luni, 31 decembrie 2018

Câinele și iepurele

Un călugăr tânăr merse într-una din zile să viziteze un
călugăr bătrân, plin de ani și de experiență, și îi spuse: „Părintele meu, explică-mi, te rog, cum se face că mulți vin să se facă călugări, dar puțini perseverează, mulți se întorc în lume”. Călugărul bătrân răspunse: „Vezi, se întâmplă ca atunci când un câine a văzut un iepure. Începe să alerge după iepure, și latră tare. Alți câini, auzind cum latră câinele, încep și ei să alerge: sunt mulți care aleargă împreună, lătrând, însă numai unul a văzut iepurele, numai unul îl urmărește și cu ochii. Și, la un anumit moment, unul după celălalt, toți cei care nu au văzut cu adevărat iepurele, și aleargă numai pentru că unul l-a văzut, obosesc, se opresc, și se întorc pe drumul pe care veniseră. În schimb, cel care l-a fixat cu ochii în mod personal, ajunge până la capăt și prinde iepurele”. Și spunea: „Vezi, călugărilor l-i se întâmplă tot așa. Numai cei care și-au fixat cu adevărat ochii pe persoana lui Isus Cristos, Domnul nostru, ajung să persevereze până la capăt” ( Din Apoftegmele Părinților deșertului)


duminică, 30 decembrie 2018

De ce să ne facem Semnul Sfintei Cruci?


semnificațiile semnului sfintei cruci

Gestul simplu pe care catolicii îl repetă de mii de ori în timpul vieții lor are
o semnificație mai profundă decât mulți dintre ei ar crede.

Care este originea Semnului Sfintei Cruci?
Semnul Sfintei Cruci este o practică și o formă de rugăciune foarte veche. În Scriptură nu apare nici o indicație, dar în secolul al IV-lea, Sf. Vasile cel Mare afirma că acest semn provine din timpul apostolilor, atunci când era folosit în administrarea botezului. Unii cercetători interpretează cuvintele Sf. Paul din Scrisoarea către Galateni, 6, 17, unde spune că poartă semnele lui Cristos în trupul său, ca fiind o trimitere la Semnul Sfintei Cruci. 
In ce fel a devenit mai apoi o practică liturgică și devoțională atât de importantă?
 Primind botezul la o vârstă adultă, cei botezați își făceau cu orgoliu semnul sfintei cruci, aceasta însemnând pentru ei că de acum îi aparțin lui Cristos. Tertulian afirma că creștinii ar trebui să-și facă semnul crucii în fiecare moment al zilei. Îmi imaginez cum acei creștini își însemnau fruntea cu degetul mare și cu degetul arătător, trasând un mic semn al crucii, pentru a aminti lor că își trăiau viața pentru Cristos.
În afară de semnificația cuvintelor, ce anume mai implică semnul crucii? În ce sens este și un semn al uceniciei?
Semnul Sfintei Cruci are multe semnificații. Astfel, Semnul Crucii este o mărturisire a credinței, o reînnoire a Botezului, un semn al uceniciei, o acceptare a suferinței, o apărare împotriva diavolului, și o victorie asupra auto-compătimirii. Atunci când îți faci Semnul Crucii îți exprimi credința în mod sintetic – profesând credința ta în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Atunci când rostești cuvinte și rugăciuni în numele cuiva, recunoști prezența lor în viața ta, și chiar te pui în prezența lor pe tine însuți – în acest sens este folosit numele în Biblie.
Apoi este o reînnoire a Sacramentului Botezului, deoarece înseamnă: „Am murit cu Cristos și am fost renăscut la o viață nouă”. Semnul Crucii în Botez este ca o specie de circumcizie creștină. Așa cum prin circumcizie cei provenind din popoarele păgâne se uneau cu poporul ebraic, tot astfel, cu Semnul Crucii, creștinii se unesc cu trupul lui Cristos.
Semnul Crucii înseamnă apoi a fi discipoli. Isus spune în Luca 9, 23: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea, și să mă urmeze”. Cuvântul pe care Părinții Bisericii îl foloseau pentru a indica Semnul Crucii este același cuvânt grecesc care era folosit pentru a indica apartenența sclavului la stăpân, al oii, păstorului, și al soldatului, generalului. Cu alte cuvinte, însemna a declara că eu îi aparțin lui Cristos.
A te renega pe tine însuți nu înseamnă numai a face mici renunțări. A fi discipol înseamnă a sta sub conducerea lui Cristos și a nu-ți mai aparține ție însuți. Făcând Semnul Crucii, îi spui Domnului: „vreau să te ascult numai pe Tine; îți aparțin numai Ție. Călăuzește Tu fiecare decizie a mea. Voi asculta totdeauna de legea lui Dumnezeu, de învățăturile lui Cristos și ale Bisericii”.
În momentul suferinței, Semnul Crucii devine un semn de acceptare. Înseamnă că ne amintim că Isus a devenit om și a suferit pentru noi, și că noi participăm la suferința lui Cristos. Semnul Crucii spune: „Sunt dispus să îmbrățișez suferința, pentru a împărtăși suferința lui Cristos”.
Atunci când ești în suferință, atunci când te simți ca și cum Dumnezeu nu ar exista, Semnul Crucii te reconduce la El, declarând prezența Lui, în pofida a ceea ce simți tu în acele clipe grele. Este o modalitate de a-L recunoaște și de a-L mărturisi în momentele grele ale vieții.
Una din principalele învățături ale primilor Părinți ai Bisericii este că Semnul Crucii este o declarație de apărare împotriva diavolului. Atunci când îți faci Semnul Crucii, de fapt îi spui diavolului: „Jos mâinile de pe mine; eu îi aparțin lui Cristos; El este puterea mea”. Semnul Crucii este un instrument atât ofensiv, cât și defensiv.
În experiența mea am observat că Semnul Crucii este util și pentru a elimina orice formă de auto-compătimire – acele mari probleme ale noastre, acele lucruri persistente de care nu reușim să ne eliberăm. După aceeași Părinți ai Bisericii, în momentele de ură, necurăție, teamă, sau în momentele în care suntem copleșiți de atacul simțurilor și de atacurile carnale, a ne face Semnul Crucii ne ajută să rezolvăm problema.
Eu am început să-l fac pentru a domina o problema de ură. Făcându-mi Semnul Crucii mă ajută să alung departe ura, să am o atitudine răbdătoare, să-l imit pe Isus în virtuțile sale.   
Persoanele care nu sunt catolice folosesc Semnul Crucii?
Da, Semnul Crucii este folosit de ortodocși, protestanți, și mulți alții, mai ales în cadrul botezului. În Micul Catechism, Luther recomanda să se facă Semnul Crucii înainte de culcare și dimineața la trezire. Este un păcat că mulți catolici nu mai văd necesitatea de a se însemna cu Semnul Crucii.
De ce catolicii au obiceiul să-și facă Semnul Crucii împreună cu apa binecuvântată, atunci când intră și ies din biserică?
Pentru a putea să participe la marea Jertfă a Sfintei Liturghii este necesar să fi botezat. A folosi apa binecuvântată împreună cu Semnul Crucii este ca și cum ai spune: „eu sunt creștin botezat și sunt autorizat să iau parte la această Jertfă”.
A face Semnul Crucii la ieșire din biserică înseamnă a înțelege că Sfânta Liturghie nu se încheie niciodată, ci că întreaga viață este o participare la această Jertfă minunată.
De ce creștinii ar trebui să aprofundeze tot ceea ce privește această rugăciune?
Cred că este ceva pe care nu trebuie să-l tratăm în mod lejer. Semnul Crucii are o enormă forță sacramentală; nu pune în mișcare evenimentul spiritual pe care-l reprezintă, dar permite să se atingă la rugăciunea Bisericii, pentru a lăsa ca viața proprie să fie influențată. Semnul Crucii este Sacramentul prin excelență. De exemplu, nu văd rău că atleții profesionști își fac Semnul Crucii în timpul partidelor la care joacă. Prin acest gest ei afirmă că orice fac, îl fac în numele lui Cristos – și partidele pot di jucate în prezența lui Dumnezeu.
Atunci când văd persoane făcându-și Semnul Crucii cu lejeritate, mă rog să poată recunoaște întreaga lui importanță, și să declare că astfel îi aparțin lui Cristos, și pentru ca să-L poată asculta, și să accepte suferința din viața lor. Nu este un semn de magie, sau de noroc.  
De ce Semnul Crucii este atât de important astăzi, mai ales înzonele unde legile devin mai puțin tolerante față de manifestarea publică a credinței?
Ne vor putea spune că nu pot fi adoptate Cele Zece Porunci într-o structură publică, dar nu ne vor putea împiedica să ne facem Semnul Crucii în public. Trebuie să ne amintim de cuvintele lui Isus care ne spune că dacă ne vom rușina de El, și El se va rușina de noi. Mai degrabă ar trebui să ne simțim siguri făcând cunoscut și altora că suntem creștini, și că-i aparținem lui Cristos, decât să ne ascundem ca potârnichile.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian



Greșeli inteligente


Un vânzător a expus în magazin următorul banner de publicitate:
„Jugarii de calitate, distragție garantata”. Învățătorul școlii, trecând pe acolo, nu a putut să se abțină și, intrând, s-a dus direct la vânzător:  - Bannerul expus este plin de greșeli. Trebuie să-l corectați.
-      Ar trebui să fiu nebun, spuse vânzătorul. De azi dimineață au intrat cel puțin douăzeci de persoane în magazin ca să-mi spună același lucru, iar 15 dintre ei au cumpărat și jucăriile la care fac publicitate.    

Conectează-ți creierul cu limba, înainte să-ți deschizi gura


Atunci când actrița Helen Hayes vorbi în Senat în favoarea unei legi
pentru a primi în Statele Unite copii refugiați, un senator a apostrofat-o: - Ați vrea să spuneți că sunteți gata să adoptați un copil, fără să-l fi văzut până acum niciodată?
-      Nu-l văzusem nici pe al meu, până nu s-a născut!, răspunse imediat actrița.

De câte ori ați înjurat?


Un tânăr care, în scaunul de spovadă, se acuza că înjură foarte mult, a fost
întrebat de preot:  - De câte ori ați înjurat?
-         Oh, cam de atâtea ori câte fire de păr am în cap...
Preotul, ca pocăință, îi spuse ca pentru fiecare înjurătură să-și smulgă un fir de păr din cap. Penitentul ascultă și încercă să pună în practică acea pocăință. Însă își dădu seama imediat că în scurt timp va rămâne chel, dacă va mai continua cu reaua obișnuință a înjurăturii. Astfel începu să elimine viciul, în loc să-și smulgă părul din cap.  (Spirago, Collana di esempi)


sâmbătă, 29 decembrie 2018

Unde sunt înmormântați oamenii răi?

Un copil mergea cu tatăl său prin cimitir, și
priveau crucile și monumentele funerare. Copilul se oprea și citea ce scria pe fiecare cruce. Peste tot citea numai cuvinte de laudă. După câteva zeci de minute petrecute în cimitir, copilașul îl întrebă pe tatăl său:
 - tată, dar oamenii răi unde sunt înmormântați?

PRIMA PIATRĂ A UNEI NOI BISERICI


Arhiepiscopul de Paris chemă la episcopie pe un anume
părinte Machiavelli și îi făcu următoarea cerere:  - Sfinția voastră sunteți parohul uneia din cele mai bogate parohii din dieceză, și îi faceți într-adevăr onoare. Aș vrea să vă recompensez, dar nu numindu-vă canonic al catedralei… Aș vrea să vă trimit printre necredincioși. Există în periferia Parisului parohia Sf. Ștefan, care are 30 000 de suflete, și care este plină de comuniști. Nu se fac botezuri deloc, nici căsătorii creștine… Nimeni nu mai merge la biserică; cu toții s-au îndepărtat. Acum acolo este paroh un preot în vârstă. Intrări zero; ajutoare de la binefăcători, zero. Vă puteți baza numai pe Providență și pe binecuvântarea mea… Vreți să mergeți? Vedeți, eu nu vă oblig; vă cer numai să-mi faceți această favoare. Gândiți-vă, iar peste opt zile să-mi dați un răspuns.
Părintele Machiavelli se gândi, și merse degrabă să viziteze locul. De mult nu mai intrase cineva cu reverendă în acel cartier. Fu întâmpinat de râsete, insulte din partea muncitorilor, și chiar din partea femeilor și a copiilor. Văzu pe străzi mizerie mare, barăci murdare, mizerie morală și materială.
Părintele Machiavelli privea în stânga și în dreapta, și se gândea la splendida lui biserică, la enoriașii lui nobili și bogați.
Dintr-o dată, dintr-o magherniță zbughiră câțiva copilandri, care începură să strige: - o cioară!, o cioară!... Iar unul din ei luă o piatră și o aruncă în preot. Apoi se ascunseră cu toții după un gard, să vadă ce are de gând să facă preotul. Piatra îl lovise pe preot în față, și acum, în timp ce-i curgea sângele, el se aplecă să ridice piatra.
Copilul care aruncase piatra se gândea că preotul are de gând să-l arunce în el. Îl privea pe preot și nu știa ce să facă. Începu să fugă, ca nu cumva preotul să îl descopere și să arunce cu piatra în el. Dar se simți chemat: - prietene, mulțumesc, mulțumesc mult! Iată piatra ta; o voi lua cu mine; ba mai mult, aceasta va fi prima piatră a bisericii pe care o vom construi chiar în acest loc în care m-ai lovit…
În ziua următoare, Părintele Machiavelli se duse la episcop și-i spuse că este de acord să meargă în acea parohie; și imediat începu construirea bisericii, exact pe locul unde fusese lovit. Astfel, în acel loc, în scurtă vreme, a apărut o înfloritoare parohie, în periferia Parisului (Silvio Riva, Sussidi, febbr. 1943, pagina 140).

marți, 13 noiembrie 2018

Cristos, divinul înomenit, slujitorul tuturor și sclavul nimănui




De multe ori, Doamne, în scurta ta viață pământească, ne-ai invitat să mergem pe calea cea strâmtă care duce spre mântuire; de multe ori ne-ai spus că jugul tău este dulce și povara ta este ușoară, iar noi, nu întotdeauna am înțeles că jugul și povara Ta suntem noi, cei care, în ciuda greutății păcatelor noastre, ție îți părem ușori și dulci, și ne-ai invitat și pe noi în urmarea Ta, spunându-ne fără ocolișuri: luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima. Da, Doamne, pelerinajul tău pe drumurile acestei vieți a fost presărat cu bucurii și tristeți, dar nu ai renunțat la jug. Dar, asemeni dreptului Iob, și iubiților tăi discipoli, mă așez și eu în fața Ta și-ți spun: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6, 60). Pentru mine, Doamne, cuvântul tău, Tu, Cuvânt, ești greu de dus, ești greu de înțeles, ești greu de privit; și chiar de ești bând și smerit cu inima, greutatea Ta mă apasă mult de tot; poate tocmai pentru aceste virtuți ale tale, care mă strivesc și-mi tulbură privirea și mintea, eu nu reușesc să Te duc ducându-mă pe mine și pe frații mei sub chipul jugului. Și te întreb: pentru Tine cuvântul și voia Tatălui nu sunt grele? Nu simți uneori că greutatea creaturilor, și a făpturilor toate, puse pe umerii tăi de Cel ce toate le-a făcut, te doboară?, că nu merită?, că nu ești hamalul nimănui și că ai și Tu o demnitate, pe care nu vrei să ți-o calce în picioare nimeni?, că cine te pune s-o mai faci, acum, de atâtea veacuri? Că distracția s-a terminat, iar de acum fiecare să facă ce-o vrea?
De ce ai pronunțat acele cuvinte, care par un blestem pentru om: cine vrea să vină după Mine, să-și i-a crucea și să mă urmeze? De ce nu le-ai ascuns în adâncul inimii tale? De ce nu le-ai șters din mintea ta imediat ce le-ai auzit? De ce crucea? Tu nu știai că noi nu vrem cruci? Căci ne înspăimântă, iar noi numai de așa ceva nu avem nevoie; nu vrem cruci, nu vrem greutăți; vrem o viață tihnită, fără necazuri și poveri. VREM SĂ STĂM TOLĂNIȚI!
Știu, sau sper să știu, că nu toți pricep cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat, căci taina este mare.
Mă închin în fața măreției Tale, și recunosc starea mea de lut uscat, lipsit de apa și sângele harului, care nu pricepe dacă nu este udat continuu de roua milei tale prisositoare. Pământ uscat și plin de scaieți, bătătorit de nerecunoștințele mele și de nerecunoașterea fraților mei întru dragoste. Știu că trebuie să mă las arat adânc de crucea ta, dar prefer să fiu numai zgâriat puțin la suprafață, să vadă alții că și eu sunt creștin, căci… greu este cuvântul tău, și dacă reușește să intre în pământul meu, riscă să facă brazde adânci, lucru de care eu mă tem nespus.
Învață-mă, Marie, și mijlocește pentru mine curaj, să spun da, asemenea ție: l-ai lăsat pe arhanghelul Gabriel să semene adânc Cuvântul în tine, deși tu nu înțelegeai. Și chiar dacă taina era mare, tu nu rămâneai la suprafață, ci intrai în tine și musteai împreună cu Cel pe care-l țeseai în sânul inundat de Vestea cea Bună, zămislindu-vă și născându-vă unul pe celălalt, și împreună cu voi pe noi toți. Mijlocește, Preacurată Marie minți și inimă robuste, căci tu știi bine de câtă forță avem nevoie să ținem Cuvântul în noi, căci e greu, și ne țintuiește pe loc dacă nu-l dăruim. Fă, ca asemenea ție, să alergăm și noi la frații și surorile noastre, să-l dăruim pe Dăruit. Învață-ne că greutatea Cuvântului o vom putea duce numai dacă vom o împărtăși cu aproapele nostru, și numai dacă-i vom lăsa și pe ceilalți să țină în brațe câte un capăt al răstignirii noastre, așa cum a făcut Cristos: la picioarele crucii Maria și discipolul iubit; în dreapta tâlharul pocăit; în stânga celălalt răstignit, iar deasupra Tatăl milostiv; și, în față, mulțimea furibundă, care cu privirea ei sprijinea crucea să nu cadă.
„Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”, … și Maria medita toate acestea în inima ei…

                                                                                                          Pr. Pătrașcu Damian

sâmbătă, 3 noiembrie 2018

Când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală


La Stampa, 1 noiembrie 2009
de ENZO BIANCHI

În fiecare an revin “morții”, zi în care sunt amintiți cei care “au plecat și nu mai sunt printre noi”. Încă din timpul preistoriei, de când omul este om, moartea este o enigmă, o nedreptate trăită de om ca destin, dar niciodată acceptată cu simplă naturalețe. Pentru cel care moare, moartea este un eveniment necunoscut: este sfârșitul a toate sau deschidere spre o altă lume? Din acest motiv, frica de moarte este altoită în fiecare viață umană și, de fapt, este, așa cum spune Iob, “regina fricilor”, rădăcina tuturor fricilor. Din acest motiv, autorul Scrisorii către Evrei are o afirmație puțin amintită și încă și mai puțin explorată, dar care are o importanță decisivă pentru dezvăluirea care conține  “din cauza fricii față de moarte, (ființele umane) sunt supuse alienării pentru toată viața” (Ev 2, 15).
În zilele noastre acceptăm cu o și mai mare dificultate să privim moartea, deoarece societatea noastră se aseamănă cu palatul pe care tatăl lui Gothama Buddha îl construise fiului: un loc din care fusese eliminat orice semn al bolii, al bătrâneții și al morții. În ciuda faptului că mijloacele de comunicare în masă sunt pline de moarte – astăzi moartea este sistematic crezută ca fiind obscenă și, în consecință, eliminată. Dar aceasta este moartea altora, moartea care este facută cunoscută, cu atât mai spectaculoasă cu cât mai puțin este moartea mea. Astfel, rezultatul acestui exces de reprezentare provoacă expulzarea morții din viața noastră de fiecare zi și o prezintă îndepărtată, improbabilă pentru noi.
Da, dar morții noștri? De fapt, mai degrabă sau mai târziu moare și cineva de lângă noi. Și, cu condiția să nu fie vorba de o moarte neașteptată, și pentru ei este în act un proces care-i face să devină pentru noi tot mai înstrăinați: perioada finală a vieții lor este ținută departe de cotidianul nostru, în spital, în locuri dedicate bolnavilor terminali. Alții sunt chemați să însoțească pe cel ce moare, iar când aceasta sosește, totul este pregătit pentru ca mortul nici măcar să nu mai treacă pe acasă dar, cu toate onorurile funeraliilor, să ajungă cât mai repede la cimitir, unde și acolo există din ce în ce mai puțin spațiu și timp pentru morți. După care ne grăbim să învățăm tehnici pentru “a elabora durerea”, pentru că se crede că durerea pentru pierderea celui pe care l-am iubit și îl iubim trebuie să fie îndulcit și făcut să dispară cât mai repede posibil: trebuie să uităm, iar uitarea trebuie accelerată…
Această încercare de a ascunde moartea și a uita morții o regăsim prezentă și în macabrul carnaval celebrat ca Halloween – sărbătoare străină tradiției culturale italiene, dar care a fost impusă pentru aspectele ei comerciale, crezând în principiul că “totul se poate vinde și cu orice ne putem distra” – în care copii sunt induși să se distreze parodiind moartea: este o încercare disperată și din punct de vedere antropologic fals de a exorciza moartea. A îndepărta privirea de la acest eveniment ineluctabil este imposibil, deoarece moartea este numai forma mai decisivă și definitivă a suferinței care însoțește întreaga viață, iar durerea nu poate fi eliminată. Astfel că moartea care se vrea a fi ignorată devine asuprire, coșmar, fantomă, iar noi rămânem inconștienți de ce anume ne așteaptă, alienați de frica de moarte. De ce s-a ajuns astăzi la această parodiere a unei zile care odată era foarte umană, o zi a memoriei pe care toate ființele umane – și numai ele – au creat-o și trăit-o prin ritualuri diferite, dar totdeauna îndreptate să le amintească de cei care i-au precedat pe drumul vieții și al morții, și să se antreneze să pună în practică pentru ei semne de atenție? Pare imposibilă această înfricoșătoare pierdere a memoriei. Generația mea a cunoscut această nevoie de a vizita mormintele persoanelor iubite: rit uneori chiar săptămânal, dar simțit ca o datorie absolută al acestui anotimp de toamnă, când întreaga natură ne vorbește de un sfârșit, o moarte, un somn și o odihnă. Nu se punea problema dacă unul era sau nu era credincios: exista în inimă o relație de iubire trăită, iar aceasta cerea să fie amintită și, în vreun fel, retrăită.
De altfel, dintre toate animalele, numai ființa umană a simțit dintotdeauna nevoia de a înmormânta pe cel ce murea, și să pună un semn vizibil și tangibil acolo unde trupul fusese pus în pământ, și se unise pentru totdeauna cu el. Iată, de aceea, necesitatea umanissimă de a vizita mormântul, mai ales cu ocazia unor evenimente personale – ca de exemplu aniversarea morții sau a nașterii – sau cu ocazia unor comemorări colective, ca de exemplu de “ziua morților”, sau de “ziua eroilor”. A curăța mormântul, a spăla piatra pe care este scris numele răposatului, a înfrumuseța cu flori mormântul, a-l ilumina cu o lumânare, sunt toate gesturi îndreptate să celebreze mortul și să reînsuflețească comuniunea vitală cu acesta. Cult al morții? Mai degrabă, într-un anumit sens, cult al morților: în aceste gesturi nu există venerație pentru cadavre, cu atât mai puțin evocare a spiritelor, ci dorința de a aprinde un raport imposibil în prezent, dar care în trecut a fost unul autentic, semnificativ, vital. Nevoie de reculegere, de un moment de tristețe sobră și de conținută nostalgie pentru istorii umane, dificile și grele, dar în care s-a găsit un sens care nu poate fi făcut dispărut odată cu moartea.
Dar astăzi, când Biserica  “permite” incinerarea, adică a reduce imediat trupul la puțină cenușă, apar probleme noi: unde să se depună urnele dacă nu sunt prevăzute locuri speciale care să le adune, permițând astfel să aibă rolul lor de memorial, de  “loc” pentru un trup mort, dar pentru care simțim nevoia să fie localizat undeva? Vor fi păstrate în casă, într-o optică fetișistă, care vrea să elimine distanța creată de moarte? Vor fi dispersate în pâraie sau în mări, sau în vânt, într-o ideologie new age, care dizolvă persoana, istoria și raportul personal de comuniune cu Dumnezeu? Iar pentru creștini, sacramentalitatea morții lui Isus, îngropat în pământ, cum va putea fi menținută și să rămână exemplară? În celebrarea sărbătorii Tuturor Sfinților creștinii afirmă că îi văd pe cei morți în cadrul speranței unei mari comuniuni în care moartea a fost învinsă, învinsă de iubirea umană trăită până la extrem de Isus din Nazaret.
Eros și Thanatos, Iubire și Moarte: iată duelul adevărat și definitiv, un duel care, pentru creștini, a avut loc deja, deoarece încă de acum peste moarte domnește iubirea, dar un duel la care putem participa și astăzi. Atunci când reînnoim iubirea față de cei dragi ai noștri care au murit, noi învingem moartea, pentru că reînnoim o relație vitală, în timp ce, a uita de morți și a ne fie frică de propria moarte înseamnă a nu mai fi real și autentic persoane vii. Iubirea ne face să simțim că moartea este un dușman, dar iubirea față del cel mort ne poate vorbi de viață.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian