ei. Ei ar apăra-o la nevoie. Consideră că rolul ei este util. „Și ce?”, ar putea zice vreunul dintre ei, ca răspuns unor prieteni ce l-ar crede prea favorabil școlilor creștine, „doar n-ați vrea să-i explic Parmenidele bucătăresei mele” . Dar păstrează distanța. Ei nu doresc o credință care i-ar pune alături de toși nenorociții, față de care se simt superiori prin cultura lor estetică, prin gândirea lor rațională sau prin nevoia lor de interioritate. Acești „aristocrați” nu-și propun să se amestece cu turma. Biserica, în concepția lor, îi conduce pe oameni pe căi prea bătute. Sunt înclinați să-i recunoască arta de a prezenta adevăruri înalte sub vălul imaginilor , dar, deosebindu-se drept, „cei ce știu” de masa „celor care cred”, ei pretind că o cunosc mai bine decât se cunoaște ea însăși. Ei o privesc cu condescendență, își arogă puterea de a desprinde fără consimțământul ei, printr-o „transpunere metafizică” , sensul profund al învățăturilor și al faptelor sale. Ei pun mai presus de credința sa propria intuiție, așa cum absolutul e mai presus de relativ, așa cum participarea directă și activă la cunoașterea dumnezeiască e mai presus de o participare indirectă și pasivă… Aceștia sunt, am putea spune, „specialiști ai logosului”  – dar care nu au citit din Sf. Paul că Logosul „respinge orice trufie potrivnică cunoașterii lui Dumnezeu” . Sunt înțelepți – dar care nu văd că de douăzeci de veacuri se împljnește profeția: „Voi nimici înțelepciunea celor înțelepți” . Sunt bogați, dar le rămâne să audă vocea primei fericiri. Unii, făcându-se conducători de școală sau de sectă, sporesc îndoit cu momeala secretului promisiunea de a cunoaște: la fel ca Valentin, în vremea de demult, sau ca Faustus, al cărui prestigiu l-a atras o vreme pe Sf. Augustin ; tot astfel, dar într-un alt stil, René Guénon – căci mirajul inițierilor fascinează mințile de orice fel. Alții, în sfârșit, se închid în singurătatea lor. Aceasta nu înseamnă la toți un refuz satanic. Este, de cele mai multe ori, o pretenție ridicolă. Dar poate fi, tot atât de simplu, dezgustul pe care îl încearcă un spirit ales pentru forme de gândire și de viață care l-ar pune alături de norod. Ori, în anumite cazuri, este reținerea, retragerea înfrigurată a unui suflet sensibil. Astfel se dezvoltă un „individualism distins dar închis, care acceptă cel mult câteva ființe alese, cărora le împărtășește prietenește experiența lor lăuntrică . Așa cu mar cerceta îngrădirea liberă și ar frâna îndrăzneala elanului minții, apartenența strictă la Biserică nu ar aduce oare cu sine o înrolare și o oarecare promiscuitate cu cei de jos? 

Din aceste obiecțiuni, din aceste respingeri, un ecou mai mult sau mai puțin șters ajunge la unele conștiințe creștine. Credința nu este, poate, zdruncinată, dar legăturile cu Biserica pot slăbi, în cordialitatea și în activitatea lor. Fără să se ajungă la ruptură, este uitată corelația strânsă dintre fidelitatea ecleziastică și fidelitatea religioasă. Pe planul adevărului, creștinismul poate ieși învingător din încercare; cu toate acestea, Biserica nu se justifică; justificarea ei teoretică, cel puțin, nu învinge neapărat această respingere resimțită. O anchetă nepărtinitoare poate stabili că înțelepciunea propusă și răspândită de ea, nu constă din această îngrămădire de „futilități puerile” din care o credea făcută Sf. Augustin, înainte ca predicile Sf. Ambroziu să-i deschidă ochii . Ea poate foarte bine să conducă și la descoperirea trăiniciei dogmei sale, la înțelegerea profunzimii tainelor sale și a interpretării lor ortodoxe prin marii doctori. În sfârșit, ea poate să-și lase admirate splendorile artei și bogăția culturii care, cel puțin în anumite epoci, îi ilustrează chipul omenesc. Toate acestea nu schimbă vulgaritatea vizibilă a țesutului conjunctiv cu care orice catolic trebuie să se obișnuiască în viața de zi cu zi și în care este chiar necesar să se insereze. 

În fața picturilor din catacombele romane, prima expresie figurată a Cuvântului care a răsunat prin Cristos, André Malraux exclamă: „Biete chipuri... ce stângaci răspund acestei voci adânci” . Putem extinde remarca. Oare nu se întâmplă cu fel cu orice altă exprimare a realității catolice, indiferent de mod ori de natură? De fapt, în predica obișnuită, ce devine Revelația? Ce devine chemarea lui Dumnezeu în reprezentarea comună? Ce devine Împărăția lui Dumnezeu în imaginația unora și a altora, credincioși și teologi? Ce devine, în inimi prea puțin purificate de patimile omenești, sfânta iubire de unitate? Sau, în cărțile de școală, ce devine prea adesea Misterul? Pascal îi admira proprietatea de a lega extremele parcurgând tot intervalul, unind astfel atâtea adevăruri „care par respingătoare și care subzistă toate într-o ordine admirabilă” , dar în practică, această sinteză înaripată nu se transformă oare în formula  plată „a dreptei măsuri”? Minunatul complexio oppositorum (unirea contrariilor) pe care catolicismul îl oferă sub toate aspectele sale îi sperie pe atâția credincioși! Biserica însăși nu obișnuiește să încurajeze nici gândirea prea îndrăzneață, nici spiritualitatea prea sublimă; formele pe care le aprobă cu predilecție nu trebuie să fie oare acelea care să se înscrie în „ambianța catolică de mijloc”? Și nu suntem oare obligați să recunoaștem că aceasta este tot timpul „ceva destul de fad și de mediocru”?  Până și din partea celor care se cred docți, ce hrană, reînnoită din veac în veac, ofrandă pentru acea irrisio infidelium (zeflemea a necredincioșilor)! Într-adevăr, dincolo de orice utopie, nu în eterul ideilor pure, ci în realitatea sa concretă, „ce este Biserica dacă nu, ca să spunem așa, un trup al umilinței care provoacă insulta și sacrilegiul”, sau îndepărtarea severă, sau cel puțin rezerva indulgentă „la oamenii care nu trăiesc deloc pentru credință?”  Or, este vorba despre acest întreg complex care nu trebuie doar îndurat în fatalitatea lui, și cu siguranță nici canonizat în bloc, ci, într-o loialitate care nu trebuie să rămână doar de suprafață, trebuie asumat. Nu există „creștinism privat” , iar pentru a accepta Biserica este nevoie să o luăm așa cum este, în realitatea ei umană și cotidiană, precum și în forma sa veșnică și divină, căci de fapt și de drept disocierea este imposibilă. Pentru a iubi Biserica, este necesar, odată ce ne-am învins aversiunea, să o iubim în tradiția ei masivă și să pătrundem în viața ei densă, așa cum sămânța prinde rădăcini în pământ. De asemenea, trebuie să renunțăm la otrava subtilă a misticilor și a filosofiilor religioase care ar vrea să-i înlocuiască credința sau care s-ar oferi să o transpună.  Aceasta este viziunea catolică de a ne pierde pentru a ne regăsi. Fără această ultimă meditație, misterul mântuirii nu ne poate atinge și transfigura. Trebuie să împingem până la capăt logica Întrupării, prin care dumnezeirea se adaptează slăbiciunii omenești. Pentru a intra în posesia comorii, trebuie să avem „vasul de lut” în care se află  și în afara căruia comoara se risipește. Trebuie să acceptăm ceea ce Sf. Paul, care cunoștea ispitele potrivnice, numea „nevinovăția cea întru Cristos” . Trebuie, fără reținere, să fim „pălmașii lui Dumnezeu”. Altfel spus, nevoia de a fi umil pentru a adera la Isus Cristos aduce cu sine nevoia de a fi umil pentru a-L căuta în Biserica Lui, și de a împleti supunerea înțelegerii cu „iubirea frățească” :

Se unește cu Dumnezeu doar acela care se ține laolaltă cu toți ceilalți membri ai Trupului său. Bogat, el nu spune celui sărac: „N-am trebuință de tine. Puternic, el nu-i spune aceasta celui slab. Înțelept, el nu i-o spune celui cu minte puțină... El face parte din Trupul lui Cristos care este Biserica. El trebuie să știe că, cei care în Biserică se arată slabi, săraci și cu minte puțină, la fel ca și păcătoșii, trebuie să aibă parte de mai multă cinstire și să fie întâmpinați cu mai multă grijă. Astfel, el va putea spune despre sine însuși: „Eu sunt dintre cei care se tem de Domnul. El trebuie să-i compătimească pe cei de felul acesta, nicidecum să se arate stânjenit de ei, trebuie să sufere cu cei care suferă, pentru ca astfel să învețe că noi suntem toți un singur Trup, cu părțile lui strâns unite” .

Acesta este prețul binelui fără de preț: comuniunea catolică. Chiar asta scria Sf. Clement Romanul, unul din primii succesori ai Sf. Petru, mergând astfel în miezul Bisericii: „Cristos aparține celor care au sentimente umile,, și nu celor care se țin mai presus de turmă” .

În Biserică, în ochii omului superior, totul este josnic. Dar „forța se împacă cu această josnicie” . Forța nu se împacă decât cu această josnicie. Formele ideale în care omul superior se complace nu i se par mai înalte și mai pure decât pentru că sunt opera gândirii sale. Dacă el caută acolo un instrument pentru a sculpta o personalitate bogată, armonioasă și puternică, un cadru pentru a interpreta universul sau o trambulină pentru a se lansa dincolo de limitele care îngrădesc condiția omenească, toate sunt la fel de neputincioase, nefiind nici măcar în stare să-i miște inima. Cu sublimul lor aparent, gândurile omului superior nu sunt pentru el decât o oglindă în care se admiră pe sine și care îl înlănțuie în vanitate. Ele îi înalță în suflet un idol , pe care, îmbrățișându-l, el îmbrățișează doare neantul: precum acest Unul, care nu este pur decât dacă nu este Ființa sau această Potențialitate universală din care ar devia multiplele stări ale ființei... Ida vanitate sentit humana, non veritate divina (El percepe aceasta datorită vanității omenești, nu adevărului dumnezeiesc) . Noi știm prea bine, din păcate, că mărturisirea (de credință) catolică, și cea de catolic luptător, nu conferă, automat, sfințenia, ba mai mult, trebuie să fim de acord că printre noi, până și în cercurile cele mai pure și mai fervente, numeroase slăbiciuni omenești stăvilesc adesea acțiunea Duhului. Dar tot atât de bine știm că cel mai umil dintre sfinții noștri, este mai liber înlăuntrul său, decât cel mai mare dintre maeștrii înțelepciunii. Unul vorbește cu modestie despre mântuire, celălalt vorbește cu plăcere despre eliberare; dar ne dăm repede seama care dintre ei este cu adevărat „eliberat”. Câte pretenții vane, la capătul unor eforturi nobile și sincere pe care le strică o pornire plină de cutezanță! Singurele genuni care nu aduc nici o dezamăgire, cele pe care Duhul însuși le pune în adâncul omului , presupun terenul „credinței comune”, acceptat fără gânduri ascunse și niciodată abandonat. Numai acolo izvorăsc apele răului Siloe . Numai acolo se deschide calea împărătească. 

O humilitas, o slublimitas! Domus lutea, et aula regia! Corpus mortis, et templum lucis! Despectio denique superbis, et sponsa Christi! (O, smerenie, o măreție! Casă de lut și palat regesc! Trup muritor și templu al luminii! Dispreț, în sfârșit, pentru cei trufași, și mireasă a lui Cristos!” ). În aparenta ei josnicie, Biserica este harul, adică semnul adevărat și eficient ale acestor „adâncuri ale lui Dumnezeu”. Cu același prilej n-i se deschid și adâncurile omului: abyssus abyssum invocat (abisul, abisul cheamă) . 

De aceea, pagina din Apostol pe care am comentat-o, este, în același timp, pentru omul natural, constatarea unui fapt ieșit din comun și, pentru credincios, un strigăt de triumf:

 „Fraţilor, cugetaţi la chemarea voastră: nu mulţi sunt înţelepţi după trup, nu sunt mulţi puternici, nu sunt mulţi de neam ales, însă Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt, aşa încât nimeni să nu se poată mândri înaintea lui Dumnezeu” . 

Doar o minune a harului ne poate face să înțelegem aceste lucruri. Fără el, cele mai frumoase sentimente și cele mai înalte însușiri spirituale nu sunt decât obstacole. Ele îl fac pe om asemeni codrului din Liban pe care încă nu l-a doborât. Ele alimentează orgoliul și opresc caritatea. Chiar înăuntrul Bisericii, ele pot, așa cum am spus, să devină o ispită. Dacă într-o zi ni s-ar întâmpla chiar nouă, poate că ar fi de folos să ne reamintim, evocând împrejurările concrete ale faptelor lor, exemplul câtorva oameni care le-ai ținut piept cu curaj.

Când, împins de o logică lăuntrică care nu era o simplă logică pe hârtie, Newmann s-a pus la picioarele părintelui Dominic Barberi cerându-i să-l primească în rândul Bisericii, el nu-și sacrifica doar situația, obiceiurile dragi, prieteniile de preț, un sălaș al spiritului la care ținea mult, o reputație răsunătoare. La vremea aceea condițiile erau din cele mai vitrege. Era într-o seară din toamna anului 1845, spre sfârșitul pontificatului lui Grigore al XVI-lea. „Catolicismul le părea tuturor un învins al vieții, încă și mai demn de plâns fiindcă era înconjurat de multe urme derizorii ale unei splendori abia apuse”. Omenește nu mai putea avea nici o influență asupra fostului fellow Oriel. „Nu trăim”, va spune el câțiva ani mai târziu, „o epocă de glorie pentru Biserică în aceste timpuri, una dintre acele epoci care au prinți cu respect pentru îndatoririle față de ea, guverne loiale, epoci când Biserica avea proprietăți întinse, locuri de meditație, școli vestite, biblioteci bogate, lăcașuri de știință, ctitorii la mare cinste. Epoca noastră seamănă mai degrabă cu timpurile de început ale Bisericii, când noblețea și știința, ca și bogăția moștenirii Domnului, se înfățișau umile, când își strângea adepții dintre cei de pe urmă, oameni ai societății, când era săracă și lipsită de știință, disprețuită și urâtă de cei mari și de filosofi, ca alcătuind o adunătură de neciopliți, de proști și de încăpățânați; în acele vremuri în care istoria nu menționează nici un sfânt care să îmbogățească spiritul așa cum face o idee de seamă, nici un sfânt așa cum aveau să fie Sf. Toma de Aquino sau cu Ignațiu de Loyola, ci vremuri în care cei mai iscusiți scriitori renumiți aparțineau unor școli eretice. Avem puține lucruri onorabile de arătat, iar cuvintele Psalmului par să se împlinească pentru noi: „Au dat foc lăcașului tău, au întinat locul unde sălășluiește numele tău pe pământ, nu ne-am văzut semnele, acum am rămas fără profet...” . Newmann nu găsea nimic atrăgător la romano-catolici. Nu am nici o simpatie pentru ei, mărturisea el. Nu aștept mare lucru de la ei. Mergând către ei, devin eu însumi un paria. „Îmi întorc cu totul fața spre deșert. Și nici nu bănuia spinii care aveau să-l rănească, străbătând acest întins deșert! Dar, pentru sufletul lui credincios, un asemenea demers era o „necesitate”, și niciodată, după aceea, n-avea să-l regrete vreo clipă... .

Am putea să recitim și ce ne povestește Sf. Augustin în cartea a opta din Confesiunile sale. El cunoștea această povestire de la prietenul lui Simplicianus, și știe ce emoție adâncă a resimțit în momentul când el însuși a luat o astfel de hotărâre. Bătrânul Victorinus era un filosof „inițiat în toate disciplinele liberale”. Or, acestui magistru al atâtor senatori de vază, acestui gânditor celebru, care și-a văzut propria statuie ridicată în Forum, „nu i-a fost câtuși de puțin să se facă sclavul lui Cristos, să-și plece capul sub jugul umilinței și să-și plece fruntea sub povara crucii”. Dar aceasta nu s-a întâmplat decât după o lungă rezistență, la care contribuia o trufașă lipsă de înțelegere. Exemplul este cu atât mai frumos: 

O, Doamne, Doamne. Tu, Cel care ai apropiat de noi cerurile și Te-ai coborât la noi, Cel care ai atins cu mâna ta munții și ei au fumegat, în ce chip ai putut Tu să te strecori în inima lui? Căci, după cum povestea Simplicianus, el citea Sf. Scriptură și cerceta plin de râvnă toate scrierile creștine, le examina și-i spunea lui Simplicianus, nu în văzul lumii, ci mai în ascuns și în mod mai familiar: „Află că eu sunt deja creștin”. Iar celălalt îi răspundea: „Nu te voi crede și nu te voi considera printre creștini decât după ce te voi fi văzut în Biserica lui Cristos”. Iar el râdea de acesta, zicând: „Așadar pereții au ajuns să dea naștere creștinilor?” Și, una-două, el zicea că deja a devenit creștin. Iar Simplicianus îi răspundea de fiecare dată, și din nou era repetată expresia „cu pereții”, sub privirile zâmbitoare ale celuilalt. Căci el se temea să-și ofenseze prietenii, mândri cinstitori ai demonilor, ale căror vrăjmășii socotea că se vor prăvălii la tot din culmea strălucirii lor babiloniene, întocmai ca din cedrii Libanului, cedrii pe care Domnul nu-i distrusese încă. 

Dar, mai apoi, citind necontenit și minunându-se de ceea ce citea, a sorbit tăria și s-a temut să nu fie tăgăduit de Cristos în fața sfinților îngeri, dacă și el s-ar teme „să-l mărturisească pe Cristos pe el în fața oamenilor”, și i s-a părut că se face vinovat de o mare crimă, în cazul în care s-ar rușina de taina smereniei Cuvântului Tău, și nu s-ar rușina de misterele nelegiuite ale trufașilor demoni, cel pe care el îi acceptase ca un trufaș imitator al acestora; i-a fost rușine tare de această deșertăciune, și a roșit în fața adevărului, și, pe neașteptate, i-a zis lui Simplicianus, așa cum povestea el însuși: „Să mergem la Biserică, căci vreau să devin creștin”. Iar acela, fără să se lase cuprins de veselie, s-a dus cu el. acolo, însă, a fost supus doar primelor taine ale catehezei, și, nu mult după aceea, i-a fost dat numele ca să fie renăscut prin botez, spre uimirea Romei și spre bucuria Bisericii....” .

Dacă bătrânul Victorianus nu s-ar fi încumetat să facă acest pas hotărâtor și să intre astfel în turma credincioșilor „practicanți”, tot ne-am aminti de el ca de un filosof eminent. Poate că l-am admira încă în el pe gânditorul care, cel dintâi, a conceput elementele teoriei interne a Sf. Treimi, ale cărei formule definitive pentru Occident aveau să fie elaborate de Sf. Augustin. Ne putem chiar imagina că ar fi fost capabil, fără să intre în Biserică, să-și compună imnurile închinate Sf. Treimi; în acest caz, și numele lui ar rămâne printre cele ale poeților dogmei . Nici că i s-ar potrivi un titlu mai bun. Nu ar fi meritat să poarte numele, comun la drept vorbind și, în ochii multora, lipsite de relief, dar dintre toate cel mai frumos când ajungi să-i înțelegi întinderea: n-ar fi fost mai catolic.

H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, pp. 230-239.

   

Tentațiile noastre față de Biserică/2

Dificultatea devine pentru unele spirite și mai vie, durerea pentru unele suflete și mai sfâșietoare, când constatăm că, în ciuda tuturor eforturilor de adaptare, prin efectul cauzelor care zădărnicesc orice inițiativă, acțiunea Bisericii este departe de a fi eficientă. Departe de a merge înainte, ea dă înapoi. Chiar acolo unde, în aparență, influența sa este recunoscută, încurajată, ea nu înstăpânește Evanghelia, iar ordinea socială nu este transformată după principiile ei. Or, nu judecăm pomul după roadele lui? Și atunci, nu suntem îndreptățiți oare să credem că Biserica și-a trăit traiul? Nu este nevoie oare să ne temem că nu va putea nicicând să-și îndeplinească decât simbolic ceea ce alții își închipuie că realizează cu adevărat? Nu trebuie, prin urmare, să transferăm asupra acestora încrederea pe care i-o consacrasem? 

Câte echivocuri, într-un raționament în aparență atât de simplu! Desigur, dacă fiecare ar fi în Biserică ceea ce trebuie să fie, este limpede că Împărăția lui Dumnezeu ar înainte în alt ritm, în ciuda obstacolelor mereu sporite din jurul ei, așa cum am văzut într-un capitol precedent, și chiar dacă rămân nevăzute pentru cei neluminați de Dumnezeu. Tot atât de adevărat este că o anumită incidență istorică sau un anumit context social, independent de voința individului, pot crea condiții defavorabile, neînțelegeri profunde, „divorțuri”, ridicând astfel probleme serioase. Dar pentru a avea sorți de reușită în rezolvarea acestor probleme, sau cel puțin, dacă este necesar să recunoaștem că unele dintre ele sunt, deocamdată, de nerezolvat, pentru a ne menține încrederea intactă, trebuie să risipim multe din echivocurile latente. Lăsând, deci, la o parte, toate considerentele de ordin sociologic, să ne ocupăm mai întâi de acest discernământ prealabil . 

Când este vorba despre Biserică, să nu judecăm în termeni de aproape și de departe, de succes și de eșec, cum se procedează cu lucrurile vremelnice. Bunul suprafiresc a cărui lucrătoare este în lumea de aici se totalizează în nevăzut. El se regăsește în veșnicie. Din generație în generație, comuniunea sfinților se lărgește. Dar să nu visăm la o Biserică spectaculos triumfătoare. Învățătorul său nu i-a promis succese răsunătoare și mărețe. Fără să cedăm elocinței sau vreunui sentiment romantic, ci enunțând o lege a naturii sale, să amintim despre ea cuvintele lui Pascal: „ea trebuie, asemenea lui Cristos, să fie în agonie până la sfârșitul lumii. Să nu uităm exigențele înțelepciunii mântuitoare” . Să o vedem la lucru în viața și în faptele lui Isus: această privire ne va ajuta, în neliniștea noastră, să nu ne pierdem răbdarea. Ea ne va ajuta să trecem peste neliniște și să ajungem la liman, depășind acea resemnare care ar putea duce la prăbușire. Apostolul trebuie să știe să aștepte. Preotul trebuie deseori să accepte că se poate simți neputincios. El trebuie să accepte că nu este aproape niciodată înțeles. 

Mai presus de toate, să nu înțelegem greșit această Împărăție a lui Dumnezeu, care este scopul Bisericii și pe care ea are misiunea de a o anticipa. E vorba de credința în întregul ei. Fără să ignorăm câtuși de puțin urgența problemelor cetățenești și aportul de neînlocuit al Bisericii în rezolvarea lor , cum putem uita că ea vrea să rezolve o problemă mai înaltă și mai vastă, mai statornică și mai deplină? Asemenea maladiilor care evoluează în mediul purtător de germeni, luptând cu remediul și renăscând sub o altă formă imediat ce le-am crezut învinse, răul radical pe care omul îl poartă în adâncul său reapare cu aspecte imprevizibile, chiar dacă în fond răul este același, pe măsură ce societatea se transformă. Psihologia, obiceiurile, raporturile sociale evoluează: omul rămâne cu răul lui. Aceasta nu înseamnă însă că nu este nevoie să încercăm totul în căutarea binelui. Tenacitatea răului nu poate fi decât o incitare la o luptă și mai înverșunată și de mai mare durată. Dacă am presupune – din păcate suntem încă departe de așa ceva! – că societatea funcționează perfect, nu ca o mașină economică sau politică din cale-afară de puternică, ci ca ordine exterioară cum nu se poate mai umană, atunci lucrarea Bisericii nu ar fi, să spunem așa, începută. Căci ea nu vrea să ne așeze în existența pământească, ci să ne înalțe deasupra ei. Aducându-ne mântuirea lui Isus Cristos, ea vrea să ne smulgă din răul care este în noi și să ne deschidă unei noi existențe. În schimb, dacă ea ar căuta înainte de toate eficiența temporală, nici măcar aceasta nu i-ar fi dată. Dacă ar aștepta, pentru a împlini între oameni opera de mântuire, condiții temporale mai bune – în orice fel ne-am imagina acest optim – ea n-ar fi credincioasă misiunii sale, care nu este să scoată la liman, în viitor, o omenire îndepărtată ce va să vină, ci, de-a lungul timpului, întregul neam omenesc; nu o omenire mitică, ci oamenii concreți din fiecare generație. 

Dacă vrem să rămânem realiști, nu trebuie să ne înșelăm asupra obiectului preocupării noastre. Dacă vrem să fim eficienți, nu trebuie să ne bazăm pe mijloace prea extrinsece, care ar putea să ne îndepărteze de țel. Dacă putem – iar uneori chiar trebuie – să fim severi față de cei care poartă numele de catolici – față de noi înșine – trebuie să fim așa cu bună știință, în numele unor criterii care să nu fie falsificate. Nu trebuie să pierdem din vedere esențialul. 

Dar, acest esențial – care n-ar putea rămâne în orizontul nostru ca obiectiv îndepărtat dacă am refuza să-l admitem ca făcând parte din acțiunea noastră prezentă – nu trebuie considerat din punct de vedere cantitativ. Dumnezeu ne mântuiește unii prin alții după legi care ne rămân necunoscute în aplicarea lor concretă, dar al căror principiu se impune credinței noastre. Acestea sunt legile tainice ale mântuirii noastre. Nici astăzi rugăciunea în numele nostru și jertfa iubirii nu și-au pierdut nimic din puterea tainică. Pe de altă parte, dacă n-ar exista decât un singur sfânt, ar fi de-ajuns ca să mărturisească valoarea divină a principiului care i-a dat formă. Dar avem noi oare privirea destul de curată și știm oare să ne-o îndreptăm așa încât să vedem în rândurile noastre, în această ordine a sfințeniei, eficiența Bisericii? Să încercăm cel puțin să o întrezărim. Aparențele compacte să nu ne ascundă realitatea centrală. Dezbaterile idelogice zgomotoase să nu ne împiedice să auzim respirația liniștii… cap al unei comunități care nu cuprindea la vremea aceea decât oameni simpli, cu puțină știință de carte, fără vreo înrăurire asupra sorții Imperiului, marele sfânt Ciprian spunea odinioară: „Noi nu suntem filosofi în vorbe, ci în fapte; nu spunem lucruri mari, ci le trăim” . Acest cuvânt de umilă mândrie rămâne mereu adevărat. Esențialul nu este un obiect de discurs. Vitalitatea creștină este mult mai puțin dependentă decât am crede de tot ceea ce se discută și se operează sau se dezmembrează în fiecare epocă pe scena politică. În spatele agitației politice, opinia publică, curentele de idei și controversele, departe de colțurile de stradă și de piețele publice, scăpând de indiscreții și de anchete, se menține, se transmite, se reînnoiește o viață pe care este aproape imposibil să o judecăm din exterior. Orbi care văd, surzi care aud, morți care reînvie, nefericiți care sunt evanghelizați . Împărăția lui Dumnezeu luminează în taină. Ici și colo, scăpărări bruște ne-o descoperă. Pete de lumină se alcătuiesc, se întind, se unesc între ele. Câteva puncte în noapte licăresc cu o strălucire mai vie. Uneori, câteva pete de sânge, ca să ne trezească atenția. Toate sunt semne prevestitoare. 

În mijlocul atâtor discuții despre creștinismul timpului nostru, în mijlocul atâtor plângeri privind „inadaptarea”, ori „ineficiența” lui, să nu încetăm, deci, la aceste considerații foarte simple. Cei mai buni creștini, cei mai plini de viață, nu se numără neapărat, nici în general, printre savanți sau printre șmecheri, nici printre intelectuali, nici printre politicieni, nici printre „autoritățile sociale”. În consecință, vocea lor nu răsună în presă, faptele lor nu atrag atenția publicului. Viața lor este nevăzută pentru ochii lumii și, dacă ajung să fie de oarecare notorietate, aceasta este o excepție și nu se întâmplă decât târziu, cu riscul unor ciudate deformări. Chiar și în sânul Bisericii, unii dintre ei dobândesc un prestigiu de necontestat doar după moarte. Și, totuși, ei sunt cei care contribuie mai mult decât ceilalți să facă astfel încăt pământul să nu se transforme într-un infern. Cei mai mulți nici nu se întreabă dacă credința lor este „adaptată”, nici dacă este „eficientă”. Se mulțumesc să o trăiască, așa cum trăiesc realitatea însăși, mereu actuală, și fructele care rodesc din ea, adesea neștiute, sunt minunate. Chiar dacă nu au acționat ei înșiși în exterior, ei se află la originea tuturor inițiativelor, a tuturor activităților, a tuturor lăcașurilor care nu trebuie să rămână zadarnice. Ei sunt cei care păstrează sau ne redau oarecare speranță. Am îndrăzni oare să spunem că ei nu mai sunt azi atât de numeroși, atât de activi ca în alte timpuri? . 

Pentru un vis de eficiență himeric, poate, să nu rămânem orbi la rodnicia reală a Maicii noastre.     

H. DE LUBAC, Meditație asupra Bisericii, Humanitas, pp. 227-230.

 

Tentațiile noastre față de Biserică/1

TENTAŢIILE NOASTRE FAŢĂ DE BISERICĂ

În faţa acestei Maici, pentru care n-ar trebui să nutrim decât iubire, câte tentaţii nu ne încolţesc! Unele sunt violente, dar clare. Mai sunt şi din celelalte, obscure şi mai insidioase. Lucrurile stau aşa dintotdeauna; dar ele sunt mai evidente în ziua de astăzi. Tentaţiile sunt extrem de diverse, ba chiar sunt opuse, astfel încât nici unul dintre noi nu se simte la adăpost de ele.

Întotdeauna vor exista oameni care-şi vor identifica perfect cauza proprie cu cea a Bisericii, sfârşind cu bună-credinţă prin a reduce cauza Bisericii la cauza lor. Ei nu-şi imaginează că, pentru a sluji cu credinţă adevărată, ar avea de curmat în ei multe porniri. Vrând să slujească Biserica, ei o pun în slujba lor. „Trecere dialectică”, răsturnare de la pro la contra, pe cât de lesnicioasă pe atât de greu de observat. Pentru ei, Biserica constituie de fapt o anumită ordine a lucrurilor care le este familiară, din care trăiesc. Ea constituie o anumită stare de civilizaţie, un anumit număr de principii, un anumit ansamblu de valori pe care influenţa sa le-a creştinat mai mult sau mai puţin, dar care, cu toate acestea, rămân în cea mai mare parte omeneşti. Tot ceea ce tulbură această ordine sau compromite acest echilibru, tot ceea ce-i nelinişteşte sau doar îi uimeşte li se pare un atentat împotriva instituţiei divine. 

În atare confuzii, nu este întotdeauna vorba despre aceste forme vulgare de „clericalism” care judecă cinstirea dusă lui Dumnezeu prin avantajele împărţite slujitorilor săi, sau care măsoară întinderea puterii dumnezeieşti asupra sufletelor şi domnia lui Isus Cristos asupra lumii, după influenţa, ocultă sau mărturisită, a clerului în mersul treburilor lumeşti. Totul poate fi conceput în termeni nobili. Astfel, marele Bossuet, în ultimii săi ani de viaţă, aşeza ordinea catolică într-un cadru Ludovic al XIV-lea, şi nu vedea decât pericole pentru religie în amestecul de energii care începeau să dezagrege o sinteză, la drept vorbind strălucită, dar contestabilă în multe din elementele ei, vremelnică desigur, , perisabilă în esenţa ei.

Vârstnicul episcop era pe cât de îndrăzneţ, pe atât de isteţ. Cu toate acestea, doar pe jumătate. „De o voinţă nestăvilită, el era din fire timid” . Ar fi vrut să menţină pe vecie – riscând să reia anumite greşeli sau să critice cu curaj anumite abuzuri – universul mintal şi social în care geniul său se desfăşura în voie. El nu-şi imagina cum ar fi supravieţuit credinţa într-un astfel de univers, precum Romanii din antichitate – şi au existat printre ei Părinţi ai Bisericii – pentru care decăderea Imperiului nu putea fi decât semnul premergător al sfârşitului lumii, într-atât puterea şi măreţia Romei impresionau spiritele . Dar cum Bossuet visa la un lucru imposibil, el se găsea în situaţia de a compromite cu acest univers lovit de moarte Biserica ce trebuia să se ridice din acesta pentru a da viaţă altor generaţii. Punând în calea răului o stavilă neputincioasă, el înăbuşea în acelaşi timp sămânţa viitorului. Aparent, a ieşit învingător din toate confruntările, dar, după felul în care a învins, doar necredinţa a avut de câştigat. 

Aşa încât, poate că suntem mai încrezători şi mai riguroşi în judecată când apărăm o cauză mai complicată. Poate că uităm câteodată în fapte, chiar dacă o ştim bine în principiu, că intransigenţa în credinţă nu înseamnă rigiditate pătimaşă din dorinţa de a le impune celorlalţi ideile sau gusturile noastre personale; că îndârjirea crispată mai degrabă trădează fermitatea suplă a adevărului, decât îi vine în apărare; că un creştinism care s-ar plasa deliberat în întregime în defensivă, renunţând la orice deschidere şi la orice asimilare, ar înceta să mai fie creştinism; că ataşamentul sincer faţă de Biserică nu poate servi la canonizarea prejudecăţilor noastre, nici la a face ca parţialitatea noastră să participe la absolutul credinţei universale. Deci poate că este folositor să ne repetăm nouă înşine: o anumită încredere şi o anumită detaşare fac parte din spiritul catolic. Din chiar templele demonilor, Biserica ştie să preia, la vremea cuvenită, ornamente pentru propriul ei locaş: miracolul este de fiecare dată inedit, de fiecare dată neprevăzut, dar noi ştim că el se va repeta. Oricât de înrădăcinată ar fi în istorie, Biserica nu este sclava nici unui timp, nici a vreunui alt lucru de esenţă temporală. Mesajul pe care trebuie să-l transmită şi viaţa pe care trebuie să o răspândească nu se solidarizează niciodată „nici cu vreun regim politic, nici cu vreo stare socială, nici cu vreo formă anume de civilizaţie” şi se întâmplă ca Biserica să fie nevoită să repete energic aceasta, împotriva unor false evidenţe ce rezultă din legături născute din obişnuinţă. Ea ne-o spune iar şi iar, prin vocea Sf. Augustin, dând cuvintelor lui sensul cel mai cuprinzător: „De ce vă înspăimântaţi că pier împărăţiile pământeşti?” . Ea are acelaşi temei ca şi piatra credinţei lui Petru, care este credinţa în Isus Cristos. Ea nu este nici un partid, nici o societate închisă. Ea nu s-ar resemna, doar pentru bunăstarea celor care tradiţional îi sunt credincioşi, să se rupă de cei care nu o cunosc încă. Printre oamenii adevăraţi, care în mod virtual sunt cu toţii fiii săi, ea nu doreşte să aibă adversari. Ea caută să-i mântuiască pe toţi de tot răul, oferindu-i Mântuitorului lor. 

Să ne lăsăm pătrunşi, aşadar, cu toţii de aceste sentimente, care sunt sentimentele lui Isus Cristos (cfr., Fil 2, 5). În acest scop, să ne impunem, dacă e necesar, sacrificiile cuvenite. Departe de a ne sustrage de la intransigenţa credinţei, numai astfel vom merge până la capătul acestei intransigenţe. Să nu pierdem nimic din zelul pentru adevărul catolic, ci să ştim a purifica acest zel. Să veghem să nu devenim dintre acei „oameni supuşi celor trupeşti”, cum au existat încă de la prima generaţie de creştini care, făcând din Biserică un bun personal, îi împiedicau practic pe apostoli să le vestească neamurilor Evanghelia. Altminteri, ne-am expune unei nenorociri şi mai mari: aceea de a ajuta necredinţa militantă, uşurându-i sarcina de a transforma Biserica şi învăţătura ei în lucruri moarte. I-am oferi, ca să spunem astfel, o conştiinţă împăcată. Căci această necredinţă nu are în ea nimic din actualitatea veşniciei. „Biserica, spune ea, să rămână ceea ce este!” – şi ghicim uşor cărui gen de imobilism îi corespunde o asemenea dorinţă - , atunci „o vom primi cu acea bunăvoinţă pe care o avem pentru vestigiile istorice”. Amestecând fără temei cazurile cele mai diverse, confundând cu dogma opinii ori atitudini moştenite de la situaţii din trecut, ea se ridică împotriva unor „concesii” în spatele cărora presimte „reaua-credinţă sau frivolitatea”. Ea singură stabileşte liste de suspecţi, destinate autorităţilor religioase; la nevoie, ea cheamă  laordin chiar aceste autorităţi. De vreme ce a hotărât, o dată pentru totdeauna, că nu poate fi nimic rezonabil în aceste credinţe creştine, ea vestejeşte sub denumirea de „liberalism”  sau de „modernism”  orice efort de a-i reda creştinismului rigoarea autentică şi tinereţea veşnică ca şi cum ar fi vorba de abandonarea unei doctrine… În gândirea lui Iustin, a lui Clement din Alexandria ori a emulilor moderni, ea nu vrea niciodată să vadă  decât „concesiile unei apologii care-şi sacrifică  asprimea dogmelor din dorinţa de a fi pe placul celor pe care vrea să-i câştige”. Taţian, Hermas, să fie într-un ceas bun! Metoda lor este în ochii ei singura creştină. Biserica, proclamă ea în continuare, „nu se poate despărţi nicicând de trecutul ei… Religia este un tot de neatins… De îndată ce te exprimi în legătură cu ea, eşti ateu . Totul sau nimic, iată principiul său – dar cu condiţia să înţelegi totul în maniera ei, care nu este pe gustul Bisericii: precum Renan, făcând solidare in aeternum credinţa catolică şi autenticitatea cărţii lui Daniel ori a altor câtorva fapte analoage. Ce bucurie pentru ea atunci când, din chiar sânul „acestei sărmane şi bătrâne Biserici”, se ridică voci care par să aplaude! Câr rău poate pricinui o falsă intransigenţă, contrar intenţiei sale!

Fie deci ca această perspectivă să constituie un motiv în plus de neîncredere în noi înşine. Să ne mai temem şi de o anumită formă de umilinţă vecină cu trufia. Să ne temem de tot ce ne-am putea însuşi profanând. Să primim de la Sf. Augustin îndemnul pe care-l adresa fraţilor săi de luptă, în focul bătăliei împotriva susţinătorilor lui Donat: Sine superbia de veritate praesumite (Fără trufie, fiţi mândri de adevăr) . Să ne reamintim că ştiinţa noastră nu este niciodată decât parţială şi că în lumea aceasta nu întrevedem niciodată Adevărul dumnezeiesc, „decât printr-o oglindă şi într-o formă obscură” (1 Cor 13, 12). În sfârşit, aidoma lui Newman, în loc să călcăm în Biserică precum pe moşia ori bunurile noastre, în loc să o confundăm mai mult sau mai puţin cu noi, să ne străduim, dimpotrivă, fără a aştepta vre-o răsplată personală, să ne contopim cu Biserica. 

Mai frecventă astăzi, fără îndoială, în tot cazul mai evidentă, mai gălăgioasă, uneori prin provocările pe care le lansează, este o tentaţie opusă. Rezumată într-un singur cuvânt: tentaţia de a critica. Şi ea, de altfel, se deghizează cel mai adesea sub forma binelui. Plină de solicitudine, ea i se arată apostolului ca o indispensabilă preocupare de luciditate. De aceea, ca regulă generală, ea nu va putea fi îndepărtată decât printr-o muncă prealabilă de „discernământ al minţii”.

Însuşi cuvântul critică presupune discernământ. Există, aşadar, o critică şi, mai ales, cum se spune, o foarte bună autocritică. Ea reprezintă un efort de realism în acţiune. Ea este hotărârea de a renunţa la tot ceea ce nu ar avea o justificare de autenticitate. Este un examen făcut cu umilinţă, care ştie să recunoască binele înfăptuit, dar decurgând şi dintr-o nelinişte apostolică şi dintr-o exigenţă spirituală permanent trează. Nemulţumirea operei încheiate, dorinţa arzătoare de mai bine, loialitatea în aprecierea metodelor, independenţa în voinţa de a te rupe de cutumele nejustificate, de a te dezbrăca de rutină şi de a îndrepta abuzurile; dincolo de toate, ideea înaltă a chemării creştine şi credinţa în misiunea Bisericii: iată câteva din mijloacele de care dispune şi din care îşi trage seva. Astfel, ea sporeşte îndoit lucrul, spiritul de creativitate, numărul căutărilor şi al „experienţelor”, din care fără îndoială nu toate pot fi cuprinse, şi care nu de puţine ori bulversează întru câtva obiceiurile noastre. Severă faţă de iluziile pe care le întâlneşte, e foarte posibil ca ea să găzduiască altele, care vor fi imediat obiectul unei critici similare… Şi totuşi, cu cât este ea mai valoroasă decât naiva mulţumire de sine care nu permite nici o reformă, nici o transformare salutară! Ce puţin primejdioasă este ea faţă de o anumită euforie care pătrunde puţin câte puţin în visul său, sau faţă de o anumită încăpăţânare care crede că menţine totul acumulând pe ruine! . 

Am greşi vrând să împiedicăm, din principiu, manifestările publice. Când Biserica este umilă prin fiii ei, este mai atrăgătoare decât atunci când domină în ei grija prea omenească de a fi respectabili. Jacques Maritain remarca într-o zi, cu o nuanţă de justificată ironie, că pentru mulţi creştini de vârsta noastră orice dovadă de neputinţă pare „întru câtva indecentă”. Ai zice, adăuga el, că se tem să dăuneze apologeticii… Vechii evrei şi chiar cei din Ninive nu făceau atâtea mofturi. Sfinţii din secolele trecute, şi mai puţin. E de ajuns să recitim, de exemplu, celebra întâmpinare adresată de Sf. Ieronim Sfântului papă Damas, diatribele Sf. Bernard împotriva păstorilor nepricepuţi, programul de reforme pe care îl trasează în De consideratione, sau oricare dintre imprecaţiile Sf. Ecaterina de Siena împotriva unor înalţi demnitari din rândul clerului: „O, oameni, dar nu attâ oameni, cât mai degrabă demoni ce se văd, cum vă orbeşte iubirea nelalocul ei pe care o arătaţi putreziciunii trupului, dulceţii şi strălucirii lumii” . Să ne reamintim de alţii precum Sf. Brigitta, Gerson, Sf. Bernardin din Siena, Sf. Thomas Morus, ori, mai aproape de noi, de Sf. Clement Hoffbauer… să ne gândim la luptele „gregorienilor” pentru a rupe cârmuirea Bisericii de sistemul care o aservea; la îndrăzneala lui Gerhoh din Reichersberg adresându-i,  ca şi Sf. Bernard, Papei Eugen al III-lea lucrarea lui „asupra stării de corupţie din Biserică””; la aceea a lui Roger Bacon cerându-i lui Clement al IV-lea să primenească Dreptul canonic”, şi să-i alunge din Biserică pe păgânii care s-au strecurat în rândurile ei cu ajutorul Dreptului civil; la aceea a lui Guillaume Durand publicând un tratat „despre modul de celebrare a unui conciliu şi de reformare a lucrurilor corupte din cadrul Bisericii, ori la aceea a călugărului  Pierre de Leyda, mâna dreaptă a pontifului de la Roma în deschiderea ediţiei din 1530 a operelor confratelui său Denys . Să evocăm, prin acest ultim exemplu, toată mişcarea de reformare catolică, incomplet desemnată sub numele de Contrareformă: o asemenea lucrare nici măcar nu s-ar fi putut schiţa dacă n-ar fi existat o hotărâre energică de autocritică, consemnată de istorie în nenumărate pilde strălucitoare. 

Cu toate acestea, pentru o plângere fericită, pentru un examen lucid şi rodnic, cât exces, câtă lipsă de stăpânire! Pentru un act curajos, câtă agitaţie zadarnică! Şi câte critici negative! Sfinţenia nu este ceva des întâlnit, iar bunăvoinţa, chiar sinceră, nu are nici aceleaşi drepturi, nici aceleaşi privilegii. De asemenea, pot lipsi competenţa şi oportunitatea. Chiar dacă un asemenea reproş este îndreptăţit, aceasta nu înseamnă că şi suntem îndreptăţiţi să-l facem. Şi mai trebuie să recunoaştem – iar remarca este importantă – că astăzi situaţia nu mai este aceeaşi ca în secolele pe care le numim creştine. Atunci totul se petrecea, ca să spunem aşa, în familie. Necredinţa nu stătea mereu la pândă, pentru apune totul la încercare. Astăzi, când din toate părţile Biserica este ţinta acuzaţiilor, astăzi, când este neînţeleasă, lovită în chiar existenţa şi sfinţenia ei, fiecare catolic trebuie să vegheze să nu permită să fie folosit împotriva ei ceea ce el n-ar vrea să exprime decât cu intenţia de a o sluji şi mai bine. Este necesar să se ferească de neînţelegerile fatale. Iubire filială, care nu are nimic de-a face cu prefăcătoria sau cu calculul ipocrit. Aici nu poate fi dată nici o regulă precisă, dar „omul cu adevărat ecleziastic”, aşa cum am încercat să-l definim mai sus, omului cu adevărat „spiritual”, Duhul Sfânt îi va da cu generozitate sfaturi. 

În orice caz, să distingem net autocritica sănătoasă, chiar excesivă sau stângace, de tot ceea ce ar fi plângere goală, de tot ceea ce ar ţine de pierderea sau doar de scăderea încrederii faţă de Biserică. Desigur, ar fi o lipsă de pioşenie să denigrăm, folosind ca pretext câteva fapte nefericite: „toată această admirabilă şi surdă muncă a creştinului contemporan de a-şi vedea lipsurile, de a căuta să înţeleagă, să iubească şi să salveze ceea ce s-a născut bun şi în afara influenţei sale directe, spre a ieşi în furtună şi a culege primele materiale pentru noua casă” . Dar pentru ca un asemenea efort să dureze şi să dea roade, trebuie să fim atenţi să nu-l lăsăm să se molipsească de suflul unui cu totul alt spirit decât cel care se află la originea lui. 

Vedem în unele momente înmulţindu-se simptomele unui rău ce se răspândeşte ca o epidemie. E o criză de neurastenie colectivă. Pentru cei atinşi, totul devine obiect de denigrare. Nu mai sunt doar ironia, fronda sau amărăciunea de care, în toate timpurile, unele firi nu ştiu să se ferească. Totul capătă o interpretare peiorativă. Orice cunoaştere, chiar exactă, sporeşte indispoziţia. Noile descoperiri, prost asimilate, noile tehnici, rău utilizate, sunt tot atâtea ocazii de a crede că bazele tradiţionale se şubrezesc. Viaţa spirituală începe să lâncezească, astfel încât nimic nu mai este conceput în adevărata sa lumină. Ne credem lucizi, dar nu mai discernem esenţialul. Nu mai suntem capabili să descoperim, proaspăt ivite chiar în preajma noastră poate, miile de invenţii ale Duhului, mereu asemănător cu sine însuşi şi mereu nou. Judecăţile în spiritul credinţei au efectul unui văl iluzoriu… Atunci descurajarea se insinuează pe mii de căi. Ceea ce ar fi putut provoca un salt înainte are, ca singur efect, o stare de paralizie. Credinţa poate rămâne sinceră, dar este minată din toate părţile. Începem să privim Biserica din afara ei, ca pentru a o judeca. Geamătul rugăciunii, a devenit o acuzaţie cât se poate de omenească. Prin această mişcare fariseică, un fel de secesiune lăuntrică, nemărturisită încă, dar primejdioasă, o apucăm deja pe o cale ce poate conduce la renegare. 

Bine ar fi să ne dăm seama la timp de asta şi să reacţionăm imediat! Nu este vorba să ne lăsăm orbiţi de tot felul de neajunsuri, întotdeauna cât se poate de adevărate. Nici nu e vorba să nu suferim din cauza lor. Indiferenţa ar putea fi mai rea decât o emoţie prea vie. Loialitatea deplină şi înflăcărată a adeziunii noastre nu cere nicidecum o admiraţie puerilă faţă de tot ceea ce poate exista, se poate gândi sau face înăuntrul Bisericii. Această Mireasă a lui Cristos, pe care Mirele său a vrut-o desăvârşită, sfântă, neîntinată, nu este astfel decât în principiul ei. Strălucirea ei fără prihană vine, „din tainele în care îşi zămisleşte şi îşi hrăneşte fiii, din credinţa pe care şi-o păzeşte neatinsă, din legile preasfinte  pe care le impune tuturor, în sfârşit din darurile cereşti şi harurile deasupra firii prin care dă naştere cu o rodnicie neobosită nenumăratelor oşti de martiri, duhovnici şi de fecioare. Dacă sufletul ei este Duhul lui Cristos, mâinile şi picioarele ei sunt oamenii. Or, după cum bine ştim, niciodată oamenii nu sunt la înălţimea misiunii divine care le-a fost încredinţată. Niciodată ei nu se arată  pe de-a-ntregul maleabili şi docili la Duhul lui Cristos. Dacă ei nu reuşesc să corupă Biserica, pentru că izvorul puterii sfinţeniei sale nu se află în ei, nici ea nu izbuteşte pe de-a-ntregul să curme în ei, atât cât ţine viaţa pământească, izvorul potrivnic. Bunăvoinţa lor nu reprezintă o garanţie de înţelegere, iar înţelegerea nu este întotdeauna însoţită de putere. Cei mai buni dintre ei nu încetează să pună mii de obstacole în calea binelui pe care Dumnezeu ar vrea să-l facă prin ei. Să fim deci bine înţeleşi de la început – iar istoria este, în această privinţă, o instituţie bine venită – că din partea lor nimic nu trebuie să ne descumpănească.

Dar fiecare dintre noi nu este oare şi om? Fiecare dintre noi nu-şi simte oare propria mizerie şi neputinţă? Propriile limite nu-i sunt mereu puse la încercare? Nu i s-a întâmplat niciodată să se surprindă singur în flagrant delict de contradicţie, servind o cauză sfântă prin mijloace îndoielnice? Nu trebuie să-şi spună că lipsurile lui cele mai grave sunt cele care-i scapă privirii? Nu întrevede, măcar din când în când, că în faţa tainei pe care-i este dat s-o trăiască, îi lipseşte înţelegerea? De ce, atunci să ne ţinem deoparte? De ce această distanţare, condiţie a unei priviri severe? Cădem aici în aceeaşi iluzie ca mizantropul care se supără pe neamul omenesc ca şi când el ar fi din altă plămadă, în vreme ce „pentru a ne înţelege temeinic cu Omenirea, e de ajuns să facem parte din ea, să ne alăturăm celor ce fac parte din ea şi amestecului tuturor membrilor ei”: atunci, „nu vom mai avea nici nemulţumiri, nici rezerve, nici judecăţi, nici comparaţii”. Atunci, resimţit mai întâi cu durere în noi înşine, contrastul evident care există între mizeria omenească a celor care alcătuiesc Biserica, pe de o parte, şi măreţia misiunii sale divine, pe de alta, nu va mai fi prilej e păcat. Va fi mai degrabă un stimulent pentru noi. Vom înţelege că un anumit fel de autocritică, îndreptată spre exterior, n-ar fi altceva decât căutarea unui alibi, evitând astfel un examen de conştiinţă. Iar umila acceptare a solidarităţii catolice ne va trezi poate din anumite iluzii. Ea va însemna poate să iubim din nou, într-o lumină nouă, chiar ceea ce, în înţelepciunea Bisericii noastre, a instituţiilor sale, a tradiţiilor şi exigenţelor sale, eram cu toţii gata să nu mai înţelegem.

Dar astăzi, pentru a ne măcina sufletele, neliniştea ia forme mult mai precise. Nici chiar apostolul cel mai umil nu are scăpare. I se întâmplă să se întrebe cu îngrijorare: acţiunea Bisericii asupra epocii noastre este oare cu adevărat adaptată? Oare experienţe de necontestat nu arată, tragic,  ineficienţa acţiunilor ei? De câţiva ani încoace, mai ales, astfel de întrebări s-au ivit aproape pretutindeni.  Să luăm aminte la seriozitatea lor. Să nu le înlăturăm cu uşurinţă, ca şi cum am refuza să le vedem. Nu am face decât să-i tulburăm şi mai tare pe cei care, mai clarvăzători decât noi, se luptă cu ele într-un dureros întuneric. Dar şi în privinţa aceasta să ne străduim, fără exagerare, să deosebim lucrurile. 

Ne punem deci întrebări din unghiuri diferite asupra valorii actuale, fireşte, nu asupra creştinismului în sine, ci asupra pieselor din care este alcătuit, ca să spunem aşa, vârstnicul mecanism religios durat de-a lungul secolelor. Îi dăm în vileag roţile tocite, resorturile slăbite. Dăm vina pe multe din practicile lui. Vorbim e metode ori de instituţii perimate. Că în toate acestea există nu puţine iluzii potrivnice, că în diagnosticarea răului şi în alegerea remediilor se mai strecoară erori, o dată în plus, cine se mai miră? O intuire corectă a nevoilor noi poate fi însoţită de o cunoaştere prea limitată sau de vro himeră. Nu putem face de la bun început deosebirea între ceea ce trebuie păstrat şi ceea ce merită schimbat. Uneori ne pierdem prea repede speranţa în faţa unei forme ce pare moartă, dar care ar putea fi readusă la viaţă. Însă motive majore de îngrijorare nu există. Dacă inspiraţia nu ne înşeală, nu ne va fi greu să îndreptăm de îndată ceea ce se cere într-un program încropit în grabă sau să completăm un efort unilateral prin eforturi compensatorii.

Dar tocmai această inspiraţie trebuie controlată. Într-adevăr, răul se poate învecina cu binele. El se poate insinua cu viclenie sub aparenţele binelui. Din preocuparea de a adapta – sau, ceea ce este cam acelaşi lucru, din nevoia resimţită de ceea ce se numeşte o „întrupare” mai consistentă - , nevoie în sine foarte dreaptă, şi pe care deseori Biserica o încurajează, care este izvorul adevărat? Este doar o revărsare de caritate, ca la Sf. Paul care, urmându-l pe Isus Cristos, voia să se facă totul pentru toţi? Nu se strecoară aici iluzia, foarte firească pentru omul de meserie care este întru câtva, inevitabil, orice preot, că ar fi de ajuns să schimbe metoda, după cum procedează o întreprindere umană obişnuită, pentru a obţine rezultate care presupun mai întâi o schimbare din inimă? Vederi realiste, anchete obiective, statistici, consultare de „legi sociologice”, întocmire de planuri metodice, rupturi, mărunte sau însemnate, de formele de apostolat din trecut, punere de punct de noi tehnici: un zel foarte curat şi foarte îndreptăţit se poate folosi de toate acestea, iar cel care le denigrează îşi arogă prea uşor rolul celui bun, opunându-le mijloacele parohului de Ars. Şi încă e necesar să le păstreze la locul ce li se cuvine, doar în slujba Duhului lui Dumnezeu.

Lucru şi mai grav, nu se strecoară în neliniştile noastre, în doze mai mult sau mai puţin subtile, un soi de timiditate, de  lipsă de siguranţă lăuntrică, un dezgust secret faţă de tradiţia Bisericii? Crezând că ne emancipăm de un spirit considerat desuet, voind să luptăm împotriva anchilozei şi a sclerozei, nu cumva suntem pe cale să facem vreuna din „bolile copilăriei”? Ceea ce ni se pare doar o trezire a personalităţii, nu e mai degrabă rodul unei alunecări oarbe? Nu cumva începem să judecăm toate lucrurile după criterii superficial „moderne”? Valorile profane pe care lumea ni le aşază în faţă nu cumva încep să ne ia ochii? Nu cumva, în faţa celor care le prezintă, ne lăsăm chiar noi afectaţi încetul cu încetul de un mic complex de inferioritate? În legătură cu obiectele care ar trebui să ne fie cele mai sfinte, nu cumva suntem pe cale să acceptăm ideea pe care şi-o fac oamenii a căror orbire ar trebui să o deplângem? Pe scurt, fără să reflectăm încă în credinţa noastră, nu cumva începem, dacă putem să spunem astfel, să lăsăm să slăbească credinţa noastră în ea? 

Ar fi atunci cazul să ne reamintim mai îndeaproape câteva adevăruri durabile. „Când voi vi fost ridicat din ţărână, le voi aduce pe toate la mine” (In 9, 39). Acest cuvânt al lui Isus nu ne invită să-l imităm, în litera lui, iar noi nu suntem Înţelepciunea întruchipată pentru a ne putea mulţumi şi să spunem: „Veniţi la mine şi veţi fi copleşiţi de bogăţia mea!” (Eccl 24). Sf. Paul, după pilda lui Cristos, a străbătut lumea, precursor al unei oşti de apostoli, iar Biserica va rămâne mereu misionară. Cel puţin găsim aici spiritul care trebuie să ne anime. Altfel spus, avem dreptate când refuzăm să ne „separăm” de oamenii pe care vrem să îi aducem la Cristos, dacă prin aceasta înţelegem că este nevoie să ridicăm bariere care ar pune între ei şi noi forme de viaţă sau de gândire desuete, a fortiori obişnuinţe pe care doar un ideal de bunăstare sau de linişte l-ar justifica. Avem dreptate când nu suntem de acord să ne închidem în noi înşine şi în faţa celorlalţi, în nici un fel de ghetou. Dar este necesar să ne ferim de a nu cunoaşte îndeajuns, atât poziţia cu adevărat centrală pe care ne-o asigură credinţa noastră în măsura însăşi în care ea este puternică, cât şi esenţiala condiţie de „separaţi” care este, în raport cu lumea, cea a oricărui creştin, cu atât mai mult a fiecărui preot. Dacă în această sfântă separare şi bucuroasă folosinţă a tot ceea ce ea impune, apărem cu adevărat plini de viaţă, alţii, la rândul lor, vor fi atraşi de acest izvor de viaţă şi nu vor mai vrea să fie „separaţi” de noi. Prin vieţile noastre miracolul atracţiei lui Cristos va dăinui. 

Să nu ne temem, aşadar, să nutrim simpatie faţă de oamenii din jur. Să fim oameni pe deplin: ne obligă o datorie de sinceritate lăuntrică şi de caritate frăţească; sau, mai bine spus, o astfel de dispoziţie trebuie să fie atât de firească în noi, atât de înnăscută, încât să nu fie nevoie să o căutăm. Să nu acceptăm să confundăm fidelitatea faţă de cele veşnice cu un ataşament meschin ori chiar morbid faţă de trecut . Dar, în acelaşi timp, să ne ferim de suficienţa modernă. Să veghem să nu ne însuşim slăbiciunile, admiraţia nemărginită, ignoranţa pretenţioasă, micimea lumii din jur. Să veghem să nu pătrundă în noi spiritul lumesc – al omului de rând sau al celui burghez, vulgar sau rafinat. Sau mai degrabă – căci vai! Întru câtva suntem părtaşi – să nu încetăm să ne desprindem de ea! Pe scurt, să ne adaptăm mereu şi cât mai spontan cu putinţă: dar fără să admitem ca, în comportament sau în gândire, creştinismul să se adapteze vreodată la spiritul secolului. Fără să-l lăsăm să se umanizeze sau să scadă, să se abată din drum sau să-şi piardă din savoare. 

Fie ca în noi Taina creştină să nu-şi piardă seva nicicând!  (Rom 12, 2). 

H. de Lubac, Meditație asupra Bisericii, Ed. Humanitas, pp. 215-226.