sâmbătă, 6 august 2011

Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi (Mt 14, 27

DUMINICA XIX-a TO ANUL A

1 Regi 19,9a.11-13a
Ps 84,9ab-10.11-12.13-14 (R.: 8)
Rom 9, 1-5
Mt 14, 22-33

„Ieşi pe munte şi stai în calea Domnului” (1 Re 19, 11).

Și noi am ieșit în această duminică și, după exemplul profetului Ilie, ascultând de vocea Domnului, am urcat și ne-am oprit în prezența Domnului în această biserică. Ce vrea să însemne că am ieșit, ne-am urcat, ne-am oprit? Am ieșit, mai mult decât să indice un loc pe care l-am abandonat, ne invită să ieșim din noi înșine, din viața noastră de fiecare zi, din obișnuințele noastre și din munca zilnică pentru a intra în planul Domnului, în ziua cea fără de sfârșit, al acestei zile care este ca o anticipare duminica. A ieși și a ne urca spre Domnul, adică a înțelege că, în ciuda faptului că Dumnezeu locuiește în noi, umblă pe drumurile noastre, El este mai mult decât înțelegem sau vrem să înțelegem noi, adică faptul că El nu se confundă cu creația Lui, El este, așa cum spune teologia, transcendent și imanent în același timp, adică prezent și absent, iar această absență a Lui ne dă motiv pentru a-L căuta mereu. A ieși, a ne urca, a ne opri! Ilie este invitat să se urce pe munte, dar odată ajuns acolo nu trebuie să rătăcească, vă vagabondeze în căutarea lui Dumnezeu. Ilie trebuie să se oprească dacă vrea să audă vocea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cred că această oprire vrea să spună pentru noi astăzi, a ne opri din activitățile de fiecare zi și a ne ruga. Să ne oprim așadar și să dialogăm cu Dumnezeu, să-l ascultăm pe Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul său. Să facem silențiu măcar astăzi, pentru a-l putea auzi pe Domnul care se face cunoscut în „foşnetul unei dulci adieri de vânt” (1 Regi 19, 12), pentru a-l recunoaște pe Domnul care pășește cu delicatețe, nu face gălăgie ca radio-ul și televiziunea. Dumnezeu este, am putea spune, ca o mângâiere care nu se simte, dar care spune mai mult decât zeci de mii de gesturi sau de discursuri ale oamenilor. Furtuna atât de mare şi de violentă face gălăgie, despică munții și sfărâmă stâncile(cf. 1 Regi 19, 11); cutremurul distruge, lasă în urmă suferință; focul la rândul lui arde, face să scoatem urlete și aduce lacrimi de cel care este atins. Numai „foşnetul unei dulci adieri de vânt” (1 Regi 19, 12), mângâierea este delicată, duioasă, blândă. Măcar de-am putea face și noi puțină tăcere în jurul nostru și în noi, măcar de-am fi capabili și noi să ieșim din noi înșine cel puțin odată! Cu siguranță ne-am acoperi și noi fața cu mantia (cf. 1 Regi 19, 13a). Se întâmplă, este adevărat, că atunci când ne găsim într-un moment de tăcere asurzitoare, încăpățânată, ne speriem și ne acoperim fața cu mantia fricii. Și aceasta se întâmplă pentru că nu suntem obișnuiți cu tăcerea, cu solitudinea fecundă, care ne conduce să descoperim prezența Domnului și misterul ființei noastre. Evanghelia ne arată exemplul lui Isus care, am putea spune, după o săptămână de muncă – „îndată ce a săturat mulţimea în pustiu” (Mt 14, 22) – iese din operele lui, se urcă și El pe munte, deoparte, să se roage, să dialogheze cu Dumnezeu Tatăl, să-și descopere inima. Discipolii, în schimb, se găsesc în frică din cauza vântului care risca să le răstoarne barca. Această barcă este Biserica – ca de altfel și muntele pe care Ilie se urcă – care, fără prezența lui Cristos în ea, va fi tot timpul izbită în toate părțile. Numai dacă Isus Cristos locuiește în această barcă – Biserică ea va fi totdeauna în siguranță. De aceea, cei care vor să trăiască prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, dar nu în Biserică, se găsesc ca spânzurați de un nor, iar cei care vor să-l alunge pe Cristos din barcă – Biserică pentru a o conduce ei înșiși, mai degrabă sau mai târziu vor eșua și se văr răsturna. Necazul cel mai mare nu-i privește atât pe ei, cât pe cei pe care îi atrag în această cursă falsă.

Dar Isus le-a vorbit: "Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt 14, 27). Aceste cuvinte ale Mântuitorului răsună totdeauna actuale, și astăzi, când din cauza păcatelor fiilor Bisericii unii prevestesc moartea Bisericii. Noi însă suntem conștienți că momentele actuale reprezentă numai o probă, o invitație la purificare, la pocăință. așa cum bine știm – din istoria Bisericii – această probă a Bisericii nu a început ieri, ci încă de la începutul Bisericii, pentru că, în mod paradoxal, dar foarte adevărat, „sângele martirilor este sămânță pentru noi creștini” (Tertulian, Apologeticum IV, 4). Martirii de astăzi și din toate timpurile, și suferința multor credincioși, donează sânge Bisericii pentru ca aceasta să trăiască.

Atunci vă spun și eu astăzi: Curaj, aveți încredere, Eu sunt, nu vă temeți! (Mt 14, 27). Puterile celui rău nu vor birui Biserica (Mt 16, 18).