duminică, 28 iulie 2013

100 de întrebări și 100 de răspunsuri despre ecumenism/10

Catolicii au așteptat indicațiile Conciliului al II-lea din Vatican, care le permitea lor să se insereze în dialogul ecumenic, ori sau mișcat în mod autonom în această direcție?


Catolicii nu au așteptat deloc. Era deja activă o mișcare ecumenică născută de jos care a anticipat foarte semnificativ directivele Vaticanului. Aceasta s-a făcut simțită în multe sectoare ale vieții și în multe țări. Nu există modalitate să descriem aici toate inițiativele, dar vom face referință numai la acelea care au avut o rezonanță mai mare. 
Eforturile pentru unitate întreprinse de catolici au mers în direcții diferite, și s-au îndreptat atât spre Bisericile tradiției ortodoxe, cât și spre cele de tradiție protestantă și anglicană. O oportunitate de apropiere, acesteia din urmă i-a fost dată de așa numitele conversații de la Malines (1921-1925) . În ce au constat aceste conversații? Prin această denumire se înțeleg conferințele teologice anglicano-catolice care s-au ținut la Malines (Belgia) sub egida Cardinalului D. Joseph Mercier (1851-1926) de parte catolică, și a Lordului C. Lindley Halifax (1839-1934) din partea anglicană. Acesta din urmă, un laic, președintele Bisericii anglicane unite și aprins susținător al uniunii cu Roma, a fost promotorul întâlnirilor. Ajutorul și colaboratorul lui a fost lazaristul francez P. Fernand Portal (1855-1926), pe care Halifax l-a întâlnit întâmplător la Madeira și cu care a strâns o puternică prietenie. Portal era unul din ecumeniștii cei mai activi din Franța. Pentru răspândirea ideilor ecumenice a fondat revista „Révue Catholique des Eglises”, care s-a tipărit între anii 1904-1908. și el, împreună cu Card. Mercier, arhiepiscop de Malines, rugându-l să patroneze întâlnirile anglicano-catolice, lucru obținut și aprobarea lui Pius al XI-lea (arhiepiscopul de Canterbury, capul Bisericii anglicane era ținut la curent cu conținutul discuțiilor). Scopul acestor întâlniri consta în elaborarea bazelor teologice și juridice în vederea unei viitoare uniri a celor două Biserici. 
În total au avut loc cinci întâlniri, care au văzut participarea unor teologi catolici și anglicani. La început au participat trei, apoi câte cinci persoane de fiecare parte. Conversațiile nu aveau un caracter oficial, iar acordurile la care s-a ajuns exprimau numai opiniile personale ale participanților. Problemele luate în examen au fost, de exemplu: episcopatul și papatul în perspectivă teologică; atitudinea papei față de episcopi în perspectivă istorică, și conceptul de biserică. În anul 1926 au murit cei doi principali exponenți catolici ale conversațiilor, Mercier și Portal, motiv pentru care a cincea sesiune a conversațiilor a fost și ultima, iar succesiv acestea nu au mai fost reluate. 
În timpul pontificatului papei Pius al XI-lea au avut loc și Congresele de la Velehrad. Obiectivul acestora era cel de a elabora căi în vederea apropierii dintre catolici și ortodocși. Congresele au început în anul 1907 și, până în momentul încheierii lor, în anul 1936, s-au ținut șapte întâlniri. În acest caz, promotorii au fost teologi catolici de diferite naționalități, printre care s-au evidențiat în mod deosebit: arhiepiscopul ceh Antonín Kiril Stojan (1851-1923), slovenul Pr. František Grivec (1878-1963) și arhiepiscopul uniat de Leopol, Andrij  Šeptyk'kyj (1865-1944). În scrisoare din anul 1913 prin care se anunța inițiativa, autorii dădeau asigurări că aceste congrese nu „nu au obiectivul de a încheia o uniune, dar pregătesc calea spre unitate prin depășirea prejudecăților și o mai bună cunoaștere reciprocă”. 
Congresele de la Velehrad au obținut un mare interes și recunoaștere în lumea ortodoxă. Pr. Serghey Bulgakov (1871-1979), Nicolae Berdjaev (1874-1948); Gheorghe Florovskij (1893-1979 și alți invitați au trimis telegrame și scrisori. Succesiv, episcopul Leontij din Chicago, istoricul bisericesc A. Kartašev și Pr. Aleksij Mal'cev (1854-1915), un eminent liturgist rus, au luat parte direct la sesiunile congreselor. Și Papa Pius al XI-lea s-a adresat cu mare simpatie acestor congrese. Cu ocazia ultimelor trei întâlniri (1927, 1932, 1936) a trimis Breve-le sale, în care a subliniat excepționala semnificație a întâlnirilor în vederea unei mai bune cunoașteri și colaborări reciproce, și pentru a depăși prejudecățile apărute între Biserici în secolele precedente. În același timp, încuraja organizatorii să continue activitatea și în viitor și să invite la discuții și teologi ortodocși. 
Printre celelalte inițiative de acest fel trebuie să le includem și pe următoarele: 

⇒Centrul Una Sancta, născut din inițiativa Pr. Max Joseph Metzger (1887-1944). Cu obiectivul de a apropia catolicii și protetsanții, a fost fondată, în anul 1938 Congregația Una Sancta, la care se putea adera voluntar. Membrilor ei nu l-i se impunea nici o obligație, cărora le era lăsată și libertatea confesională. Scria Pr. Metzger: „Membri Congregației doresc să contribuie la înțelegerea [...] între confesiunile creștine divizate, punctând mai ales asupra a ceea ce unește, decât asupra a ceea ce separă, eliminând neînțelegerile, respectând peste tot adevărul, aprofundând reciproca dragoste fraternă”. În anii 1939 și 1940, Congregația Una Sancta a organizat două conferințe locale, dar evenimentele belice au impiedicat o ulterioară dezvoltare. În anul 1944, același Metzger a fost acuzat de înaltă trădare și condamnat la moarte. După Război, Congregația a trecut sub conducerea lui Thomas Sartory (1925-1982), care a transformat-o în mișcare. În anul 1946 a fondat cu aceeași denumire o revistă care, din anul 1950 a fost publicată cvatrimestral și astăzi bucurându-se de multă faimă. La ora actuală, editori sunt membri mișcării, Institutul ecumenic a mănăstirii benedictine din Niederaltaich (Baviera), exponenți ortodocși și protestanți. În iminența congresului care s-a ținut în anul 1947 la Stuttgart, s-a născut cunoscuta operă a lui Karl Adam (1876-1966): „Una Sancta” în perspectivă ecumenică (Una Sancta katolischer Sicht, Düseldorf 1948). 
⇒Institutul J. A. Moehler. O ulterioară inițiativă în teritoriu german a fost Institutul J. A. Moehler, fondat la Paderborn de Cardinalul Lorenz Jaeger (1892-1975). Constituit în anul 1957, Institutul și-a stabilit următoarele obiective: cercetare științifică asupra doctrinei, cultul și structura Bisericilor și ale comunităților ecleziale; cercetare asupra unei apropriate prezentări a doctrinei catolice, care să țină cont de întrebările și problemele apărute în urma diviziunii dintre creștini; a face vizibile rezultatele activității Institutului unui public numeros. 
  ⇒Centrul Istina. În anul 1927, dominicanul francez, Pr. Christophe Dumont a fondat la Boulogne-sur-Seine (în anul 1936 a fost transferat la Paris), Centrul pentru activitate ecumenică Istina (în limba rusă: „adevăr”). În primii ani ai existenței lui, centrul s-a ocupat prevalent de ortodoxie, mai ales de cea rusă; mai târziu, și-a lărgit propria activitate spre problematica generală a ecumenismului. Din anul 1954 centrul publică trimestralul „Istina” și, din anul 1948, lunarul „Vers l'unité chrétienne”.
Și în alte țări europene au apărut numeroase centre de misiune ecumenică catolică, care au pregătit Biserica pentru Conciliul al II-lea din Vatican și la elaborarea documentului asupra ecumenismului Unitatis redintegratio.   