sâmbătă, 2 februarie 2013

Blidul de lemn


Un batranel impovarat de ani s-a dus sa locuiasca impreuna cu fiul si cu nora lui, care aveau un baietel de 4 ani. Mainile batranului tremurau tot timpul, ochii ii erau incetosati, iar pasii impleticiti.

Intreaga familie manca impreuna la masa, insa mainile nesigure ale batranului si vederea lui tot mai slabita il puneau mereu in incurcatura - boabele de mazare i se rostogoleau din lingura pe covor, cand intindea mana dupa cana cu lapte, jumatate din lapte se varsa pe fata de masa. Fiul si nora se simteau tot mai iritati de neajutorarea lui. Pana-ntr-o zi cand...

"Trebuie sa facem ceva cu bunicu', a spus fiul. M-am saturat sa tot vad lapte varsat pe masa, sa tot calc pe boabe de mazare si sa tot aud cum plescaie si troscaie in farfurie!" Asa ca sotul si sotia au pus o masuta in coltul camerei, dupa usa. Acolo bunicu' manca singur, in timp ce intreaga familie se bucura in jurul mesei. Si pentru ca bunicu' reusise sa sparga vreo 2-3 farfurii, i-au cumparat un blid de lemn.

Uneori, cand se uitau in directia bunicului, familia putea sa vada o lacrima stinghera in ochii lui slabiti si tristi - singur, dupa usa, bunicu' isi manca bucatica de paine muiata in lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul si nora le aveau pentru el erau de mustrare cand ii cadea furculita pe covor sau cind se mai varsa din lapte pe masa. Baietelul se uita cand la bunicu', cand la mamica si la taticu' lui, fara sa spuna un singur cuvant...

Apoi, intr-o seara, chiar inainte de cina, tatal a observat ca baietelul mestereste ceva pe covor. S-a apropiat si a vazut ca incearca sa ciopleasca o bucata de lemn. "Ce faci tu acolo", l-a intrebat tatal duios.

Baietelul si-a ridicat ochii mari spre taticul lui si i-a raspuns la fel de duios: "O, am treaba, vreau sa fac un blid de lemn din care sa mananci tu si mami cind cresc eu mare..." A zambit si s-a intors la "treaba" lui.

De data aceasta a fost randul parintilor sa ramana fara cuvinte. O liniste apasatoare s-a asternut in camera. Si lacrimi mari si curate au inceput sa le tremure in ochi, sa li se rostogoleasca peste obrajii care de-acum luasera culoarea singelui varsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvant, deplina tacere, dar amandoi stiau prea bine ce au de facut.

In seara aceea, sotul l-a luat pe bunic de mana si l-a condus cu grija la masa mare din centrul camerei. Bunicu' urma sa manance la masa impreuna cu intreaga familie - in seara aceea si in fiecare seara de-atunci inainte, pana la sfarsitul zilelor lui. Si, dintr-un motiv sau altul, nici fiul si nici nora nu mai pareau sa fie deranjati daca se varsa din lapte pe fata de masa sau daca mai cadea cate-o furculita pe covor.

Copiii sunt ca niste radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasa nimic neobservat, urechile lor sunt intotdeauna pe receptie, iar mintea lor prelucreaza neobosita mesajele pe care le receptioneaza.

Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

dupa o povestire de Lev Tolstoi

Creştinii nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul...

Rescriptul lui Traian constituie, practic, prima decizie oficială a unui împărat roman în ceea ce priveşte soarta politică şi socială a creştinilor. Aşa-numitul decret al lui Nero prin care creştinilor li se interzicea să existe nu poate fi dovedit din punct de vedere istoric. Este posibil să fi existat sau nu. În schimb, răspunsul lui Traian la scrisoarea lui Plinius cel Tânăr este cât se poate de valabil şi a constituit un document de o valoare foarte mare pentru existenţa creştinilor din Imperiul Roman în cursul secolului al II-lea.

Observam în materialul anterior că Plinius cel Tânăr păstra numai aparenţa unui judecător drept. Imparţialitatea sa dispare odată cu afirmaţia condamnării unor creştini la moarte pentru simplul motiv că susţinuseră până la capăt apartenenţa la această religie. Probabil că Plinius cel Tânăr nu ar mai fi cerut lămuriri suplimentare din partea împăratului Traian dacă lucrurile nu ar fi luat o turnură neplăcută. Condamnarea creştinilor care nu erau cetăţeni romani nu era nici o problemă pentru autoritatea romană. Ceea ce nu puteau, însă, să facă guvernatorii din provincii era să condamne la moarte cetăţeni romani. Romanii trebuiau judecaţi la Roma, de împărat, cu excepţia cazurilor grave, când se impunea o decizie imediată, cum ar fi cazurile de răscoale sau contestare publică a autorităţii imperiale. Iată ce afirmă Plinius cel Tânăr: „Au fost şi alţii cuprinşi de o nebunie asemănătoare pe care, întrucât erau cetăţeni romani, i-am notat să-i trimit în capitală şla Romaţ” (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei“, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Guvernatorul Bitiniei era, aşadar, îngrijorat de creşterea numărului de creştini, un fapt pe care îl semnalează imediat în continuarea scrisorii. El precizează că a primit o listă lungă de nume de creştini. Chemându-i pe cei cuprinşi în ea, a aflat mai multe poziţii în ceea ce priveşte raportul acestora cu credinţa creştină. Plinius remarcă faptul că au existat persoane care s-au rugat zeilor după o formulă aleasă de el, au tămâiat statuia împăratului şi au vorbit de rău pe Hristos. Aşadar, au existat creştini care au apostaziat. Acestor foşti creştini li s-a dat drumul în linişte şi pace. A doua categorie de apostaţi au fost cei care au afirmat că nu mai erau creştini de mulţi ani. Li s-a cerut să efectueze exact acelaşi ritual (cinstirea zeilor – tămâierea statuii împăratului – vorbirea de rău a lui Hristos) şi au fost lăsaţi să plece. Plinius afirmă că aceşti foşti creştini i-au descris şi în ce consta credinţa lor. Remarcăm o descriere sumară a unei slujbe liturgice (Liturghie?) care avea loc înainte de răsăritul soarelui şi în care erau cântate imne lui Hristos. De asemenea, se făceau jurăminte de cei prezenţi că nu vor fura şi nu vor face adulter, nu vor minţi şi nu se vor lepăda de Hristos dacă vor fi chemaţi în faţa judecăţii. Este dificil de spus dacă avem aici o descriere a Liturghiei sau a altei slujbe, de vreme ce Plinius nu descrie propriu-zis nici o posibilă împărtăşire. El remarcă însă, după aceea: „După ce săvârşeau acestea, obişnuiau să se despartă şi să se adune iarăşi să guste o mâncare, dar una obişnuită şi nevinovată“ (Ibidem, p. 362). Iarăşi este greu de spus dacă se vorbeşte despre Euharistie sau despre o simplă agapă, dar a doua variantă este mai plauzibilă, deoarece nu avem nici un motiv să credem că Liturghia era întreruptă pentru a fi reluată mai târziu. Plinius adaugă apoi: „Acest lucru au încetat de a-l mai face după edictul meu prin care, potrivit poruncilor tale, am interzis asociaţiile secrete“ (Ibidem, p. 362). De ce ar fi încetat să mai facă acest lucru cei care afirmau că nu mai erau creştini de ani buni? Cele două categorii de apostaţi de mai sus constituie de fapt una singură: creştini actuali care se lepădau pe loc de credinţa lor.

Răspândirea noii „superstiţii“

Ajungem acum şi la motivul adevărat al scrisorii lui Plinius cel Tânăr. Astfel, el afirmă: „Amânând ancheta, am alergat la sfatul tău. Căci lucrul mi s-a părut demn de sfătuire, dat fiind numărul foarte mare al celor implicaţi. Căci mulţi, de toate vârstele, stările şi ambele sexe sunt sau vor fi în primejdie. Şi molima acestei superstiţii s-a întins nu numai în oraşe, ci şi în sate, şi cred că poate fi oprită sau îndreptată“ (Ibidem, p. 362). Aşadar, creştinismul se afla într-o continuă expansiune. Dacă oraşele păreau locuri normale pentru creştini, deoarece acolo religiile erau extrem de amestecate datorită populaţiei în care se regăseau numeroase naţii, la sate, problema era mai gravă, pentru că acestea obişnuiau să ţină cu încăpăţânare la propriile tradiţii. Păgânismul satelor era ceva normal, iar alterarea acestuia de o nouă credinţă speria mai mult decât credinţele diverse prezente la oraş. De altfel, convins că metoda sa de acordare a căinţei creştinilor care apostaziază a avut succes, Plinius se grăbeşte să încheie într-o notă optimistă, afirmând că templele au început să aibă mai mulţi vizitatori, iar carnea jertfelor a început să aibă din nou căutare. Plinius ne dezvăluie însă prin această afirmaţie că păgânismul suferea deja ca modalitate de viaţă religioasă. Declinul său putea fi, astfel, doar amânat prin aceste metode, nu împiedicat. Creştinismul nu i-a oferit decât lovitura de graţie.

Rescriptul lui Traian

Traian îşi începe scurta scrisoare printr-o laudă la adresa metodei de lucru a lui Plinius, dar afirmă şi el imediat că „nu poate fi stabilit în general ceva care să aibă o formă sigură” (Traian lui Plinius, în: op. cit., p. 362). Apoi, regăsim rescriptul care cuprinde următoarele: „Nu trebuie căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt deferiţi şi demascaţi, trebuie pedepsiţi, dar astfel încât cine va nega că e creştin şi va arăta acest lucru prin fapte, adică rugându-se zeilor noştri, chiar dacă a fost suspect înainte să dobândească iertare prin căinţă. Dar denunţurile fără autor nu trebuie primite pentru nici o acuzaţie, căci sunt un exemplu foarte rău şi nu ţin de veacul nostru” (Ibidem, p. 362). Aşadar, Traian interzice vânarea creştinilor, dar permite pedepsirea acestora doar pentru că sunt creştini, în cazul în care îşi apără credinţa. Este de acord cu metoda lui Plinius de a-i ierta pe cei care apostaziază, însă se declară critic faţă de ceea ce precizase Plinius la un moment dat în scrisoarea sa: „A fost adusă o listă fără autor cuprinzând numele multora“ (p. 361). Denunţurile nu trebuiau, aşadar, să mai fie acceptate, dacă nu aveau şi un autor. Prin urmare, în pofida atitudinii relativ pozitive pe care unii istorici o au faţă de acest rescript, trebuie să remarcăm că Traian nu făcea nici o concesie credinţei creştine. Textul este cât se poate de clar: creştinii denunţaţi de o persoană cunoscută şi care îşi mărturisesc credinţa în faţa judecătorilor trebuie pedepsiţi (a se citi omorâţi, pentru că se vede clar din epistola lui Plinius de dinainte că nu exista cale de mijloc între apostazie şi moarte martirică). Doar cei care apostaziau erau cruţaţi. Aşadar, rescriptul lui Traian deschide calea persecuţiilor tot mai crude îndreptate împotriva creştinilor în următoarele secole.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediţia din 31 ianuarie 2013)

În sărbătoarea Prezentării Domnului


Bucuria consacrării

de Salvatore M. Perrella

Biserica, la 2 februarie, celebrează, după o veche tradiţie care provine din secolele VI-VII, un eveniment din viaţa Domnului care aruncă lumină asupra identităţii şi misiunii sale universale. Este vorba despre Prezentarea la templu a lui Isus din partea părinţilor săi (cf. Lc 2,22-40). În această zi se celebrează contextual şi Ziua mondială a vieţii consacrate. Textul evanghelic de la celebrarea liturgică îl scoate în evidenţă, într-un context de lumină transcendentă, pe Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei dăruit omenirii ca revelaţie, lumină şi mântuire. Ritul la care Pruncul este supus declină fie apartenenţa la poporul promisiunilor, fie apartenenţa sa la Dumnezeul alianţei, al cărui revelator istoric şi escatologic el este şi va fi. Nimeni nu este ca el adevărat Fiu al Tatălui; nimeni nu este ca el autor şi perfecţionator al credinţei noastre (cf. Evr 12,2); nimeni nu este ca el mai aproape de orice om căutător al adevărului, al sfinţeniei şi al mântuirii. Maria, oferindu-l Tatălui, se oferă şi ea ca slujitoare a răscumpărării, fiind altoită în marele mister al kenosi mântuitoare a Fiului care îi este prezisă dinainte de bătrânul Simeon: "iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35); acest mister o va implica în aşa fel încât să fie perfecţionată şi apoi dăruită omenirii ca mamă universală (cf. In19,25-27), pentru că este discipolă şi maestră de viaţă creştină.
În acest An al Credinţei voit de Papa Benedict al XVI-lea pentru a o reînsufleţi şi a o angaja cu scopul "noii evanghelizări", cei consacraţi trebuie să se simtă şi ei angajaţi prin multipla lor slujire şi mărturie teologală adevărată pentru a face în aşa fel încât "vestind Evanghelia la toată făptura, să lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii (...). Împrejurările timpurilor noastre sporesc urgenţa acestei îndatoriri a Bisericii, pentru ca toţi oamenii, uniţi mai strâns astăzi prin diferite legături sociale, tehnice şi culturale, să dobândească şi deplina unitate în Cristos" (Lumen gentium, 1).
Viaţa călugărească este un dar preţios pentru viaţa Bisericii şi pentru lume; dar şi experienţă pluriseculară care astăzi mai mult ca oricând trebuie apărate, promovate, recitite şi repropuse tinerelor generaţii postmoderne, care par, cel puţin în Occident, neinteresate de această carismă, dăruire şi slujire. Viaţa consacrată este în definitiv o existenţă dăruită integral, spirit, suflet şi trup, adică toto corde, Domnului iubit şi slujit mai presus de orice; pentru a fi apoi ca semn în lume şi printre oameni al unei iubiri care satură, adapă, susţine şi dă bucurie. Într-o societate postmodernă, care prin mass-media, prin diferitele forme de publicitate, prin permisivism, confunde iubirea şi sexul şi încearcă să se sustragă de la angoasa singurătăţii existenţiale prin beţia erosului fără angajare şi responsabilitate, viaţa consacrată răspunde că a fi iubiţi de Dumnezeu în Isus Cristos poate să fie suficient pentru a depăşi orice singurătate şi pentru a elibera energii de iubire oferită în slujba celorlalţi. Bucuria este sensul de plinătate a fiinţei, care este experimentată în dimensiunea sa cea mai înaltă care e spiritul, motiv pentru care Gabriel Marcel poate în mod legitim să vorbească despregaudium essendi. Da, bucuria se situează în sfera fiinţei, este strălucirea ei. Aşadar rezultă clar, scrie Erich Fromm, că "lipsa de bucurie face necesară căutarea de plăceri tot mai noi, tot mai excitante". Bucuria deplină se experimentează "nu în ceva, ci în cineva: în cineva de care ne simţim de acum iubiţi şi pe care simţim că-l iubim. Bucuria celui consacrat este Cristos, cel înviat care trăieşte. Conştiinţa că-i aparţine lui ca singurul necesar şi singurul suficient, într-o dăruire totală, este bază a acestei plinătăţi a fiinţei" (Sabino Palumbieri). De fapt, prin credinţă cei consacraţi îl urmează şi se dăruiesc complet lui Cristos şi cauzei sale bune, "lăsând toate pentru a trăi în simplitate evanghelică ascultarea, sărăcia şi castitatea, semne concrete ale aşteptării Domnului" (Porta fidei, 13). De aceea, devine natural, în discursul despre viaţa consacrată, să privim cu admiraţie şi afecţiune la Maria ca model, inspiraţie, sprijin şi speranţă a celor care, femei şi bărbaţi, îl urmează mai îndeaproape pe Cristos curat, sărac şi ascultător, considerând-o icoană a ceea ce viaţa consacrată este şi intenţionează să fie în Biserică şi în lume.
De fapt, în propria dedicare lui Cristos, foarte multe familii masculine şi feminine de consacraţi privesc la Mama lui Isus ca la imaginea lor conducătoare, perpetuând în Biserică o cutumă antică şi cordială, care-şi înfige rădăcinile în însăşi comunitatea apostolică (cf. Fap 1,14). Maria din Nazaret, aşa de profund şi concret mamă, a fost considerată încă din secolul al II-lea "fecioara" prin excelenţă, "Fecioara Domnului". Foarte repede au fost percepute de reflecţia creştină implicaţiile dogmatice ale fecioriei sale şi, începând din secolul al III-lea, ea a fost prezentat în mod prevalent ca modelul sau imaginea supremă a fecioriei consacrate. O cutumă formată din veneraţie şi imitare iubitoare a Mamei lui Isus în fidelitatea faţă de urmare, în adeziunea constantă la Evanghelia mântuirii, în simţul eclezial al vocaţiei creştine, în opţiunea preferenţială faţă de cei mici şi săraci ca protagonişti ai Împărăţiei lui Cristos. O cutumă care şi astăzi se motivează, se aprofundează, se existenţializează ca "profundă consonanţă". Evanghelia Prezentării lui Isus la templu indică întregii Biserici, deci şi celor consacraţi, că asumarea în propria experienţă credincioasă a Fiului lui Dumnezeu primit ca dar şi slujire pentru ca lumea să creadă în el şi să aibă viaţa veşnică (cf. In3,15) comportă să se aibă experienţa incredibilei rodnicii a maternităţii mesianice a lui Theotokos, care şi graţie contribuţiei sale a văzut crescând şi întărindu-se în înţelepciune şi în har pe acel Fiu pe care Dumnezeu i i-a dat în pază umană şi teologală pro totius mundi. Această slujire de iubire perpetuează şi actualizează în lume o traditio lampadis care nu poate să fie neglijată, fără ulterioara pierdere gravă a valorilor transmise nouă de Evangelium vitae, care timp de două milenii a forjat şi a perfecţionat întregi generaţii nu numai creştine în Orient şi în Occident.
(După L'Osservatore romano, 2 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: www.ercis.ro