duminică, 4 martie 2012

Studiile teologice ale Apostolilor

După ce apostolii, ca orice evreu credincios, au terminat studiile elementare din sinagogă, au fost admişi la studii teologice superioare în şcoala lui Isus Cristos. Admiterea la studiile liceale a avut loc pe lac cu ocazia pescuirii minunate (Lc 5,1-11). Examenul de maturitate (capacitate) al apostolilor a avut loc în Cezareea lui Filip, Petru fiind şef de promoţie (Mt 16,13-20). Toţi apostolii au fost promovaţi şi admişi la facultate, la studiile pentru licenţă, specialitatea „misterul pascal”, adică taina crucii, morţii şi învierii lui Cristos. Examenul de licenţă s-a ţinut sub Crucea lui Cristos, fiind promovat numai apostolul Ioan de la „pastorală” şi de toate femeile de la „asistenţă socială”. Reexaminarea a avut loc după Învierea lui Cristos, la marea Tiberiadei, din nou cu ocazia unei pescuiri minunate. Banchetul de absolvire a fost unul de tip euharistic cu pâine şi peşte în loc de vin. Petru a fost examinat separat cu întreita întrebare: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti / ţii la mine?” şi instituit din nou şef de promoţie (Io 21). Cu profesorul Isus Cristos, studiile au fost intensive, aşa că apostoli au terminat atât liceul cât şi facultatea în aproximativ trei ani.


1. Secţiile şcolii lui Isus Cristos Pe lângă funcţiile de profet, rege, preot şi mire Isus Cristos este şi învăţător sau rabin suprem: „voi să nu vă numiţi Rabbi fiindcă unul singur este Învăţătorul (didáskalos) vostru” (Mt 23,8). Este numit „Învăţător (didáskale) bun” de bogatul care-l întreabă ce să facă ca să moştenească viaţa veşnică (Mc 10,17; Lc 18,18). Fariseul Nicodim, fruntaş al iudeilor, i se adresează: „Rabbi, ştim că eşti un învăţător (didáskalos) venit de la Dumnezeu” (In 3,1-2). Marta, sora lui Lazăr, îl numeşte şi ea „Învăţătorul” (In 11,28: didáskalos). Iuda, când îl predă sărutându-l, i se adresează: „Rabbi” (Mc 14,45). Spre deosebire de scribii evrei, Isus Cristos îi învăţa pe oameni calea lui Dumnezeu (Mt 22,16) ca unul care avea autoritate-putere (Mt 7,29). Isus Cristos fiind Maestru avea ucenici, fiind Învăţător a avut elevi, instruindu-i nu într-o clădire ci itinerant. Evangheliile vorbesc de două clase de ucenici bărbaţi pentru specialitatea „pastorală” şi o clasă de femei pentru specialitatea „asistenţă socială” (Lc 8,1-3). Prima clasă era formată din 12 ucenici sau apostoli, seminţele „noului Israel”: „Simon, numit Petru, şi Andrei, fratele lui, Iacob al lui Zebedeu şi Ioan, fratele lui, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei, vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Tadeu, Simon Cananeanul şi Iuda Iscariotul, care l-a predat” (Mt 10,1-4). A doua clasă era formată din 70 de ucenici, trimişi ca şi cei 12 apostoli în „practică pastoral-misionară” (Lc 10,1-11). Clasa de „asistenţă socială” era formată numai din femei: „Maria, zisă Magdalena; Ioana, soţia lui Cuza, administratorul lui Irod; Susana şi multe altele, care slujeau cu averile lor” (Lc 8,2-3).


2. Studiile liceale Locul examenului de admitere la „liceul” lui Isus Cristos, al lui Petru, Iacob şi Ioan, a fost pe lacul Ghenizaret cu ocazia pescuirii minunate (Lc 5,1-11), având ca unică probă verificarea disponibilităţii candidaţilor de a acţiona (pescui) după cuvântul lui Cristos (Lc 5,4-5). Candidatul Petru cunoştea bine toate regulile artei pescuitului căci era pescar de meserie. Timpul potrivit pentru pescuit este noaptea, nu dimineaţa, şi locul potrivit este în larg, nu la ţărm. Petru constată că toată truda nocturnă după tehnica pescuitului a fost zadarnică. Nu au pescuit nimic, dar acceptă să acţioneze după cuvântul lui Isus Cristos şi miracolul se înfăptuieşte. Examenul este luat. Petru, Iacob şi Ioan sunt promovaşi, aşa că lasă totul şi-l urmează pe Isus spre a se pregăti să devină pescari de oameni. În Cezareea lui Filip, unde Isus Cristos se retrage cu apostolii pentru un timp de reculegere spirituală şi verificare a vocaţiei (Mt 16,13-20), are loc examenul de maturitate (capacitate) al apostolilor. Examenul constă din două întrebări: o întrebare de cultură generală, cu privire la opinia publică, părerea oamenilor despre Fiul omului (Mt 16,13: „cine spun oamenii că este Fiul omului?”), şi o întrebare de cultură personală (Mt 16,15: „dar voi cine spuneţi că sunt?”). Toţi apostolii sunt promovaţi şi admişi la specializare în taina Crucii, pentru că, în frunte cu Petru, recunosc în Fiul omului, nu ca mulţimile, un simplu profet, ci pe „Cristosul, Fiul Dumnezeului viu” (Mt 16,16). Această cunoaştere a mesianităţii şi dumnezeirii lui Isus Cristos este primită printr-o revelaţie aparte, prin înţelegerea dăruită de Tatăl ceresc şi nu prin simţul sufletesc al percepţiei sau simţirii (Mt 16,17: „carne şi sânge”), nu prin cel al opiniei personale sau publice bine cunoscute (Mt 16,14) şi nici prin fantezie, imaginând în Cristos un rege omenesc ca fiii lui Zebedeu (Mt 20,20-28), sau prin gândire discursivă (printr-un raţionament omenesc). Simon Petru, ca „şef de promoţie”, primeşte drept premiu o fericire (Mt 16,17: „fericit eşti, Simone, Bariona”) şi „cheile” primei promoţii de apostoli (Mt 16,19: „cheile Împărăţiei cerurilor”), spre a „lega” şi ”dezlega/elibera” pe pământ cu consecinţe în cer (Mt 18,18), chei necesare pentru accesul, fără opreliştea morţii, din Biserica pământească, fondată de Cristos pe temelia apostolilor (Mt 16,18; Ef 2,20), în Biserica cerească.


3. Studiile superioare Promovat fiind examenul de maturitate de către toţi cei 12 ucenici, Isus Cristos le-a putut anunţa pentru prima dată subiectul principal pentru studiile superioare de licenţă, specializarea în „misterul pascal”, în taina patimii, morţii şi învierii lui Cristos (Mt 16,21: Isus Cristos „trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe din partea bătrânilor, a preoţilor şi cărturarilor şi să fie omorât şi a treia zi să învieze”).  Petru, şeful de promoţie la examenul de maturitate, promovat „cardinal, secretar de stat”, responsabil cu politica apostolică, înfăptuieşte primul act de diplomaţie. Gândind la cele ale oamenilor, şi nu la planul de mântuire al lui Dumnezeu, Petru îi propune lui Isus Cristos ocolirea crucii, făcând involuntar jocul Diavolului, fapt pentru care este respins de Isus cu aceleaşi cuvinte cu care l-a respins pe Diavol în scena ispitirilor din pustiu: „pleacă din faţa mea, Satană!” (Mt 16,22-23, cf. 4,10). Un act modern de diplomaţie ecleziastică, orientat spre ocolirea Crucii (persecuţiei), a fost dialogul Secretariatului de stat al Vaticanului cu regimurile comuniste din estul Europei (ost politik), pentru a da puţin oxigen bisericilor catolice sufocate de persecuţia comunistă. Perspectiva patimii, morţii şi învierii a mai fost anunţată de Isus încă de două ori. A doua oară după schimbarea la faţă (Mt 17,22-23) şi a treia oară suindu-se la Ierusalim (Mt 20,17-19). Ucenicii nu au putut digera această perspectivă şi de aceea, la examenul de licenţă de sub Cruce, nu s-a prezentat decât ucenicul iubit, Ioan, şi femeile de la asistenţă socială (Mt 27,55-56; In 19,25-26). Petru diplomatul, care i-a promis lui Isus că va merge cu el până la moarte (Mt 26,33‑35), a încercat să promoveze examenul Crucii, urmându-l pe Isus arestat în palatul marelui preot „cu pilele” puse de Ioan (In 18,15-17). Dar a experimentat falimentul diplomaţiei omeneşti care l-a dus la întreita lepădare de Cristos, lepădare spălată cu plânsul amar (Lc 22,54-62). Reexaminarea apostolilor a avut loc după învierea lui Isus Cristos, pe malul lacului Tiberiadei (In 21,1-14). După o noapte în care n-au pescuit nimic în larg fără Isus (v.3), dimineaţa, lângă mal, în timpul şi locul nepotrivit pentru pescuit, ascultând de îndemnul lui Isus, cei pregătiţi să devină „pescari de oameni”, au pescuit 153 de peşti mari (vv. 6.11). Reexaminarea se completează şi cu „banchet de absolvire” de tip euharistic cu pâine şi peşte fript în loc de vin. Între simbolul euharistic al potirului cu vin şi al peştelui fript există echivalenţă, ambele indicând suferinţa şi moartea. Peştele, simbol cristic în catacombe, iese din mediul său natural, apa, intră în atmosfera umană, moare şi este consumat fript. La fel, Isus Cristos iese din mediul divin, intră în cel uman, moare şi se oferă ca hrană fript de focul Duhului Sfânt.

Înainte de a fi instituit „şef de promoţie”, Petru este examinat şi separat cu întreita întrebare: „Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti/ ţii la mine (agapein, de două ori şi o dată, philein)?”, pentru a fi iertat de întreita lepădare. După experienţa celor trei renegări din curtea marelui preot, Petru răspunde prudent: „da, Doamne (tu le ştii pe toate), tu ştii că ţin la tine (philein)” (In 21,15-17). Mulţumit de mărturisirea lui Petru, Înviatul îi încredinţează paşterea mieluşeilor şi păstorirea oilor cuvântătoare. După prevestirea sorţii lui Petru, Isus Cristos îi spune ca el, şi nu Ioan, să-l urmeze în primat şi martiriu (In 21,19-22). Astfel, „cardinalul” Petru este ales „papă” (protos). Cu ucenicul pe care-l iubea, Isus avea alte planuri. Prin revelaţia din cartea Apocalipsei (istoria viitoare a lumii şi a bisericii), dezvăluită de Isus Cristos înviat, Ioan va rămâne cu noi, „nemuritor”, până la reîntoarcerea lui Isus Cristos (In 21,23). După ce i-a mai instruit pe apostoli cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu, timp de patruzeci de zile, Înviatul s-a înălţat la cer la dreapta Tatălui, poruncindu-le apostolilor să nu se depărteze de Ierusalim până nu vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus primind făgăduinţa Tatălui (Fapte 1,3-4; Lc 24,49). Apostoli au primit făgăduinţa Tatălui, adică pe Duhul Sfânt sub chip de limbi de foc, la Rusalii (Fapte 2,1-21), devenind astfel „doctori în teologie”. Această succintă prezentare a studiilor teologice ale apostolilor, într-un limbaj simbolic actualizat conform structurii actuale a învăţământului teologic, este dedicată preoţilor greco-catolici cu studii teologice clandestine şi celor din eparhia de Cluj-Gherla care au urmat un curs intensiv de patru semestre, în perioada 1990-1992, şi care în 25 februarie 2012 au sărbătorit la Cluj-Napoca aniversarea a 20 de ani de la terminarea studiilor teologice.

Autor: S. Făgăraș



Ignoranţa lui Cristos?

Știa Isus cine este?

"Când a ştiut Isus că El era Dumnezeu?" Nu suntem surprinşi când copiii şi adulţii din parohiile noastre, având o curiozitate sănătoasă asupra credinţei lor, pun această întrebare. Este o întrebare potrivită care se naşte din dorinţa de a-l cunoaşte mai bine pe Isus. De fapt, este o întrebare al cărei răspuns determină întreaga noastră abordare asupra vieţii şi învăţăturilor Domnului nostru. Din păcate, o parte a clerului, probabil urmând anumiţi cărturari ai Bibliei, continuă să dea credincioşilor răspunsuri contradictorii, de exemplu "la Botezul Său" sau "cam pe când a împlinit doisprezece ani". Mulţi dintre noi am evitat întrebarea, dând răspunsul aparent inofensiv că nimeni nu ştie sigur.! Problema cu toate aceste răspunsuri este că sunt false. Biserica ştie cu siguranţă. Ea ne învaţă, de fapt, că Domnul nostru a avut viziunea beatifică [1] în viaţa Lui pământească şi că, drept urmare, a fost conştient de identitatea Sa divină din primul moment al conceperii Sale în pântecele Mariei. Aşa cum vom vedea, nu numai că această poziţie este mai sănătoasă din punct de vedere teologic, ci şi predarea ei este mai pastorală.

Uneori, oamenii sunt derutaţi de afirmaţia că Isus a avut Viziunea Beatifică în timp ce se afla pe pământ. La urma urmei, nu ne spune Biblia că Isus "creştea în înţelepciune" (Luca 2,52)? Fără nici o îndoială, Biserica ne învaţă că Isus, la rândul lui, a învăţat lucruri noi [2]. Domnul nostru şi-a asumat în întregime natura umană, şi este specific omului să dobândească cunoaştere prin experienţă. Ar trebui notat de la început că nu ne lovim de nici o dificultate când spunem că Cristos a învăţat din experienţă lucruri pe care deja le ştia prin cunoaşterea sa insuflată şi beatifică. Este vorba de a ajunge la cunoaştere în moduri fundamental diferite. De exemplu, ştiind deja amplasarea geografică a Palestinei, Isus chiar mergea pe drumurile din Palestina. Cunoscând deja ziua şi ora exactă a morţii Sale pe cruce, Domnul nostru a ajuns la acea oră şi s-a abandonat experienţei terifiante a crucificării.

Totuşi, teologia modernă nu a lăsat deoparte teoria scolastică a cunoaşterii beatifice a lui Cristos, ca fiind nerealistă şi depăşită? Poate că teologia modernă a lăsat deoparte această doctrină, dar Biserica nu a făcut-o. Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte, de exemplu, despre "cunoaşterea intimă şi imediată pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl Său" [3]. Ce înseamnă "imediată" dacă nu "directă" sau "fără intermediari"? Cu alte cuvinte, intelectul uman al lui Cristos a perceput Esenţa Divină în mod direct, fără intervenţia altor concepte sau idei. Doctrina cunoaşterii beatifice a lui Cristos este cu siguranţă scolastică - în formularea sa explicită, nu în geneza sa - dar cu greu poate fi considerată depăşită. În acest punct, ceea ce se pretinde a fi teologie modernă este adesea puţin mai mult decât o veche erezie.

Deşi nu menţionează cunoaşterea beatifică a lui Cristos în termeni expliciţi, Sf. Papă Pius al X-lea a condamnat afirmaţia modernă conform căreia: "Cristos nu a avut dintotdeauna conştiinţa demnităţii Sale mesianice" [4]. De fapt, condamnarea antică a nestorianismului deja includea ceea ce a declarat Papa Pius al X-lea. Dacă intelectul uman al lui Isus a acţionat în orice moment fără să fie conştient de identitatea Sa divină, atunci ar fi acţionat fără să fie conştient de subiectul propriei sale acţiuni. Isus ar fi gândit fără să ştie cine se ocupa de procesul gândirii. Condamnarea nestorianismului afirmă tocmai faptul că natura umană a lui Cristos nu are alt subiect sau personalitate decât Logosul. Acest "cine" al lui Isus este a Doua Persoană a Preasfintei Treimi. Gândurile sale omeneşti sunt gândurile omeneşti ale lui Dumnezeu, Fiul. Cum am putea noi susţine că Isus a ştiut mai puţin despre El însuşi decât ceea ce ştie orice alt om? Ştii cine ! eşti; ştiu cine sunt. Ar fi putut Isus să ştie mai puţin?

Venerabilul Papă Pius al XII-lea, susţinând cunoaşterea beatifică a lui Cristos, trage o importantă concluzie teologică şi pastorală atunci când plasează această doctrină în contextul ecleziologiei: "Cunoaşterea şi iubirea Mântuitorului nostru Divin, al căror obiect am fost noi din primul moment al Întrupării Sale, depăşeşte tot ceea ce mintea umană poate spera să înţeleagă. Căci de-abia conceput în pântecele Maicii lui Dumnezeu, că s-a şi bucurat de viziunea beatifică şi, în acea viziune, toţi membrii Trupului Său Mistic i-au fost fără încetare şi continuu prezenţi, iar El i-a îmbrăţişat cu iubirea Sa răscumpărătoare. O, minunată bunăvoinţă a iubirii divine pentru noi! O, inestimabilă cheltuire de iubire fără limite! În leagăn, pe Cruce, în gloria nesfârşită a Tatălui, Cristos are toţi membrii Bisericii înaintea Lui şi uniţi cu El într-o manieră mai clară şi mai iubitoare decât aceea a unei mame care îşi strânge copilul la piept sau decât aceea prin care un o! m se cunoaşte şi se iubeşte pe sine" [5].

Papa Pius al XII-lea face o observaţie importantă, anume aceea că cunoaşterea beatifică a lui Cristos este un mijloc de unire mai mare cu noi. A nega faptul că Isus, ca om, a avut viziunea beatifică în viaţa Sa pe pământ nu îl face să fie o figură mai abordabilă. Mai degrabă, dacă lui Cristos i-a lipsit viziunea beatifică, atunci cunoaşterea Lui despre mine sau despre tine a fost divină, dar nu umană. În acest caz, Cristos, ca om, nu ar fi putut să ne cunoască, să ne iubească şi să moară pentru fiecare din noi. Numai viziunea beatifică a făcut posibil pentru mintea Lui umană să cunoască fiecare membru al umanităţii, în mod intim şi individual, pentru că în acea Viziune, Domnul nostru ne-a văzut pe fiecare dintre noi în Esenţa divină, sursa însăşi a realităţii. Oare simţul popular al credinţei nu ne face să respingem instinctiv ideea că Isus, ca om, nu ne-a cunoscut sau nu ne cunoaşte? Gândiţi-vă, de exemplu, la devoţiunea pe care mulţi credincioşi o au,! pe bună dreptate, faţă de Preasfânta Inimă. Care preot ar dori să îşi înveţe credincioşii că inima omenească a lui Cristos nu a ars de dragoste pentru fiecare dintre ei când se ruga în grădină sau când purta crucea?

Câteodată oamenii ridică obiecţia că dacă Cristos ar fi avut viziunea beatifică pe pământ, i-ar fi fost imposibil să sufere. Când luăm însă în considerare cunoaşterea Lui intimă a fiecărei persoane umane descoperim că, din contră, a putut să sufere. Mai întâi, viziunea beatifică este o viziune spirituală, intelectuală. În timp ce, pe de o parte, aduce bucurie spirituală, această bucurie nu este deloc incompatibilă cu suferinţa trupească sau cu cea emoţională sau psihică, în facultăţile de bază ale sufletului. Astfel, în timp ce îşi vedea Tatăl, Mântuitorul nostru experimenta teama în apropierea morţii şi o mare durere fizică în timpul pătimirii Sale. În al doilea rând, cunoaşterea beatifică a lui Cristos i-a permis, chiar şi ca om, să cunoască fiecare păcat în parte de-a lungul întregii istorii a omenirii. Cu adevărat, cunoaşterea profundă a greutăţii absolute a păcatelor umanităţii şi ispăşirea pe care a făcut-o pentru fiecare dintre noi i-au dat "sudori de s! ânge" (Luca 22,44). Ce consolare uriaşă este cunoaşterea faptului că Domnul nostru ne-a avut pe fiecare în minte când a strigat de pe cruce: "Părinte, iartă-le lor!" (Luca 23,34). Fiecare dintre noi poate cu adevărat să spună alături de Sfântul Pavel: "[Isus] m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Galateni 2,20).

Această jertfă a lui Isus pentru noi a fost consumată pe cruce, dar nu a început acolo. Mai degrabă, din primul moment al Întrupării, Domnul nostru s-a arătat a fi Răscumpărătorul şi Mijlocitorul, dar Isus nu putea să dorească ceea ce nu ştia. Numai cunoaşterea sigură a identităţii şi misiunii Sale a permis voinţei omeneşti a lui Cristos să fie perfect şi explicit conformă cu voinţa divină. Dacă am susţine că Isus nu a avut o anume cunoaştere a identităţii şi misiunii Sale decât mai târziu în viaţă, atunci când am analiza timpul petrecut de Domnul nostru în pântece, copilăria Sa în Sfânta Familie şi viaţa Sa ascunsă, ar trebui să concluzionăm că El, ca om, nu a ales toate acestea pentru mântuirea noastră. Sfere întregi ale vieţii şi activităţii umane ar rămâne neatinse de jertfa mântuitoare a lui Cristos. Încă o dată, negarea cunoaşterii beatifice a lui Cristos aduce o ofensă nu numai teologiei sănătoase, ci şi pietăţii populare şi sensibilităţii multor credin! cioşi.

Dacă am nega faptul că Isus a avut viziunea beatifică aici, pe pământ, ar trebui să concluzionăm că orice cunoaştere despre identitatea şi misiunea sa ar fi putut totuşi să câştige, ar fi fost rezultatul revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel, Cristos ar fi avut virtutea credinţei. Mai departe, aceasta ar însemna că credinţa Bisericii s-ar baza pe propria credinţă a lui Cristos, şi că rolul său unic în "desăvârşirea credinţei noastre" (Evrei 12,2) ar fi subminat. Într-adevăr, pare improbabil ca mintea umană să fie capabilă să socotească cu credinţă că subiectul ei este Dumnezeu însuşi. Imaginaţi-vi-l pe Isus, un om umil şi cucernic, aflând pentru prima dată că El este Dumnezeu, Fiul. Nu ar fi respins o sugestie aparent atât de revoltătoare şi necuviincioasă? Cu siguranţă, ar fi respins orice revelaţie divină, de exemplu glasul din nori, ca pe o iluzie a Sa, doar dacă nu poseda deja, cu o certitudine infailibilă, cunoaşterea adevărată a identităţii Sale. Nici măcar cu! noaşterea insuflată nu ar fi fost suficientă. Ţinând cont de misterul extraordinar şi inimaginabil al unirii ipostatice, orice om în toate minţile ar fi respins ca fiind absurdă ideea, chiar insuflată, că el ar fi Dumnezeu. Numai pentru că mintea umană a lui Cristos a perceput propria unire cu Logosul - văzând nemijlocit însuşi adevărul unirii ipostatice - a putut Cristos, ca om, să ştie cu siguranţă că este Dumnezeu. Tocmai datorită acelei cunoaşteri sigure Cristos a predicat "ca unul care avea putere" (Matei 7,29), dând credinţei Bisericii fundamentul ei sigur.

Străduindu-ne să prezentăm credincioşilor un portret fidel al lui Isus Cristos, este bine să ne asigurăm că propriile noastre învăţături şi predici sunt conforme cu credinţa Bisericii. Învăţătura Bisericii despre cunoaşterea beatifică a lui Cristos nu este nerealistă; este pur şi simplu fidelă experienţei lui Isus (cf. Ioan 16,30) şi mesajului Său. În final, trebuie să recunoaştem că nu Cristos a fost ignorant în privinţa Lui însuşi, ci noi, care prea adesea l-am ignorat.

Comentariu ulterior al autorului:

Pentru a fi foarte exact, ar trebui să spun că sunt, de fapt, două doctrine discutate în această secţiune a articolului meu. Prima este doctrina conform căreia Cristos, ca om, a fost întotdeauna conştient de identitatea Sa divină. A doua este că El poseda Viziunea Beatifică pe pământ. Prima doctrină este predată infailibil de Magisteriul ordinar şi universal (cel puţin ca doctrină de fide tenenda). A doua doctrină este predată de Magisteriu (de exemplu, foarte clar în scrisoarea citată a Papei Pius al XII-lea), deşi posibil nu într-un mod definitiv; este, cel puţin, o doctrină căreia i se datorează supunerea religioasă a intelectului şi voinţei şi ar fi teologic nesigur să o negăm.

Note:
[1] Viziune beatifică (din lat. visio, vedere, şi beata, fericită). Vederea directă a lui Dumnezeu făgăduită celor drepţi (cf. Ioan 17,24). Conform revelaţiei divine, suntem chemaţi cu toţii să îl vedem pe Dumnezeu "faţă în faţă" (1Corinteni 13,12), "aşa cum este El" (1Ioan 3,2). Viziunea beatifică va fi adevărata şi definitiva noastră fericire (http://profamilia.ro/studiu.asp?dictionar=on&litera=V).
[2] Catehismul Bisericii Catolice nr. 472; cf. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice nr. 90.
[3] CBC nr. 473; cf. Compendiu nr. 90.
[4] Papa Pius al X-lea, Lamentabili sane (1907), n. 35; DS nr. 3435. Acelaşi document menţionează ca o componentă a identităţii lui Mesia că El este "Fiul adevărat şi natural al lui Dumnezeu" Ibid., n. 30; DS 3430. A se vedea şi Responsa ad dubia a Sfântului Scaun din AAS 10 (1918), 282; DS nr. 3645-3647.
[5] Papa Pius al XII-lea, Mystici Corporis (1943) nr. 75; DS nr. 3812.
pr. Dylan Schrader
Traducător: Adela Maria

Sursa: www.catholica.ro