marți, 23 septembrie 2014

Compunere originală

Prima zi de școală după vacanța de vară. Doamna învățătoare
începe ora cu o întrebare: Cine a scris cea mai lungă compunere? 
- Ionescu, 2 pagini. Stai jos!
- Popescu, 5 pagini. Stai jos!
- Vasilescu, 15 pagini. Stai jos!
- Codreanu, 30 de pagini. Stai jos!
- Mai este cineva?
- Da, eu, spune Bulă.
- Câte pagini ai scris Bulă?
- 50 de pagini, doamna învățătoare!
- Da, bun! Să auzim începutul... 
Bulă: un călăreț pleacă la Ierusalim..
- O, foarte bine, Bulă!
- Hai să auzim și sfârșitul...
- Bulă: un călăreț se întorcea de la Ierusalim...
- OOHH, foarte interesant...
- Acum hai să auzim și cuprinsul...
- Bulă: tagadam, tagadam, tagadam, tagadam, tagadam, tagadam, taga...................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

marți, 16 septembrie 2014

Sfântul Ambrozie în rucsac


La şcoală cu părinţii Bisericii

de Lucio Coco

Începutul anului şcolar oferă oportunitatea de a relua câteva
instrucţiuni ale părinţilor Bisericii cu privire la activitatea de studiu. De fapt literatura patristică este rodnică în învăţături despre arta de a studia şi, pentru a cita o operă faimoasă a lui Vasile cel Mare, "despre modul de a scoate profit din studiu" (cf. Vasile cel Mare,Ad adolescentes, Patrologia Graeca, 31, 564). Desigur nu există o regulă, o reţetă pentru a reuşi la studii. Părinţii se limitează să dea, fiecare din propriul şi personalul punct de vedere, indicaţii de metodă. Criteriul gradualităţii şi al utilului, după imaginea albinelor "care nu merg fără distincţie pe toate florile (...) ci iau necesarul şi restul îl lasă", este cel propus de Vasile cel Mare (Ad adolescentes, 3; Patrologia Graeca, 31, 569).
Nici importanţa exerciţiului nu poate să fie neglijată. A rezuma şi a sintetiza, folosirea însăşi a memoriei reprezintă momente esenţiale în parcursul de însuşire aşa încât sfântul Ambrozie, după ce s-a întrebat în manieră desigur retorică: "Cum se poate învăţa fără exerciţiu şi să se scoată profit fără practică?" (De officiis ministrorum, 1, 10, 31; Patrologia Latina, 16, 33), conclude afirmând că "orice lucru se îmbunătăţeşte cu exerciţii adaptate şi obişnuite" (De officiis ministrorum, 1, 10, 33; Patrologia Latina, 16, 33).
Dar a studia nu este numai asta şi nu poate să fie numai asta. Trebuie simţită plăcerea, să ne distrăm învăţând, aşa cum vrea sfântul Ieronim când, cu privire la începerea studiului a fiicei lui Leta, scrie că el trebuie să aibă loc în aşa mod încât să rezulte ca un joc ("Jocuri cu literele şi jocul însuşi îi folosea pentru a învăţa", Epistola, 107, 4; Patrologia Latina, 22, 871); avertisment care este repetat şi pentru o altă copilă, Pacatula, pentru care învăţatul "nu trebuie să fie o muncă ci o plăcere, nu o necesitate ci un act voluntar" (Epistola, 128, 1; Patrologia Latina, 22, 1096).
Totuşi pentru a deveni mai bun în studii asta încă nu e suficient. De aceea sfaturile practice despre cum să se studieze, "tehnica" studiului, ca să spunem aşa, sunt însoţite încontinuu de instrucţiuni cu caracter etic şi moral. De aceea trebuie înaintat în învăţat puţin câte puţin şi în acelaşi timp trebuie cultivată răbdarea: "Ştiinţa omului se învaţă prin răbdare - declară sfântul Grigore cel Mare - şi cu cât unul se arată mai puţin deştept, cu atât mai puţin se demonstrează răbdător" (Regula pastoralis, 3, 9; Patrologia Latina, 77, 59). Trebuie să se facă multe exerciţii şi să se ştie suportarea oboselii, dar pentru a face asta trebuie învăţat să fim statornici.
Pseudo-Boetius are cuvinte foarte frumoase în această privinţă: "Discipolul (...) să se obişnuiască să imprime în minte statornicia continuităţii. De fapt aceasta generează, în timp ce nestatornicia distruge ceea ce a fost generat" (De disciplina scholarium, 2; Patrologia Latina, 64, 1228). Şi tot în această operă pseudo-epigrafică sunt schiţate alte virtuţi cardinale ale studentului cum ar fi capacitatea de atenţie, ductilitatea şi docilitatea graţie cărora el poate spera în succesul şcolar: "Atenţie în ceea ce se ascultă, ductilitate în a înţelege şi capacitate de a reţine: însumarea acestor trei facultăţi concură la reuşită" (De disciplina scholarium, 3; Patrologia Latina, 64, 1227). Exemplele ar putea să se înmulţească dar ceea ce ne interesează să subliniem aici este că viaţa elevului pe care ne-o descriu sfinţii părinţi este mereu inserată într-un orizont moral: se învaţă, ne spun aceşti maeştri din trecut, dar pentru a face bine asta trebuie lucrat pentru a ne construi o dimensiune etică în care să se realizeze şi să se facă posibil studiul. Deci nu e vorba de a acumula ore şi ore de studiu, ci de a înfrunta asta fiind în interior pregătiţi la virtute.
În parcursul de formare un rol-călăuză este recunoscut profesorului. Clement Alexandrinul, pentru a-i remarca importanţa, se foloseşte de metafora "căpitanului" care "stimulat de vântul adevărului" îl conduce pe elev în portul ştiinţei (Pedagogul, 1, 54, 3). La rândul său Grigore Taumaturgul recurge la imaginea "învăţătorului-grădinar" căruia i se încredinţează o plantă sălbatică pe care el cu "abilitate de horticultor" reuşeşte s-o facă să înflorească şi să dea rod (Discurs adresat lui Origene, 7, 93-94).
În orice caz, indicaţiile pe care sfinţii părinţi le dau despre persoana celui care învaţă pe alţii se revelează foarte practice şi funcţionale. Atunci sunt recomandate şi dorite disponibilitatea şi pregătirea sa ("Învaţă ceea ce va trebui să-i înveţi pe alţii", scrie Ieronim Nepotianus în Epistola 52) şi coerenţa: "În predare - notează sfântul Grigore cel Mare - însăşi limba se încurcă, atunci când este învăţat altul un lucru diferit de ceea ce s-a învăţat" (Regula pastoralis, 1, 1; Patrologia Latina, 77, 14). Pseudo-Boetius adaugă alte calităţi cum ar fi umilinţa, calmul, rigoarea, autoritatea, imparţialitatea şi în acelaşi timp dă şi o listă de vicii care nu s-ar voi să se vadă în niciun educator, cum ar fi neglijenţa: "De fapt aşa cum - scrie el - pentru orice operă mamă este statornicia, mamă vitregă a oricărei doctrine şi discipline este neglijenţa", sau aroganţa: "Să nu fie arogant din moment ce grija unui învăţător arogant n-a instruit niciodată cu fidelitate un om" (De disciplina scholarium, 6; Patrologia Latina, 64, 1235).
Mereu mesajul de fond al acestor autori este că profesorului, prea adesea închis în ştiinţa sa, nu se cere să renunţe la ea, ci mai degrabă i se cere acea ductilitate care-l face să modeleze pe raportul cu elevul, care-l face să adere mai mult la exigenţele sale, care-l face să intre, punând deoparte bagajul său de ştiinţă uneori deranjant, într-o relaţie empatică cu el: "Învăţătorul - spune sfântul Augustin într-un pasaj strălucitor din De magistro - este cel cu care intrăm în dialog" (11, 38).
Pentru profesorul care se angajează şi se confruntă în raportul educativ trebuie să aibă valoare ceea ce nota Tereza de Lisieux, maestră a novicelor la Carmel în ultimii ani ai scurtei sale vieţi: "Instruindu-le pe altele, am învăţat mult şi eu" (Istoria unui suflet). Ceea ce în acest mod este sugerat învăţătorului este să se dea deoparte încontinuu şi să stea în ascultarea celui pe care-l are în faţa sa. El trebuie să ia din calităţile de caritate şi de umilinţă, aşa încât adesea în spatele gesturilor sale este adumbrit modul de a proceda al lui Cristos, pedagogul prin excelenţă, conform lecţiei lui Clement Alexandrinul.
Tocmai inspirându-se de la el este posibil să se scoată idei despre modul de a interpreta corect rolul educatorului, care nu e uşor, şi la el trebuie să se întoarcă încontinuu ca la un izvor inepuizabil din care să se scoată datorită acelei asimetrii clare, evidenţiate de sfântul Ambrozie, care există între ştiinţa lui Cristos şi cea umană, care nu poate decât să depindă de aceasta: "Unul - se citeşte în De officiis ministrorum (1, 1, 3) - este adevăratul învăţător, singurul care nu a învăţat ceea ce îi învăţa pe oameni; în schimb oamenii învaţă înainte de a învăţa pe alţii şi de la el iau ceea ce transmit altora".
(După L'Osservatore Romano, 16 septembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

duminică, 14 septembrie 2014

Munca este rugăciune, dar și rugăciunea este o muncă

Se spune deseori că munca este rugăciune și, în consecință, bazându-se pe acest postulat, mulți nu se mai roagă, cu scuza că nu au timp. În această frază cred că se ascunde o considerare falsă a rugăciunii, anume că ea ar fi un act inutil, bun numai pentru bătrâni, și că numai cei care nu au altceva mai bun de făcut, se roagă. Însă, dacă aceștia ar considera că și rugăciunea este muncă, adică pregătire, efort, strigăt, atenție, lacrimi, bucurie, încredere, abandonare în mîinile Providenței, cred că și-ar modifica atitudinea față de acest act sacru și fundamental al credinței, implicându-se cu toată ființa, atunci când se roagă, în ea. Ca dovadă că și rugăciunea este o muncă, și o muncă deseori grea, atât din punct de vedere intelectual, afectiv și sacru, amintesc vorba călugărilor care, atunci când sunt întrebați despre ceea ce fac în mănăstire spun: mă muncesc, mă nevoiesc. Cu alte cuvinte, cel care se roagă cu adevărat, trebuie să fie pregătit să transpire, să obosească, să rămână fără vlagă. Bonus pentru cei mai râvnici ăn rugăciune, vorba Sf. Evagrie Ponticul: „cel care se roagă cu adevărat este teolog; teolog este cel care se roagă cu adevărat”.  

vineri, 5 septembrie 2014

ÎN RUGĂCIUNE NU SE INTRĂ CU BOCANCII...


            Auzim deseori cum bunii noștri creștini se plâng că au îndoieli în privința rugăciunilor pe care le înalță spre Dumnezeu, și una dintre acestea se referă la calitatea acesteia. Din start, trebuie să spun că este o preocupare legitimă, din moment ce fiecare dorește să facă o rugăciune cât mai bună, eventual primită și împlinită de către Dumnezeu. Dar ce face oare ca să apară această întrebare? Probabil faptul că terenul în care intrăm pentru a ne face rugăciunea nu este bine pregătit: ne rugăm culcați, în grabă, obosiți, somnoroși, distrați, nervoși... În consecință, rezultatele sunt evidente, rugăciunea ocupând deseori unul din ultimele locuri în viața noastră de fiecare zi, și este făcută pentru a fi făcută și pentru a ne  îndeplini oarecum datoria de a ne ruga. Ce să facem pentru a ne recupera gustul pentru rugăciune? Să căutăm, atât cât ne este posibil, un timp bun și potrivit pentru a intra în relație cu Dumnezeu, pentru a comunica cu El. Să conștientizăm faptul că rugăciunea este hrana și respirația sufletului, lucruri fără de care sufletul nostru riscă să se îmbolnăvească de rahitism sau să devină obez căci, așa cum trupul are nevoie de hrană bogată și administrată la timp potrivit și nu în fugă, la fel și sufletul are nevoie de aceeași atenție, ba poate chiar mai multă decât trupul. Rugăciunea, la fel ca hrana materială, are nevoie să fie mestecată cu calm, și nu înghițită în cantități mari și în grabă, pentru a nu risca să facem o constipație de toată frumusețea, lucru care nu ne va face să ne simțim bine pentru o lungă perioadă de timp. În rugăciune, mai mult decât în oricare altă activitate, se intră cu delicatețe, curați, și nu cu bocancii. Este foarte convingător un episod din Vechiul Testament care ne poate învăța cum să intrăm în rugăciune. Relatează cartea Ieșirii: „Când Domnul a văzut că el a mers să vadă, Dumnezeu l-a strigat din mijlocul rugului și a zis: «Moise! Moise!» Iar el a răspuns: «Iată-mă!». El i-a zis: «Nu te apropia aici. Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este pământ sfânt». Și a zis: «Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob». Moise și-a ascuns fața, căci se temea să-l privească pe Dumnezeu” (3, 4-5). Așadar, în rugăciune nu se intră cu bocancii, nu se intră murdari, sufletește și trupește, pentru că este un moment prea special pentru a ne permite să ne batem joc de el și pentru că pământul rugăciunii este unul sfânt, nu datorită meritelor noastre ci numai harului gratuit al lui Dumnezeu. Dumnezeul căruia ne rugăm este într-adevăr Dumnezeul nostru, dar în același timp și al strămoșilor și al părinților noștri, cât și al celor care vin și vor veni după noi. Și din acest motiv va trebui să fim și mai atenți în rugăciune, știind că suntem o simplă dar importantă verigă și că ne aflăm într-o înlănțuire de generații care s-au rugat și se vor ruga aceluiași Dumnezeu căruia ne rugăm noi acum. În rugăciune nu se intră cu discursuri prefabricate, ci cu ființa noastră nudă, pentru că, oricât am vrea noi, nu-i putem ascunde nimic lui Dumnezeu. De aceea, de fiecare dată va trebui să încercăm să întrupăm în viața noastră de fiecare zi cuvintele rugăciunilor pe care le vom rosti, să le facem să fie vii, așa cum vii suntem noi în fața lui Dumnezeu. 
A ne ruga nu înseamnă numai a spune rugăciuni, dar și a-L asculta pe Dumnezeul căruia în vorbim; a ne ruga înseamnă și să mergem în fața lui Dumnezeu și să tăcem, pentru a-L asculta pe El, asemenea lui Samuel care spune: „Vorbește, Doamne, căci robul tău ascultă!” (1Sam 3, 9).
O altă tentație și risc pe care trebuie să-l evităm este cel de a deveni robii tehnicilor și al pregătirii, al locului și al timpului, ca și cum calitatea rugăciunii ar depinde numai de noi, nelăsând harului nici un spațiu de acțiune. Spune autorul Pelerinului Rus că a intra și a rămâne în rugăciune depinde de noi, dar faptul de a fi ascultați numai depinde de noi, pentru că aceasta este partea lui Dumnezeu și îi aparține numai Lui. Mai important decât timpul, locul și tehnicile, este ca noi să ne rugăm, cu timp și fără timp, căci „Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (In 4, 25). Timpul, locul și modalitatea sunt relative în actul de a ne ruga. Esențialul este ca noi să ne prezentăm cu întreaga noastră ființă și să-i facem spațiu și lui Dumnezeu pentru a ne putea asculta cu calm, atenție și răbdare. Spune Mântuitorul: „ tu, însă, când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti”(Mt 6, 6).
Vrei să-l vezi pe Dumnezeu în rugăciune? Spală-ți ochii sufletului în baia spovezii, și lasă-te uns de Dumnezeu cu coliriul iertării și al dragostei, iar El te va vizita.

Autor: Pr. Pătrașcu Damian
Publicat în revista Mesagerul Sf. Anton