miercuri, 10 august 2011

Cum putem ajunge la sufletul celuilalt?

Suntem în era comunicării. Cu cât mai mult ne individualizăm în căutarea bunăstării personale, cu atât avem mai multă nevoie de a învăţa să ne apropiem de celălalt, de a deprinde maniere sănătoase de abordare a relaţiilor. În centrarea exagerată pe sine şi pe împlinirea propriilor nevoi, găsim deseori că am rătăcit drumul către celălalt sau către Dumnezeu.


Dar uneori, oricât de mult am încerca să ne îmbunătăţim relaţiile în familie, vedem că tentativele avute nu ne aduc rezultatele dorite. Din nefericire, avem tendinţa de a repeta în propria familie greşeli care vin din trecutul generaţiilor din care facem parte. Deşi am spus că nu vom face ca mama, ca tata sau ca cineva care ne-a influenţat în copilărie, ne trezim că facem exact cum spuneam că nu vom face. Şi greşelile generaţiilor merg, prin noi, mai departe. Vestea cea bună e că putem pune stop acestei tendinţe, făcând să se oprească la noi măcar parte din aceste greşeli. Este greu, deoarece atunci când ni se pare că am procedat "mai bine", tinerele vlăstare ne pun în faţa unor situaţii de ne mirăm şi noi cum de s-au întâmplat şi ne încearcă un firav sau mai puternic sentiment de deznădejde. E bine de ştiut în astfel de situaţii că, indiferent de cât de grave ar fi greşelile pe care le-au făcut strămoşii noştri ori le facem noi înşine, există nădejde de îndreptare şi există posibilitatea de a face alegeri mai bune pentru viitor.


Hristos pune vorbă pentru noi în faţa celorlalţi

Şi, pentru că am început articolul vorbind despre comunicare, voi merge exact pe această direcţie, a îmbunătăţirii comunicării în familie. Cum se poate face această îmbunătăţire? Într-un mod foarte simplu şi foarte concret: comunicând cu Dumnezeu, despre familie, despre copii, despre partenerul de viaţă. Un loc foarte bun de a începe vindecarea comunicării ar fi acela în care am recunoaşte că... suntem bolnavi. Singură dorinţă de a avea o relaţie sănătoasă cu ceilalţi nu este suficientă, atâta vreme cât nu luăm în considerare acest fapt, al bolii personale. Câtă vreme ne considerăm în regulă, în vreme ce doar ceilalţi au dificultăţi de a înţelege preceptele sănătoase pe care noi vrem să le transmitem şi care, iată, chiar nu vor să o facă, nu putem obţine rezultate satisfăcătoare.

La ce ne foloseşte conştientizarea propriei stări de boală? În momentul în care am conştientizat aceasta, conştientizăm şi faptul că nu mai putem avea pretenţia de la noi să învăţăm să comunicăm cu celălalt, ci avem nevoie de Cineva care să vorbească pentru noi. E ca atunci când avem de transmis un mesaj şefului sau unui profesor la care nu avem trecere şi rugăm pe cineva apropiat lui să pună vorbă pentru noi. În situaţia de faţă, cine este cel mai indicat să "pună vorbă pentru noi", dacă nu Însuşi Hristos, prin Duhul Sfânt? Şi El o şi face, dacă ne rugăm pentru asta.

Modele de comunicare în înţelepciunea biblică

În rândurile care urmează vă ofer un model de comunicare în situaţii de criză, pe care l-am întâlnit în Vechiul Testament. Unul dintre personajele biblice de la care am învăţat foarte mult în ceea ce priveşte comunicarea este Neemia. Citind capitolul 1 din Cartea Neemia (a doua a lui Ezdra), oricine poate vedea o mostră de veritabilă înţelepciune relaţională. Acesta, paharnic fiind la curtea regelui Artaxerxe, află la un moment dat noutăţi despre starea grea de decădere în care se afla cetatea Ierusalimului şi locuitorii săi. Lovit de suferinţă cumplită la auzul veştilor - şi acum vă invit pe fiecare dintre cei care suferiţi din cauza căderilor copiilor sau ale altor membri ai familiei să vă imaginaţi în situaţie -, Neemia se retrage în plâns, post şi rugăciune.

Vedem astfel primii paşi în relaţionare: plâns pentru decăderea celor iubiţi, asumare a păcatelor proprii şi a rolului pe care îl are fiecare în răul colectiv, post şi rugăciune pentru iertarea păcatelor şi pentru îndreptarea situaţiei.

"Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul Cel mare şi înfricoşător, Care păzeşti legământul Tău şi eşti milostiv cu cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale, să fie urechile Tale cu luare-aminte şi ochii Tăi deschişi, ca să auzi rugăciunea robului Tău, cu care mă rog eu acum ziua şi noaptea înaintea Ta, pentru fiii lui Israel, robii Tăi, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, cu care am păcătuit înaintea Ta, şi eu, şi casa tatălui meu. Noi Te-am mâniat şi n-am păzit poruncile, legile şi orânduielile pe care le-ai dat Tu lui Moise, robul Tău. Adu-Ţi aminte însă de cuvântul pe care l-ai spus robului Tău Moise, când ai zis: "De veţi păcătui, vă voi împrăştia printre popoare; iar când vă veţi întoarce la Mine şi veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, de aţi fi izgoniţi chiar şi la marginea cerului, şi de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce la locul pe care l-am ales, ca să-Mi pun numele Meu acolo". Aceştia însă sunt robii Tăi şi poporul Tău, pe care Tu l-ai răscumpărat cu puterea Ta şi cu mâna Ta cea puternică. Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău, şi ajută robului Tău acum, şi-i dă să dobândească milă la omul acesta."

Vedem că Neemia nu a început să-i acuze pe fraţii săi pentru păcatele lor, nu a început să le dea lecţii şi să le arate cum să se însănătoşească, ci s-a pocăit el însuşi pentru păcatele conaţionalilor, deşi era în ţară străină şi ar fi putut foarte bine să se dezică de necazul lor. Citind în întregime cartea lui Neemia, veţi putea vedea o mostră de acţiune binecuvântată de Dumnezeu şi vindecătoare pentru comunitatea mai mică sau mai mare din care fiecare face parte.

Motivul pentru care am adus acest exemplu în articolul de faţă este o invitaţie de a reveni la "căile bătătorite" ale înţelepciunii biblice de abordare a situaţiilor concrete ale vieţii în care suntem personajele principale din mai mica sau mai marea noastră istorie. În societatea noastră contemporană, în care suntem în căutare de modele autentice şi de "cum să…", care să ne ofere şi rezultate palpabile, o cercetare atentă a istoriilor redate în Vechiul şi Noul Testament ne dă o gură de aer nepoluat, de care avem nevoie pentru a ne curăţi inimile şi vieţile.

Autor: C. Sturzu
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Răspunsuri duhovniceşti: De ce postim miercurea, vinerea şi chiar lunea?

Postul din zilele de miercuri şi vineri este împământenit în viaţa liturgică a Bisericii încă din primele veacuri creştine. Bunăoară, în Didahia, cap. VIII, se spune: "…dar voi să ajunaţi Miercurea şi Vinerea". Tot din Sfânta Tradiţie avem consemnată motivaţia concentrată a postului din aceste două zile ale săptămânii. Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, martirizat în zilele lui Diocleţian, spune aşa: "…în a patra zi (miercuri) şi Vinerea... se cuvine nouă să postim după tradiţie..., căci în a patra, sfat nelegiuit au făcut iudeii asupra Domnului, iar Vinerea, fiindcă pentru noi a pătimit El." De asemenea, a doua poruncă bisericească ne îndeamnă să postim toate posturile de peste an, înţelegând aici toate zilele de post rânduite de Biserică.


Aşadar, postim miercurea căci în această zi au făcut sfat cărturarii ca să-L prindă pe Mântuitorul Hristos, iar Iuda a vândut pe Mântuitorul Hristos pentru 30 de arginţi, tot în această zi. Renunţând la mâncărurile de dulce din această zi, Îi arătăm Preabunului nostru Mântuitor că ne desolidarizăm de "vânzătorul" şi că iubim mai mult hrana duhovnicească, părtăşia cu Dumnezeu, în defavoarea bunurilor lumeşti trecătoare şi fragile pe care ţi le oferă plăcerile acestei lumi simbolizate în cazul de faţă prin mâncărurile de dulce.

Postim vinerea căci este ziua în care Hristos Dumnezeu, Marele Răstignit, a îndurat patimile cele mântuitoare: scuipările peste faţă, batjocura, biciuirile, lovirile, răstignirea pe Cruce şi moartea pentru noi şi pentru a noastră mântuire, aşa după cum mărturisim în Simbolul de credinţă. Postim vinerea ca să ne arătăm recunoştinţa faţă de Mântuitorul nostru, pentru că ne-a redeschis Raiul, făcându-ne părtaşi la viaţa Sfintei Treimi.

De ce postesc unii creştini şi lunea?

Postul de luni este practicat mai mult în viaţa monastică. Deci este benevol pentru creştinii de rând, dar bine-venit pentru cei ce-l ţin, deoarece arată odată în plus dorinţa omului de a se hrăni mai mult cu cele spirituale. Pot posti lunea cei care se confruntă cu probleme deosebite şi vor grabnic ajutor de la Domnul. Mai ales în părţile Moldovei mulţi creştini postesc lunea şi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, căci postul este o jertfă, dar şi un dar deopotrivă.

Care este rolul untdelemnului (uleiului) în alimentaţia de post?

Untdelemnul este un aliment descoperit şi folosit de om pentru a-şi întregi alimentaţia zilnică. Uleiul obţinut din sâmburi de măslin era o hrană atât de "săţioasă", bogat în calorii, încât înlocuia cu succes lipsa cărnii. De aceea, în perioada postului, în zilele prevăzute de rânduielile bisericeşti, untdelemnul este scos din alimentaţie deoarece noi urmărim în post dezrobirea trupului de patimi, şi cum untdelemnul aduce un bogat aport nutriţional, trupul nu mai simte nevoinţa postului. Iată ce spune David în cartea Psalmilor: "Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului" (Ps. 108, 23). Un trup cât mai "uşor" din punct de vedere alimentar poate fi orientat mai lesne către cer.
Dar să nu uităm esenţialul. Postul redus doar la aspectul alimentar devine o simplă dietă. Ca să putem simţi deplin roadele cele frumoase ale postirii este necesar să însoţim postul alimentar cu postul duhovnicesc, adică rugăciune stăruitoare, citirea Sfintei Scripturi, a cărţilor ziditoare de suflet, dar şi de săvârşirea faptelor bune.

Autor: N. Olaru

O IUBIRE CASTĂ

Castitatea poate fi o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru dăinuirea unei iubiri. Nu este de ajuns o mistică la nivel ideatic, chiar dacă sublimă ca formă, care să contureze viaţa unei perechi de îndrăgostiţi. Solicitările unei vieţuiri în doi sunt diferite în timp şi nu întotdeauna răspunsurile sunt pe măsura începutului.


Am la îndemână o frumoasă poveste de iubire, castă şi plină de devotament la începutul ei, dar care nu a rezistat timpului. Este vorba despre povestea de dragoste dintre unul din precursorii romantismului, Victor Hugo, şi soţia sa Adèle. Romantismul are ca sursă creştinismul, şi idealurile lui nu ne sunt, deci, străine. De pildă, Victor Hugo pretindea poetului "un spirit drept, o inimă curată, un suflet nobil şi elevat". Pentru el literatura era un instrument ce îi permitea să comunice celor iubiţi lucruri pe care nu le putea spune direct. Şi atunci când logodnica lui se plângea că nu se pricepe la poezie, răspunsul a venit, prompt şi clar: "În două cuvinte, Adèle, poezia este o expresie a virtuţii; un suflet frumos şi un frumos talent poetic sunt întotdeauna inseparabile. Vezi deci că poţi înţelege poezia; ea nu vine decât din suflet şi se poate în aceeaşi măsură manifesta printr-o acţiune frumoasă, ca şi printr-un vers frumos…"

Cuvântul care vine din suflet dă seama de originea celestă a acestuia: "Când ţi-am spus că sufletul tău înţelege poezia, n-am făcut decât să-ţi dezvălui una din facultăţile lui cereşti. Versurile nu sunt poezie? Întrebi tu. Versurile, singure, nu sunt. Poezia e în idei, ideile vin din suflet. Versurile… Versurile nu sunt decât o haină elegantă pe un corp frumos. Poezia se poate exprima şi în proză; ea nu-i decât mai perfectă prin graţia şi maiestatea versului…"

Având această exigenţă de curăţie şi frumuseţe a sufletului, Victor Hugo îşi dorea o iubire pe măsură. Iubirea nu a fost lipsită de piedici, întrucât amândoi erau prea tineri, iar el nu avea posibilitatea financiară de a susţine o familie. Avea încredere în talentul lui, dorea să devină scriitor, astfel că timpul îl dedica scrisului şi cititului. Doi adolescenţi pe care această perioadă incertă şi castă îi va lega, chiar dacă nu printr-o iubire pe viaţă, cel puţin printr-o prietenie pe viaţă.

Cei doi trăiau castitatea cea mai riguroasă. Astfel, Victor Hugo îi scria Adèlei: "N-aş socoti-o decât ca o femeie de rând (şi încă e puţin spus) pe fata care s-ar căsători cu un bărbat fără să fie moralmente sigură - cunoscând principiile şi caracterul acestui om - nu numai că este cuminte, ci şi că este virgin la fel ca şi ea…" Puritatea era asociată deci cu o elită spirituală… Lipsa pretenţiilor de castitate ale femeii era o dovadă de josnicie. Poetul urmează: "Îţi arătam cât de mare este puterea ta asupra-mi, de vreme ce doar chipul tău îmi frânează clocotul vârstei; îţi spuneam că acela care, impur şi pătat, s-ar uni cu o fiinţă pură şi fără pată, n-ar merita decât dispreţul şi indignarea…"

Pregătirea pentru intimitatea căsătoriei, considerată sfântă, se făcea prin înalte şi intime conversaţii, prin plimbări singuratice, departe de zgomotele oraşului, în tovărăşia nopţilor frumoase, când "se relevă sufletului lucruri necunoscute celor mai mulţi oameni…" Victor Hugo lega de bucuriile trupeşti cele mai înalte valori umane: "Acolo unde există într-adevăr căsătorie, va spune el într-o zi, adică acolo unde este iubire, se amestecă şi idealul. Un pat nupţial pare în întuneric un petic de auroră…"

Frumoase idealuri ale unui adolescent, şi mai cu seamă frumos formulate. Era totuşi un început bun în viaţă. Tinereţea susţinea cu forţă şi avânt elanuri, stinse apoi. Sunt doar ale tinereţii elanurile şi idealurile frumoase? Trebuie să aşteptăm oare chiar de la tineri o înnoire a lumii? Victor Hugo celebra astfel tinereţea: "Cum se numeşte asta, când simţurile ard şi inima ţi-e pură, când geniul nu aşteaptă decât să ţâşnească şi când nu ştii cum să atingi această întindere lichidă şi răcoroasă; când te simţi mai puternic decât lumea, dar incapabil să-i dovedeşti forţa; când viaţa, abia începută, ţi-e presărată de amintiri tragice şi când inima cântă încă în tine; când eşti nerăbdător, disperat şi explodând de speranţă? - Asta are un nume foarte frumos, doamnă Hugo, se numeşte tinereţe."

Autor: M. Patriche
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

VIAȚA SF. LAURENȚIU, diacon și martir

La 10 august, în fiecare an, Biserica se uneşte într-un trup pentru a-l sărbători cu bucurie universală şi devotament pe unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi martiri creştini, Sfântul Laurenţiu, a cărui moarte a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ.

Sfântul Laurenţiu s-a născut în secolul al III-lea, în Spania, la Osca, un orăşel în provincia Aragon, la poalele munţilor Pirinei. De tânăr a fost trimis la Saragoza pentru a-şi completa studiile. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul episcop grec Sixt, care pe atunci era profesor la unul din cele mai renumite centre de studii ale acelor timpuri. Între cei doi se leagă o prietenie strânsă şi o comuniune de viaţă de maestru şi discipol.



Peste ceva timp, Sixt şi Laurenţiu, alăturându-se unui val de imigranţi spanioli, au venit la Roma. Când Sixt a fost ales şi întronizat ca patriarh, în anul 257, acesta l-a hirotonit pe Laurenţiu diacon şi, deşi era încă foarte tânăr, l-a ales să fie primul între cei şapte diaconi care slujeau în Catedrala patriarhală; de aceea este cunoscut ca arhidiacon al Romei. În acea vreme, această poziţie era una foarte importantă şi de mare încredere, iar cel care o ocupa avea în grijă sa tezaurul şi bogăţiile Bisericii şi distribuţia ajutoarelor şi milosteniilor la cei săraci.


Edictul împăratului Valerian împotriva creştinilor


Tot în anul 257, împăratul Valerian publică edictul său împotriva Bisericii, pe care, în nebunia lui, fără a cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu, credea că o va putea distruge în totalitate. Prin acest edict, creştinii erau obligaţi să ia parte la cultul naţional al zeilor păgâni şi le interzicea să se mai adune în cimitire, ameninţând cu exilul sau chiar cu moartea pe oricine nu s-ar fi supus poruncii. Punându-şi speranţă în dictonul biblic: "Bate-vor păstorii şi se va risipi turma" (Zaharia 13, 7), Valerian a comandat ca toţi episcopii, preoţii şi diaconii să fie omorâţi fără drept de apel. Anul imediat următor, în ziua de 6 august, patriarhul Sixt este prins în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii şi omorât prin decapitare. Acesta a fost înmormântat într-una dintre criptele cimitirului Sfântului Calist, numită "Cripta papilor", care se păstrează până în zilele noastre.


"Unde pleci, sfinte episcop, fără diaconul tău?"

În lucrarea "De Officiis ministrorum" (Despre îndatoririle preoţilor), Sfântul Ambrozie al Mediolanului scrie: "Văzându-l pe episcopul său, Sixt, condus spre martiraj, Sf. Laurenţiu plângea şi striga: "Unde mergi tată fără fiul tău? Unde pleci sfinte episcop fără diaconul tău? Ce jertfă te pregăteşti să aduci fără diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Arată-ne un semn că ai găsit un vrednic slujitor. Nu doreşti ca cel pe care l-ai împărtăşit cu sângele Domnului să-şi verse sângele său alături de tine?... Nu uita că oamenii cei mari sunt mai victorioşi prin faptele ucenicilor lor decât prin faptele lor. Părinte, arată-ne nouă puterea ta prin fiii tăi; sacrifică pe cel care l-ai crescut, şi vei dobândi răsplată veşnică". Răspunzând, Sixt i-a zis: "Nu te voi lăsa, fiul meu, nu te voi părăsi. Pentru tine sunt gătite chinuri mult mai grele. Pentru noi, cei mai bătrâni, cursa este mai scurtă. Ţie, fiind mai tânăr, ţi s-a gătit un triumf mai glorios împotriva tiraniei. Vei vedea, curând nu vei mai plânge şi după trei zile mă vei urma. De ce vrei să fii parte a martirajului meu? De ce ai nevoie ca eu să fiu prezent? Ucenicul slab merge înaintea maestrului său, ucenicul tare îl urmează şi împlineşte toate fără ajutorul său. Aşa şi Ilie l-a lăsat pe Elisei. Îţi încredinţez succesul puterii mele ţie". Textul Sfântului Ambrozie mai menţionează şi faptul că, înainte de a-i da sărutul păcii, Sixt i-a încredinţat diaconului său grija pentru Biserică şi i-a poruncit să împartă săracilor toate bunurile sale. Astfel, arhidiaconul Laurenţiu, în spiritul slujirii şi ascultării faţă de episcopul său, a administrat Biserica Romei timp de trei zile, împărţind toate bogăţiile acesteia la săraci.

Auzind vorbindu-se de bogăţii ale Bisericii, soldaţii romani l-au prins pe Laurenţiu şi l-au dus în faţa tribunului Partenius, care, la rândul lui, înştiinţându-l pe împărat, l-a aruncat în închisoare, dându-l în paza tribunului Ipolit. Aici, Laurenţiu, prin rugăciunile sale, vindecă un orb numit Lucillus şi converteşte pe însuşi tribunul Ipolit, pe care îl botează împreună cu alte nouăsprezece persoane ale casei lui. Pentru aceasta, Ipolit este scos în afara cetăţii, la porţile Salariei, şi i se taie capul în ziua de 9 august.


Săraci, orbi, şchiopi, bolnavi - comori veşnice ale Bisericii


Adus la palatul imperial, unde împăratul i-a poruncit lui să-i predea bunurile pe care le deţinea Biserica, Laurenţiu a chemat în faţa lui Valerian mulţimea de orbi, şchiopi, bolnavi şi săraci pe care îi ajutase şi a spus: "Iată comorile veşnice ale Bisericii, care nu se împuţinează şi sporesc mereu, care sunt răspândite în fiecare şi se regăsesc în toţi". Considerând gestul acestuia o insultă la adresa puterii romane, Valerian, cuprins de furie, i-a cerut diaconului lui Hristos să se închine idolilor, şi pentru că acesta a refuzat, a fost supus la cele mai crunte chinuri; i s-au pus pe trup lame de fier înroşit în foc, a fost bătut cu bice plumbuite şi lanţuri cu cârlige la ambele capete, i-au fost sfărâmate maxilarele cu pietre, apoi, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinşi. Iar Sfântul Laurenţiu, cu faţa luminoasă, zicea: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine". Şi ars fiind pe o parte, a mai avut totuşi tăria să le spună călăilor: "Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă". După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să intru pe porţile împărăţiei Tale!" (Vieţile Sfinţilor pe luna August). Sfârşindu-şi rugăciunea, sfântul şi-a ridicat privirea spre cer şi aşa şi-a dăruit sufletul lui Dumnezeu.


Moartea sa martirică, declinul idolatriei romane


Moartea Sfântului Laurenţiu a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ. Mai mulţi senatori romani, văzând moartea sa martirică, au fost atât de puternic mişcaţi de credinţă şi eroismul său, încât s-au creştinat pe loc. Tot ei au fost cei care au luat trupul martirului şi l-au îngropat cu mare cinste pe data de 10 august 258, într-un loc cunoscut sub numele de Cimitirul Cyriaca in agro Verano, aflat la est de Roma, pe Via Tiburtina. Încă de atunci, mormântul sfântului era venerat cu fervoare şi devotament şi sărbătoarea sa, ţinută cu mare credincioşie. Sf. Împărat Constantin cel Mare construieşte aici o capelă închinată Sfântului Laurenţiu, care peste ani este transformată într-o adevărată catedrală, denumită Basilica di San Lorenzo fuori le mura (Biserica Sf. Laurenţiu din afara zidurilor).


Sfânt cinstit cu mare evlavie de creştini


Odată cu trecerea timpului, popularitatea Sfântului Laurenţiu a crescut simţitor; sărbătoarea sa ajungând să fie în secolul al VI-lea una dintre cele mai celebrate sărbători ortodoxe în Europa de Vest. Martirajul său şi puterea mijlocirii sale au fost lăudate şi mărturisite de mai mulţi sfinţi părinţi şi scriitori bisericeşti, cum ar fi: Sf. Grigore de Tours, Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, Fulgenţiu de Ruspa, Eusebiu sau poetul Prudenţiu. De asemenea, secole la rând, fenomenul astronomic al curentului de meteori Perseide, care apare în preajma datei de 10 august, a fost denumit simbolic "Lacrimile Sfântului Laurenţiu". În hagiografia şi iconografia bizantină, Sfântul Laurenţiu este reprezentat ca diacon cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos, pe când sursele apusene îl prezintă oferind săracilor bogăţiile Bisericii sau întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Bazilica "Santa Maria Maggiore" de la tradiţia liberiană la realizarea lui Sixt al III-lea sub semnul conciliului din Efes

Zăpadă în august pentru un triumf roman

de Timothy Verdon

Bisericile care se nasc pentru rugăciune sunt şi roade ale rugăciunii, aşa cum sugerează istoria bisericii Santa Maria ad nives (Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii) - "Santa Maria Maggiore" - a cărei comemorare se celebrează la 5 august.

Conform unei relatări prezentate după o mie de ani, evenimentele povestite de un anumit frate Bartolomeo da Trento, un bogat patrician roman, senatorul Ioan, împreună cu soţia au hotărât să destineze Bisericii bunurile lor pământeşti, neavând copii. În noaptea dintre 4 şi 5 august 358 Fecioara Maria i-a apărut lui Ioan şi în acelaşi timp Papei Liberiu, cerând dedicarea unei bazilici la Roma în locul unde, chiar în noaptea aceea de vară, va cădea din belşug zăpadă. Dimineaţa, senatorul şi Pontiful au mers pe colina Cispio, unde miraculoasa ninsoare într-adevăr a avut loc, iar Papa Liberiu a trasat în zăpadă forma bazilicii care avea să se ridice: este subiectul unei picturi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea păstrată în Pinacoteca Vaticana în care artistul, Jacopo Zucchi, subliniază rugăciunea intensă a patricianului Ioan şi a soţiei, reprezentaţi împreună cu Papa Liberiu în prim plan.

În afară de istoria sa deosebită, "Santa Maria Maggiore", ca orice biserică, reprezintă întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu şi oameni, oferindu-se ca figură a acelui "edificiu al mântuirii" pe care sfântul Irineu îl vedea desenat de Dumnezeu "aşa cum ar face un arhitect" (Împotriva ereziilor, IV, 14, 2-3).

În "Santa Maria Maggiore", reconstruită în forme monumentale şi înfrumuseţată în secolul al V-lea, patruzeci şi trei de tablouri în mozaic deasupra coloanelor din partea centrală a bisericii relatează episoade "structurate" din credinţa iudeo-creştină: istorii a lui Abraham, Moise, Iosue. Astfel, înaintând spre altar, credincioşii sunt introduşi într-un proces istoric şi metaistoric care îi conduce spre cetatea "al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu" (Evr 11,10). La sfârşitul acestui parcurs, la dreapta şi la stânga peretelui din capăt vedem de fapt două cetăţi, "Hierusalem" şi "Betleem" aşa cum sunt identificate de înscrisuri, în faţa porţilor deschise sunt adunate turme mici; de la arcada porţii deschise a unei şi a celeilalte cetăţi atârnă o cruce de aur şi calea de intrare este înnobilată de o colonadă asemănătoare cu aceea a bazilicii "Santa Maria Maggiore". Aceste scene poetice se află pe arcada care încadrează altarul bazilicii, astfel că cele douăsprezece oi reprezentate devin imagine a poporului crescut din nucleul primar al celor doisprezece apostoli. Şi de fapt "turma" care se adună să se roage în "Santa Maria Maggiore", asemenea oilor din mozaic, priveşte printre două rânduri de coloane prin "poarta" prezbiteriului spre "templu", Cristos, prezent în Euharistie.

În centrul arcului de triumf care încadrează altarul, o inscripţie dedicatoare afirmă Xistus episcopus plebi Dei ("Episcopul Sixt [a spus să se facă asta] pentru poporul lui Dumnezeu"). E vorba de Papa Sixt al III-lea (432-440), care a mărit bazilica începută în secolul al IV-lea de Papa Liberiu, dedicând-o Sfintei Fecioare după solemna declaraţie a Conciliului din Efes, care în anul 431 i-a recunoscut Mariei titlul de "Născătoare de Dumnezeu". Şi printre scenele din arcul de triumf vedem de fapt episoade din viaţa lui Cristos în care Maria are un rol important: Buna Vestire şi Adoraţia Magilor. Demnitatea specială subliniată de îmbrăcămintea splendidă în care artistul o prezintă la Buna Vestire: nu este numai tânăra din Nazaret care l-a născut pe Isus, ci o figură simbolică, Biserică drept Domina, Stăpână.

În registru, sub Buna Vestire, găsit tot această figură la dreaptă micului Cristos pe tron, în timp ce o altă femeie stă la stânga tronului, figură a poporului vechi, Ecclesia ex circumcisione. Această este îmbrăcată culoarea neagră de văduvă, în timp ce Maria apare ca "mireasa" descrisă în Psalmul 45: "îmbrăcată în haine brodate cu aur. În haine strălucitoare e adusă la rege" (v. 14-15).

Făcând abstracţie de izvorul veterotestamentar, această imagine este în mod straniu "contemporană" cu perioada executării mozaicului: Maria, figură a Bisericii, poartă haina de curte a unei principese imperiale, iar micul Isus şade în mijlocul tronului enorm ca un împărat copil: exemplu al unei suprapuneri a sacrului creştin peste profanul roman destul de obişnuit în acea vreme. Alte "suprapuneri" în mozaic sunt forma Ierusalimului ceresc care urmăreşte colonada unui tipic ducumanus din perioada imperială şi termenul folosit în inscripţia dedicatoare, plebi Dei. În Roma odinioară republicană, unde chiar sub Imperiu demnitatea politică a cetăţenilor era evocată prin termenul arhaic plebs - popor unit, popor capabil de decizii, de curaj, de sacrificiu - episcopul dedică noua aulă de adunare plebi Dei: unui popor căruia, dincolo de caracteristicile strămoşilor săi romani, acum îi sunt atribuite cele ale poporului condus de Abraham, Moise şi Iosue, motiv pentru care creştinii din Roma se pot numi de acum cu apelativul dublu de plebs Dei.

Dar să notăm o altă subliniere a acestui prim mare program marian realizat în Occident, unde - aşa cum s-a spus deja - Fecioara "îmbrăcată în haine brodate cu aur" şi cu coroana pe cap constituie un răspuns iconografic imediat dat declaraţiei solemne a Conciliului din Efes. Această regalitate nu este limitată la femeia Maria ci are un caracter colectiv subliniat exact de inscripţia dedicatoare amintită mai sus, Xistus episcopus plebi Dei: frază care sugerează cheia esenţială de lectură a unor asemenea imagini în care Maria nu este concepută în primul rând ca persoană individuală, ci ca figură colectivă a poporului, ca Domina Ecclesia.

Cea mai semnificativă suprapunere istorică la "Santa Maria Maggiore" este însăşi bazilica, a cărei structură - o vastă aulă rectangulară decorată în mod somptuos - trebuia să dea un sens de continuitate absolută cu trecutul roman, chiar dacă, în mod paradoxal, exprima şi răsturnarea culturală epocală constituită de triumful creştinismului. Cu alte temple creştine ridicate după edictul imperial care anula condamnarea noii credinţe, originala bazilică Liberiană proclama victoria Bisericii acolo unde ea fusese pusă la încercare.

Un text din acea vreme va folosi pentru a evoca acest climat: este discursul lui Eusebiu din Cezareea pentru consacrarea noii catedrale din Tir în Fenicia (316-319 circa), reconstruită exact acolo unde o precedentă biserică a fost distrusă de persecutorii păgâni. Eusebiu aseamănă bazilica nouă cu templul din Ierusalim reconstruit după exilul babilonian, citând profeţia lui Ageu conform căreia "gloria viitoare a aceste case va fi mai mare decât aceea de odinioară".

Apoi, gândindu-se la textul din Isaia unde se citeşte că, în perioada viitoare, "cei săraci din Sion" vor avea "o coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul veşmântului de doliu, cântări de laudă în locul unei inimi triste" pentru că "vor ridica din nou vechile ruine, vor reconstrui cetăţile dezolate" (61,3-4), Eusebiu afirmă că de acum Biserica "a îmbrăcat haina sa de nuntă" şi poate spune, în cuvintele lui Isaia: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit ca pe un mire care poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaierele sale". În sfârşit, episcopul din Cezareea promisiunile şi îndemnurile divine, citându-l tot pe Isaia: "Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi". De asemenea: "Trezeşte-te, trezeşte-te! Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-ti ochii de jur împrejur şi priveşte: toţi aceştia se strâng, vin la tine. Pe viaţa mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toţi aceştia ca şi cu o podoabă şi te vei încinge cu ei ca o mireasă".

În pofida limbajului biblic, triumful Bisericii era totuşi un triumf "roman", conceput în limbajul obişnuit al sfârşitului imperiului. Catedrala din Tir, bazilica Liberiană, celelalte biserici din acel timp nu aveau caracteristici arhitectonice în mod specific "ecleziastice". Totul amintea mai degrabă aulele magistraţilor sau sălile de audienţă ale împăraţilor: coloanele, identice cu acelea din bazilicile civile; îmbrăcăminte de marmură, spaţiile ample, luminozitatea care provenea din ferestre mari.

Spune Eusebiu că ctitorul noii catedrale din Tir, episcopul Paulin, "a deschis o poartă largă şi foarte înaltă pentru a primi razele soarelui de dimineaţă, oferind astfel şi celor care rămâneau în afara curţii o panoramă neîntreruptă a interiorului, ca şi cum ar fi atras spre intrare chiar şi ochii necredincioşilor, aşa încât nimeni să nu poată trece în grabă fără să reflecteze cu emoţie profundă la dezolarea de dinainte şi la transformarea miraculoasă de acum. El spera că numai emoţia în faţa acestui spectacol va atinge persoanele, împingându-le spre intrare".

Era o invitaţie de a contempla acţiunea lui Dumnezeu în contemporaneitatea istoriei: la recunoaşterea puterii Celui Înviat într-o întoarcere aşa de profundă încât să nu poată fi exprimată în mod superficial, într-o schimbare externă a lucrurilor, ci în "minunea" unei transformări de sens ca să lase neschimbată exterioritatea. Roma rămânea Roma, aulele sale publice rămâneau aceleaşi, cu diferenţa că acum plebs care umplea aulele era plebs Dei.

Asemenea celorlalte bazilici romane din secolele IV-V, "Santa Maria Maggiore" a fost concepută pentru a primi un popor numeros, cu o lungime de 86 de metri. Totuşi nu era cea mai mare dintre noile biserici: "Sfântul Petru" era lungă de peste 120 de metri, "Sfântul Ioan din Lateran" 98 de metri, bazilica din cimitirul "Sfântul Sebastian", pe via Appia, era lungă de 75 de metri; bazilica originară a sfântului Laurenţiu pe via Tiburtina era lungă de 98 de metri.

Prima reţea constantiniană de mari biserici includea o bazilică pe via Labicana, alături de maryrion a sfinţilor Marcelin şi Petru care conţine mausoleul împărătesei Elena, şi alta pe via Nomentana, aproape de monumentul sfintei Agneza, unde fiica lui Constantin, Constanţia, a ridicat mausoleul său (actuala biserică a sfintei Constanţa). Împreună cu bazilica vaticană construită pe mormântul sfântului Petru, aceste structuri, realizate în timpuri record, formau o primă, prestigioasă "reţea" de biserici creştine la Roma. Aceste structuri colosale, mimetizate pe planul stilistic cu alte edificii publice, erau totuşi depărate de centrul oraşului, situate de-a lungul căilor de acces ("Sfântul Sebastian", "Sfinţii Marcelin şi Petru", "Sfânta Agneza"), în afara porţilor ("Sfântul Petru" în Vatican, "Sfântul Laurenţiu") sau în parcul imens din curtea imperială ("Sfântul Ioan din Lateran", "Sfânta Cruce din Ierusalim"). Şi monumentul sfântului Paul pe via Ostiense era la douăzeci de minute de mers de la poarta oraşului cu acelaşi nume (această biserică, "Sfântul Paul din afara zidurilor", va fi reconstruită începând din anul 384 de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu în scară uriaşă, o bazilică formată din cinci navate care imită bazilica "Sfântul Petru").

(După L'Osservatore romano, 5 august 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu