Într-o lume modernă, în care ierarhizarea valorilor se
realizează după tipare abstracte şi caduce, esenţa valorilor religioase se
estompează din viaţa omului, pierzându-se sensul fecund al existenţei. Omenirea
încă păstrează sentimentul că face parte dintr-o lume închisă, organică, care,
în lipsa unei legături cu Dumnezeu, încearcă cu disperare să descopere măcar
permanenţa unei legi. Omul, descumpănit în faţa sentimentului echivoc al lumii
pe care şi-o închipuie ca rezultat al propriei lucrări, afişează o stare
sufletească searbădă, ce îl predispune la o sete de experienţă, o cădere în
concret, o adaptare la trăirea fragmentară.
Viziunea creştină autentică nu poate fi realizabilă dacă ne
adaptăm imanenţei, mărginindu-ne astfel orizontul, ci doar prin
inteligibilitatea condiţiei umane în întregul ei, a stării ei incipiente şi
finale. Se impune astfel un model de referinţă bazat pe învăţătura Sfinţilor
Părinţi asupra aspectului cunoaşterii stării primordiale a creaţiei. Vorbind de
începutul lucrurilor sau de sfârşitul lor, aflăm care este de fapt scopul vieţii
noastre: de unde venim, ce vrem, unde ne ducem? La aceste întrebări care arată
aspectul critic al problemei existenţei umane, gândirea Sfinţilor Părinţi
răspunde exhaustiv şi elocvent, epatând într-o problemă atât de anodină şi
simplistă pentru omul modern şi desacralizat, dar atât de ineluctabilă din
planul divin al mântuirii omului.
Subiectul creaţiei poate fi abordat deplin doar printr-o
comprehensibilitate patristică autentică a acestuia, gândirea raţională
întâmpinând aspecte inextricabile în acest domeniu. Dumnezeu creează omul
datorită iubirii Sale, viaţa omului fiind o mare aventură a dragostei lui
Dumnezeu care se vrea iubit de o faptură liberă, căreia i-a dat putinţa de
alegere. În acest cadru, cunoaşterea actului creaţiei apare imposibilă: "Dorinţa
de a face inteligibil actul creator, de a găsi pentru el un temei înseamnă o
neînţelegere a lui. A înţelege actul creator înseamnă a accepta caracterul său
inextricabil". Participarea creaţiei la Divinitate are ca scop împlinirea
umanului-sfinţirea vieţii - în acest sens, abordarea problematizării actului
creator conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi vine să ofere un pilon de
susţinere şi un punct de referinţă pentru inteligibilitatea sensului existenţei
umane, care numai prin aflarea coordonatelor şi scopului în care a fost aşezată
poate dobândi o fecundă dimensiune şi exhaustivă valoare.
Pentru omul modern, lipsit de dimensiunea existenţei verticale,
importanţa obârşiei, a devenirii şi a finalităţii sale trebuie actualizată şi
permanentizată, o nouă raportare la sensul vieţii făcând posibilă transpunerea
naturii umane într-un plan existenţial corespunzător şi fecund. În acest sens,
gândirea teologică a Sfinţilor Părinţi găseşte ecou în problematizarea actului
creator divin care reprezintă punctul forte al modului de raportare a umanului
la Existenţă. Fără această elucidare a obârşiei, scopului si finalităţii
umanului, omul pierde dimensiunea transcendentului, anulând astfel scopul final
- îndumnezeirea. Prezentarea şi înţelegerea actului creator divin oferă o
inteligibilitate a scopului devenirii fiinţei umane întru Existenţa Absolută -
Dumnezeu (de la "devenirea întru devenire" la "devenirea întru Fiinţă", C.
Noica), transformând complet scara valorică la care trebuie să se raporteze
omul. Astfel, printr-un demers de reliefare a conţinutului teologic al
existenţei umanului în planul creator divin extern, se estompează aspectul caduc
al existenţei plafonate şi se reorientează fiinţa spre un plan dimensional
transcendent fecund, spre Dumnezeu Creatorul-Adevărata Existenţă.
Autor: V. Stănescu
Sursa: www.ziarullumina.ro