vineri, 31 iulie 2015

Model de discernământ și de cercetare a cugetului - Din Faptele culese de Ludovic Consalvo din gura sfântului Ignațiu

Fiind un devorator pasionat de romane și de alte cărți fanteziste referitoare la faptele fabuloase ale personajelor celebre, atunci când a început să se simtă mai bine, Ignațiu a cerut să i se dea câteva cărți pentru a mai trece timpul. Dar în casa în care era internat nu s-a găsit nici una din acele cărți de care era pasionat, motiv pentru care i-au fost date două cărți intitulate Viața lui Cristos și Viețile sfinților, ambele scrise în limba maternă.
    A început să le citească și să le recitească și, pe măsură ce asimila conținutul lor, simțea născându-se în el un anumit interes pentru temele tratate în acele cărți. Dar, adesea, mintea sa se întorcea la toată acea lume imaginară descrisă de lecturile precedente.
    În acest joc complex de solicitări s-a inserat acțiunea lui Dumnezeu cel milostiv. În timp ce citea Viața Domnul nostru Cristos, și viețile sfinților, se gândea în sine și se întreba astfel: „Și dacă aș face și eu ce a făcut sfântul Francisc? Dacă aș imita exemplul sfântului Dominic?” Aceste considerații durau chiar mai mult timp, fiind înlocuite și cu acelea cu caracter lumesc. Astfel de schimbări de stare sufletească l-au preocupat mult timp.
    Dar între cele dintâi și celelalte era o diferență. Când se gândea la lucrurile din lume, era cuprins de o mare plăcere; dar imediat, când, obosit fiind, le lăsa, se simțea trist și arid. În schimb, atunci când își imagina să poată împărtăși austeritatea pe care a văzut-o că a fost pusă în practică de sfinți, atunci nu numai că simțea o plăcere gândindu-se la ea, dar bucuria continua și după aceea. Totuși, el nu-și dădea seama și nici nu dădea importanță acestei diferențe, până când, deschizând într-o zi ochii minții, a început să reflecteze cu atenție asupra experiențelor interioare care îi provocau tristețe și asupra celorlalte care îi aduceau bucurie.
Aceasta a fost prima meditație cu privire la lucrurile spirituale. Mai târziu, intrat de acum în exerciții spirituale, a constatat că de aici a început să înțeleagă ceea ce i-a învățat pe ai săi cu privire la diversitatea duhurilor.

miercuri, 29 iulie 2015

Vrei, nu vrei, bee Grigore aghiasmă!

Un am secetos, cu nori fără vlagă, cu stropi uscați și fierbinți. Ultimii ani tot așa au fost: vreme din ce în ce mai călduroasă și mai păcătoasă. S-a semănat în brazde uscate, s-a prășit în praf și crăpături cât mâna de groase, se vor culege vreji și resturi de porumb, struguri stafidiți înainte de vreme, de parcă s-ar fi secat și terminat norii din poala lui Dumnezeu. Arde soarele și noaptea, și parcă nu-ți mai poți ridica fruntea din pământ. Mulți ani vor trebui să treacă ca să uităm prin ce am trecut în acest an, dacă n-o fi mai rău la anul care vine. Ce s-o fi întâmplat cu vremea? De ce atâta zgârcenie din partea lui Dumnezeu? A ieșit lumea cu mic cu mare în procesiune, dar parcă cerul se cătrănise să mai privească spre ea, sătulă de atâta nerecunoștință! Anul trecut, dacă Dumnezeu a trimis ploaie și recolta a fost bogată, ieșise ministrul ăla mărunțel, cu pieptul cât o coșarcă de corcodușe anunțând că, datorită implicării lui în mersul agriculturii rezultatele fuseseră bune, hambarele și beciurile cât pe ce să dea pe afară. Săracul, nu-și amintise de Dumnezeu, că doar, nu-i așa, reușise dânsul să-i țină locul, și stabiliseră și la partid încă din primăvară ca vreo sută de nori să stea deasupra țărișoarei noastre prăpădite, gata la cel mai mic semn al degețelului lui să se reverse peste câmpii. La toamnă, sper să nu mai aibă curajul să iasă pe sticlă, să ne zică că Ăl de Sus îi de vină, că doar vorbise cu El, da, iaca, nu l-o ascultat. Ba o să-L și amenințe și o să-L dea în judecată, și o să-i zică că știe el ce să facă la anul, și n-o să mai facă contract cu El, că-i neserios. Și o să ne promită că la anul va face el repede 1000 de chilometri de canale de irigat, numa vreme bună să fie, că bani are. Și lumea o să-l creadă, că așa-i ea, răbdătoare, și cu multă credință, și nu vrea moartea păcătosului, dar să trăiască și să ne mintă frumos, că așa-i place omului nostru. Între timp, vrei, nu vrei, bee, Grigore, aghiasmă!   

marți, 28 iulie 2015

Azi m-am întâlnit cu mine însumi



Pr. Damian Pătrașcu 
Treceam pe drumul bine netezit de asfaltul negru și gropile perfecte făcute de ploile de primăvară, cufundat în gândurile mele și iată, pe neașteptate, m-am întâlnit cu mine însumi, chiar cu cel pe care-l poartă dorurile mele în colbul vieții. Mă mai văzusem acum ceva vreme în mijlocul unei mulțimi de chipuri, dar, furat și atunci de gălăgie, nu mă băgasem în seamă, și trecusem ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cred că mă recunoscusem, chiar cred că mă privisem puțin, și poate că aș fi dorit să intru în vorbă, să mă întreb cum o mai duceam, pe unde mai fusesem, dacă aveam nevoie de ceva, sau poate chiar de cineva, dar lăsasem totul baltă, cuprins și de frica că aș fi putut să-mi spun ceva ce m-ar fi durut, sau de amintirea ultimei întâlniri, când, ca un cerșetor, mă agățasem de mine și-mi tot ceream lucruri dorite dar niciodată primite. Dar acum, acum nu mă mai puteam îndepărta de acel celălalt mine, pentru că mă priveam iscoditor, îmbrăcat simplu, în haina lungă și neagră a vieții mele, și cu un licăr de speranță în ochi. Deja simțeam cum mă treceau sudorile, pentru că pielea împrumutată în care trăiam acum nu cred că se potrivea cu cel care-mi stătea în față. Aș fi vrut să fug, dar m-am trezit bodogănind, povestind istorii de mult trecute, despre chiote și jocuri copilărești, zâmbete adolescentine și zvâcniri aproape mistice, când simțeam în roua dimineții glasul unui Domn care-mi susura la ureche ceva nedeslușit pentru urechile mele naive.

M-am invitat la drum, pășind domol și liniștit, atent la ce-mi puneam, și nu voiam să se termine drumul. Amândoi interesați unul de celălalt, ne recunoșteam și ne priveam, astfel că, pe la jumătatea drumului, atunci când cuvintele își epuizaseră rolul, rămăsesem numai noi doi, chipuri gemene și ochi surâzători, iar teama de a mă despărți din nou de mine începea să devină tot mai puternică,  mai insistentă. Mă agățam de mine și mă târam, ca un leș, ca un om fără vlagă, și aș fi vrut să mă las acolo, și să plec numai cu cel pe care-l întâlnisem, bărbat curat, cu visuri și dorințe albe ca nămeții. Acum îmi aminteam clar vorbele mamei, când mi-am luat zborul din cuib: „copilul din tine să nu-l lași niciodată înfometat, nici însetat, nici fără de joacă, nici mâinile să se pietrifice, fără să mai poată fi împreunate spre cer; ia-l cu tine oriunde vei merge, și poartă-te gingaș cu el, căci vei avea nevoie atunci când mai puțin te aștepți; hrănește-l cu gânduri curate și purtări demne, iar pașii tăi să fie feciorelnici, privirea limpede și auzul ascuțit”. Pe cine să abandonez, pe care dintre cei doi să-l las la marginea drumului, și să plec departe, departe... Iar să fug din nou de mine....?, căci mă regăseam în amândoi, primul frumos aranjat și parfumat, aplaudat și renegat, celălalt încă crud, dar necunoscut, străin și înstrăinat. Cu cine să mă întorc în cetate, fără să risc să nu fiu recunoscut? Să mă strecor cu amândoi și să-l ascund pe străin, de ochii curioși ai timpului?

Hotărât, am plecat, privind înapoi spre pașii celor doi care, adâncindu-se în pământ, se uneau și se despărțeau, până când am zărit numai o singură urmă, o singură umbră, care venea după mine, și mă învăluia. Pași repezi și picuri de ploaie, om călător printre petale, țintă dumnezeiască spre Cetate! Iertare, copile lepădat în larma lumii, printre străini abandonat pe un peron fără bilet. Te-am regăsit plin de viață, și m-ai recunoscut înainte ca eu să-mi fi deschis ochii, și m-ai luat pe umerii tăi fragezi și m-ai adus acasă, în mine. Minunea regăsirii mele s-a prelungit în ochii tuturor, care mă priveau și mă întrebau unde am fost, pe unde am umblat...  Am intrat în Casă și am auzit un glas cristalin care spunea: „Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2, 20). În clipa următoare, am dispărut de tot, amestecându-mă în vinul amestecat cu apă în potirul oferit pe altar...

duminică, 19 iulie 2015

Omul înțelept

Cel care-i cunoaște pe alții este înțelept; cel care se cunoaște pe sine este iluminat; cel care se învinge pe sine este cu adevărat puternic (proverb chinezesc).

Unde ești, Adam?

Trăiește cu oamenii ca și cum te-ar vedea zeii; vorbește cu dumnezeul tău ca și cum te-ar auzi oamenii (proverb chinezesc).

Dă-i omului putere si vei vedea ce-i poate capul

In trei ocazii omul își face cunoscută natura: atunci când mintea cedează urii; atunci când trupul este îndoit de vin; atunci când trebuie să pună mâna pe portofel (proverb chinezesc)

Cine are carte, are parte!!!

Dacă nu ai citit în ultimele trei zile, cuvintele
tale devin decolorate (proverb chinezesc) 

Eu sunt Poarta...

Maestrul deschide poarta, dar tu trebuie să intri de unul singur  (proverb chinezesc)

Dacă nu știm să vorbim de ceva e mai bine să tăcem

Dacă cuvintele voastre nu sunt mai bune decât tăcerea, atunci ar trebui să tăceți (proverb chinezesc).

Sfinți, fericiți, personaje faimoase - terțiari franciscani

Mic catalog al Sfinților, Fericiților, Slujitorilor lui Dumnezeu

și al personajelor faimoase care au fost terțiari franciscani


Anton Durcovici (fericit, președintele Ordinului al III-lea Franciscan)
Maria Margareta Alacoque (sfântă)
Alexandru Volta (fizician și inventator)
Dante Alighieri (literat și poet)
Ampere Andrei M. (fizician)
Angela de Foligno (fericită)
Bello Antonio (episcop de Molfetta)
Beretta Molla Giovanna (fericită)
Giovanni Boccaccio (literat și poet)
Bonadonna (fericită, soția lui Lucchese)
Carol Borromeu (sfânt)
Ioan Bosco (sfânt)
Brigita din Suedia (sfântă)
Michelangelo Buonarroti (pictor și e sculptor)
Francisca Xaveria Cabrini (sfântă)
Iosif Cafasso (sfânt)
Ioan Calabria (fericit)
Iosif Calasanțiu (sfânt)
Carol al V-lea (împărat)
Carol Carretto (consacrat)
Ecaterina de Genova (sfântă)
Cristofor Columb (navigator)
Giuseppe Cottolengo Benedict (sfânt)
Ioana d’Arc (sfânt)
Charles de Foucauld (Slujitor al lui Dumnezeu)
Alcide de Gasperi (statist, politician- Slujitor al lui Dumnezeu)
Camil de Lellis (sfânt)
Vincențiu de Paoli (sfânt)
Leon Dehon (Slujitor al lui Dumnezeu)
Gaspare del Bufalo (sfânt)
Francisc de Paola (sfânt)
Francisc de Sales (sfânt)
Galileo Galilei (om de știință)
Gattorno Ana Rosa (venerabilă)
Giotto di Bondone (pictor)
Ioan al lui Dumnezeu (sfânt)
Ioan al XXIII-lea (papă - sfânt)
Gounod Charles (muzician)
Alois Guanella (fericit)
Ignațiu de Loyola (sfânt)
Jorgensen Giovanni (literat)
La Pira Giorgio (sociolog – Slujitor al lui Dumnezeu)
Labre Benedict Iosif (sfânt)
Lazzati Giovanni (politician)
Leon al XIII-lea (papă)
Longo Bartolo (fericit)
Lucchese da Poggibonsi (fericit, primul terțiar)
Alois al IX-lea (rege al Franței, sfânt)
Alexandru Manzoni (literat)
Marconi Guglielmo (fizician)
Morus Thommas (sfânt)
Moscati Giuseppe (medic, sfânt)
Filip Neri (sfânt)
Luigi Orione (fericit)
Ozanam Federic (fericit)
Paisiello Giovanni (muzician)
Vincențiu Pallotti (sfânt)
Pampuri Riccardo (sfânt)
Paul al VI-lea (papă – Slujitor al lui Dumnezeu)
Giovanni Papini (scriitor)
Louis Pasteur (biolog și chimist)
Petrarca Francesco (poet și umanist)
Pius al IX-lea (papă - fericit)
Pius al X-lea (papă - sfânt)
Pius al XII-lea (papă)
Roza de Viterbo (sfântă)
Sanzio Raffaello (pictor)
Bernadette Marie Soubirus (sfântă)
Tasso Torquato (poet și scriitor)
Amerigo Vespucci (navigator)
Ioan Maria Vianney (sfânt)


joi, 16 iulie 2015

Timp și eternitate în epoca antică și patristică... O gustare

Diferența dintre concepția clasică a timpului și a eternității și cea creștină, bazată pe Scriptură, este exemplar ilustrată de critică făcută de Tațian, apologet din a doua parte a secolului al II-lea, discipol al Sf. Iustin martirul și, mai ales de Origen, filosoful platonic creștin, mort în jurul anului 256, față de concepția stoică a ciclicității infinite a timpului, constituită dintr-o succesiune de perioade sau de aiônes fără sfârșit. Această ciclicitate infinită a timpului era în general împărtășită și de celelalte Școli filosofice grecești, de la Platonism la Pitagoreism la Aristotelism; și Epicureii susțineau infinitatea timpului lumii, ba chiar a lumilor. Origen s-a preocupat să clarifice diferențele fundamentale dintre propria concepție, creștină, cea a timpurilor istorice (pe care el le numește aiônes cu o terminologie biblică) și cea stoică. Dacă el vorbește de o secvență de aiônes în timp, acest lucru îl face în primul rând pentru că Scriptura vorbește continuu despre acest argument, și nu pentru că el ar vrea să postuleze o repetiție infinită a revenirilor istorice identice, așa cum, în schimb, făceau Stoicii (care, și ei numeau aceste cicluri temporale aiônes). Opțiunea terminologică a lui Origen este biblică înainte să fie stoică. Nu există îndoială că el cunoștea atât lexicul cât și doctrinele stoice, pe care le voi analiza în primul capitol; de fapt, după concepția platonică  este cea stoică care a influențat în mare măsură gândirea lui Origen. Cu toate acestea, aiônes-urile stoice sunt destul de diferite de cele origeniene, iar apokatastaza stoică (adică repetarea ciclică a unor identice aiônes la infinit), necesitaristă, este des criticată de Origen[1] care, în schimb, considera aiônes-urile teatrul liberelor alegeri ale creaturilor raționale[2].
            Rolul principal al aiônes-urilor pentru Origen este cel de a permite dezvoltarea morală a creaturilor raționale și mântuirea lor, o problemă teoretică care, după el, făcea parte din teodicee[3]. Dacă aiônes-urile nu sunt finalizate spre dezvoltarea morală, este evident că nu pot implica repetarea la infinit a acelorași acte și comportamente, așa cum postulau în schimb Stoicii; de fapt, pentru Origen aiônes-urilor sunt teatrul exercitării liberului arbitru a creaturilor raționale, și nu pot fi egale unul cu celălalt. Tocmai pentru a salvgarda liberul arbitru, Origen contrastează teoria stoică a repetării aiônes-urilor totdeauna egale între ele: „Dacă acest lucru este adevărat, libertatea noastră a fost anulată. De fapt, dacă în decursul unor determinate cicluri din necesitate au avut loc, au loc și vor avea loc aceleași lucruri în perioada realităților muritoare, este evident că din necesitate Socrate se va da totdeauna filosofiei, și va fi acuzat că introduce noi divinități și că corupe tinerii, și că Anit și Melet vor fi totdeauna acuzatorii săi, și că judecătorii din Areopag îl vor condamna la moarte prin otrăvirea cu cucută. […] Dacă se acceptă această idee, chiar nu mai știu cum libertatea noastră va fi salvată și cum se vor putea justifica laudele și reproșurile»[4].
            Dacă fiecare aiôn este teatrul acelorași evenimente ale aiônes-urilor care l-au precedat și al celor care-l vor urma, înseamnă că alegerile morale ale persoanelor nu sunt alegeri, dar sunt dictate din necesitate. În consecință, liberul arbitru nu mai există. Dar acest lucru este incompatibil cu responsabilitatea personală și recompensele pentru alegerile făcute de fiecare, care nu numai că fondează viața civilă și administrarea dreptății, dar sunt, mai ales, un dat al revelației creștine: premiile sau suferințele în cealaltă lume despre care vorbește Scriptura și la care Origen face continuu referință.
            Absența liberului arbitru ar implica o absență de responsabilitate, lucru pe care Origen nu-l poate accepta; din acest motiv el refuză doctrina repetării infinite a aiônes-urilor totdeauna identice, doctrină pe care el o atribuie nu numai Stoicilor, ci și Platonicilor și Pitagoreicilor[5]. Aceeași critică, de această dată cu o serie de exemple luate din Scriptură (Adam și Eva, Iuda, Sf. Paul, Sf. Ștefan) și nu din istoria filosofică grecească (Socrate și acuzatorii lui) fusese prezentată deja de Origen într-o operă adresată nu respingerii unui „păgân”, ci publicului cult creștin:

Nu știu, apoi, ce argumente pot aduce cei care susțin că aiônes-urile se succed în mod perfect unul celuilalt. Dacă, de fapt, un aiôn va fi perfect identic cu celălalt, Adam și Eva vor face o a doua oară aceleași lucruri pe care le-au făcut […] Iuda îl va trăda pe Domnul din nou, iar Paul vă păstra iarăși hainele celor care-l lapidau pe Ștefan, și tot ceea ce a avut loc în această viață se va întâmpla din nou. Dar, cu nici un argument nu se poate susține această teorie, din moment ce sufletele sunt împinse de liberul arbitru, iar progresele și regresele lor depind de facultatea voinței lor. De fapt, sufletele nu sunt împinse să facă și să dorească această sau acea mișcare circulară a  aștrilor care reface după multe secole același traseu, dar oriunde le va fi împins libertatea înclinațiilor lor, spre într-acolo își dirijează cursul acțiunilor lor[6].

       Origen observă că, a postula o repetare identică a acelorași acțiuni în fiecare aiôn, ar fi ca și cum am gândi că, lăsând de mai multe ori să cadă o mare cantitate de grâu, aceasta s-ar dispune totdeauna în mod identic. Și aici o demonstrație prin absurd conchide argumentația. Aici Origen se oprește mai mult asupra expunerii propriei teorii, adică că ființele raționale acționează în baza liberului lor arbitru, și introduce contextual și o critică a determinismului astrologic, care putea fi folosit pentru a explica infinita repetare a acelorași acte din partea aceleiași persoane în fiecare aiôn. Puțin mai înainte, un alt medioplatonician creștin, pe nume Bardesan, combătuse determinismul astrologic[7].
            Diferit de concepția stoică a timpului ciclic, infinit și repetitiv, în ochii lui fără scop, Origen susține cu putere că va exista un sfârșit al succesiunii aiônes-urilor, și că restaurarea universală va ajunge la sfârșitul tuturor veacurilor, atunci când toate vor fi reconduse la unitate:

Situația existentă atunci când toate vor ajunge la sfârșitul perfect va fi mai mare decât aiônes-ul. Mă face să cred acest lucru autoritatea Scripturilor care spune: «În aiôn și dincolo». Spunând «dincolo» face să înțeleagă că vrea să spună mai mult decât un aiôn. Privește dacă cuvintele Mântuitorului: «Vreau ca ei să fie cu mine acolo unde sunt eu», «Așa cum eu și Tu una suntem, tot așa și ei în noi să fie un singur lucru»[8], nu indică ceva ulterior față de aiôn și aiônes-i, poate și față de « aiônes-urile aiônes-urilor», adică atunci când nu vor mai fi toate în  aiôn, dar Dumnezeu va fi totul în toți»[9].

La sfârșit Origen citează 1 Cor 15, 28, verset foarte drag lui și folosit în mod repetat, ca sprijin pentru doctrina apokatastazei sau a restaurării universale escatologice[10].
Așa cum aminteam la început, puțin înaintea lui Origen, deja Tațian, discipolul creștinului platonician Sf. Iustin martirul, critica amintirile cosmice în Discurs către Greci 6, opunându-le concepției creștine ale aiônes-urilor și ale restaurării: «Credem că la sfârșitul lumii, va avea loc și învierea trupurilor, nu așa cum cred Stoicii, cum că ar exista cicluri periodice în care revin totdeauna aceleași lucruri, fără nici un scop util; în schimb, odată terminate aiônes-urile istoriei umane, ființele umane vor rămâne în veșnicie, și va avea loc reuniunea lor, datorită judecății. Și nu ne vor judeca nici Minos, nici Radamantes, ci însuși Dumnezeu Creatorul». Și Tațian, ca și Origen mai târziu[11], se opune recursului la ciclurile cosmice ale stoicilor, care se succed la infinit, „fără un scop util”, și postulează o secvență de aiônes urmată de «permanența în eternitate» a ființelor umane, grație învierii, și împreună cu Judecata Finală. În acest text tațianeu se observă un element care va fi central și pentru Origen: repetarea periodică infinită presupusă de Stoici nu are nici un scop, nu este orientată spre un télos sau țintă ultimă, pentru că fiecare aiôn al istoriei este identic cu celălalt și nu există progres de la unul la celălalt. În schimb, după concepția creștină a timpului la Tațian și Origen, succesiunea aiônes-urilor – unul diferit de celălalt – tinde spre un scop precis, adică spre țintă. Pentru Tațian, aceasta este învierea trupurilor și judecata finală; pentru Origen este și aceasta, dar și altceva: este și învierea spirituală – adică eliberarea de sub puterea răului – care implică restaurarea sau apokatastaza, cu reîntoarcerea tuturor creaturilor spre Dumnezeu – Bine. Timpul istoric nu este fără scop și, deci, fără sens, dar tinde spre o țintă precisă: împlinirea întregii istorii a mântuirii.
Pentru Origen, succesiunea înseși a aiônes-urilor folosește tocmai acestui scop. Ea este finalizată să lase tuturor creaturilor raționale timpul și posibilitatea de a obține, prin purificare și învățătură, luciditatea și maturitatea necesare pentru a adera în mod voluntar la Bine, care este Dumnezeu, și să refuze Răul, care în télos va trebui să dispară:

La fel, cred că trebuie cercetat dacă după acest aiôn va exista corectare și purificare, aspră și dureroasă, pentru cei care nu au voit să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, pentru alții, în schimb, învățătură și educație rațională, grație căreia vor putea să progreseze spre o mai bogată înțelegere a adevărului câți deja în această viață s-au dedat acestui studiu […] Și va trebui să se cerceteze dacă după aceste lucruri va exista sfârșitul a toate, sau, prin corectarea și purificarea tuturor celor care vor avea nevoie, va mai exista din nou un alt aiôn sau asemenea celui care este acum […] cât timp va dura și dacă va exista în mod real, și dacă va exista un timp în care nu va mai exista nici un aiôn, și dacă deja a fost un timp în care nu ar fi existat nici un aiôn, sau dacă au existat sau va existat mai mult de unul, și dacă se va întâmpla vreodată ca să existe unul perfect egal celuilalt[12].

Diferit de Stoici, Origen crede că nu va exista un aiôn perfect egal cu un altul, și acesta datorită liberului arbitru al creaturilor raționale. El mai crede că a existat o condiție anterioară timpului și aiônes-urilor, și va exista una, în télos, în care nu va mai exista nici un aiôn. Într-un text având autenticitate sigură și ajunsă la noi în originalul grecesc, Origen identifică viața aiônios despre care vorbește evanghelia («viața veșnică») cu cea care se va avea în aiônes-urile viitoare, asupra cărora va domni Cristos și în care va avea loc procesul supunerii (voluntare, care va implica convertirea și mântuirea) «dușmanilor», și mai postulează o viață încă dincolo de aceasta, adică cea a restaurării finale, de la sfârșitul tuturor aiônes-urilor: «După viața în aiônes se va face un salt, trecând la Tatăl, care este dincolo de viață în aiônes. De fapt, Cristos este viața, dar Tatăl, care este „mai mare decât Cristos”[13], este mai mare decât viața»[14]. Eternitatea absolută a apokatastazei (pe care Origen o numește aídion, un termen filosofic) va fi dincolo de toate aiônes-urile. Iată pentru ce, după Origen ceea ce este aiônios, adică pertinent aiôn-ului viitor sau aiôn-ilor, nu este etern în sens absolut, așa cum va discuta la timpul potrivit[15]. Aici este important să observăm că ținta ultimă, télos-ul, pentru Origen este o venire a fi în Trinitate la sfârșitul timpului și a tuturor aiônes-urilor: «Expresiile care se referă la pregătirea pietrelor, care sunt ridicate și pregătite pentru construirea edificiului, mi se pare că indică, fără îndoială, totalitatea timpului, adică extensia temporală [diástēma] necesară pentru a ajunge să se găsească în Trinitatea eternă»[16]. Deci, întreaga secvență a aiônes-urilor este totalitatea timpului necesar pentru ca toate creaturile raționale să se poată purifica și să crească din punct de vedere moral, intelectual și spiritual, astfel ca să poată sălășlui stabil în Treime, ceea ce este télos-ul lor și théōsis-ul sau «divinizarea» lor (după idealul Patrologiei, mai ales al celei grecești). Aiônes-urile folosesc să dea tuturor timpul necesar pentru maturizarea spirituală și pentru purificare, pentru reîntoarcerea la Dumnezeu prin libera adeziune, care va fi restaurarea finală. Faptul că va exista un sfârșit al acestor aiônes, care sunt numai intervale de timpi, oricât de lungi ar fi aceștia, și ca atare trebuie interpretate în Scriptură, este reamintit de Origen și într-un context omiletic (un context mai simplu decât cel scolastic al marilor comentarii): «De fiecare dată când în Biblie este scris: „din aiôn în aiôn” se înțelege un interval de timp, și este clar că va avea un sfârșit. Și, dacă Scriptura spune „într-un alt aiôn”, cu siguranță este indicat ceva mai lung, chiar dacă încă este fixat un sfârșit. Iar atunci când sunt menționate aiônes-urile aiônes-urilor” se indică, la fel, un anume termen, probabil necunoscut nouă, dar cu siguranță stabilit de către Dumnezeu»[17]. Sfârșitul aiônes-urilor va fi restaurarea și divinizarea. Chiar și atunci când Scriptura vorbește de «veacurile veacurilor» (aiônes-urile aiônes-urilor), Origen nu înțelege eternitate, ci numai lungi intervale temporale.
Faptul că perfecțiunea, obținută în restaurare, la sfârșitul tuturor timpurilor, este o sălășluire în Dumnezeu și în eternitatea lui Dumnezeu, este reamintită de Origen și într-un comentariu scolastic: «Expresia „din El” se referă la faptul că existăm; „prin El” se referă la faptul că suntem conduși în viață cu ajutorul providenței Lui și, „în El”, se referă la faptul că perfecțiunea și sfârșitul oricărui lucru se va găsi în El, atunci când Dumnezeu va fi „totul în toți”»[18], din nou prin citatul din 1Cor 15, 28. Însă, la perfecțiunea finală și extratemporală în Dumnezeu se va ajunge prin reforma și corectarea în timp: «Expresia „din El” înseamnă crearea tuturor lucrurilor la început, și faptul că toate realitățile existente și-au primit sosirea lor în existență de la Dumnezeu. „Prin El” înseamnă că toate creaturile sunt controlate și reglementate prin opera Celui din care ele își derivă izvorul existenței lor. „În El” înseamnă că toți cei care vor fi reformați și corectați stau stabili în perfecțiunea Lui […] Faptul de a adera strict la culmea perfecțiunii divine este spus că are loc „în El”»[19], adică în Dumnezeu. Deci, după Origen, la sfârșitul aiônes-urilor, în momentul apokatastazei, cu toții se vor găsi în Dumnezeu-Trinitate și, după 1Cor 15, 28, «Dumnezeu va fi totul în toți». În loc să se găsească într-un aiôn, care este un sistem natural și diastematic (adică dimensională, spațio-temporală), creaturile raționale se vor găsi în Dumnezeu să împărtășească prin har viața divină, care este veșnică. Din prezența lui Dumnezeu «în toți», la sfârșitul timpurilor, Origen deduce radicala eliminare finală a răului, pentru a nu trebui să admită că Dumnezeu, Binele Suprem, să se poată găsi și în rău; apoi examinează „ce anume este acest tot că Dumnezeu va fi totul în toți […] înseamnă că Dumnezeu va fi totul și în fiecare creatură în parte. Și va fi totul în aceste creaturi în sensul că orice lucru inteligența rațională, liberă de orice mizerie a păcatului și purificată de orice murdărie a răutății va putea să perceapă, înțelege și gândi, toate acestea vor fi Dumnezeu, și ea nu va putea să perceapă, nici să gândească, nici să vadă, nici să țină altceva decât pe Dumnezeu, care va fi măsura și rațiunea oricărei acțiuni a ei. Astfel Dumnezeu va fi totul pentru ea. Într-adevăr, nu va mai exista distincție între Bine și rău, deoarece răul nu va mai fi: pentru ea totul este Dumnezeu, care nu este atins de rău. Cel care se află totdeauna în Bine, adică persoana pentru care Dumnezeu este totul, nu va mai dori niciodată să mănânce din pomul cunoașterii Binelui și a răului»[20]. Sfârșitul timpului va sosi odată cu sfârșitul răului. Succesiunea aiônes-urilor folosește scopului evitării finale a răului, care merge pas cu pas cu îmbunătățirea și dezvoltarea spirituală a creaturilor raționale. De fapt, răul nu are consistență ontologică, nefiind nici Dumnezeu, nici o creatură a lui Dumnezeu, dar se naște din alegerile greșite ale creaturilor raționale. Atunci când acestea, odată purificate și iluminate, nu-l vor mai alege, răul nu va mai subzista, iar aceasta va fi télos-ul și sfârșitul tuturor aiônes-urilor.
Origen argumentează plecând de la principiul fundamental al sfârșitului timpurilor (télos) cu principiul istoriei (arché), chiar dacă această asemănare nu este o identitate, deoarece sfârșitul va fi mai bun decât începutul, pentru că va implica pentru creaturile raționale nu o simplă regăsire în Bine, ci a fi aderat în mod voluntar: «De aceea, dacă la sfârșitul lumii, care va fi asemănător cu începutul, va fi restaurată acea condiție pe care natura rațională o avea atunci când încă nu simțise nevoia de a mânca din pomul cunoașterii Binelui și a răului, odată îndepărtat orice simț al răului, atunci pentru creatură, întoarsă să fie pură și necontaminată, Cel care este unicul Dumnezeu bun va deveni „totul”. Și nu numai în puțini sau în mulți, ci în „toți” Dumnezeu va fi „totul”, atunci când nu va mai exista moarte, nici boldul morții, nici nu va mai fi răul, în mod absolut. Atunci cu adevărat „Dumnezeu va fi totul în toți”». La început nu exista răul, și nu exista nici timpul; în consecință, la sfârșit                acestea nu vor mai exista. De fapt, creaturile raționale vor participa la viața divină, după dispariția absolută a morții, care este consecință a răului, iar viața divină este eternitate absolută (aídion). Secvența aiônes-urilor, pentru Origen, nu este o infinită repetare periodică a acelorași evenimente, al unor aceleași alegeri și al unor aceleași acțiuni, ci, prin dezvoltarea creaturilor în curgerea timpului, conduce spre télos, care este eternitatea. Iar eternitatea este împărăția unității, în vreme ce timpul istoric este cea a multiplicității.
Această idee a superiorității unității asupra multiplicității și a atribuirea eternității primei și a timpului celei de-a doua are rădăcini platonice: pentru Platon, timpul este imaginea mobilă a eternității[21]; în vreme ce eternitatea este imobilă în unitate, timpul curge în multiplicitate. În imediata continuare a textului citat, Origen caracterizează télos-ul prin «unitate și armonie», după conceptul ascendenței platonice, dar pentru el bazat și pe In 17, că perfecțiunea ajunge la unitate, iar imperfecțiunea la multiplicitate astfel că, în restaurarea de la sfârșitul timpurilor, «cu toții vor deveni Fiul, atunci când vor deveni un singur lucru, așa cum Fiul și Tatăl sunt un singur lucru»[22]. Și iarăși: «Atunci când lucrurile vor fi început să se grăbească spre starea ideală în care cu toții sunt un singur lucru, așa cum Tatăl este un singur lucru cu Fiul, trebuie să credem prin consecință logică că, atunci când toți vor fi un singur lucru, nu va mai exista nici o diversitate»[23]. În eternitatea télos-ului, după toate aiônes-urile și multiplicitatea și dispersia volițiunilor care-i caracterizează, toate creaturile raționale se vor afla în unitate, deoarece liberul lor voință va fi îndreptată numai spre Dumnezeu, și vor fi părtași la eternitatea vieții lui Dumnezeu. La eternitate vor fi părtași chiar și creaturile raționale care, din cauza gravei lor căderi au devenit demoni.
Acest lucru se explică deoarece Providența divină și posibilitatea unei dezvoltări morale de-a-lungul aiônes-urilor se extinde și la demoni, care, după un lung proces de purificare și de iluminare, vor fi reintegrate în Binele care, odată iluminați, vor fi conduși și ei să aleagă: «În aiônes […]se prevede tuturor acestora, cu măsură și discernământ, în relație cu ordinul și meritul: astfel, mai întâi unii, apoi ceilalți, și alții în ultimele timpuri, și prin pedepse mai grele și mai dureroase, lungi și suportate, pentru a o spune așa, pentru multe aiônes-uri, cu toții la sfârșit renovați de învățături și de severe corectări, vor fi reintegrați în primul rând între îngeri, și apoi în rândul ierarhiilor superioare, și astfel asumați în mod progresiv totdeauna mai sus, vor ajunge în realitățile invizibile și eterne, după ce vor fi parcurs unul după altul oficiile ierarhiilor cerești cu scopul de a fi instruiți».  Aiônes-urile trecute, prezente și viitoare sunt teatrul acțiunii salvifice a providenței divine, al cărei scop este restaurarea creaturilor raționale în Dumnezeu. La aceasta se va ajunge la sfârșitul aiônes-urilor, în télos. Cu toate acestea, providența lui Dumnezeu este respectuoasă față de libertatea fiecăruia («în relație cu ordinul și cu meritul») și de timpurile necesare fiecăreia pentru a ajunge să adere la Bine.
Origen declară comprezența acțiunii salvifice infailibile a providenței, pe de o parte și, pe de altă parte, a permanenței liberului arbitru în creaturile raționale și în polemica lui făcută împotriva unui Medioplatonic „păgân”: «se provede tuturor, din partea lui Dumnezeu, respectând contingențele liberului arbitru a fiecărei ființe umane, spre bine, cât mai mult posibil[24]». Permanența liberului arbitru și, în același timp acțiunea infailibilă a Providenței, care-și are culmea ei în valoarea salvifică a Crucii lui Cristos, sunt afirmate împreună și în unul din cele mai importante comentarii a lui Origen: « Cu siguranță, eu nu neg că creaturile raționale vor continua să posede liberul lor arbitru pentru totdeauna, dar susțin că eficacitatea Crucii lui Cristos și a morții lui, luată asupra Sa spre sfârșitul aiônes-urilor, este atât de mare încât este de ajuns corectării și mântuirii, nu numai în aiôn-ul prezent și cel viitor, dar și în toate cele trecute, și nu numai pentru această ordine a noastră [de creaturi raționale] care este umanitatea, ci și pentru diferitele ordine ale puterilor cerești»[25]. Aceeași comprezență a dreptății, a providenței și a milostivirii se găsește și în tratatul de teologie sistematică a lui Origen, atunci când face exegeza la Rom 9, 14, când se vorbește despre Iacob și Esau: «Oare Dumnezeu este nedrept? Desigur că nu!». Origen comentează, plecând ca întotdeauna, de la principiul teodiceei:

Așa cum am spus deja, dreptatea Creatorului trebuie să rezulte evidentă în toți. Și mi se pare că aceasta se va manifesta mai clar dacă vom spune că fiecare dintre ființele cerești, terestre și din iad poartă în sine cauzele diversității deja înainte de nașterea corporală. Într-adevăr, toate au fost create de Logos și de Înțelepciunea lui Dumnezeu și toate au fost stabilite de dreptatea lui. Dumnezeu prevede tuturor cu milostivire și îndeamnă și împinge pe toți la mântuire, folosindu-se de remedii din care fiecare poate să tragă folosință […] Dumnezeu, stabilind de mai înainte toate până în cele mai mici detalii, cu Înțelepciunea lui și făcând deosebire cu dreptatea lui, cu o preadreaptă retribuție a dispus totul pentru ca fiecăruia să i se prevadă și să i se dea ajutor în funcție de meritul său […] Numărul precis al meritelor fiecăruia îl cunoaște cu exactitate numai Dumnezeu[26].

            De această numărare depinde timpul necesar fiecărei creaturi raționale pentru a completa propria purificare și propria dezvoltare spirituală, a cărei finalitate este restaurarea și viața în Dumnezeu, la sfârșitul tuturor timpurilor (aiônes).
            Filosofia istoriei lui Origen este o filozofie a istoriei profund creștină[27]. Fundamentul ei, la fel ca și fundamentul concepției lui despre timpul istoriei și al eternității escatologice a apokatastazei rezidă – așa cum sper că am demonstrat în alte parte, făcând referință la a treia carte a Principiilor și la multe alte materiale[28]  - în polemica lui împotriva determinismului gnostic, inspirată din salvgardarea teodiceii. Cu o specială perspicacitate deja Rufin înțelesese că fundamentul teoretic, motivat de teodicee, a filosofiei istoriei lui Origen, orientată spre restaurarea universală în eternitate, era apărarea liberului arbitru al creaturilor raționale și a non contradicției dreptății și bunătății în Dumnezeu. De fapt, Rufin observă că susținătorii doctrinei apokatastazei, adică în primul rând Origen, voiau în special să «apere dreptatea lui Dumnezeu și să-i critice pe toți cei care susțineau că totul este produs de întâmplare sau de caz […] Doreau să apere dreptatea lui Dumnezeu […] Se potrivește celei bune, simple și imutabile naturi a Trinității să restaureze, la sfârșitul ultim, pe fiecare dintre creaturile sale în condiția în care fuseseră create la început și, după chinuri foarte lungi, întinse pe secole întregi, să stabilească sfârșitul pedepselor»[29]. Motivele teoretice ale filosofiei istoriei lui Origen și al orientării lui spre eternitatea apokatastazei rezidă în apărarea liberului arbitru uman și al bunătății și dreptății lui Dumnezeu împotriva determinismului gnostic și astrologic și al cazualismului («că totul este produs de întâmplare sau de caz)».
            Aceeași concepție origeniană a timpului, care se desfășoară în aiônes, este în întregime îndreptată spre a lăsa spațiu explicitării liberului arbitru al creaturilor raționale și, în același timp, a providenței lui Dumnezeu, care nu întârzie să conducă toate spre télos-ul eternității divine. Mai trebuie ținut prezent că pentru Origen apokatastaza finală, în care se încheie aiônes-urile, depinde în întregime de Cristos, așa cum am demonstrat mult în altă parte[30]. În lumina a toate acestea se vede clar cum concepția lui despre timp, despre istorie și despre eternitate, departe de a repeta teoria stoică a revenirilor infinite, este o concepție profund creștină. Această perspectivă, în mod eminent reprezentată de Origen, este împărtășită de marea parte a teologilor patristici, cei asupra cărora se sprijină întreaga gândire creștină. Ei au construit concepția lor despre timp și despre eternitate confruntându-se atât cu tradiția filosofică grecească cât și cu revelația biblică. În prezenta monografie ambele aceste baze, Grecitatea și Ebraismul, sunt analizate, respectiv în capitolul I și în capitolul al II-lea, pentru a trece apoi la dezvoltarea filosofiei istoriei, a timpului și a eternității în Creștinism, de la origini prin Patristică, până la ultimul filosof patristic occidental, Ioan Scotus Eriugena (secolul al IX-lea).  
      

       





[1] De ex. în Contro Celso IV, 12; 67-68; V 20; Principi II 3.
[2] În privința conceptului de apokatastază în antichitatea clasică și creștină vezi contribuția mea: The Christian Doctrine of Apokatastasis. A Critical Assessment from the New Testament to Eriugena, Brill, Leiden 2013.
[3] Așa în Principi I 6, 3, Origen întrezărește posibilitatea unei mântuiri escatologice pentru diavoli, bazată pe persistența în ei a liberului arbitru propriu creaturilor raționale, care va putea să-i conducă la convertire. Acum, pentru posibila lor convertire va exista un amplu interval temporal, pe care Origen îl desemnează prin « aiônes-urile viitoare»: «Dacă, apoi, unii, în aceste ordine care acționează sub comanda diavolului și ascultă de răutatea lui, vor putea odată, în aiônes-urile viitoare să se convertească la bine, deoarece în ei este totdeauna prezent liberul arbitru, sau dacă răutatea persistentă și îmbătrânită se transformă, datorită obișnuinței, ca într-o natură, examineaz-o și tu, cel care citești acum». Și pentru ființele umane Origen întrezărește convertirea și mântuirea în aiônes-urile viitoare în Principi III 1, 5.
[4] Contro Celso IV 67-68.
[5] Contro Celso V 20-21.
[6] Principi III 3, 4.
[7] Cf. articolul meu: Origen, Bardaisan, and the Origin of Universal Salvation, în «Harvard Theological Review», CII, 2009, pp. 135-168.
[8] In 17. 24.21.
[9] Principi II 3, 5.
[10] Cf. articolul meu: Christian Soteriology and Christian Platonism. Origen, Gregory oh Nyssa, and the Biblica land Philosophical Basis of the Doctrine of Apokatastasis, în «Vigiliae Christianae», LXI, 2007, pp. 313-356. 
[11] Vezi articolul meu: The Universal and Eternal Validity of Jesus’s Hight-Priestly Sacrifice. The Epistle to the Hebrews in Support of Origen’s Theory of Apokatastasis, în R. J. BAUCKHAM, D. R. DRIVER, T. A. HART, N. MACDONALD (a cura di), A Cloud of Witnesses: The Theology of Hebrews in Its Ancient Contexts, T&T Clark, London 2008, pp. 210-221.
[12] Principi II 3, 1.
[13] Acesta este un citat din In 14, 28 și nu o dovadă a posibilului subordonaționism al lui Origen: vezi articolul meu Origen’s Anti-Subordinationism and Its Heritage in the Nicene and Cappadocian Line, în «Vigiliae Christianae», LXV, 2011, pp. 21-49.
[14] Commento a Giovanni X 39.
[15] Cf. mai înainte, cap. III.
[16] Commento a Giovanni X 39.
[17] Omelia sull’Esodo 6, 13.
[18] Commento ai Romani VIII 10, 3.
[19] Commento ai Romani VIII 13, 9.
[20] Principi III 6, 2-3.
[21] Cfr. mai înainte, cap. I.
[22] Commento a Giovanni I 16.
[23] Principi III 6, 4.
[24] Contro Celso V 21.
[25] Commento ai Romani IV 10.
[26] Principi II 9, 7.
[27] Cf. I. RAMELLI, Origen and Apokatastasis: A Reassesment, în S. KACZMAREK – H. PIETRAS (a cura di), Origeniana X, Peeters, Leuven, 2011, Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium 244, pp. 649-670.
[28] Cf. articolul meu: La coerenza della soteriologia origeniana: dalla polemica contro il determinismo gnostico all’universale restaurazione escatologica, in Pagani e cristiani alla ricerca della salvezza. Atti del XXXIV Incontro di Studiosi dell’Antichità Cristiana, Roma, Istituto Patristico Augustinianum, 5-7 maggio 2005, Augustinianum, Roma 2006, Studia Ephemeridis Augustinianum 96, pp. 661-688. Ulteriori argomenti in RAMELLI, Origen, Bardaisan, cit.
[29] Rufino, Apologia contro Gerolamo II 12.
[30] RAMELLI, Origen an Apokatastasis, cit. 

miercuri, 15 iulie 2015

Știi că știi?

Cel care nu știe, și nu știe că nu știe,
este un prost: evită-l;
Cel care nu știe, și știe că nu știe, este un ignorant: instruiește-l;
Cel care știe, și nu știe că știe, este un adormit: trezește-l;

Cel care știe, și știe că știe, este un înțelept: urmează-l 

Ai prieteni?

Se poate trăi fără frați, dar nu se poate trăi fără prieteni (proverb arab)

Quid est veritas?

Onest este cel care își schimbă propria gândire pentru a o pune în acord cu adevărul. Lipsit de onestitate este cel care schimbă adevărul pentru a-l pune în acord cu propria gândire (proverb arab)

Cine este fratele perfect?

Într-una din zile, Sf. Francisc a fost întrebat de un
frate: „cine este fratele perfect?”. Francisc a răspuns: „Ar fi un bun frate minor cel care ar reuni în sine viața și atitudinile următorilor frați sfinți: credința lui Bernard, care a avut o credință perfectă, împreună cu iubirea de sărăcie; simplitatea și curăția lui Leon, care a strălucit cu adevărat de o preasfântă curăție; amabilitatea lui Angelo, care a fost primul cavaler intrat în Ordin, și care a fost plin de gentilețe și de bunătate; aspetul atrăgător și bunul simț al lui Maseu, cu vorbirea lui frumoasă și evlavioasă; mintea înălțată în contemplație pe care a avut-o Egidiu, împinsă până la cea mai înaltă perfecțiune; virtuoasa și neîncetata rugăciune a lui Rufin, care se ruga și atunci când dormea, și în orice activitate era își ținea duhul unit cu Dumnezeu; răbdarea lui Ginepru, robustețea fizică și spirituală a lui Ioan, caritatea lui Rugerius și sfânta neliniște a lui Lucidus... 

marți, 14 iulie 2015

Viața e ca un teatru: nu contează cât va fi de lungă sau de scurtă, important este să o joci bine

În fiecare zi, în Africa, leul se trezește și știe că va trebui să alerge mai repede decât o gazelă. În fiecare zi, în Africa, gazela se trezește și știe că va trebuie să alerge mai repede decât un leu. Nu contează dacă tu ești leu sau gazelă: important este să începi să alergi (proverb african)

Suntem administratori, nu stăpâni ai acestei lumi

Această planetă nu ne-a fost făcută cadou de strămoșii noștri: ea ne-a fost împrumutată pentru copii noștri (proverb african)

Minciuna are picioare scurte...

Cu minciuna și înșelăciunea îți vei procura prânzul, dar nu și cina (proverb african) 

Oameni și oameni... (proverbe africane)

În viață vei întâlni trei feluri de persoane:
-     Cele care îți vor schimba viața;
-     Cele care îți vor ruina viața;

-     Cele care vor fi viața ta:

Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți

Acceptă-l pe aproapele tău așa cum este,
 
așa cum și ție îți place să fi acceptat de ceilalți așa cum ești

Unde doi sau trei...

Dacă vrei să ajungi primul, aleargă singur.
 
Dacă vrei să ajungi departe, aleargă împreună (Proverb african)

duminică, 12 iulie 2015

Cine urăște sângele lui Cristos, urăște sângele omului

Cine urăște sângele lui Cristos, urăște sângele omului, și îl varsă cu o ușurință teribilă. Regimurile fără Dumnezeu sunt cele în care omul este cel mai chinuit. Ori acționează cele șapte sacramente, ori acționează plutonul de execuție. pentru fiecare Răstignit care este luat jos de pe pereți, o spânzurătoare se ridică. De abia se elimină legea divină, începe războiul. Regimurile atee din timpurile noastre au apărut și se mențin cu ajutorul crimelor pe care le fac: distrug mii de suflete și adună cadavre cu sutele de mii. Sunt implantate în sânge și ținute în viață de schelete și de fantasme. Aparțin Morții, pentru că vin din Păcat. 
Persecuția anticatolică apare continuu acolo unde mai mult este vestită și trăită.  

luni, 6 iulie 2015

Codul Bunelor Maniere: Top 40 de reguli de bază

Codul bunelor maniere nu a apărut ca o
invenție a unui om excentric sau ca niște reguli impuse de aristocrația vremurilor (cum mulți oameni ar crede), el a apărut ca un răspuns firesc, natural, la probleme cotidiene ale societății.
Bazele sale își au originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi agora, teatrul sau forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor. Sunt reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate.

Iată 40 dintre cele mai importante reguli:

  1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.
  2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.
  3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.
  4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.
  5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.
  6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.
  7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.
  8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!
  9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.
  10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.
  11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.
  12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.
  13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.
  14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.
  15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.
  16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.
  17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!
  18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.
  19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.
  20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.
  21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.
  22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.
  23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!
  24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea
  25. Ambalajul unui dar este foarte important.
  26. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.
  27. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.
  28. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”
  29. Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”
  30. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.
  31. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!
  32. Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
  33. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.
  34. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.
  35. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.
  36. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.
  37. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.
  38. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.
  39. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.
  40. „O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. (Z.U.)