joi, 28 iulie 2011

DOCTRINA TEOLOGICĂ: CUM A FĂCUT SF. AUGUSTIN TEOLOGIE (II)

2. Noțiunea de teologie


Este folositor în schimb să tragem unele concluzii în privința noțiunii de teologie: nu una etimologică, foarte ușoară, ci una reală, mai complexă. Prima este indicată în cadrul teologiei varroniene (discurs cu privire la zei ), a doua niciodată. Trebuie, deci, să o deducem, pe riscul nostru, din premise. Este util pentru acest scop să amintim două distincții: una privitoare credința și știința credinței, cealaltă privitoare știința și înțelepciunea.

Făcând distincția între credință și știința credinței, atribuie primei sarcina de a conduce omul la fericire, celei de-a doua sarcini de a genera, a hrăni, a apăra, a întări credința. „Această știință nu o posedă mulți credincioși, cu toate că sunt foarte tari în credință. Altceva este într-adevăr a știi ceea ce un om trebuie să creadă pentru a obține viața fericită… și altceva înseamnă a știi astfel ca să fie pusă în avantajul celor buni și să fie apărată împotriva celor răi” .

În distincția, apoi, dintre știință și înțelepciune, primei aparțin adevărurile istorice (este de fapt „cogniția rațională a lucrurilor temporale”), celei de-a doua contemplația adevărurilor veșnice, fiind, după definiția augustiniană, „cogniția intelectuală a lucrurilor veșnice” .

Teologia este în același timp știință și înțelepciune. Este știință pentru că, plecând de la credință și ținând prezente principiile asupra argumentelor, generează, hrănește, apără și fortifică credința înseși, cu ajutorul cunoașterii a ceea ce Dumnezeu a operat pentru noi în istorie. Într-adevăr, „tot ceea ce Cuvântul făcut trup a făcut și a suferit pentru noi în timp și în spațiu aparține științei”. Dar este și înțelepciune, pentru că „ceea ce Cuvântul este dincolo de timp și de spațiu, este coetern Tatălui și totul întreg în orice loc; și dacă cineva poate, atât cât poate vorbi despre aceasta după adevăr, discursul lui va aparține înțelepciunii” . În consecință, teologia se înrădăcinează în Cristos, știința și înțelepciunea noastră. „Dacă diferența dintre știință și înțelepciune constă în aceasta, adică că înțelepciunea se referă la lucrurile divine, iar știința la lucrurile umane, recunosc una și cealaltă în Cristos, și cu mine le recunoaște orice credincios al lui Cristos… Deci știința noastră este Cristos, înțelepciunea noastră este din nou același Cristos. Este El cel care introduce în noi credința care privește lucrurile temporale, El care revelează adevărurile privitoare lucrurile veșnice. Prin El mergem la El, cu ajutorul științei tindem spre înțelepciune, fără însă a ne îndepărta de singurul și același Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2, 3)” .

3. Sinteză teologică

Odată stabilită această noțiune de teologie care îmbrățișează istoria mântuirii și realitățile divine, și găsește centrul său în Cristos, Augustin, inteligență universală și foarte sintetică, a tratat aproape toate temele vastei panoramici teologice, punându-și amprenta geniului său asupra fiecăreia. Apoi, atunci când a voit să ofere o sinteză teologică, nu a urmat numai o metodă.

A urmat metoda tematică în de doctrina cristiana, unde a luat ca bază noțiunea de a se folosi (uti) și de a se bucura (frui), vorbind despre lucrurile „de care să ne bucurăm” și de lucrurile „de care să ne folosim” ; în Enchiridion în schimb, a rezumat teologia în jurul virtuților credinței, speranței și a dragostei.

A urmat metoda istorică în De vera religione, unde vorbește de cele două popoare care parcurg „evoluția timpului” până când nu va mai exista timp; în De catechizandis rudibus învață să se urmeze desfășurarea celor două cetăți, de la creație la timpurile prezente ale Bisericii și apoi, profetic, până în escatologie; în De civitate Dei, ilustrează amplu începuturile, drumul parcurs și termenii eterni ale acestor două cetăți.

Dar și în această viziune care îmbrățișează istoria mântuirii, punctul focal este Cristos, totdeauna Cristos. Cred, de aceea, că, voind să oferim aici o rapidă sinteză a teologiei augustiniene, este conform cu gândirea episcopului de Hipona nu numai a pleca de la Cristos, ci și a-l avea pe Cristos ca punct de referință și ca centru. Această alegere a principiului hermeneutic și arhitectonic al teologiei își găsește confirmarea în De Trinitate, opera lui dogmatică cea mai importantă, unde toată cartea a IV-a și mare parte din cartea a XIII-a îi sunt dedicate lui Cristos, care reconduce la unitate omul și neamul omenesc dispersate în multiplu, neconducându-le, în calitate de unic mijlocitor, la Tatăl . Se știe, apoi, că Augustin a comentat întreagă a IV-a evanghelie (și numai a patra), fascinat fiind de bogățiile și profunzimile doctrinale ale lui Cristos Dumnezeu-om, rezumate în prolog și răspândite în toate paginile acesteia. Centrul gândirii lui cred că se poate exprima astfel: Cristos Dumnezeu și om, „o unică persoană în Preasfânta Treime” , expresie în care sunt unite împreună, inseparabil, cele două mistere, cel trinitar și cel cristologic, care trebuie studiate împreună pentru ca să primească lumină unul de la celălalt.

DOCTRINA TEOLOGICĂ: CUM A FĂCUT SF. AUGUSTIN TEOLOGIE (I)

Atunci când este vorba de un teolog care s-a oprit asupra multor probleme, aducându-le lor un mare progres – ajunge să ne gândim numai la teologia misterului trinitar, la har, la Biserică, la sacramente, la escatologie –, a cunoaște metoda pe care a urmat-o în speculați lui este de o importanță fundamentală. Validitatea concluziilor derivă în mare parte din validitatea metodei urmate. Deci, cel care vrea să înțeleagă gândirea lui, trebuie mai întâi să studieze metoda folosită. Înțeleg prin metodă acel complex de principii ce permit să se formuleze noțiunea înseși a teologiei și să se tragă concluziile necesare. Voi spune, deci, care au fost pentru Augustin aceste principii și ce noțiune rezultă din aceasta.
1. Principiile metodei teologice

A – Metoda teologică augustiniană este, înainte de toate, metoda autorității; tocmai în autoritatea credinței aceasta își găsește fundamentul și forța. am spus mai sus că autoritatea credinței intră și, în calitate de stimul, în cercetarea filosofică , dar în cercetarea teologică intră în calitate de principiu, măsură, aliment. Înainte să fie un arzător cercetător speculativ, episcopul de Hipona este un aderent sincer și umil la autoritatea credinței care, una în izvoarele sale - Cristos -, este triplă în derivarea și manifestarea ei: Scriptura, Tradiția, Biserica.

Augustin, ca și cercetător, se aseamănă cu Origen, ca aderent față de autoritate îi seamănă lui Irineu din Lyon. Nu înțelege multe părți ale teologiei lui cel care nu ține prezente aceste două atitudini, pe care el știe să le unească într-o surprinzătoare armonie.

a) Din Scriptură, pune în evidență originea divină , ineranța , profunzimea , bogăția . Sunt celebre cuvintele: fiind vorba despre Scriptură „nu este permis să se spună: autorul acestei cărți nu a vorbit după adevăr; ci, ori codicele este incorect, ori traducătorul a greșit, ori tu nu înțelegi” .

Scriptura, pentru el, este cu adevărat sufletul teologiei, al predicării, al spiritualității. a iubit-o și a studiat-o cu adevărată pasiune .

b) Dar Augustin citește Scriptura în Biserică și după tradiție. Maniheilor le replică: „Nu aș crede Evangheliei dacă nu m-ar constrânge, determina autoritatea Bisericii Catolice” ; donatiștilor le amintește cele două calități ale tradiției apostolice: universalitatea și antichitatea ; le replică pelagienilor: trebuie să se creadă ca fiind adevărată ceea ce Tradiția a transmis, chiar dacă nu se reușește să se explice , pentru că Părinții „au transmis Bisericii ceea ce au învățat în Biserică” .

În realitate, insistența lui Augustin asupra tradiției este continuă, nu numai asupra tradiției ecleziale a riturilor sau ceremoniilor liturgice și obiceiurilor care variază deseori odată cu diferitele biserici, despre care a scris o operă în două cărți (Epistola 54-55), dar și, mai ales, asupra tradiției apostolice. Maniheilor le explică hotărât, folosind cuvintele mai sus amintite: „Nu aș crede Evangheliei…”, spunând că el acceptă evangheliile din tradiția apostolică prin „succesiunea neîntreruptă a episcopilor” . În controversa donatistă, enunță principiul ce permite să se întoarcă până la Apostoli: „Ceea ce Biserica universală ține și care nu a fost stabilită de către concilii, dar a fost totdeauna crezut, trebuie pe bună dreptate să se creadă că a fost transmis de autoritatea apostolică” .

În controversa pelagiană, apoi, împotriva noutății apără credința Bisericii antice cu ajutorul mărturiei Părinților care au fost „interpreții Scripturilor” și transmițătorii doctrinei Apostolilor. În acest sens, dedică două din cele șase cărți din Contra Iulianum demonstrării autorității teologice a Părinților și citării mărturiilor acestora: vrea să convingă adversarul că nu a inventat nimic nou atunci când învață doctrina păcatului strămoșesc, dar că noutatea stă în cu totul altă parte .

c) Scriptura și Tradiția converg în autoritatea Bisericii. Este Biserica cea care stabilește canonul Scripturii , cea care transmite Tradiția și le interpretează pe ambele , care rezolvă controversele și prescrie regula credinței . De aceea, „voi rămâne sigur în Biserică”, spune Augustin, „orice dificultate s-ar ivi” , pentru că „Dumnezeu a pus doctrina adevărului pe catedra unității” . În consecință – afirmă în alte parte - „întreaga lume poate siguranță să judece” .

Merită o particulară atenție referința la regula fidei și la catedra unității. Regula fidei, pentru care este necesar să se consulte textele obscure ale Scripturii, constă în simbol , împotriva căreia nu se poate merge decât numai greșind. pentru aceasta învață poporul său să nu-i asculte pe cei care propun doctrine contrare acestuia, pentru că sunt doctrine eretice. În De agone christiano, după ce a amintit cuvintele simbolului, face o listă a acestor doctrine, repetând mai bine de nouăsprezece ori formula:„Noi ascultăm pe cei care spun…” .

În calitate de catedră a unității, trebuie să se observe că în aceasta are un rol fundamental și normativ Scaunul lui Petru, cât și a conciliilor. Cuvântul decisiv al „Scaunului lui Petru” îndepărtează, în controversele doctrinale, orice motiv de îndoială și încheie, de aceea, orice chestiune adusă de adversari. Augustin respectă acest principiu fără să ezite. Sunt cunoscute cuvintele sale: „Chestiunea s-a încheiat. Să vrea să cerul să se încheie în sfârșit și eroarea” .

B. – Metoda augustiniană se califică, apoi, pentru puternica dorință de a ajunge la inteligența credinței. Este acel „iubesc mult să înțeleg” pe care Augustin îl enunță și îl apără, susținând, pe bună dreptate, că Scripturile nu sunt utile dacă nu sunt înțelese bine, și că ereticii nu sunt astfel pentru că le disprețuiesc, ci pentru că nu le înțeleg . Inteligența credinței trebuie căutată cu multă iubire, cu mare umilință, cu mare perseverență. Cu mare iubire, pentru că cu iubirea se bate și spre iubire suntem deschiși: „Nu de ajunge la adevăr decât numai cu ajutorul carității” . Cu mare umilință, pentru că umilința este unica cale care conduce spre înțelepciune . Cu mare perseverență, pentru că, dată fiind profunzimea misterelor și importanța țintei, nu trebuie să obosim niciodată să căutăm: „Îndreptând atenția mea spre această regulă a credinței – credința trinitară – atât cât am putut… te-am căutat și am dorit să văd cu inteligența ceea ce am crezut, și am disputat mult și mult am obosit” .

Metoda pentru a obține această inteligență comportă un program de studiu vast, pe care Augustin o expune într-o operă rămasă celebră: De doctrina christiana. Aceasta include: a) critica textuală; b) înțelegerea semnelor; c) regulile hermeneuticii; d) viziunea globală a Scripturii sau teologiei biblice.

a) Înainte de toate, deci, să asigurăm textul: „diligența celor care vor să cunoască Scripturile trebuie să se exercite în primul rând în a corecta codicele” . Acesta este un luminos principiu care stabilește prioritatea criticii textuale ca bază a exegezei. Rezultă că acele codice mai puțin corecte trebuie să cedeze locul celor mai corecte, cele latine celor grecești, bisericilor „mai pregătite și mai atente” celelalte . Pentru traducerile latine trimite la Itala, pentru VT la cea a LXX, pe care o crede dotată cu „foarte mare autoritate” . Din motive practice și pastorale nu a simțit nevoia să recurgă, așa cum a făcut- o Ieronim, la textul ebraic , chiar dacă sugerează cunoașterea limbii ebraice .

b) Siguranței textului trebuie să-i urmeze inteligența semnelor, care pot fi naturale sau convenționale, proprii sau translate, clare, obscure, ambigue. Augustin indică resursele pentru a le interpreta, care sunt: filologia, istoria, științele, retorica, dialectica și, în general, filosofia. În privința filosofiei el aparține celor mai convinși susținători, nu ai refuzului, ci al asimilării. Spune într-adevăr: „Dacă cei care se numesc filosofi, în particular platonicienii, au spus ceva adevărat și conform cu credința noastră, nu numai că trebuie să ne temem de ei, dar chiar să îl revendicăm în favoarea noastră…”. Așa au făcut mulți doctori catolici, atât greci cât și latini („nenumărați greci”) .

c) Regulile hermeneuticii folosesc mai ales pentru a interpreta semnele ambigue. Augustin oferă multe reguli de acest gen. regula generală, care folosește să se distingă între expresii de luat în sens literal și expresii care au un sens alegoric, este aceasta: „Tot ceea ce în discursul divin nu se poate referi deloc nici onestității obiceiurilor, nici adevărului credinței trebuie să fie interpretat în sens alegoric”. În orice caz, să se aibă prezent că „Scriptura nu poruncește decât caritatea și nu condamnă decât lăcomia” . La legea carității trebuie să facem totdeauna referință atunci când este vorba de obiceiuri, ca de altfel la regula credinței atunci când este vorba de credință. acestei reguli generale, pentru a distinge sensul literal de cel alegoric, îi urmează altele care tratează cazuri particulare .

Augustin, apoi, explică că Scriptura – se referă aici direct la VT – poate fi interpretată după istorie, după etiologie, după analogie și după alegorie: patru feluri, observă el, de care s-a folosit Domnul nostru și de care s-au folosit și Apostolii . Aceste patru modalități folosesc foarte bine episcopului de Hipona pentru a expune și a apăra patru adevăruri care-i stau la inimă: valoarea istorică a VT; motivul schimbărilor între VT și NT; armonia dintre cele două Testamente (ceea ce este evident în NT este ascuns în VT); bogăția inepuizabilă a Scripturii, care „povestește despre Cristos și învață iubirea” .

d) Pentru înțelegerea Scripturii, astfel ca să se surprindă gândirea divină, sau, cum spune el „inima” Scripturilor , expune cele șapte reguli ale lui Ticoniu (donatist disident), nu fără a nota însă că acel autor „trebuie citit cu precauție”, pentru că unele pot și trebuie să fie exprimate mai bine, în vreme ce altele necesită „multă atenție pentru a fi înțelese bine” .

Apoi, în decursul lungilor controverse, mai adaugă două noi reguli universale și indispensabile, care sunt: 1) să se aibă prezent, asupra unui determinat argument, întreaga Scriptură și nu numai textele care se referă la acel caz; 2) să se angajeze ca să se arate concordia diferitor aspecte. „Nouă ne revine, spune cu putere Augustin pelagianului Celestiu, să arătăm că Scripturile concordă cu ele însele” . Calea de parcurs pentru această ilustrare constă în a pleca de la aspectele clare și să se meargă spre cele obscure: „Este necesar să rămânem atașați de adevărurile care în Scripturi sunt evidente, pentru că, plecând de la acestea, să se dezvăluie cele obscure” .

De aceste criterii care, împreună cu inteligența Scripturilor, deschideau calea noii culturi, cea creștină, s-a ținut Augustin cont. Nu a neglijat munca critică, chiar dacă această constă mai ales în a confrunta în multe cazuri codicele latine cu cele grecești ; a folosit interpretarea literală, căutând cu sârguință sensul autorului sacru , și cea alegorică: prima în operele teologice și polemice, a doua pentru exigențe pastorale în operele de predici; a aprofundat în multe locuri teologia biblică. Voi aminti rapid câteva teme: teologia trinitară și cristologică în primele patru cărți din De Trinitate, unde expune regulile pentru a interpreta corect Scriptura ; teologia răscumpărării și teologia păcatului strămoșesc ; teologia justificării (îndreptățirii) ; teologia imperfecțiunii dreptății umane ; teologia necesității harului și a rugăciunii ; teologia harului și a libertății ; teologia Bisericii ; teologia istoriei .

În fiecare din aceste cazuri vrea să expună întreaga Scriptură și, citind-o în Biserică cu privirea fixată asupra regulii de credință, să arate armonia învățăturii sale. Nu numai NT, așa cum voiau maniheii, dar și VT; nu numai Cristos omul, dar și Cristos Dumnezeu, motiv pentru care unitatea persoanei devine regula „canonică” pentru a înțelege texte aparent opuse; nu numai natura, ci și harul; nu numai libertatea, ci și ajutorul divin; nu numai valoarea carismatică, ci și cea socială a Bisericii; nu numai liberul joc al voinței umane, ci și conducerea inefabilă a Providenței divine; nu numai credința, ci și operele; nu numai viața veșnică ca dar, ci și ca premiu; nu numai iertarea totală a păcatelor, ci și imperfecțiunea celui îndreptățit.

Cu alte cuvinte, el a încercat să nu cadă în eroarea care, așa cum am spus, Augustin o reproșa adversarilor lui, pentru că „în însuși NT nu există scrisoare a Apostolului sau carte a Evangheliei despre care să nu se poată arăta, în baza anumitor fraze, cum o carte este în contrast cu sine, dacă nu este tratat în întregime contextul ei cu cea mai mare sârguință și atenție posibilă din partea fiecărui cititor” .

C. – Toate acestea au fost posibile pentru că metoda teologică augustiniană era calificat de un al treilea principiu fundamental: sensul misterului, care făcea cercetarea teologică îndrăzneață și sobră în același timp, dispunând-o să se oprească în pragul transcendenței divine. Acest sens al misterului Augustin l-a proclamat întotdeauna - „Este mai bună o ignoranță credincioasă decât o știință temerară” - și l-a aplicat tuturor misterelor creștine: incomprehensibilității lui Dumnezeu - „Dacă-l înțelegi pe Dumnezeu, nu mai este Dumnezeu” –, Preasfintei Treimi , Întrupării , păcatului strămoșesc , libertății și harului , predestinării . De aceea trebuie să se caute și să se discute „cu sfântă umilință, cu pace catolică, cu caritate creștină” , gata să fim corectați atât din partea fraților cât și, atunci când spun adevărul, și din partea adversarilor .

Dar această atitudine de înțeleaptă modestie nu îl împiedica să apere cu putere soluțiile pe care le găsise. Celor care îl acuzau de eroare asupra teologiei harului, el, chiar dacă se arăta dispus să devină „mai doct și mai corect cu ajutorul doctorilor Bisericii, nu poate să nu amintească că pot fi tocmai ei, criticii lui, cei care greșesc”. „Cei care, apoi, cred că eu greșesc, să mediteze de mai multe ori, și de mai multe ori încă, cu sârguință, ceea ce am spus, pentru că s-ar putea să fie ei cei care greșesc” .

D. – Al patrulea principiu calificant al metodei augustiniene este strânsul raport dintre știința teologică și iubire, sau, cu alte cuvinte, dintre teologie și mistică. Insistența asupra aspectului științific al teologiei, care nu trebuie negat sau uitat, a putut să facă să se piardă din vedere acest raport: Augustin n-il amintește cu învățătura și cu exemplul.

Teologia tinde spre iubire ca spre propriul scop, pentru că iubirea este scopul și plinătatea întregii Scripturi. „Sinteza a tot ceea ce s-a spus (în prima carte din De doctrina cristiana) este aceasta: să se înțeleagă că plinătatea și scopul Legii (Rom 13, 10) și a întregii Scripturi este lucrul de care trebuie să ne bucurăm și lucrul care trebuie să se bucure împreună cu noi”, adică dragostea de Dumnezeu și de aproapele . Este necesar, de aceea, „să se caute cu corectitudine” , adică „cu pietate, cu castitate și cu sârguință” . Trei adverbe prețioase care descriu bine dispozițiile sufletului în căutarea adevărului: „pietatea”, dezinteresul, sârguința; dispoziții pe care Augustin le rezumă în conceptul de totalitate: caută cu tot sufletul. El avertizează: „Nu vei găsi adevărul, dacă nu vei intra în filozofie cu toată ființa ta” . Sufletul care caută adevărul nu trebuie să fie împiedicat de nici un lucru să adere la acesta în totalitate, și să „adere cu întreaga ființă” . Este ceea ce făcea el însușii: „Suntem târâți de dorința de a căuta adevărul”, spune despre sine la începutul cercetării asupra Preasfintei Treimi .

Dar raportul dintre teologie și mistică are și un aspect reciproc: iubirea devine izvor de luminozitate teologică, pentru că, „dacă este adevărat că nu poate fi iubit ceea ce unul ignoră complet, este la fel de adevărat că atunci când iubește ceea ce, chiar și în minimă parte, cunoaște, devine capabil în virtutea iubirii să cunoască acel lucru mai bine și cu mai multă pietate” , astfel că este adevărat că doctorul nostru poate enunța următorul principiu solemn: „Nici un bine nu este pe deplin cunoscut dacă nu este pe deplin iubit” .

Câtă luminozitate teologică conține iubirea atunci când este puternică și adună în jurul adevărului toate forțele spiritului, obținând „cel mai înalt și secret premiu” al contemplației, Augustin o explică deja în De quantitate animae cu exemplul credinței în înviere . Dar despre acest argument vom vorbi atunci când vom trata despre doctrina spirituală .

E. – Acum merită să amintim un al cincilea principiu, cel al limbajului. Augustin îl enunță astfel: „În mod liber vorbesc filosofii și nu se tem, în argumentele dificile, să ofenseze urechea credincioșilor. Noi în schimb, trebuie să vorbim ținând cont de o precisă terminologie, pentru ca libera folosire a cuvintelor să nu genereze false opinii și de lucrurile pe care cuvintele le semnifică” . Ce principiu teologic și pastoral luminos!

Dat fiind raportul strâns dintre semn și semnificat, Augustin se angajează să expună regulile după care trebuie să se vorbească de misterul trinitar. Acestea sunt trei și privesc: perfecțiunile divine absolute , relațiile mutuale , și folosirea pluralului . Cât privește termenii natură și persoană, este necesar să distingem între uz și studiu: uzul, atât în misterul trinitar cât și în cel cristologic, este precis și clar; studiul, în ceea ce privește termenul persoană, este problematic. Augustin se întreabă dacă acesta, în expresia trei persoane )grecii: trei ipostaze), este folosit în sens propriu sau în sens acomodat. Răspunsul este: în sens acomodat, ca în cazul numelui biblic Duh Sfânt .

Dar nu totdeauna doctorul nostru a avut aceeași precizie și constanță în limbaj. Se observă ici și acolo o anumită oscilare în complicata și dificila chestiune a libertății și a harului; dar și aici a făcut distincție între libertatea de alegere și libertatea de a poseda „deplina dreptate împreună cu imortalitatea” sau libertatea creștină . Dar despre acesta vom vorbi la locul lui .

Va urma