marți, 28 mai 2013

Situaţia libertăţii religioase la nivel mondial

Două noi raporturi arată cele două feţe ale aceleiaşi medalii


De John Flynn
Luni, 20 mai 2013, Departamentul de Stat SUA a publicat
raportul său anual despre libertatea religioasă, care 
acoperă întregul an 2012.

În timpul conferinţei de presă de prezentare a raportului, Suzan J. Cook, ambasador american pentru Libertatea Religioasă Internaţională, a solicitat guvernele să condamne intoleranţa religioasă şi să întreprindă acţiuni concrete împotriva celui care comite crime motivate de fanatismul religios.
Din nefericire, a afirmat Cook, într-un anumit număr de ţări intoleranţa împotriva minorităţilor religioase este în creştere şi este vorba despre o intoleranţă care prea des se transformă în violenţă.
"Dreptul la libertatea religioasă se referă la orice fiinţă umană", se citeşte în raport. Un drept care, totuşi, în 2012 încă nu este respectat de numeroase naţiuni.
În raport nu se întâlnesc schimbări cu privire la cele opt ţări etichetate deja de Departamentul de Stat ca ţări care trezesc "îngrijorare deosebită": Birmania, China, Iran, Coreea de Nord, Arabia Saudită, Sudan şi Uzbekistan.
Cu excepţia câtorva ţări specifice, raportul observă o constantă legată de legile împotriva blasfemiei şi apostaziei, care sunt frecvent folosite într-o manieră discriminatoare.
Raportul denunţă şi o creştere continuă a antisemitismului, îndeosebi în Venezuela, Egipt şi Iran.
Cu ocazia ieşirii raportului, secretarul de stat american, John Kerry, a anunţat că Ira Forman, ex-lider al Consiliului Democratic Naţional Ebraic, va fi operativă ca trimis special pentru monitorizarea şi lupta împotriva antisemitismului.
Cu privire la rapoartele despre cei mai răi adversari ai libertăţii religioase, se afirmă că, în pofida câtorva ştiri pozitive din Birmania, cum ar fi eliberarea câtorva monahi arestaţi ca urmare a protestelor pro-democratice din 2007, respectarea libertăţii religioase din partea guvernului nu a variat în mod semnificativ în cursul anului 2012.
Organizaţiile religioase continuă să fie supuse supravegherii guvernului, în timp ce continuă restricţiile la adresa libertăţii de a se reuni şi a exprima propriile opinii. Şi interzicerea construirii sau restructurării de noi edificii pentru cult este încă în vigoare.
Şi în China rămâne controlul statal asupra religiei. Autorităţile locale adesea fac presiuni asupra cetăţenilor pentru ca să adere la asociaţii patriotice aprobate în mod oficial, în timp ce sunt sancţionate persoanele care aparţin la grupuri religioase neînregistrate.
Aceste înscrieri în seminarii sau instituţii relative la asociaţii patriotice sunt cerute de guvern pentru a demonstra "credibilitatea politică".
În general, raportul observă că respectarea libertăţii religioase din partea guvernului este cu mult sub standardele internaţionale.
Printre măsurile folosite pentru a face presiune asupra membrilor din grupuri religioase neînregistrate sunt lagărele de muncă şi spitalele psihiatrice.
Minorităţile religioase, cum ar fi budiştii tibetani sau uighuri musulmani, continuă să sufere discriminarea, datorată atât crezului religios cât şi statusului lor de minoritate etnică.
O altă ţară unde în 2012 libertatea religioasă este în mod dureros absentă este Iranul. Raportul prezintă de fapt că respectarea libertăţii religioase din partea guvernului s-a redus în timpul anului trecut. Condiţiile din închisori s-au înrăutăţit pentru cel care este deţinut pentru activităţi religioase, în timp ce arestarea şi chinuirea minorităţilor religioase sunt în creştere.
Retorica guvernamentală şi mass-media controlate de regim continuă să ameninţe minorităţile religioase şi să ducă înainte campanii denigratoare împotriva lor. A avut loc şi o discriminare împotriva minorităţilor în domenii precum ocupaţia, educaţia şi găzduirea.
Dincolo de politica guvernamentală, raportul evidenţiază că constituţia iraniană şi legile obişnuite sunt în mod sever restrictive faţă de libertatea religioasă. Constituţia nu le permite musulmanilor să-şi schimbe religia şi apostazia de la islam este pedepsită cu moartea. Şi prozelitismul din partea non-musulmanilor este supus pedepsei cu moartea.
Al doilea raport publicat săptămâna trecută - şi el luni, 20 mai - se referă la Cazurile de intoleranţă şi discriminare împotriva creştinilor referitor la anul 2012 şi realizat de Observatorul despre Intoleranţa şi Discriminarea împotriva Creştinilor din Europa, cu sediul în Austria.
Documentul se referă la teme cum ar fi obiecţia de conştiinţă despre materii ca avortul, eutanasia şi cercetarea pe celulele staminale. Este în curs - afirmă raportul - o campanie virulentă din partea unor grupuri de presiune pentru a sabota dreptul la obiecţie de conştiinţă.
Multe legi împotriva incitării la ură sunt adesea folosite împotriva creştinilor, îndeosebi în două domenii: islamul şi homosexualitatea.
"Curtea Europeană a Drepturilor Omului a demonstrat un sprijin crescând dat cenzurii temelor", se citeşte în raport.
Ocrotirea libertăţii de cuvânt nu este scutită de riscuri, afirmă raportul, totuşi, dacă acceptăm ideea că statul trebuie să cenzureze dezbaterea publică, atunci riscă să nu existe limite pentru ideile care trebuie sufocate.
A invoca principiul de egalitate a condus şi la restricţii făcute libertăţii religioase, explică raportul. Principiul de egalitate în faţa legii a fost acum extins la arena alegerilor morale şi la modul în care persoanele ar trebui să se trateze reciproc.
Acest lucru a dus la o aspră legislaţie antidiscriminatoare în diferite ţări. Aceste legi se referă la persoane care închiriază camere sau localuri pentru celebrări. Au incidenţă şi asupra organizaţiilor în momentul angajării de nou personal. Şi agenţiile matrimoniale creştine sunt în vizorul autorităţilor.
Deşi discriminarea îndurată de creştinii din Europa Occidentală are conotaţii diferite faţă de cea descrisă de Departamentul de Stat, este vorba oricum de o reală ameninţare la adresa libertăţii religioase, până la urmă în creştere constantă.

(După Zenit, 27 mai 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

marți, 7 mai 2013

In memoriam: Giulio Andreotti (1919-2013)

1) Puterea îi secătuiește pe cei care nu o au!

2) Umilința este o virtute superbă. Nu și atunci când trebuie declarate câștigurile bănești!



miercuri, 1 mai 2013

Înțelepciune...

„Cine-și critică și își ponegrește 
propria casă,
aceasta se va prăbuși peste el”.
„Lumea are nevoie de punți, nu de ziduri”.


Cum era serbată Intrarea Domnului în Ierusalim, în urmă cu 1500 de ani

Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor este una dintre
cele 12 sărbători împărăteşti din cursul anului bisericesc. De origine ierusalimică, menţionată, pentru prima dată, în secolul al IV-lea, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică ne pregăteşte pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii.

Sărbătoarea Floriilor aminteşte de momentul intrării triumfale a Mântuitorului Hristos în Ierusalim, care a avut loc cu puţine zile înainte de Patima Sa.

Cu toate că nu există menţiuni în acest sens, cu siguranţă evenimentul Intrării Domnului în Ierusalim a fost prăznuit din zorii Bisericii creştine. La început, Duminica Stâlpărilor a fost ţinută numai de comunitatea creştină din Ierusalim. Având un caracter local, nefiind cunoscută şi de alte Biserici, sărbătoarea nu figurează în rândul celorlalte enumerate în „Constituţiile Apostolice“ - document elaborat spre sfârşitul secolului al IV-lea. Este menţionată însă de Sfântul Ioan Gură de Aur (†407), de Sfântul Epifanie de Salamina (†403), de Sfântul Chiril al Alexandriei (†444), care au scris omilii la această sărbătoare, precum şi de pelerina spaniolă, Egeria, care o descrie în jurnalul său de călătorie la Locurile Sfinte.

Din Ierusalim, sărbătoarea Duminicii Stâlpărilor a trecut mai întâi în Egipt, apoi în Siria şi în Asia Mică. În secolul al V-lea se celebra deja în capitala imperiului, Constantinopol, când împăratul şi curtea sa participau la procesiunea solemnă ce avea loc în Duminica Intrării în Ierusalim. Cu acest prilej, mulţimea credincioşilor purta atât ramuri de finic, cât şi de măslin şi de liliac. Pe tot parcursul procesiunii care se desfăşura pe străzile oraşului, credincioşii intonau frumoase cântări compuse de imnografi precum Andrei Criteanul, Teodor Studitul sau Iosif Studitul. Obiceiul ca însuşi împăratul să participe la procesiunea din Duminica Floriilor a fost urmat şi de curţile domneşti din Ţările Române.

În timpul secolelor al VI-lea - al VII-lea, sărbătoarea se răspândeşte şi în Occident, fiind menţionată de Isidor de Sevilia (†636). Tot în această perioadă, se introduce şi binecuvântarea ramurilor de finic, aduse de credincioşi la biserică, iar procesiunea se mută dimineaţa.

„Semnele biruinţei purtând...“

La Intrarea în Ierusalim, Hristos a fost întâmpinat de mulţime de bărbaţi, femei şi copii, care purtau în mâini ramuri verzi de finic şi îşi manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!“

Din timpuri străvechi, ramurile de finic erau considerate simbol al biruinţei. Romanii, de pildă, obişnuiau să-şi întâmpine câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu ramuri de finic.

La Intrarea în Ierusalim acestea capătă o semnificaţie mult mai bogată: arată mai dinainte biruinţa lui Hristos asupra morţii. Cu acelaşi înţeles sunt menţionate în cartea Apocalipsei: „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic“. Pentru acest motiv, în iconografie, martirii sunt reprezentaţi, de multe ori, ţinând în mâini ramuri de finic.

Deşi în Noul Testament se spune că Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat cu finic, de-a lungul vremii şi în funcţie şi de clima ţării respective s-au folosit şi alte ramuri (măslin, mirt, liliac). În ţara noastră este obiceiul să se aducă la biserică şi să se binecuvânteze ramuri de salcie.

Sărbătoarea Floriilor în veacul al VI-lea, la Ierusalim
Prima descriere a sărbătorii Intrării Domnului în Ierusalim o datorăm pelerinei apusene Egeria (Silvia sau Etheria) care, spre sfârşitul secolului IV, vizitând Locurile Sfinte ne-a lăsat însemnările ei de călătorie. Jurnalul Egeriei reprezintă pentru noi un document de mare valoare, întrucât ne ajută să reconstituim epoca respectivă.

Duminica Stâlpărilor

„A doua zi, adică duminica cu care se intră în Săptămâna Paştilor, numită aici «săptămâna mare», după ce s-au săvârşit, de la cântatul cocoşilor şi până dimineaţa, cele ce se fac, ca de obicei, în biserica Învierii şi la cea a Crucii, duminica dimineaţa deci se merge, ca de obicei, în biserica mare, care se numeşte «Martyrion». Se numeşte Martyrion pentru că este pe Golgota, şi anume în spatele Crucii, acolo unde Domnul a îndurat Patimile, şi de acolo (numele) de Martyrion.

După ce s-au săvârşit toate, potrivit rânduielii, în biserica mare, înainte de a se sfârşi slujba, arhidiaconul înalţă glasul şi zice mai întâi: «Toată săptămâna aceasta, adică de mâine înainte, la ceasul al nouălea, să ne întâlnim toţi la Martyrion, adică în biserica cea mare!». Apoi din nou înalţă glasul şi zice: «Azi, la ceasul al şaptelea din zi, să fim gata în Eleona».

După ce s-a terminat slujba în biserica mare, adică în Martyrion, episcopul este condus în cântări la biserica Învierii şi acolo fiind săvârşite cele ce sunt rânduite a se face duminica în biserica Învierii după ieşirea din Martyrion, fiecare întorcându-se acasă, se grăbeşte să mănânce, pentru ca la începutul ceasului al şaptelea din zi toţi să fie în biserica Eleona, adică pe Muntele Măslinilor, unde este grota în care învăţa Domnul“.

Procesiunea din Duminica Floriilor

„Prin urmare, la ceasul al şaptelea, tot poporul urcă în Muntele Măslinilor şi anume la biserica Eleona şi vine şi episcopul. Se intonează imne şi antifoane potrivite cu ziua şi locul şi se fac, de asemenea, lecturi. Şi când se apropie ceasul al nouălea din zi, se urcă în cântări la biserica «Imbomon», adică în locul de unde Domnul S-a înălţat la ceruri şi acolo se stă; căci tot poporul, totdeauna când episcopul e prezent, e poftit să şadă, în picioare rămânând continuu numai diaconii. Se intonează şi aici imne şi antifoane potrivite cu locul şi ziua; se fac, de asemenea, citiri alternate cu rugăciuni.

Când se apropie ceasul al unsprezecelea se citeşte locul din Evanghelie unde copiii cu ramuri şi stâlpări de finic au întâmpinat pe Domnul, zicând: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului». Şi îndată se ridică episcopul şi tot poporul şi atunci se merge din vârful muntelui numai pe picioare. Căci tot poporul merge înaintea episcopului, cântându-se imne şi antifoane şi răspunzând într-una: «Binecuvântat Cel ce vine în numele Domnului!».

Şi toţi copiii câţi sunt prin acele locuri, până chiar şi cei care nu pot merge singuri pe picioare şi care - mici fiind - îi poartă părinţii aşezaţi pe grumazul lor, purtând toţi, în mâini, ramuri: unii de palmieri, alţii de măslini, şi aşa este însoţit episcopul în chipul în care a fost întâmpinat atunci Domnul.

Din vârful muntelui şi până în oraş şi de acolo până la biserica Învierii, prin tot oraşul, merg absolut toţi pe jos; dar şi doamnele şi bărbaţii de vază, câţi sunt, conduc pe episcop, intonând refrenul: «Bine este cuvântat...»; şi aşa, încet-încet, ca să nu obosească poporul, abia pe seară se ajunge la biserica Învierii. Ajunşi aici, deşi târziu, se face totuşi Vecernia, apoi din nou rugăciunea la locul Crucii, după care se slobozeşte poporul.“ (Egeria, Însemnări de călătorie) - Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 20 aprilie 2008