vineri, 11 iulie 2014

IERTAREA: PENTRU A FI CU ADEVĂRAT OAMENI


Iertarea este o tematică atât de decisivă în viața umană și creștină
pentru că noi cunoaștem că răul, cea mai profundă contradicție a binelui, nu poate fi eliminat, nici negat. Iertarea are a face intrinsec cu răul, cel pe care-l facem noi nouă înșine și celorlalți, și cel pe care alții n-il fac nouă. Răul, sub diferitele lui forme de a gândi rău, de a acționa rău, de a vorbi rău, este o realitate a vieții și a relațiilor noastre. Răul, după cuvintele lui Isus, este ceea ce se naște din inima noastră și devine agresivitate, violență, ură față de alții și față de noi înșine (cf. Mc 7, 20-23; Mt 15, 18-20). Răul este ceea ce fac eu, în ciuda voinței de a face binele, așa cum mărturisește Sf. Apostol Paul creștinilor din Roma (cf. Rom 7, 18-19).
Acum, răul comis este ireversibil, rămâne rău și după iertare, dar poate fi depășit. Prin iertare, cel care a primit răul ireversibil recreează condițiile pentru un nou început în relația cu celălalt; aceasta este acțiunea Duhului Sfânt care „este iertarea păcatelor”, iertare care recreează viață acolo unde este moarte, care pune din nou în picioare pe cel care a căzut, care face din cel păcătos o nouă creatură.
Iertarea atestă că ultimul cuvânt nu-i revine răului făcut, ci harului, iubirii! A ierta cere o sacrificare de sine în raport cu celălalt: se iartă pentru ca celălalt să existe, dar acest lucru contrastează nu numai cu egocentrismul, dar și cu cea mai sănătoasă autostimă. Nu este natural să se ierte, până la punctul că o iertare acordată prea ușor are multe probabilități să nu fie autentică. Acest lucru este adevărat mai mult astăzi, într-un context cultural în care s-a răspândit obișnuința de a ierta – sau de a fi interpelați asupra iertării – în favoarea telecamerelor, făcând astfel un act de exhibiție și de protagonism care primește urale din partea lumii.
Cine a ajuns să ierte în adevăr știe că este vorba de un itinerra lung, obositor, care costă. Un itinerar caracterizat de două etape fundamentale și decisive: prima renunțare de a reacționa la rău cu rău și succesiva voință de a răspunde cu iubire. Primul pas este caracterizat de o dimensiune de „pasivitate”, de „a nu face” ceea ce am fi vrut ca alții să nu ne facă nouă: numai astfel poate fi distrus lanțul pervers și nifinit al violenței care cheamă violență, teribila contagiere a răzbunării. Dra, într-un al doilea moment, este nevoie de libertate și voință pentru a căuta să se privească cu iubire cel care ne-a ofensat. Dacă am renunțat să ne răzbunăm, mai degrabă sau mai târziu vom ajunge să vedem în celălalt că acesta nu se identifică cu răul făcut. Celălalt nu este dușmanul, nu întrupează răul, nu poate fi demonizat: celălalt este un bărbat, o femeie care a făcut ceva rău. Acum, acest itinerar exigent și regenerant al iertării, în calitate de creștini, îl putem parcurge numai cu conștiința că iertarea lui Dumnezeu precedă iertarea noastră; precedă chiar părerea de rău a omului, pentru că este un eveniment necondiționat, gratuit: este această iertare a lui Dumnezeu cea care poate produce convertirea, schimbarea, capacitatea noastră înseși de a exercita iertarea.
În acest sens, a ierta înseamnă a conștientiza necesitatea de a reînnoi comunicarea, relația cu celălalt, pentru a nu-l nega, pentru a nu-l reduce la condiția paralizantă a dușmanului. Într-adevăr, drumul iertării este drumul umanizării, este drumul lui Dumenzeu pentru noi ființele umane.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Autor: Enzo Bianchi





MÂNIA: CHIPUL AMBIVALENT AL FURIEI


Furie? mânie? În realitate există furii, mânii la plural, care nu
numai că se manifestă în feluri foarte diferite între ele, dar apar și din motivații foarte diverse. Le acomunează a fi rodul unei pasiuni care ne atacă ca un vânt turbat, care iese la suprafață ca un clocot neașteptat din intimul nostru și izbucnește ca un foc care divoră, avându-i ca țintă pe alții. Este vorba de viciul vizibil prin excelență, capabil să-l desfigureze pe cel care-i intră în mâini, producând și efecte psihosomatice: se respiră greu, generează o senzație de sufocare, și nu întâmplător, pentru a vorbi despre acesta, Biblia se folosește de expresia: „scurtime de respirație” (Prov 14, 17).
Ceea ce este comun furiilor – insist pe plural – este ardoarea, dinamica impulsivității, care-l conduce pe cel care trăiește această pasiune „în afara lui”, epifania, manifestarea care se impune la vederea celorlalți, pentru că se arată din punct de vedere fiziologic pe față și în gesturile întregului trup: chipul devine roșu, ochii se aprind și par amenințători, mușchii feței se întind, gura se deschide lăsând să se vadă dinții strânși și înfipți unul în celălalt, vorbirea este emoțională, urlată, nefiind originată de respirație ci de o forță sălbatică și animalică, brațele se mișcă cu gesturi amenințătoare. În sfârșit, întregul trup pare îndreptat spre o explozie de care trebuie să stăm cât mai departe posibil. Iată de ce se vorbește de răbufniri, de revărsări ale furiei, de impulsivitate, de incendiu devorator... Faptul că furia este evidentă, face ca cel care suferă de această patologie, dacă nu este orb, se rușinează de ea, pentru că ceilalți cunosc și măsoară această deformare a lui. Probabil tocmai din acest motiv mânia este un viciu de care ne putem corecta mai ușor: evidența ei „publică” ar trebui să ne facă să ne disciplinăm, să ne corectăm, să ne pară rău că ne-am lăsat duși de valul ei atunci când am făcut gesturi necalculate.
Dar trebuie să punem în lumină și un alt lucru: dincolo de dinamica care unește între ele diferitele forme de furie și de mânie, printre aceste forme există astfel de diferențe încât putem vorbi și de o „sfântă” furie, de o furie dreaptă și, contrar, de o mânie fatală; de „furie a lui Dumnezeu”, de furie ucigătoare a oamenilor. Astăzi rămânem perplexi sau chiar scandalizați în fața numeroaselor afirmații biblice care ne vorbesc de un Dumnezeu furios, dar trebuie să încercăm să înțelegem limbajul de acum trei milenii: un limbaj în care, prin recurgerea la furia lui Dumnezeu se încearcă a se spune că Dumnezeu are un pathos, o pasiune, care nu este insensibilă, apatică, departe de oameni și de suferințele lor. Marele rău este indiferența, iar Dumnezeu nu o cunoaște. Furia lui ne spune, în formă paradoxală, că Dumnezeu este aproape de om; El nu numai că vede și cunoaște suferința omului (cf. Ex 2, 25), dar com-pătimește, con-suferă cu omul prin pasiunea iubirii.
Să ne oprim însă să tratăm de mânie ca viciu, despre care Sf. Paul scrie: „De vă mâniațisă nu păcătuiți. Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Ef 4, 26; cf. Ps 4, 5). Mînia este un viciu atunci când devine o constantă în raporturile noastre cu ceilalți; atunci când este semnul disprețului și al urii hrănite față de aproapele ca atare; atunci când conține intenția anihilării și al distrugerii celuilalt. Furia este, în acest caz, negarea relației și a responsabilității; este contradicția prin excelență a comunicării, a dialogului, al întâlnirii, al alianței; este terenul în care se naște agresivitatea și se dezvoltă violența față de celălalt. Ea corespunde atitudinii judecata de Isus asemenea omuciderii (cf. Mt 5, 21-22). Pe de altă parte, nu este întâmplător că primul păcat fratern despre care vorbește Biblia este furia lui Cain – „Cain s-a mâniat foarte tare (literal: s-a inflamat, ardea) și fața i s-a posomorât” (Gen 4, 5) – care a avut ca rezultat uciderea lui Abel, fratele său (cf. Gen 4, 3-8).
Din acest motiv, Iacob declară că „mânia omului nu împlinește dreptatea lui Dumnezeu” (Iac 1, 20), cu ajutorul unor cuvinte care constituie o clară atenționare: cel care, mânios fiind îl ofensează pe fratele său, să nu creadă că se substituie lui Dumnezeu în judecată sau în repararea vinei, adevărată sau prezumată. De fapt, mânia se poate aprinde împotriva altora atunci când aceștia, mai ales cei pe care-i iubim, dezamăgesc așteptările noastre, nu ne secundează în imaginea pe care o avem despre ei sau nu ne consideră cum am vrea noi; sau, mai subtil, atunci când descoperim în ei defecte pe care nu le suportăm în noi înșine. Atunci când suntem cuprinși de aceste sentimente reacționăm fugind de ceilalți, închizându-ne în noi înșine și fiind supărați cu toată lumea... Pe scurt: dacă mânia devine un habitus, un obicei, ea generează gândul că „ceilalți sunt iadul” (Jean Paul Sartre), și sfârșește pentru a mina acceptarea celuilalt în diversitatea și în adevărul său, până la a elimina orice posibilitate de comuniune. Tocmai în acest sens, mânia se îndreaptă și spre Celălalt prin excelență, spre Dumnezeu, până la înjurătură și la sacrilegiu, pentru că pare că El rezistă dorințelor noastre și imaginilor pe care n-i le-am făcut despre El.
Atunci este vorba de un viciu fără remediu? Cu siguranță, nu, chiar dacă drumul pentru a învinge mânia este lung și obositor, pentru că cere capacitatea de a ne pune o întrebare radicală: cine este celălalt pentru mine? Este o persoană cu care intru în relație, unul al cărui păzitor trebuie să fiu eu (cf. Gen 4, 9), sau este unul de dominat după plăcerea mea, până la a nega chiar existneța lui (cf. Gen 4, 8)? Iar creștinii ar trebui să-și amintească răspunsul dat de credință: celălalt este „un frate pentru care Cristos a murit” (1Cor 8, 11), și, de aceea, trebuie să punem raportul cu el în fața Domnului.
Tocmai aici se situează atitudinea definită de Noul testament cu termenul makrothymía, adică acea capacitate de răbdare, de a gândi în mare, care este un atribut al lui Dumnezeu și, pentru om, este arta de a conviețui cu imperfecțiunea și inadecvarea prezente în el, în ceilalți și în realitate; răbdare care înseamnă și a suporta, adică a su-porta, și a-i susține pe ceilalți în slăbiciunile lor, care mai mult sau mai puțin, ma degrabă sau mai târziu, vor fi și ale noastre. Aceasta ne poate conduce până la supunerea reciprocă, în credița că ceilalți, în diversitatea și alteritatea lor, sunt pentru noi marele dar al lui Dumnezeu.

Traducere: pr. Pătrașcu Damian
Autor: Enzo Bianchi