joi, 4 august 2011

Despre facere, 4, 4-5: De ce nu a fost primită jertfa lui Cain?

Citim în Facere 4 că, deşi amândoi fraţii au adus jertfe lui Dumnezeu (vv. 3-4), totuşi Iahve a căutat doar la jertfa lui Abel (v. 4), pe când la jertfa lui Cain n-a căutat (v. 5). Textul biblic nu ne oferă nici un motiv pentru diferenţa pe care Dumnezeu o face între fraţi. Să fie oare Dumnezeu părtinitor?


Efectul preferinţei lui Dumnezeu este negativ pentru Cain: după textul ebraic el se mânie, pe când după Septuaginta (lecţiune selectată aici şi de Biblia sinodală) se întristează. Biblia Anania urmează aici variantei masoretice ("sâa umplut Cain de mânie"), deşi îşi programase să recupereze tocmai tradiţia septantă. Am putea spune că în textul masoretic Cain deja face un pas important spre păcătuire, pe când în versiunea greacă el cade într-o postură pasivă, depresivă. Un alt efect, în paralel cu cel dintâi, este "căderea feţei", o expresie ebraică ce se poate traduce mai bine prin "a fi abătut", "a avea faţa plecată".

Intervenţia lui Dumnezeu

Totuşi, păcatul propriu-zis nu este deocamdată consumat. Aici intervine chiar Dumnezeu, primul în forma canonică actuală a Vechiului Testament care vorbeşte despre păcat, atenţionându-l pe om. De fapt versetele 6 şi 7 reprezintă succint primul "tratat de hamartologie", avându-L ca autor pe Însuşi Dumnezeu.

Iahve procedează pedagogic, întrebându-l pe Cain care este cauza mâniei (în ebraică) sau a tristeţii (în greacă). În continuare, Sinodala traduce v. 7 după cum urmează: "Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

Mai întâi trebuie precizat că Biblia sinodală urmează aici textului masoretic. Totuşi, în original, pasajul este redactat ciudat. Mot-à-mot ar fi: "Când faci bine, oare nu-ţi ridici (faţa)?" Deşi lipseşte obiectul, se face legătură evidentă cu expresia anterioară a "căderii feţei". Biblia sinodală parafrazează cele două expresii opuse prin posomorârea feţei - înseninarea feţei.

Textul ebraic continuă: "Iar dacă nu faci binele, păcatul stă tolănit la uşă şi dorinţa lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni". Din păcate, Biblia sinodală traduce aici extrem de deficitar: "Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

În primul rând, păcatul nu bate la uşă; un asemenea verb lipseşte şi în varianta masoretică, şi în Septuaginta. Miza teologică este deosebit de importantă: păcatul nu face parte din firea umană, nu s-a infiltrat în interiorul omului, ci aşteaptă tolănit la intrare. Cel care bate la uşa sufletului va fi doar Hristos, în Apocalipsa 3:20: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine".

Verbul ebraic "stă tolănit", la participiu masculin, deşi nu se acordă cu substantivul "păcat", care în ebraică este feminin, se referă totuşi cel mai probabil la acesta. În alte contexte, verbul rabaţ înseamnă "a sta culcat" şi se referă la animale (de ex. Facere 29:2; 49:9 etc.), ceea ce sugerează starea animalică pe care o reprezintă păcatul. Încă de la sfârşitul sec. 19 cercetătorii vetero-testamentari au observat apropierea de rabiţu, denumirea akkadiană a unui demon (Gordon J. Wenham, Genesis 1-15, Word Books, Dallas, 1987, WBC 1, p. 106). Pe lângă animalitate, păcatul comportă aşadar un element demonic.

Atracţia păcatului

Partea finală a versetului "dorinţa lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni" este de fapt preluată din Facere 3:16, unde Dumnezeu vesteşte pedeapsa femeii: "către bărbatul tău va fi dorinţa ta şi el te va stăpâni". Paralela aceasta, foarte evidentă în textul ebraic, este umbrită de Sinodală, care traduce în 4:7 "(păcatul) caută să te târască, dar tu biruieşte-l", pe când în 3:16: "atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni".

Nu s-a oferit o explicaţie finală pentru această preluare, unii comentatori luând în calcul şi copierea versetului din 3:18 într-un context care nu-i era destinat. Procksch spunea despre Facere 4:7 că este de altfel cel mai obscur pasaj din Facere.

Totuşi, ambele texte vorbesc de o atracţie a păcatului spre om, ca şi a femeii spre bărbat, dar şi de puterea de stăpânire, de chivernisire pe care o are omul la modul general, sau bărbatul. Sigur că paralela dintre femeie şi păcat nu este una fericită şi poate atrage proteste vehemente din partea lumii moderne. Dar sugestia, cred, este evidentă: omul va fi urmărit de păcat cu tenacitate, cu o forţă asemănătoare celei a atracţiei dintre bărbat şi femeie.

Omul deţine însă şi puterea de a gestiona ispitirea păcatului. Finalul versetului poate fi tradus mai bine ca o poruncă: "dar tu să-l stăpâneşti", subliniind responsabilitatea omului în faţa provocării păcatului.

Păcatul cultic

Septuaginta traduce întregul verset complet diferit. "Dacă ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai împărţit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit? Linişteşte-te! El se va întoarce către tine, iar tu îl vei stăpâni" (Septuaginta NEC). Traducerea greacă identifică deci păcatul în ritualul cultic: Cain nu a împărţit jertfa după rânduială (orthos), deci a adus un sacrificiu nepotrivit (Susan Brayford, Genesis, Brill, Leiden / Boston, 2007, Septuagint Commentary Series, p. 251). Probabil la originea acestei lecţiuni diferite se află confuzia unei litere (în loc de lpth (lapetah) "la uşă" traducătorii greci au citit lnth (lenateah) "a tăia", "a împărţi").

Am avea deci un prim indiciu pentru întrebarea de la început. Motivul respingerii jertfei a fost neglijenţa în cult. Am putea să actualizăm problema, observând că Dumnezeu ne cere o atenţie deosebită faţă de lucrurile sfinte.

Mai notăm apoi că participiul "care stă tolănit", poate chiar din cauza dezacordului cu substantivul "păcat", este înţeles de traducătorii greci în mod diferit. Ei îl percep ca pe un imperativ: "linişteşte-te" (Septuaginta NEC) sau "taci" (Biblia de la 1914). Interesant că în greacă verbul este hesychason, ceea ce ar putea sugera că Dumnezeu în "tratatul de harmatologie", cum l-am numit, îndeamnă omul bântuit de ispite să devină… isihast (cf. Constantin Preda, "Păcatul lui Cain şi originea biblică a isihasmului (Gen 4, 7)", în: Mitropolia Olteniei 9-12/2002, pp. 34-44).

Dacă pentru textul ebraic, păcatul are o latură animalică şi chiar demonică, pândind la uşă prilejul să atace omul, după Septuaginta păcatul are o acţiune continuă, repetitivă: "spre tine este întoarcerea lui", sau, mai literar, "el se va întoarce către tine". În rest, ca şi în textul ebraic, şi aici i se recunoaşte omului puterea de a stăpâni păcatul.

Multiplele păcate

Recapitulând, până acum, am observat că singura versiune care identifică la modul concret păcatul lui Cain este Septuaginta, ea plasându-l în sfera cultică. Totuşi, la o analiză mai atentă a versetelor anterioare, putem constata că există o diferenţă interesantă între jertfele celor doi fraţi. Cain aduce jertfă din "roadele pământului" (4:3), pe când Abel "din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor" (4:4). Deşi textul biblic nu găseşte în aceasta nici un păcat, comentatorii patristici vor înţelege că Abel I-a adus lui Dumnezeu jertfă din ceea ce avea mai bun, pe când Cain a adus produse obişnuite. De aici deducem că prinosul bine primit de Dumnezeu este cel pe care omul îl oferă nu din lucrurile de prisos sau comune, ci din cele mai bune ale sale, cu recunoştinţă şi iubire. Dumnezeu nu acceptă jertfe second-hand.

Sf. Chiril al Alexandriei interpretează însă şi mai în profunzime textul, plecând de la pedeapsa înşeptită pentru cel care l-ar ucide pe Cain din Facere 4:15. Nu este vorba doar de un singur păcat, ci de o înlănţuire de şapte păcate, care au pus stăpânire pe Cain. Deja când Dumnezeu i se adresează, vorbindu-i despre natura păcatului, Cain comisese trei din cele şapte. "Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, că aflând de păcatul lui, nu s-a întors spre pocăinţă şi n-a îndreptat greşeala prin săvârşirea celor bune, ci s-a aprins de mânie şi s-a înfuriat de preţuirea dată aproapelui, pe care trebuie să caute să-l imite, nu să-l socotească duşman şi să-l privească cu ochi nedrepţi. Al treilea păcat, care e ca un adaos la uciderea sălbatică, este pisma neîmpăcată. Al patrulea, invitaţia: "să ieşim la câmp", care e dovada vicleniei şi a înşelării. Al cincilea e crima uciderii nelegiuite. S-ar putea socoti că al şaselea păcat al lui, minţirea lui Dumnezeu. Al şaptelea, socotinţa că poate scăpa fără voia lui Dumnezeu de pedeapsă, putând fi eliberat fără voie de viaţa în trup" (Sf. Chiril al Alexandriei, "Despre Cain şi Abel" 2, în: Scrieri. Partea a doua. Glafire, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, PSB 39, p. 23).

Autor: Lect. dr. Alexandru Mihăilă

Cum a salvat evreii din România Papa Pius al XII-lea

Cu ajutorului nunțiului apostolic Andrea Cassulo
de Raffaele Alessandrini

În ziua de 07 aprilie 1944, Alexandru Șafran, mare rabin al României scria o scrisoare către ES Andrea Cassulo, nunțiu apostolic în țara dunăreană între anii 1936-1947, prin care îi exprima „respectuoasa mulțumire” pentru tot ceea ce fusese făcut de Papa Pius al XII-lea, și pentru personala implicare în calitate de însărcinat diplomatic „în favoarea evreilor din România și din Transnistria” în timpul persecuției naziste.

O frază făcea explicit referință la acțiunea exercitată de nunțiul apostolic în toamna anului 1942: „În ceasurile cele mai grele pe care noi, evreii din România le-am trăit – spunea Șafran – susținerea generoasă a Sf. Scaun prin mijlocirea înaltei dumneavoastră personalități a fost decisivă și salutară”. Conceptul va fi reamintit cu forță de Șafran într-un interviu acordat ziarului „Mântuirea” în ziua de 27 septembrie 1944: „Pașii Excelenței sale au fost decisive în momentele cele mai periculoase ale vieții noastre. Atunci când situația părea de acum fără speranță, intervenția lui prestigioasă punea sfârșit nenorocirii care se anunța. Acum doi ani, în timpul acelor zile teribile – continua rabinul Șafran – (…) atitudinea Excelenței Sale, cu înalta sa autoritate morală, ne-a salvat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el a reușit să facă să înceteze deportările. Nu voi uita niciodată tenorul dramatic al discuțiilor mele cu Excelența Sa în acele zile de toamnă – sublinia în final Șafran”. „Curaj, curaj, erau cuvintele pe care mi le adresa în vreme ce ne despărțeam”. Articolul publicat în ziarul „Mântuirea” a fost expediat de același Monsenior Cassulo la Secretariatul de Stat, în atenția Monseniorului Domenico Tardini, secretar pentru Afacerile Ecleziastice Extraordinare. Textul era însoțit de următoarea notă: „Declarațiile publice făcute de Șafran vor putea fi utile pentru a documenta interesul patern al Supremului Pontif în privința celor care suferă, fără deosebire de naționalitate sau de crez”.

În iarna anului 1944, pe de altă parte, însușii Papa Pius al XII-lea a destinat suma de 1.350.333 lei pentru deportații evrei din Transnistria, sumă care în ziua de 05 februarie 1944 era trimisă prin secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe al României Davidescu, Președintelui Centralei evreilor. Gestul demonstra guvernului român că evrei din țară nu erau abandonați în totalitate, întărea speranțele lor și îi încuraja să lupte pentru supraviețuire. Aceasta și multe alte informații sunt luate din volumul „Alexandre Safran et la Shoah inachevée en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)”, Ed. Asefer, București, , 2010, scris de istoricul Carol Iancu de la Universitatea Paul Valery din Montpellier, director al Ecole des Hautes Etudes du Judaisme de France.

Cartea a fost prezentată în ziua de 13 octombrie la București, cu ocazia înmânării solemne a Medaliei „Dr. Alexandru Șafran”: o recunoaștere prestigioasă organizată de federația comunităților ebraice din România. Printre premiații din acest an iese în evidență medalia în memoria nunțiului apostolic Andrea Cassulo, care a fost înmânată actualului nunțiu în România Monsenior Francisco-Javier Lozano.

Medalia „Dr. Alexandru Șafran” poartă, deci, numele unei prestigioase personalități a lumii ebraice europene – mare rabin de România între anii 1940-1947 și apoi mare rabin de Geneva între anii 1948-1998. Este vorba de o onoare care este acordată unor persoane sau instituții care s-au distins prin inițiative și opere în favoarea evreilor din România.

Din volumul citat, așa cum se observă bine, reiese în întreaga statură morală, figura nunțiului Andrea Cassulo care, ca și alți reprezentanți ai Sf. Scaun în Europa și în altă parte, în timpul tragediei celui de-al Doilea Război Mondial, și în fața persecuțiilor antisemite ale naziștilor, au știu să arate adevărata față a Sf. Scaun, punând în practică cu fidelitate directivele papei Pius al XII-lea. Acum douăzeci și trei de ani în urmă, istoricul Ion Dumitru-Snagov, în volumul său La Romania nella diplomazia vaticana, 1939-1944 (Roma, Pontificia Università Gregoriana, 1987), menționase deja unele evenimente acum amintite mai extins de Iancu, subliniind că „diplomația vaticană - și aici îl cita atât pe Mons. Cassulo cât și pe Mons. Angelo Rotta, nunțiu apostolic la Budapesta – nu a avut numai sarcina de a apăra populația românească împotriva ofensivei exterminării în Transilvania septentrională ordonată de Miklós Horthy. Ea a acționat mult mai mult, cu ajutorul unei tacite complicități atât guvernative cât și de masă, pentru a proteja refugiații polonezi și populația evreiască din România și din Ungaria, asigurând acestora transport terestru și maritim (…), cu implicarea regimului militar al lui Antonescu, pentru o mai eficace opoziție ordinelor lui Hitler și pentru a eluda rețeaua de SS care supravegheau țara din interior”. Dumitru-Snagov mai observa că „panorama epocii trebuie completată considerând condițiile de amenințare indirectă de care era înconjurată Cetatea Vaticanului de către autoritățile fasciste și de situația de război din Italia, aflată sub bombardamentele Aliaților, pentru a înțelege mai bine posibilitățile respectivelor colaborări . ”

Sunt nenumărate citatele și referințele la Mons. Cassulo în prezenta cercetare a lui Carol Iancu. Dar, așa cum observă Mons. Lozano, în mod incredibil, chiar și astăzi se mai tinde să se obscureze sau să se minimizeze opera diplomatică a Sf. Scaun în favoarea evreilor. Aproape nimeni, de exemplu, pare să pună în evidență circumstanța că tocmai înainte cu o noaptea ca președintele român Ion Antonescu să anuleze plecarea unui tren plin cu evrei români care trebuiau deportați în Polonia, Antonescu însușii avusese o întâlnire cu nunțiul apostolic Cassulo.

Astfel, luând cuvântul pentru a mulțumi Federației comunităților evreiești din România, prestigioasei recunoașteri acordate memoriei predecesorului său, Mons. Lozano, printre altele, a ținut să spună: „Ceea ce Sf. Scaun dorește și apreciază în cazul Shoah-ului – ca în alte cazuri asemănătoare – este ca adevărul să fie totdeauna respectat și ca documentele să fie evaluate în funcție de ceea ce conțin”.

Cu aceasta nunțiul a dorit, în mod evident, să facă aluzie la campania defăimătoare și calomnioasă – nu rareori viciată de prejudiciul ideologic, dacă nu chiar de o clară rea credință – care de decenii este îndreptată împotriva Papei Pius al XII-lea și care încă mai persistă, față de așa numitele „tăceri” și de prezumtivul antisemitism al Papei Pacelli în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

DESPRE LIBERTATE

„Libertățile apar atunci când lipsește libertatea” (F. A. HAYEK).

Adică, dacă omul nu se simte liber, sau nu înțelege că legile sunt făcute pentru garantarea libertății lui, pentru binele lui, el își caută subterfugii pentru a fi liber, caută crâmpeie de libertate proprii. De exemplu, dacă într-o comunitate de persoane consacrate, sau într-o familie, membrii acesteia sunt constrânși împotriva voinței lor să trăiască într-un anumit fel, dacă cel care conduce se comportă ca un despot, confundând ascultarea cu libertatea, supușii vor căuta în orice fel să creeze ei înșiși, cu forțe proprii, în afara sau chiar în interiorul acelei comunități, libertăți personale. În orice caz, din partea fiecăruia, se cere o întrupare și o conștientizare a vocației la care a fost chemat; să cunoască condițiile și cerințele propriei stări de viață, pentru a evita căutarea de subterfugii, mici pungășii în stânga și în dreapta. Vocația unei persoane consacrate, prin înseși configurația ei, nu permite acestuia să acumuleze bogății. El poate fi, personal liber să adune aceste bogății, dar libertatea vocației lui nu permite acest lucru, cu riscul de a nu mai trăi această vocație. Atunci când un soț (o soție), nu va fi conștient de starea lui de căsătorit și de limitele libertății lui în căsătorie, își va lua libertatea de a frecventa alte femei (alți bărbați).