Dacă n-ar ploua? Dacă n-ar fi atât de cald? Dacă…?

Suntem ispitiți uneori să gândim că, dacă nu ar fi circumstanțele defavorabile în care trăim, am putea fi mari personalități. Am putea avea pasiunea lui Gandhi, tenacitatea non violentă a lui Martin Luther King, sau am fi ca vreun sfânt sau sfântă care au trăit o viață extraordinară. Viața de toate zilele pare că ne strivește, și o serie de banalități și constrângeri nu ne permit să zburăm spre înălțimi.

În celula lui strâmtă și murdară, Nelson Mandela, ca și Martin Luther King găsea inspirație în scurtul poem al tânărului englez din 1800, William Ernest Henley, plin de vise și de capacitate, care de la vârsta de 12 ani a trebuit să lupte cu o dureroasă tuberculoză osoasă. La douăzeci și cinci de ani, după ce i-au amputat jumătate in piciorul stâng, scria de pe patul de spital poemul pe care alții îl vor intitula: „Invictus”, și care se  încheie așa: „Nu contează cât de strâmt este drumul… Eu sunt stăpânul destinului meu. Eu sunt căpitanul sufletului meu”.

Cu siguranță, nu era primul care se ridica în mijlocul furtunii. Ba mai mult, considerând lucrurile de aproape, tocmai în situațiile potrivnice, cei mari au fost și au devenit și mai mari, iar adevărata amenințare ar fi fost cea de a se lăsa duși de val.

Și atunci de ce să nu ne gândim la Isus. În scurta lui viață a trebuit să apere cu dinții ceea ce trebuia să fie, în mijlocul unui ocean de așteptări și ostilități. Și atunci când, la vigilia morții lui a luat acea pâine și acel potir și l-a dat discipolilor spunând: „Acesta este trupul meu, dat pentru voi… acesta este sângele meu… vărsat pentru voi”, și-a manifestat în cel mai înalt grad libertatea. Degrabă îl vor fi luat, târât, maltratat până la moarte, dar el îi precedase pe toți, pentru că viața Lui nimeni nu i-a lua: era El cel care o oferea și o lua înapoi, după porunca Tatălui său (In 10, 17ss.).

Mingea vieții se află în mâinile noastre. Dacă nu fugim, în interiorul circumstanțelor vieții noi putem face din ea ceva frumos și măreț. Pentru a începe, putem să ne reluăm tăcerea, un spațiu zilnic în care să stăm în tovărășia ființei noastre, conștienți fiind că Cel care ne-a așezat în pământul acestei istorii nu va lipsi de la întâlnire. Din puișori udați de orice picătură de apă, va face din noi, așa cum spun africanii, gâște, capabile cu o bătaie de aripă și o scuturătură de trup, care să rămână uscate în urma oricărei ploi.