duminică, 27 iulie 2014

Primejdie de moarte

Mulţi oameni, care sunt stăpâniţi de vreo patimă sau viciu, doresc să se îndrepte, să se salveze de la pieire dar n-au suficientă voinţă, ci amână tot mereu revenirea pe calea cea bună.
Cu mulţi ani în urmă, în apropierea unei gări, într-un canton al C.F. R-ului, trăia un acar cu soţia şi fetiţa lui, care împlinise nouă anişori.
Acarul avea patima beţiei. Nu arareori fetiţa îl văzuse pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult, când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură şi când ajungea acasă îşi bătea soţia şi copila, care erau nevinovate.
Într-o zi fetiţa întrebă pe tatăl ei, care se afla cu steguleţul roşu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l:
- Tată, ce înseamnă asta? De ce ţii steguleţul roşu în mână?
El i-a răspuns:
- Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt şi dau de veste…
Fata tăcu şi intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de ruşine. La gâtul sticlei cu ţuică de pe masă, fetiţa pusese un mic steguleţ roşu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese: ,,PRIMEJDIE DE MOARTE!”. Atâta amărăciune şi ruşine simţi acarul, încât din acel moment hotărî să termine cu beţia.
Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, şi-a scăpat tatăl de la pierzare.        

Cum scăpăm de ispite

Într-o zi veni la duhovnicul său un credincios, care i se plânse astfel:
- Părinte, ce să fac pentru a scăpa de ispitele care mi se aşează în cale sau mă împresoară? Căci pe stradă, la serviciu şi în oricare alt loc, ispitele nu-mi dau pace şi aş vrea să scap de ele.
Preotul se duse în bucătărie, luă un vas, îl umplu cu apă şi zise:
- Uite, îţi dau un canon, care te va ajuta mult ca să scapi de ispite. Ia acest vas plin cu apă, mergi cu el până acasă şi vino înapoi, fără să verşi vreo picătură din el şi apoi vom sta de vorbă. Dar să nu verşi nicio picătură, ai înţeles?
Omul luă vasul cu multă teamă şi plecă. Ca să nu verse nici o picătură de apă din vas, el merse toată vremea cu ochii ţintă la el. Nu i-a fost uşor.
Când se întoarse îi spuse preotului că a făcut precum i-a spus.
Preotul îl întrebă:
- Cât ai mers pe cale, spune-mi ce ai văzut în jurul tău?
- N-am văzut nimic, părinte, decât apa din vas.
- Păi de ce numai apa din vas?
- Deoarece am vrut să nu vărs nicio picătură din vas; dacă mă uitam prin jur, vărsam din apă şi astfel încălcam canonul ce mi l-aţi dat.
- Ei, fiule, vezi că singur te-ai lămurit? Aşa este şi în viaţă. Ca să nu vezi ispitele din jurul tău şi să nu verşi din apa curată a sufletului tău, trebuie să te uiţi tot timpul numai la Poruncile lui DUMNEZEU, numai la Biserica Sa, numai la Sfânta Sa Evanghelie. Dacă vei fi cu mintea aţintită numai la acestea, nu vei mai vedea ispitele.
Şi omul înţelese cum să-şi păstreze sufletul curat.

A murit pentru mine

Un călător, în timpul vizitei pe care a făcut-o la un cimitir militar din Nouvil, în Statele Unite, a văzut pe un om care sădea flori pe un mormânt.
Călătorul a întrebat:
- Fiul tău este îngropat aici?
- Nu, a răspuns acela.
- Vreo rudă, cumva?
- Nu, a răspuns iarăşi. Iată, a răspuns acela, lăsând jos tăbliţa de lemn pe care o ţinea în mână: Când a izbucnit războiul, mă aflam în Ilinois. M-au chemat la arme. Şi fiindcă eram sărac şi nu aveam bani să plătesc un înlocuitor, a trebuit să mă supun. Mă pregătisem de plecare, îmi luasem rămas bun de la soţie şi de la copii, şi chiar atunci a venit la mine un bun prieten. ,,Tu ai familie”, mi-a spus, ,,şi dacă o să pleci, soţia ta nu se va putea descurca, de aceea m-am gândit să mă duc eu în locul tău”. Am primit cu bucurie. Însă, într-una din lupte, a fost grav rănit şi a murit aici la Nouvil.       L-au îngropat în acest loc. Când am aflat, nu mi-am mai găsit liniştea, am luat puţinii bani pe care îi aveam şi am venit aici să-l vizitez şi să-i împodobesc mormântul. Spunând acestea, a luat tăbliţa şi a înfipt-o pe mormânt. Pe ea erau scrise cuvintele acestea simple şi emoţionante: ,,A murit pentru mine”.

Dacă n-ar ploua? Dacă n-ar fi atât de cald? Dacă…?


Suntem ispitiți uneori să gândim că, dacă nu ar fi circumstanțele defavorabile în care trăim, am putea fi mari personalități. Am putea avea pasiunea lui Gandhi, tenacitatea non violentă a lui Martin Luther King, sau am fi ca vreun sfânt sau sfântă care au trăit o viață extraordinară. Viața de toate zilele pare că ne strivește, și o serie de banalități și constrângeri nu ne permit să zburăm spre înălțimi.
În celula lui strâmtă și murdară, Nelson Mandela, ca și Martin Luther King găsea inspirație în scurtul poem al tânărului englez din 1800, William Ernest Henley, plin de vise și de capacitate, care de la vârsta de 12 ani a trebuit să lupte cu o dureroasă tuberculoză osoasă. La douăzeci și cinci de ani, după ce i-au amputat jumătate in piciorul stâng, scria de pe patul de spital poemul pe care alții îl vor intitula: „Invictus”, și care se  încheie așa: „Nu contează cât de strâmt este drumul… Eu sunt stăpânul destinului meu. Eu sunt căpitanul sufletului meu”.
Cu siguranță, nu era primul care se ridica în mijlocul furtunii. Ba mai mult, considerând lucrurile de aproape, tocmai în situațiile potrivnice, cei mari au fost și au devenit și mai mari, iar adevărata amenințare ar fi fost cea de a se lăsa duși de val.
Și atunci de ce să nu ne gândim la Isus. În scurta lui viață a trebuit să apere cu dinții ceea ce trebuia să fie, în mijlocul unui ocean de așteptări și ostilități. Și atunci când, la vigilia morții lui a luat acea pâine și acel potir și l-a dat discipolilor spunând: „Acesta este trupul meu, dat pentru voi… acesta este sângele meu… vărsat pentru voi”, și-a manifestat în cel mai înalt grad libertatea. Degrabă îl vor fi luat, târât, maltratat până la moarte, dar el îi precedase pe toți, pentru că viața Lui nimeni nu i-a lua: era El cel care o oferea și o lua înapoi, după porunca Tatălui său (In 10, 17ss.).
Mingea vieții se află în mâinile noastre. Dacă nu fugim, în interiorul circumstanțelor vieții noi putem face din ea ceva frumos și măreț. Pentru a începe, putem să ne reluăm tăcerea, un spațiu zilnic în care să stăm în tovărășia ființei noastre, conștienți fiind că Cel care ne-a așezat în pământul acestei istorii nu va lipsi de la întâlnire. Din puișori udați de orice picătură de apă, va face din noi, așa cum spun africanii, gâște, capabile cu o bătaie de aripă și o scuturătură de trup, care să rămână uscate în urma oricărei ploi.

  

Liturghia este plictisitoare?

CARDINALUL DOLAN*:
«LITURGHIA ESTE PLICTISITOARE? ESTE PROBLEMA VOASTRĂ, NU A LITURGHIEI». ȘI EXPLICĂ DE CE!

De câte ori, voi părinții, nu ați auzit spunând din partea copiilor duminica dimineața aceste cuvinte? De câte ori învățătorii și cateheții noștri nu au auzit aceste cuvinte în timp ce pregăteau copii pentru Sf. Liturghie? Și, să recunoaștem acest lucru, de câte ori nu am rostit noi înșine aceste cuvinte? Ce să spunem în fața unei fraze atât de nefericite și aproape sacrilege? Înainte de toate: „Nu, nu este așa!”. Unul poate să găsească Liturghia plictisitoare, dar aceasta ESTE PROBLEMA LUI, și nu a Liturghiei. În viață există diferite activități importante care sunt „plictisitoare”: vizitele la dentist pot fi asemenea; persoanele care au rinichii bolnavi îmi spun că o dializă de trei ori pe săptămână nu este o experiență entuziasmantă; a merge să votăm nu este o distracție foarte frumoasă. Toate aceste trei lucruri sunt însă importante pentru ca noi să ne simțim bine , iar valoarea lor nu depinde de gradul de satisfacție cu care le facem. Sf. Liturghie este mult mai importantă pentru sănătatea sufletului nostru decât exemplele mai înainte citate. Plictiseala este problema noastră și, spun sociologii, este pentru că de acum suntem obișnuiți să facem experiențe scurte (tip „mușcă și fugi”), suntem obișnuiți să facem zapping cu telecomanda atunci când căscăm în fața unei emisiuni. Mulțumită lui Dumnezeu, valoarea unei persoane sau a unui eveniment nu depinde de faptul că uneori poate să „plictisească” sau nu. Lumea și evenimentele importante nu există pentru a ne emoționa, pentru că am fi niște narcisiști sau ca niște adolescenți viciați dacă am gândi astfel! Acest lucru este adevărat în mod particular pentru Sfânta Jertfă a Liturghiei. Noi credem că fiecare Liturghie este rememorarea evenimentului cel mai important și decisiv care s-a întâmplat vreodată: veșnicul, infinitul sacrificiu de laudă a lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Tatăl pe o cruce, pe muntele Calvar, într-o vineri, numită „sfântă” (în engleză „good”, bun). Să ne gândim un moment: și soldații romani erau „plictisiți” atunci când își băteau joc de Isus și trăgeau la sorți haina lui, unicul lucru pe care acesta îl avea. În al doilea rând, nu mergem la Liturghie pentru a căuta distracție, ci pentru a ne ruga. Dacă florile de pe altar sunt frumoase, dacă muzica este plăcută, dacă aerul condiționat funcționează, dacă predica este scurtă și profundă, dacă în jur vedem chipurile prietenilor… toate acestea, cu siguranță ne ajută. Dar Liturghia este eficace și atunci când aceste lucruri lipsesc (și deseori, din păcate, se întâmplă așa!). Pentru că Liturghia nu ne privește pe noi, ci îl privește pe Dumnezeu. Iar valoarea Liturghiei provine din simpla dar profunda noastră convingere, bazată pe credință, că pentru un ceas, duminica, facem parte din ceva care trece „dincolo de”, suntem înălțați spre veșnicie, suntem părtași ai unui mister, unindu-ne cu Cristos în aducerea de mulțumire, în iubire, în jertfa de ispășire pe care-l oferă pentru toată eternitatea Tatălui. Ceea ce Isus face funcționează totdeauna și niciodată nu este plictisitor. Liturghia nu este o datorie plictisitoare pe care o facem pentru Dumnezeu, ci un miracol pe care Isus îl face cu și pentru noi. Un domn mi-a povestit că, atunci când era copil, centrul săptămânii era pentru el prânzul luat împreună cu toată familia duminica. Mâncarea era bună pentru că o pregătea mama lui, iar la masă era bucurie pentru că tatăl lui era totdeauna prezent. Și după ce s-a căsătorit și a avut copii, duminica, împreună cu toată familia, mergea la prânz la părinții lui. Atunci când copiii au crescut, l-au întrebat dacă era chiar „necesar” să meargă și ei, pentru că uneori o găseau „plictisitoare”. „Da, trebuie”, răspundea el, „deoarece nu mergem pentru mâncare, ci pentru iubire, pentru că mama și tata se află acolo”. Îi curgeau lacrimile când îmi povestea această întâmplare, pentru că, atunci când părinții lui au îmbătrânit mai mult iar mama nu mai putea găti atât de bine, felurile de mâncare nu mai erau așa de bune și compania nu mai era atât de frumoasă. În ciuda acestei situații, nu a lipsit niciodată: acel prânz avea o semnificație specială, chiar dacă, chiar dacă friptura era arsă sau tatăl lui adormea la masă. Și acum, spunea, ar fi dat orice pentru a mai fi acolo, pentru că mama lui murise iar tatăl se afla într-o casă pentru bătrâni. Astfel, acum, el cu soția pregătesc prânzul de duminică și speră ca cei trei copiii, într-una din zile, să le aducă și pe soțiile și copiii lor la prânz. Același lucru este valabil pentru prânzul de duminică în familia noastră spirituală: Sf. Liturghie. Unii gândesc că un meci la Yankee Stadium este plictisitor; alții gândesc același lucru depre muzica country. După părerea multora, prietenia, voluntariatul, familia, onestitatea și iubirea față de patrie aparțin „trecutului”, care „nu mai sunt la modă”. Bine: sunt ei cei care au o PROBLEMĂ!
Și apoi, vin să-mi spună că Liturghia este „plictisitoare”…     


* cardinal și arhiepiscop de New YORK