duminică, 7 noiembrie 2010

CÂT PĂMÂNT ÎI TREBUIE OMULUI...

A fost odată un țăran, numit Pahomie. Într-o zi a venit pe la el o cumnată și vorbea cu nevastă-sa despre viața târgoveților și a țăranilor. Una zicea că-i bună viața târgovețului, cealaltă că este a țăranului.


Pahomie, care sta pe cuptor, auzi și zise:

-Ei, noi ăștia care răscolim de mici pământul, care ne și ține, nu ne gândim la fleacuri. Numai că nu prea avem noi pământ. Să am pământ, n-aș avea habar de nimeni, nici de necuratul!

Dracul auzi ce spunea Pahomie și zise:

-Foarte bine, Pahomie, las pe mine!… Am să te satur pe pământ. Prin pământ am să pun mâna pe tine.

În satul său era o proprietăreasă. Din pricina unui arendaș netrebnic, care-i asuprea pe țărani, se hotărâ să vândă pământul.

Pahomie vându și una și alta și cumpără și el vreo cincisprezece hectare de pământ, cu o limbă de pădurice. Pământul bun dădu grâu bogat, însă oamenii începură să-l fure. Ba scăpau vacile în grâu, ba în porumb. Numai necazuri. Începură certurile, înjurăturile și judecățile.

Nu mai avea trai cu oamenii și pace.

Într-o zi, intră la el un drumeț. Îi povesti că vine de undeva dinspre Volga, unde li se dă oamenilor pământ de muncă, și încă pământ de soi.

Pahomie a gândit: „ Dacă-i așa, de ce să stau aici, la strâmtoare și între ticăloși ? Am să vând ce am și plec acolo…”

În vară se duse acolo, văzu că e adevărat, își vându tot ce avea și se mută cu familia în ținutul cel nou.

Aici, Pahomie se tot frământa cum să aibă pămânul lui. Găsise un om care sărăcise și voia să-și vândă pământul. Când să-l cumpere, hop, un negustor care venea dintr-o țară îndepărtată. El povesti că a cumpărat acolo cinci mii de hectare mai pe nimic.

-N-am avut decât să ung osia bărbaților – zicea el. Le-am dat rochii, covoare, de vreo o sută de ruble, o cutie de ceai și le-am dat să bea.. Pământ e berechet și bogat cum nu-i în altă parte.

Pahomie își zise:

-„ De ce să iau aici cinci sute de hectare și să nu iau acolo câteva mii?”

Și plecă spre acea țară aflată undeva în stepă, lângă un râu, ai cărei locuitori se adăposteau în niște corturi de pânză.

Când ajunse acolo, oamenii aceia îl primiră cu bine, iar el le dădu daruri. Apoi îl întrebară ce să-i dea, ce-i place.

-Mi-ar plăcea mai cu seamă pământul vostru, răspunse Pahomie. Noi suntem cam strâmtorați și tare ne-ar prinde bine ceva pământ…

Veni și mai-marele țării aceleia și, după ce-i spuseră și lui cum stă treaba, îi ziseră:

-Pământ avem din belșug, poți să iei cât vrei.

-Mulțumim de bunătate… mie însă nu-mi trebuie mult. Dar vezi d-ta, ar trebui să știu care bucată e a mea, s-o hotărnicim și să facem un înscris.

-Bine, zise mai-marele.

-Și cu ce preț? întrebă Pahomie.

-Noi vindem o zi de pământ. Tot pământul pe care ai putea să-l ocolești într-o zi să fie al tău. Prețul zilei e de o mie de ruble…

,,Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap!”își zise Pahomie. O să ocolesc o împărăție întreagă.Într-o zi fac cincizeci de verste. Ce pământ!… Zece mii de hectare…

A doua zi dimineață plecară cu toții în stepă. Pahomie scoase banii, îi puse în căciula așezată drept semn unde să se întoarcă, și porni. Mergea și, din loc în loc, bătea câte un țăruș. Merse până abia se mai zărea delușorul de unde plecase. Își tot făcea socoteli… și se întindea, și se-ntindea, până văzu că soarele dă spre asfințit.

Să știi că m-am înșelat și am cuprins prea mult pământ. Ce mă fac dacă nu ajung la vreme?”

Pahomie începu să alerge. Începu să simtă cum, încet-încet, îl dor picioarele, dar alergă de parcă l-ar fi luat cineva cu biciul. Aruncă din fugă pieptarul, cizmele, plosca ăi căciula, pentru a putea alerga mai ușor și mai repede.

„Uite unde m-a dus lăcomia – își zise el – m-am nenorocit. Nu mai ajung eu înainte de asfințit…”

De spaimă, i se tăie răsuflarea.

Sudoarea i-a lipit cămașa de trup. Gura-i era uscată. Nu mai putea. Îi era groază de moarte, dar nu mai putea să se oprească.

Îi auzi pe locuitorii acelei țări cum fluieră și strigă. Mai prinse puțină inimă. Își stânse ultimele-i puteri și alergă năuc. Începu să vadă oamenii de pe delușor. Ba chiar și căciula cu banii. Îl zări pe mai-marele care sta jos ținându-se cu mâinile de burtă…

Și aleargă mereu … Urcă dealul în goană. Iată căciula. Dar… șovăi. I se tăiară picioarele căzu și, căzând, întinse mâna spre căciulă.

-Halal să-ți fie, camarade – strigă mai-marele ai câțtigat mult pământ!…

Argatul lui, Pahornic, dădu fuga să-l ridice, dar văzu cum curgea sângele din gură. Pahomie murise.

Mai-marele sta jos ghemuit, râzând zgomotos și ținându-se cu mâinile de burtă. Apoi se sculă și dădu argatului o sapă:

-Îngroapă-l! Atâta pământ îi trebuie unuia ca acesta! Doi metri cubi.

-Argatul luă sapa și săpă lui Pahomie o groapă, tocmai cât lungimea trupului său, de la cap până la picioare și-l îngroapă.

CU ÎNGERUL LA MASĂ...

A fost odată un băieţel care şi-a dorit foarte mult să întâlnească un înger. Auzise el că îngerii sunt frumoşi şi buni, şi, într-o zi, a pornit în căutarea unui înger. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine gentuţa cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, ca să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.


Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin sufletul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân trist şi amărât, dar cu o faţă luminoasă, care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.

Băieţelul şi-a pus gentuţa în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi, când să guste din ea, a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, băiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.

Atât de minunat şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.

Toată după-amiaza au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, mulţumit de bucuria pe care i-o făcuse bătrânul, din care radia atâta dragoste. Nici nu apucă bine să facă doi paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbrăţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, cu doi stropi de lacrimi în ochi, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.

Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei lui plină de fericire, dânsa îl întrebă: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”

Copilul îi răspunse: “Am stat la masă cu un înger!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată, cu toate că e mai bătrân decât mi-l închipuiam!”

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi fiul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a putut să nu îl întrebe: “Tată, ce ai făcut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”

El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu un înger!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât mi-l închipuiam!”

Prea des subapreciem puterea unei îmbrăţişări, a unui zâmbet, a unei vorbe bune, a unei urechi ascultătoare, a unui onest compliment sau a unui simplu act de bunătate şi milă. Toate acestea au puterea de a face dintr-o zi obişnuită o zi specială sau chiar să schimbe întregul fir al vieţii unei persoane. Şi toate acestea sunt cele mai simple şi obişnuite manifestări prin care lucrează bunătatea şi dragostea divină.

Doua fiare de plug…

Un negustor avea două fiare de plug. Pe unul din ele îl puse la gura unui plug și începu să are cu putere pământul. Pe celălalt îl puse deoparte, lăsându-l la păstrare. Și iată că trecu o vreme, după care, cele două fiare se întâlniră sub umbra casei. Cel de plug strălucea ca aurul în soare, iar celălalt, nu numai că nu avea nici o strălucire, dar rugina îl îmbrăcase într-o haină urâtă, zgrunțuroasă. Atunci, cele două fiare vorbiră între ele:


-E cu putință, oare, să fim atât de desebiți , cu toate că la început ne asemănam atât de mult? Întrebă fierul ruginit.

Cel lustruit răspuse, cu smerenie, dar și cu tărie:

-De vreme ce se vede, desigur că e cu putință!

Ce-ai făcut de ești atât de frumos, iar eu am rămas atât de urât? Căci știu bine că tu te-ai ostenit lucrând, pe când eu m-am odihnit în tot acest timp…

Atunci fierul lustruit zise celui odihnit;

-Tocmai fiindcă te-ai odihnit… Munca m-a păstrat frumos, iar pe tine, odihna te-a sluțit…

Auzind acestea, fierul cel ruginit s-a pus și el, de îndată, pe muncă.

Ospitalitatea fătarnicului…

Odată trăia un om „evlavios”. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi tu odată la mine?


Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!”

Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări . În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-l primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin ferestra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:

–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?

Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:

–Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?

Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.

Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.

Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-l aşteptăm.”

Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.

Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:

–Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici…

–Nici gând! E locul, pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!

S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala” îşi spune sărmanul om necăjit.

A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:

–Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?

–De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat…

Soricelul amenintat…

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.


-Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:

-E o capcană în casă, e o capcană în casă!

Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:

-Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă.

-Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.

Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:

-E o capcană în casă, e o capcană în casă!

Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:

-Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.

Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:

-E o capcană în casă, e o capcană în casă!

Vaca îi spuse:

-Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.

Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.

În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcana în care s-a prins un şoricel.

Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.

Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.

Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.

Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.

Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.

La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.

Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.

Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.


Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii.


Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane; vieţile noastre se întreţes, şi acest lucru nu este întâmplător.


Unul dintre cele mai bune lucruri din lumea asta de care te poţi ţine strâns este un prieten adevărat!

Trezit de Inger din rutina si plictiseala…

Sunt obosit de atâta muncă și de văzut aceeași oameni în drum spre serviciu. Ajung acasă și nevasta-mi servește același fel de mâncare la cină. Vreau să intru în baie, apoi să intru în camera mea, să mă întind în pat să stau liniștit la televizor, dar fiica mea nu mă lasă, pentru că ea vrea mereu să se joace cu mine; nu mă înțelege că sunt obosit. Și tatăl meu mă deranjează câteodată, soția mea la fel, … și între nevastă, fiică, tată, încep să înnebunesc. Vreau liniște. Unicul lucru bun este somnul, când închid ochii mă liniștesc și parcă uit de toți și toate.


Dintr-o dată apăru un înger înveșmântat în lumină!
-„Pace ție! Pentru tine am venit!”

Cine ești cum ai intrat?
-„M-a trimis Dumnezeu după tine. Mi-a spus să-ți ascult plângerile și …..ai dreptate! A venit timpul să te „odihnești” .
-Asta nu este posibil, asta înseamnă că trebuie să mor….
-„Așa este vei muri. Nu ai să mai întâlnești mereu aceeași oameni, nici nu mai trebuie să-ți suporți nevasta veșnic nemulțumită, nici pe micuța ta fiică, nici să asculți sfaturile tatălui tău”.
-Dar ce se va întâmpla cu totul, cu serviciul meu….?
-„Nu-ți face probleme, la firma unde lucrezi tu, au găsit deja pe altcineva; și bineînțeles este fericit pentru că nu avea servici”.
-Și soția mea și copilul meu?
-„Soția ta va întâlni un bărbat bun, care o va respecta și admira pentru calitățile sale, și are răbdare s-o asculte cu plăcere, fără să-i reproșeze nimic. Și-n plus, va avea grijă de fiica ta, o va iubi mult ca și cum ar fi a lui; și oricât de obosit ar veni de la serviciu, are răbdare să se joace cu ea și vor fi foarte fericiți”.
-Nu! Nu pot să mor!
-„Îmi pare rău dar decizia a fost luată”.
-Dar asta înseamnă că nu-mi mai pot săruta fiica niciodată, că nu-i mai pot spune„Te iubesc” soției mele și nici nu imi mai pot îmbrățișa tatăl. Nu, nu vreau să mor, vreau să trăiesc, nu vreau să mor încă…
-„Dar, nu asta doreai?…ODIHNĂ. Acum te poți odihni etern, dormi pentru veșnicie.”
-Nu, nu vreau, te rog, Dumnezeule…!
-„Ce ai iubitule? Ai un coșmar?” – îmi șopti soția mea, trezindu-mă.
-Nu….nu a fost un coșmar, a fost încă o șansă.

Ai grijă de familia ta.

Un copil ca painea calda…pilda

În anul 1807 se pornise o foamete cumplită. N-aveau oamenii ce să bage în gură și mureau cu sutele de foame.

În târgul Hârlău, un om cu inimă și bogat, îi chemă pe copiii săraci și le spuse.

-Măi copii, în coșul acesta e câte o pâine pentru voi. Să veniți în fiecare zi să luați pâinișoara, până când s-o îndura Bunul Dumnezeu și o trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coș, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare și mai frumoasă și apoi plecară fără măcar să mulțumească binefăcătorului lor. Dintre toți, numai Irina, o fetiță îmbrăcată cu hăinuțe sărace, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mică ce rămase în coș, apoi sărută mâna avutului și plecă bucuroasă acasă.

A doua zi, copiii veniră iarăși și se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă și de data aceasta o pâine abia pe jumătate decăt a celorlalți.

Când aduse pâinea acasă la maica sa, care era bolnavă, și când aceasta o frânse în două, căzu din ea o mulțime de bani de argint. Cei ai săi rămaseră uimiți.

-Du banii înapoi – îi spuse mama – căci desigur, din greșală s-au strecurat în aluat.
Irina alergă repede și întinse binefăcătorului ei. Dar el o privi lung și-i zise.

-Ia-ți banii, fetițo! Nu e nici o greșeală. Dinadins am spus să se pună acești bani în pâinea cea mică, pentru a-ți răsplăti cumințenia ta. Fii și de aici înainte tot așa de bună, tot așa de blândă și de nelacomă, căci într-o bună zi, ca în pâinea aceasta, pe neașteptate, viața îți va aduce bogății.