miercuri, 22 iunie 2011

Reflecţie despre celibat şi căsătorie: O iubire unică

de Giuseppe Versaldi
Vocaţia la celibatul pentru împărăţia cerurilor şi chemarea la căsătorie adesea sunt percepute, dacă nu chiar în opoziţie, cel puţin de compoziţie dificilă. De fapt, pe de o parte renunţarea celibatarului la iubirea conjugală este văzută ca o renunţare la iubire tout court şi, pe de altă parte, alegerea de a se uni în căsătorie uneori apare ca o diminuare a curăţiei iubirii. Sfântul Paul, scriind creştinilor din Efes, foloseşte o expresie care oferă o viziune rezolutivă a antinomiei aparente dintre iubirea feciorelnică şi iubirea căsătorească. Vorbind despre obligaţia iubirii reciproce între soţ şi soţie, apostolul exaltă vocaţia originară a omului de a-şi lăsa tată şi mama pentru a se uni cu soţia sa aşa încât "cei doi vor deveni un singur trup" (Gen 2,24), dar imediat adaugă: "Acest mister este mare: spun asta cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,32). Această răsturnare bruscă a termenilor de comparaţie revelează o nouă perspectivă: e adevărat că măreţia iubirii conjugale este afirmată, dar este pusă în relaţie de dependenţă cu iubirea lui Cristos faţă de Biserică.

Aici apar câteva întrebări puse adesea şi faţă de magisteriul Bisericii: "Cum poate Cristos celibatar să fie model al soţilor? Cum puteţi voi, celibatarii, să învăţaţi şi să daţi reguli cu privire la căsătorie, pe care n-aţi experimentat-o?". Ei bine, tocmai cuvintele sfântului Paul indică răspunsul. Iubirea lui Cristos faţă de Biserică este desigur în acelaşi timp iubire feciorelnică şi matrimonială pentru că este iubire care, pentru a cita cuvintele lui Benedict al XVI-lea, "poate să fie calificată desigur ca eros, care totuşi este şi complet agape" (Deus caritas est, 9). O iubire care este gratuită şi prevăzătoare ("Nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci el ne-a iubit pe noi": 1In 4,10); necondiţionată şi milostivă ("Pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi": Rom 5,8); sacrificată ("Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră moştenită de la părinţi, ci cu sângele preţios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă şi neprihănit": 1Pt 1,18-19). Aceste caracteristici, care aparent nu par să descrie iubirea conjugală înţeleasă în mod obişnuit care, e adevărat, este dăruire de sine, dar într-o reciprocitate care comportă un ajutor reciproc şi o gratificare reciprocă.

Şi totuşi, tocmai pentru ca iubirea conjugală să se poată realiza nu ca experienţă exaltantă, ci temporară, chiar să poată persevera ca proiect pentru toată viaţa este necesar ca şi soţii să fie capabili de o iubire prevăzătoare şi gratuită aşa încât, cel puţin unul să fie capabil să iubească şi atunci când celălalt nu-l iubeşte; de o iubire necondiţionată şi milostivă pentru ca măcar unul să fie capabil de iertare când soţul, învingând slăbiciunea sa, se căieşte; de o iubire sacrificată pentru ca măcar unul să ştie să suporte suferinţele aşteptării fără a se resemna în faţa înfrângerii. Şi în toate acestea modelul este chiar Cristos care aşa a iubit Biserica sa ca mireasă şi "s-a dat pe sine pentru ea pentru a o sfinţi, purificând-o prin baia apei în cuvânt, ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,25-27).

Aşadar, are dreptate Benedict al XVI-lea când afirmă că "în fond iubirea este o unică realitate, deşi cu diferite dimensiuni" (Deus caritas est, 8). În semnificaţia sa deplină iubirea este iubire agapică, adică iubire capabilă să integreze pasiunea (eros) şi dăruirea (agape) aşa încât să poată satisface inima umană oricare ar fi vocaţia sa. În acest sens, iubirea feciorelnică şi iubirea conjugală nu pot decât să ia dintr-un unic izvor şi să aibă un unic model care este Cristos.

Desigur că există o modalitate diferită în cele două vocaţii, dar tocmai izvorul comun garantează complementaritatea. Carisma celibatului pentru împărăţia cerurilor poate să-i ajute pe soţi să nu absolutizeze iubirea umană şi, în aşteptarea comuniunii definitivă cu Dumnezeu-Iubire, să suporte greutatea şi preţul dăruirii de sine în pofida slăbiciunilor experienţei conjugale. Şi acela care, deja aici pe pământ, este chemat să se consacre iubirii neîmpărţite a lui Dumnezeu poate să înveţe de la soţi caracterul concret şi actualitatea iubirii care nu se poate îndrepta numai spre Dumnezeu pe care nu-l vede, ci trebuie să se manifeste ca efect şi faţă de aproapele pe care îl vede. În felul acesta nu se cade în iluzia că pentru a-l iubi pe Dumnezeu este necesar a nu iubi pe nimeni cu acea iubire cu care Cristos ne-a iubit. Iluminarea reciprocă îmbogăţeşte ambele vocaţii şi înfrumuseţează întreaga Biserică în misiunea sa de a mărturisi în lume iubirea lui Dumnezeu.

(După L'Osservatore romano, 22 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Euharistia şi preoţia: Nu există nimic mai indispensabil

de Inos Biffi
Se afirmă - cu convingerea de a proclama cine ştie ce oracol original - că de acum în Biserică trebuie să se treacă slujirea preoţească de la faza sa sacrală la cea existenţială. De fapt, o "societate stabilită în mod sacral" a ajuns la apus şi o concepţie cultuală despre preoţie ar fi improvizată şi neactuală. Şi aici iese în evidenţă o primă anomalie: aceea de a lega învăţătura credinţei nu de adevăr ci de actualitate, de mobilitatea gusturilor, sau, dacă vrem, de "semnele timpurilor", a căror citire, între altele, străluceşte prin caracter arbitrar.

Din istorie ar apare că dacă, pe de o parte, comunitatea creştină se naşte şi se dezvoltă din Paştele lui Cristos celebrat în Euharistie, pe de altă parte, pentru a nu se izola ca o sectă, asumă şi integrează treptat limbajul şi structura cultuale, altoindu-se în contextul imperial în care preoţia era axă portantă a societăţii.

Ar fi vorba acum de a se dezlega de acest context, deci de a abandona "sacerdotalizarea" - pentru a folosi un termen foarte urât şi aproape nepronunţabil - pentru a se întoarce la îngrijirea pastorală a misiunii şi a mărturiei.

Dar chiar asta învaţă istoria? Oricât se poate recunoaşte în ea o asumare de îmbrăcări şi de simbologii "sacerdotale", realitatea preoţiei creştine a fost percepută mereu şi a acţionat mereu în noutatea sa incomparabilă: noutatea lui Cristos, Mare Preot veşnic şi fără sfârşit al noii alianţe, autor al Sacrificiului spiritual, ceresc şi glorios, în care s-a oferit pe sine însuşi, o dată pentru totdeauna, în împlinirea şi depăşirea cultului levitic. Este învăţătura minunatei Scrisori către Evrei, care efectiv nu se bucură de stimă excesivă la teologii dezinvolţi ai "deculturalizării" - al termen foarte urât - care consideră că provine chiar de la acea scrisoare o anumită responsabilitate a concepţiei sacralizatoare a slujirii creştine.

Între timp putem observa că este complet incorect a incrimina şi a detesta cultualitatea şi sacralitatea, care tind în intenţia lor şi în natura lor să ţină viu simţul de Dumnezeu şi să trezească şi să alimenteze rugăciunea; şi este impropriu a face să coincidă, chiar prin asta, cultul cu practicile pur exterioare, formale, lipsite de suflet şi de adevăr şi considerate alternative la fidelitatea definitivă "existenţială". În felul acesta s-ar ajunge la devalorizarea întregii importanţe referitoare la cult, care este în schimb fundamental în istoria vechii alianţe. Însuşi Isus cu familia sa a luat parte la normele religioase ale poporului său. Fiind precizat acest lucru, putem auzi, în mod deosebit, câteva învăţături date de elevi lipsiţi de experienţă care se pregătesc pentru slujire, sau cel puţin primite de ei. De exemplu acestea: că Noul Testament trece de la o concepţie cultuală despre preoţie la o concepţie existenţială, care o aboleşte pe prima; că singurul preot este Isus în viaţa şi moartea sa şi apoi creştinul care "oferă trupul său" (Rom 12,1). Fără îndoială, şi am văzut asta din Scrisoarea către Evrei, Isus este unicul Mare Preot şi sacrificiul său este unicul şi nesecatul sacrificiu; şi este la fel de adevărat că creştinul "oferă" însăşi viaţa sa ca jertfă. Totuşi, nu este mai puţin adevărat că însuşi Isus a instituit o preoţie ierarhică, preoţie care desigur nu se "adaugă" la preoţia lui Cristos, ci o "reprezintă" în mod sacramental şi acţionează in persona Christi. Preotul poate să consacre însuşi Trupul lui Cristos, deoarece, scrie Toma de Aquino, "nu acţionează din autoritate proprie, ci prin autoritatea lui Cristos" (Super epistolam ad Hebraeos Lectura, 343): "Toată demnitatea sa derivă de la Cristos" (ibidem, 345).

Nici nu este corect a considera că din preoţia creştină este eliminată dimensiunea cultuală: este exact în schimb faptul că sacrificiul lui Cristos adevereşte sufletul cultului divin, care în el are loc "în duh şi adevăr" (In 4,23) ca supremă adoraţie a Tatălui din partea lui Isus, care se dăruieşte lui şi prin el se consumă total. Şi dacă creştinul este chemat la oferirea trupului său, această ofertă are valoare dacă are loc în comuniune şi în continuare cu oferta, deci cu adoraţia - spunem iar: cu cultul - lui Isus Cristos pe cruce. Vine în minte expresia din vechiul Sacramentarium Veronense, citată de Sacrosanctum concilium: "În Cristos a avut loc împlinirea perfectă a reconcilierii noastre şi ne-a fost dată plinătatea cultului divin" (5).

Se mai afirmă că misiunea păstorilor - preoţi sau episcopi - conform lui Isus este transmiterea şi păstrarea credinţei prin predicarea Evangheliei; că dacă se vorbeşte despre preoţie sau despre liturgie se face asta în sens tradus: Paul numeşte slujire sacră vestirea sa, făcând din ea ofrandă plăcută (Rom 15,15-16).

Este adevărat că Apostolul se defineşte "liturg al lui Cristos" şi că numeşte o "exercitare" sau o "funcţie sacerdotală" ("slujire sacră") vestirea Evangheliei lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să fie oferiţi ca jertfă lui Dumnezeu; dar nu este deloc adevărat că în comunitatea creştină a dispărut liturgia drept celebrare şi act de cult. În schimb trebuie repetat că unica preoţie care are valoare în mod absolut este cea a lui Cristos; că plinătatea cultului este oferirea jertfelnică de sine însuşi pe care o face Isus pe cruce şi că această oferire este predicată, conform aceluiaşi Paul, de celebrarea care consistă în "a mânca cina Domnului": "Ori de câte ori mâncaţi această pâine şi beţi din potir, voi vestiţi moartea Domnului" (1Cor 11,20.26).

Cât priveşte misiunea încredinţată de Isus celor unsprezece: ea constă fără îndoială în a predica, dar şi în a boteza: "Mergeţi şi faceţi discipoli toate popoarele, botezându-i" (Mt 28,19). Vedem apoi că la Ultima Cină Isus le-a încredinţat apostolilor Trupul său dat şi Sângele său vărsat - adică moartea sa glorioasă şi misterul său de mântuire - cu mandatul: "Faceţi aceasta în amintirea mea" (Lc 22,19-20). Celebrarea Euharistiei apare deci fundamentală pentru slujirea din Noul Testament. De fapt, iese în evidenţă şi se deosebeşte imediat "prima zi a săptămânii" ca zi a "frângerii pâinii", deci a liturgiei creştine, a exercitării preoţiei ministeriale, a fraternităţii concrete.

Desigur păstorii păstoresc turma lui Cristos cu Cuvântul, dar oare nu acest Cuvânt întrupat şi făcut sacrificiu este făcut prezent şi frânt pentru hrana Poporului lui Dumnezeu? Aşadar nici o ezitare de a recunoaşte că preotul din Noul Testament, reflexie a lui Isus Mare Preot, trebuie conceput în mod radical şi înainte de toate în funcţie de celebrarea Trupului şi Sângelui lui Cristos, adică pentru existenţa liturgiei Sacrificiului lui Isus, izvor peren al identităţii Bisericii. Dacă ne uităm bine anumite afirmaţii din partea unor învăţători neprevăzători se pot face pentru că nu se înţelege sensul prezenţei sacramentale a Trupului şi Sângelui lui Isus, finalizate nu spre o pură prezenţă rituală, ci spre o eficacitate "reală".

Nu e vorba de "a desacerdotaliza" Biserica de astăzi, ci de a reînsufleţi în ea sensul Euharistiei, deci slujirea adusă preoţiei şi sacrificiului lui Cristos.

Bine înţeleasă, acţiunea liturgică a păstorului de suflete nu izolează deloc de comunitate, nu blochează amestecarea lui la ea - aşa cum se spune cu expresie sonoră şi confuză - nu condiţionează valorizarea responsabilităţii credincioşilor, nu-l închide pe păstorul de suflete în autoritatea sa satisfăcută şi apăsătoare, nici nu-l sustrage de la apostolatul liber şi sărac pentru misiune.

Această alternativă între "pietatea" sau devotio christiana, pe de o parte, şi mărturia şi dedicarea populară, pe de altă parte, este în mod zgomotos dezminţită de marile figuri de sfinţi ai carităţii şi ai misiunii, care exact în celebrarea sacerdotală găseau şi continuă să găsească impuls şi forţă.

(După L'Osservatore romano, 23 iunie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu