Micutul Carol, martirul Euharistiei

În anul 1927, anul persecuției lui Calles, Carol Betanzos, de numai opt anișori, se pregătea pentru Prima Sfântă Împărtășanie. Tatăl lui, catolic fervent, a fost arestat și aruncat în închisoare. După câteva zile, refuzând să-și renege credința, după un proces sumar, a fost condamnat la moarte.

Cu ajutorul unei gărzi, reuși să trimită un mesaj soției și copilașului lui: Caută ca fiul nostru Carol să se pregătească bine pentru Prima Împărtășanie, și roagă-te ca cineva să-mi poată aduce și mie Sf. Împărtășanie. Sunt în mâinile lui Dumnezeu. Nu vă faceți griji pentru mine”.

În sala unui palat, în Ciudad de Mexic, în mod clandestin, se celebra o Sfântă Liturghie: invitații sunt puțini, pentru a evita represaliile poliției lui Calles. Micuțul Carol îl primește pe Isus Euharisticul și cere harul de a-i putea duce el însuși Împărtășania tatălui său, care aștepta să fie împușcat dintr-o clipă în alta. El știe că într-un caz de extremă necesitate ca acela, se poate permite și unui copil, așa cum este el, în mod extraordinar, să-l ducă pe Isus, Pâinea vieții veșnice, condamnaților din pușcării. În veacul al treilea, în jurul anului 250, același lucru îl făcuse adolescentul Tarciziu, și murise martir, mai degrabă decât să dea păgânilor ostia pe care o ținea strânsă la inimă.

La sfârșitul Liturghiei, preotul celebrant i-a predat ostia micuțului Carol, care era persoana cea mai indicată pentru a evita orice suspiciune, și să scape mai ușor de controlul gărzilor. Mama i-a spus: „Sărută-l pe tatăl tău și din partea mea, și spune-i că suntem orgolioși să avem un martir în familie... Mai spune-i să se roage pentru noi și să ne aștepte în Rai”.

Preotul a pus ostia sfântă într-o cutiuță și a ascuns-o bine la pieptul copilașului, care plecă radiind de bucurie spre singulara lui misiune. Ajuns la pușcărie, santinelele nu voiau să-l lase să intre: „Orice vizită este interzisă!”. Carol insistă: „Vreau să-l văd pe tatăl meu!”. Santinelele îi spun că are nevoie de o permisiune din partea directorului închisorii.

-       Dar este timp pierdut, spune Carol. Acela te mănâncă de viu numai dacă te vede, îi spun santinelele.

-       „Mie nu mi-e frică, răspunde Carol. Lăsați-mă să intru!

Santinelele îl lasă să intre.

Directorul închisorii, cinic și crud, îl primește cufundat în fotoliul său moale.

-       Ce vrei de la mine, maimuțoi mic?

-       Vreau să-l mai văd odată pe tatăl meu!

-       Cum îl cheamă pe tatăl tău?

-       Alois Betanzos.

-       Ahaa, acel animal turbat! Dar nu va mai lătra în curând!

-       Știu, dar lăsați-mă să-l mai sărut încă odată.

-       Sigur îl vei vedea... și mulțumește diavolului, pentru că astăzi vreau să mă distrez tare de tot.

-       Mulțumesc, domnule director.

-       Un moment, nu pleca încă! Vino aici, pentru că trebuie să te dezinfectez înainte să intri în pușcărie...

Directorul îi apucă brațul. Carol tremură din toate încheieturile, nu pentru injecție, ci pentru că se teme ca nu cumva directorul să găsească cutiuța cu Sf. Ostie.

-       Nu tremura, pentru că acum trebuie să te mângâi un pic cu acul ăsta.

Și înfige acul în brațul fraged al lui Carol.

-       Acum poți pleca, pentru că te-am aranjat bine,.... pentru a evita ca și tu să devi ca tatăl tău.

Carol intră în celula unde se află tatăl său. Mișcat profund de acea vizită neașteptată, tatăl îl primește cu brațele deschise și îl sărută.

-       Repede, tată!, azi dimineață am făcut Prima Sfântă Împărtășanie și acum l-am adus pe Isus și ție. Scoate cu delicatețe Ostia Sfântă de la piept, spunând: Repede, tată... pentru că nu mă simt bine deloc... Să recităm împreună Actul de căință.

Odată consumată Sf. Împărtășanie, tatăl și fiul se strâng într-o îmbrățișare, care ar vrea să nu se mai termine niciodată. Alois Betanzos simte că fiul lui tremură ca o frunză. Îl privește cu atenție: venele de la gât sunt îngroșate foarte mult.

-       „Ce s-a întâmplat, micuțul meu Carol?”

-       Directorul închisorii mi-a făcut o injecție... A a a a adio... tat........

O clipă mai târziu, micuțul Carol cade fără viață la pământ. Fusese otrăvit. Și el martir pentru Isus Cristos, ca Tarciziu, Pancrațiu și Agneza, din primele veacuri creștine; ca Ioachim, Emanuel, Iosif, Toma, în Mexicul lui martir...

 

    

 

 

Falimentul creștinismului

În piața londoneză din Hide Park, unde toți oratorii pot vorbi liber, un comunist întărâta mulțimea cu aceste cuvinte: „Creștinismul a dat faliment cu misiunea lui în societatea umană. Vreți o dovadă? Gândiți-vă la câți mizerabili nu au încă hrana necesară: creștinismul nu a fost capabil să vindece această plagă socială...

În acel moment, un tânăr catolic îl întrerupse:

-       Aici, aproape de noi este o fântână cu apă limpede: cum de tu ai gâtul atât de murdar?...

Rușinat, oratorul dispăru, în râsul ironic al celor prezenți

Pildă: Otrăvirea imaginară

Ființele umane nu reacționează atât la realitate, cât mai degrabă la ideile pe

care le au în interiorul lor. Unui grup de turiști rătăciți prin munți l-i s-a dat mâncare expirată. Din precauție, o porție din această mâncare fusese dată mai înainte unui câine, căruia îi plăcuse și nu avusese efecte colaterale nedorite. În ziua următoare s-a auzit că acel câine murise. Cu toții au fost cuprinși de panică. Mulți au început să vomite și să acuze febră și diarie. A fost chemat imediat un medic, convinși fiind că avusese loc o tentativă de otrăvire colectivă. Sosi doctorul și mai întâi întrebă unde putea găsi cadavrul câinelui. Începu o cercetare, iar unul din sat explică fără nici o grijă: l-au aruncat într-o groapă, pentru că fusese călcat de o mașină, și mirosea deja foarte tare.    

Pildă: nu deschide scrisoarea

Buddha părea total indiferent la insultele unui ins care mersese să-l viziteze.

Mai târziu ucenicii îl întrebară care era secretul seninătății lui. El răspunse: „Încercați să vă imaginați ce s-ar întâmpla dacă cineva ar pune la picioarele voastre un cadou, iar voi nu v-ați apleca să-l ridicați. Sau dacă cineva v-ar trimite o scrisoare iar voi ați decide să nu o deschideți niciodată; nu este adevărat că mesajul ei nu ar avea nici un efect asupra voastră? Comportați-vă la fel de fiecare dată când sunteți insultați, și nu vă veți pierde seninătatea.

Codul Bunelor Maniere: Top 40 de reguli de bază

Codul bunelor maniere nu a apărut ca o

invenție a unui om excentric sau ca niște reguli impuse de aristocrația vremurilor (cum mulți oameni ar crede), el a apărut ca un răspuns firesc, natural, la probleme cotidiene ale societății.

Bazele sale își au originea în antichitate, în spațiile civice, cum ar fi agora, teatrul sau forumul, fiind utilizat des în arta oratorică, prin care oamenii erau învățați cum să conviețuiască, fără a avea comportamente deranjante pentru cei din jurul lor. Sunt reguli care stau la baza oricărei societăți sănătoase, civilizate.

Iată 40 dintre cele mai importante reguli:

1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.
2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.
3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.
4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.
5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.
6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.
7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.
8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!
9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.
10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.
11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.
12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.
13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.
14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.
15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.
16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.
17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!
18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.
19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.
20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.
21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.
22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.
23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!
24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea
25. Ambalajul unui dar este foarte important.
26. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.
27. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.
28. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”
29. Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”
30. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.
31. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!
32. Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.
33. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.
34. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.
35. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.
36. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.
37. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.
38. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.
39. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.
40. „O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei. (Z.U.)

Ghidați de către rațiune

Discuțiile în jurul libertății de exprimare și a libertății în general s-au multiplicat după masacrul de la Paris. S-a scris, au avut loc manifestări, s-a luat poziție pentru a o apăra. Cele două milioane de cetățeni care s-au revărsat pe străzile Parisului arată cât de mult stă tuturor la inimă libertatea și cât de execrabilă este acțiunea celor care au încercat să o înece în sânge. Este însă necesar să fie reexaminat conceptul însuși de libertate, pentru a evita care prin apărarea ei să nu se treacă și ca fiind bune unele false concepte, ce par să o respecte, dar de fapt o distrug.

Dumnezeu nu este liber, omul da

Pentru a înțelege libertatea se poate pleca de la această mare și minunată constatare: Dumnezeu, în sine însuși nu este liber. De ce? Deoarece este perfect, par „perfect” înseamnă „făcut în mod total”, adică o ființă căreia nu-i lipsește nimic. Nimic nu se mai poate adăuga plinătății lui, motiv pentru care nu mai poate dori nimic în afară de ceea ce deja este. Iar acolo unde nu există dorință, nu există nici libertate.

Lângă această mare afirmație trebuie imediat să adăugăm o alta: omul, în schimb, este liber. De ce? Deoarece – și aceasta poate să mire pe mulți – nu este perfect. Cei din vechime spuneau că libertatea este perfecțiunea imperfectului, adică a celui care are o atare perfecțiune ce-l pune deasupra tuturor celorlalte ființe, dar este încă neîmplinit, adică încă nu a ajuns la plinătatea ființei sale, motiv pentru care în fiecare zi pleacă la drum pentru a obține ceea ce îi lipsește pentru a obține această plinătate, adică fericirea.

Concluzie: cel care este perfect, nu este liber, pentru că are tot ceea ce face plină viața, în vreme ce este liber cel care este încă imperfect, pentru că nu are încă tot ceea ce poate avea. Din acest motiv, libertatea nu este o valoare absolută, ci o calitate a acțiunii, funcțională dezvoltării unei ființe care se bucură de o mare excelență, dar care nu este încă perfectă, și obține perfecțiunea ei nu în mod determinist, ca animalul care acționează instinctual, dar având puterea de a putea alege finalitatea ei și mijloacele pentru a ajunge acolo.

Omul este totdeauna un „deja și nu încă”, adică există, dar în existența lui poartă o permanentă insatisfacție care-l face să caute ceea ce încă îi lipsește, la toate nivelele: fizic, psiho-afectiv, spiritual, cultural, existențial. Libertatea se naște dintr-o natură incompletă cate tinde spre plinătatea ei, având puterea de a decide ceea ce o realizează pe deplin, alegând mijloacele pentru a ajunge la această realizare a ei.

Din această primă concluzie putem să deducem o alta: adevărata libertate este cea care este funcțională creșterii și dezvoltării persoanei. Din acest motiv, nu este corect să se afirme că libertatea este posibilitatea de a alege între bine și rău, ci posibilitatea de a alege, între multe bunuri, ceea ce mai bine permite omului să fie mai deplin om pentru sine și pentru alții. Senatorul Calderoli, atunci când a spus că ministrul Kienge îi amintește de un orangutan, nu și-a exercitat dreptul lui la libertate (de exprimare), dar a abuzat de aceasta pentru a ofensa, adică pentru a sărăci raporturile umane. Din acest motiv s-a cerut să fie trimis în fața justiției.

Dar cine stabilește care este folosirea corectă sau incorectă a libertății?

Ghidul omului este rațiunea, nu libertatea

Revoluția franceză s-a născut având în față programul: libertate, egalitate, fraternitate. De atunci a început să se dezvolte aproape un cult față de libertate. Nu mai suntem supuși, dar cetățeni; nu mai există dogme, ci libertate de gândire; nu legi pentru a domina și aservi, dar legi pentru a face ordine și dreptate. Dar imediat s-au luat act că în acest program lipsea substantivul cel mai important: raționalitate. Fără raționalitate nu poate exista nici libertate, nici egalitate, nici solidaritate. Dacă nu este prezentă rațiunea, care dictează fiecăreia dintre aceste atitudini modalitatea și măsura, totul se prăbușește. Libertatea poate deveni libertinaj, aroganță, violență. Egalitatea poate deveni conformism, mortificarea diversității, aplatizare, egalitarism. Solidaritatea poate deveni buonism, cameratism, lipsă de respect, anularea tuturor într-un denumitor comun. Este rațiunea cea care salvează omul din pericolul de a cădea în teroare și în ghilotină, sau în mocirla unui conformism care anulează bogăția diversității și, mai ales, cea care spune omului care este sensul vieții lui, cum trebuie să trăiască și ce alegeri trebuie să facă pentru a fi om. Dacă vrem să folosim o imagine, putem spune că cel care conduce și dirijează întreaga noastră viață nu este libertatea, ci rațiunea.

Omul este o ființă care raționează

De unde această insistență asupra importanței rațiunii? De ce în aceste vremuri din urmă a fost exaltată libertatea ca fiind prerogativa ce caracterizează omul și îl deosebește de orice altă ființă. S-a spus că omul este om pentru că este liber, și este om până când va fi liber. Dacă i se ia libertatea, omul își pierde demnitatea și originalitatea lui. „Libertatea caut, care este atât de scumpă, și pentru care mulți renunță chiar la viață”, spunea Dante Alighieri. Iar această afirmație este adevărată. Dar nu mai este adevărată dacă se predică că libertatea este o valoare absolută și, de aceea, trebuie totdeauna să fie respectată, libertate cu orice preț, libertate la 360 de grade. De fapt, după aceste proclamații răsunătoare ne dăm imediat seama că acest fel de libertate nu este umană, ci dezumanizează.

Dacă viața mea se petrece după dictonul: „fac ce vreau pentru că sunt liber și nimeni nu-mi poate pune limite libertății mele”, atunci nu se înțelege de ce să se interzică celui mai puternic să-l calce în picioare pe cel sărac, celui supărat să-l ucidă pe cel care l-a supărat, și altora de a avea idei și atitudini diferite de ale mele. Dacă cineva dorește să oprime, să ucidă, să-și impună voința sa asupra altora și nu există limite de pus libertății sale, în numele a ce i se poate interzice să se comporte așa? Se va spune: în numele faptului că drepturile sale încetează acolo unde încep cele ale celorlalți. Nu este adevărat, pentru că, dacă libertatea este un drept absolut, nimic nu o poate împiedica să se exprime în plinătatea ei, nici măcar drepturile celorlalți.

Principiul fundamental al conviețuirii umane nu este „fac ceea ce vreau”, ci „fac ceea ce este rațional să fac”, ceea ce înseamnă că libertatea omului este o libertate ghidată și ordinată de către rațiune și-și menține marea ei demnitate atunci când acceptă să fie reglementată de către rațiune.

Libertatea cuvântului și a exprimării

Astăzi se dezbate mai ales problema libertății cuvântului și a exprimării. Se afirmă că omul este liber să exprime ceea ce gândește și că nimeni nu-l poate împiedica să spună și să scrie ceea ce el crede cu adevărat că este adevărat și drept. Dar și în acest caz intră în joc rațiunea, care avertizează că trebuie să se facă o distincție – pe care puțini o fac – între cuvintele care exprimă ceea ce omul gândește și cuvintele care-l mișcă pe om să facă ceea ce el a gândit. Sunt liber să spun: gândesc că această străduță plină de copaci este urâtă și, de aceea, trebuie să se taie copacii; dar nu sunt liber să spun: să ne organizăm pentru a tăia copacii. Între cuvintele care se limitează să spună și cuvintele care incită să se facă un lucru este prezentă vasta mare a confruntării democratice. Trebuie să se țină cont de lege, de oportunitate, de părerea și sensibilitatea celorlalți.

Într-un cuvânt: libertatea de gândire este valabilă atâta vreme cât gândirea exprimă cuvinte și concepte/noțiuni; dar nu poate fi invocată atunci când exprimă concepte operative, săltând faza confruntării. Dacă se saltă această fază nu se mai exercită libertatea, dar se cade în aroganță și în violență. În filozofie s-ar spune că se trece pe nedrept de la concepte care au o origine pur intențională (ființa gândită), la concepte orientate să modifice ființa reală. Din acest motiv, nu se poate pune pe același plan gândirea/judecata asupra copacilor cu încurajarea ca aceștia să fie tăiați.

Același lucru este valabil pentru Tav. Eu sunt liber să gândesc și să demonstrez că Tav-ul este o acțiune inutilă și dăunătoare, dar nu pot invita persoanele să o saboteze, invocând dreptul la libertatea cuvântului, deoarece invitația la sabotaj nu este numai o expresie a gândirii mele, ci și o invitație la acțiune, unde este necesar să se țină cont de legi și de tot ceea ce se naște din trăirea în mod democratic. Dacă apoi pretind să folosesc libertatea mea și pentru a lansa proclamații de acțiune (aux armes citoyens), trebuie să-mi asum responsabilitatea acestora și să plătesc în persoana consecințele ei.

Concluzie

Concluzia este simplă: regula întregii acțiuni a omului nu este libertatea, ci rațiunea. Este rațiunea cea care-mi spune motivele, când și în ce fel trebuie să-mi folosesc libertatea. Iar atunci când este vorba de libertatea gândului, a cuvântului și a expresiei mă avertizează că termenul „gândire” nu este univoc, adică nu indică o unică realitate; este „analogic”, adică indică mai multe tipuri de gândire. Și este totdeauna rațiunea ce care îmi spune că, dacă pot invoca dreptul să folosesc cuvinte care exprimă ceea ce gândesc, nu mai pot invoca același drept atunci când folosesc cuvinte care invită la acțiune. Libertatea privește gândirea gânditoare, nu gândirea care acționează. Iar dacă o extind la gândirea care acționează, trebuie să-mi asum responsabilitatea și să-i plătesc consecințele.

Până când nu punem rațiunea în vârful centrului întregii vieți a omului, atât în viața lui privată cât și în cea asociată, ne expunem pericolului de a lăsa spațiu unor energii oarbe care nu știm la ce vor duce. Iar acest lucru este valabil și pentru libertate.

Autor: Giordano Muraro

Traducător: Pr. Pătrașcu Damian

Sursa: revista Vita pastorale, 3 (2015), 31-32.        

        

Dialogul, un efort ascetic

Ce se mai întâmplă cu „dialogul” în zilele noastre? A fost redus la o convenție formală, la un cuvânt de citat oricând și oriunde, pentru a continua liniștiți să ne comportăm fără celălalt sau chiar împotriva celuilalt? Și totuși tema dialogului – dintre religii, sisteme de gândire, dar și blocuri politice și clase sociale – este un drum cu greutate întreprins, începând cu ruinele celui de-al Doilea Război mondial, susținut de curajoși pionieri, dar și împiedicat de adversari temuți.

Nu trebuie să ne surprindă faptul că tocmai aceștia din urmă au jucat cel mai bine, pentru că dialogul este atât de dificil de pus în practică și întreținut încât ajunge o scânteie pentru a distruge ani de trudă: o lipsă de sensibilitate față de răni încă deschise, o provocare externă, ignorarea a ceea ce face ca celălalt să sufere, sunt capabile să provoace reacții având proporții nemaiauzite, în veme ce evenimente de o enormă violență au dublul efect – contradictoriu și paralizant – de a face ca dialogul să fie considerat inutil sau indispensabil. Pe de altă parte, nu ajunge să se invoce dialogul pentru a-l și realiza, nici nu ajunge să credem că unele discuții academice asupra unor așa numite „valori etice globale” se traduc în mod automat în schimbări profunde ale modalităților de a se comporta ale persoanelor în viața de zi cu zi, acolo unde dialogul poate să se nască și să se dezvolte, dar și să fie sufocat și dezamăgit. În acest sens, este fundamental ca celălalt să fie lăsat să se definească: dacă pretindem să raționăm cu celălalt plecând de la prejudecăți, dialogul se naște deja mort.

Speculativ vorbind, este vorba de a ne defini pe noi înșine plecând de la propria identitate culturală, istorică, religioasă, fără a uita că aceasta este, la rândul ei, rodul unor evenimente, conflicte, dialoguri, întâlniri și ciocniri seculare. Această dublă atitudine – acceptare a autointerpretării celuilalt și conștiința propriei identități – comportă acceptarea unei egalități bazilare între interlocutori și exclude orice atitudine de superioritate morală și de autosuficiență.

Dialogul autentic – atât cel interreligios cât și cel multicultural, diplomatic, social sau politic – nu este niciodată simplu, pentru că reclamă constanță, înțelepciune, disponibilitate, nu se poate obține niciodată la un preț mic, pentru că necesită un adevărat efort ascetic, îndreptat spre esențial. Există unele exigențe fundamentale ale dialogului care nu pot fi ignorate dacă se vrea ca acesta să nu fie un simplu exercițiu dialectic, dar să devină spațiu fecund al întâlnirii. Este necesară, înainte de toate, o disponibilitate spre ascultarea celuilalt și o acceptare a diversității lui: nu putem să ne alegem interlocutorii după plăcerea noastră, dar trebuie să ne facem socotelile cu cel care se află în fața noastră.

Mai mult, este important să practicăm dialogul începând cu interlocutorii care se află mai aproape de noi, pentru a lărgi apoi orizontul progresiv: aceasta este o capacitate rară dar indispensabilă, unită cu răbdarea care nu vrea să recurgă la scurtături facile și la aventuroase fugi înainte, pentru a accepta, în schimb, cu o bună doză de umilință, să reîncepem de fiecare dată când obiectivul reciprocei înțelegeri, a civilei conviețuiri și a păcii o cer.

Putem să renunțăm la dialog? În anotimpul care traversează societatea la nivel planetar, întrebarea nici măcar nu se pune: a refuza dialogul înseamnă simplu a alege conflictul ca limbaj de schimb, a lăsa ca cuvântul să cedeze armelor. Dimensiunile globale ale confruntării etice, sociale, economice sunt astfel încât alternativa la dialog nu este o închidere în propria autosuficiență, ci a lăsa câmp liber ceor care nu vor să audă de dialog și îl consideră un protocol supărător de satisfăcut formal, pentru a trece cât mai repede posibil la instrumente mai rapide și mai violente.

De aceea, în anotimpul dificil în care trăiește societatea noastră, rolul care-i așteaptă pe creștini nu este numai cel de a furniza argumente solide și motivate în apărarea principiilor și a valorilor indispensabil legate de vestirea evangheliei, dar este și cea de a susține aceste afirmații cu o practică concretă, zilnică.: a știi să-i ascultăm pe toți este ceea ce caracterizează un spațiu de autentică libertate, în care este posibilă formarea unei opinii împărtășite, recuperarea acelei parressia, a acelei onestități de gândire și sinceritate a cuvântului care face parte din statutul creștinului și care ămâne „vestea cea bună” pentru lumea întreagă.

Autor: E. Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian  

A întreba înseamnă a trăi

Reflecţie: A întreba înseamnă a trăi

În noi, fiinţele umane, sălăşluiesc multe întrebări, adică

simţim o pulsaţie spre a cunoaşte, spre a şti, spre a comunica, lucru care ne împinge să ne punem întrebări. Este semnificativ că cei mici pun continuu întrebări pentru a cunoaşte lumea în care au ajuns să trăiască. Părinţii ştiu bine acest lucru: mai multe întrebări decât afirmaţii...

Fiinţa umană este o fiinţă care se interoghează şi interoghează, deci una care caută un răspuns. Dar întrebările sunt mult mai importante şi decisive decât posibilele răspunsuri, care nu apar totdeauna pentru a le satisface. Dacă Platon spunea că "cel mai mare bine al omului este a se interoga asupra persoanei proprii, şi nedemnă de a fi trăită este o viaţă fără această activitate" (Apologia lui Socrate, 38A), am putea extinde această consideraţie pentru toate întrebările fundamentale care privesc condiţia umană. Rainer Maria Rilke, care încă nu avea treizeci de ani, scria în ziua de 6 iulie 1903, într-o splendidă scrisoare adresată tânărului poet Franz Kappus: "Dragă domnule, dumneavoastră sunteţi atât de tânăr şi vă găsiţi dincoace de orice început, iar eu aş vrea, aşa cum pot mai bine, să vă rog să aveţi răbdare cu tot ceea ce încă nu este rezolvat în inima dumneavoastră, şi să încercaţi să iubiţi întrebările însele, ca şi cum ar fi camere încuiate cu chei sau cărţi scrise într-o altă limbă. Nu căutaţi acum răspunsurile care nu pot fi date, pentru că nu aţi fi capabil să le trăiţi... Acum trăiţi întrebările. Astfel, poate într-o zi îndepărtată, puţin câte puţin, fără să vă daţi seama, vă veţi găsi în situaţia de a trăi şi răspunsurile... Sarcina noastră este dificilă, dar aproape tot ceea ce este serios este şi dificil, şi toate sunt serioase. Rilke îl sfătuieşte pe tânărul Franz să iubească întrebările - aş îndrăzni să specific - mai mult decât răspunsurile, pentru că uneori răspunsurile nu există sau nu ştim să le găsim, dar întrebările apar, locuiesc în noi, ne mişcă, ne fac să căutăm. Şi există întrebări care ne sunt adresate din partea altora, din partea Altuia, pe care noi putem să le ascultăm, sau, contrar, femeie sau bărbat, care ne oferă chipul lor. Chipul, care pentru specia umană este unic, este ceea ce deosebeşte o persoană de o alta şi pe care ochii noştri îl văd, îl întâlnesc, îl citesc, îl cunosc şi îl recunosc, este o întrebare, aşa cum ştia să sublinieze cu măiestrie Emmanuel Lévinas. Permiteţi-mi aici să vă amintesc de un alt mare autor, pentru mine un adevărat maestru: Edmond Jabès, care nu întâmplător a scris Cartea întrebărilor (1963), în care acest intelectual evreu pune întrebări şi încearcă să le răspundă, dar numai prin fraze scurte, sintetice, aproape nişte aforisme, astfel ca întrebarea să rămână deschisă, să mai răsune din nou şi iarăşi din nou...

Da, inima noastră umană este locuită de întrebări: De unde vin? Unde merg? Cine sunt eu? Ceea ce mă înconjoară este real? Şi, dintre toate întrebările, cea mai gravă este: "De ce moartea mă aşteaptă?". Chiar din profunzime, din intimitatea fiinţei noastre, din acel organ imaginar şi simbolic pe care-l numim "inimă", fără să ştim bine unde să-l situăm, ies afară gândurile bune şi rele, din care apoi rezultă dorinţele, voinţa şi acţiunea.

Există o afirmaţie a profetului Ieremia care m-a intrigat totdeauna: "Inima omului este complicată şi bolnavă; cine o poate cunoaşte?" (Ier 17, 9). Izvorul întrebărilor noastre este complicat şi bolnav, pentru că ajungem în lume dintr-un bărbat şi dintr-o femeie care au cunoscut deja complicaţia şi boala, şi nimeni dintre noi nu se naşte "fără greşeli"... Existenţa noastră este tributară faţă de rădăcina noastră, faţă de cei care ne-au precedat şi ne-au zămislit, şi este plăsmuită şi de istoria noastră, de trăirea noastră într-un timp şi într-un loc bine precizate.

De aceea, întrebările zămislesc un humus complex şi diferit pentru fiecare dintre noi, dar tocmai în acest teren voinţa noastră personală poate să decidă binele şi răul, poate să discearnă întrebările şi să aleagă să se angajeze într-un răspuns sau să le lase să cadă. Itinerarul nostru de umanizare depinde, înainte de toate, de acest discernământ personal, de angajarea noastră în a trăi într-o logică a binelui comun şi de rezistenţă faţă de philautia, adică faţă de iubirea de sine a celui care trăieşte fără alţii sau chiar împotriva celorlalţi.

Întrebările care sălăşluiesc în noi influenţează calitatea vieţii noastre şi convieţuirea noastră. Aminteam mai înainte întrebările pe care fiecare fiinţă umană demnă de acest nume şi le pune, interogative foarte bine exprimate de "gnosticul" Teodor la jumătatea secolului al II-lea d.Ch: "Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparţin? De ce anume pot fi mântuit? (cf. Clemente Alessandrino, Estratti da Teodoto 78; PG9,696).

În acest dialog dintre om şi Celălalt - pe care-l numim Dumnezeu -, în această relaţie, care de la începutul omenirii continuă în istorie, sunt prezente multe întrebări. Trebuie să recunoaştem că întrebările omului se reduc, în ciuda diferitelor lor exprimări, la una singură: "O, Dumnezeule, ne vei da mântuirea, ne vei elibera de moarte?". În schimb, întrebările pe care Dumnezeu le face omului sunt diferite. Prima întrebare este cea prezentă în Cartea Facerii, unde Dumnezeu caută omul care s-a îndepărtat de la El şi îl cheamă: "Adam, unde eşti? Terestru, uman, adam luat din adamah, unde eşti?" (Fac 2, 9). Aceasta este o întrebare care interpelează omul din toate timpurile şi din toate generaţiile: unde eşti? Care înseamnă: la ce punct al umanizării tale te afli? Eşti un om care în fiecare zi învingi animalitatea care sălăşluieşte în tine sau eşti pe un drum al barbariei, al dezumanizării, al bestialităţii? Sau încă: citând comentariul lui Martin Buber, din acea frumoasă carte numită Drumul omului: "Unde te afli tu în lume? Din zilele şi anii alocaţi ţie au trecut deja mulţi... între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?" (Qiqajon, Magnano 1990, p. 18).

Creând omul, Dumnezeu spusese: "Să facem omul" (Fac 1,26), unde acel "noi" - spun rabinii înseamnă că Dumnezeu şi omul împreună trebuie să facă omul, pentru că omul devine mai om cu ajutorul celuilalt, şi cu Acel, cu "a" majuscul" care este Dumnezeu. Aici vreau să spun un cuvânt care-mi arde sufletul, dar trebuie să-l spun. Atunci când, despre Auschwitz, despre Dachau, despre gulaguri sau despre masacrele minorităţilor etnice şi religioase din Irak sau din Siria din partea jihadiştilor auzim punându-se întrebarea: "Unde era, unde este Dumnezeu?", ar trebui să ne fie ruşine şi să punem şi această întrebare: "Unde era, unde este omul? Unde era, unde este umanitatea noastră?", fără a-i imputa lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu însuşi respinge!

O altă întrebare pusă de Dumnezeu - atenţie, nu la începutul cronologic al istoriei, ci la începutul fiecărei vieţi umane responsabile - este: "Unde se află Abel fratele tău?" (Fac 4,9). De aceea, după întrebarea la tu-ul care priveşte orice fiinţă umană, deci pe fiecare dintre noi, se află întrebarea care-l priveşte pe celălalt, pe ceilalţi, pe cei legaţi de noi cu legătura fraternităţii. "Unde este Abel, fratele tău?", care înseamnă: "Ce relaţie ai cu celălalt om? Ce responsabilitate simţi faţă de el? Ai grijă de el? Sau îl negi, deci nu vrei să-l cunoşti, îl ucizi?". Şi aceasta este o întrebare nesfârşită, care în fiecare zi se reînnoieşte pentru fiecare dintre noi.

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere de pr. Damian Pătraşcu

ISPITELE. CÂND FACEM CEEA CE URĂM

Astăzi, unul din aspectele care sunt lăsate cel mai mult la o parte

este cu siguranță cel al luptei spirituale, element fundamental în vederea edificării unei personalități umane, mai înainte încă de a fi creștină, stabilă și matură. Relativismul etic și cultura predominantă a et-et, care face să se viseze posibilitatea unui stil de viață lipsit de riscul și efortul alegerii, par să elimine reflecția asupra necesității luptei interioare. Cu toate acestea, pentru fiecare creștin – nu numai pentru călugări – lupta spirituală este mai mult decât esențială. Este vorba de o luptă invizibilă, în care omul opune rezistentță răului și luptă pentru a nu fi învins de ispite, de acele pulsiuni și sugestii care dormitează în profunzimea inimii lui, dar care deseori se trezesc și ies la suprafață cu o putere agresivă, până a a asuma chipul unor tentații seducătoare. Omul poate să contrasteze amăgirile ispitei, dar nu poate să le distrugă odată pentru totdeauna, și din acest motiv creștinul se roagă în fiecare zi să nu cedeze în fața ispitei (cf. Mt 6, 13). Într-adevăr, după acuta sinteză a lui Origen, „ispita îl poate face pe om martir sau idolatru”. Din păcate, câți mai cunosc astăzi această artă a luptei, pe care generația mea a primit-o ca moștenire de la comuni și nu rari ghizi spirituali? Victimele unei astfel de ignoranțe, mulți creștini s-au obișnuit să sucombe tentațiilor, convinși că împotriva lor nu se poate face nimic, pentru că nimic au învățat în această privință.

Ei bine, lupta împotriva ispitelor este foarte grea, dar fără această luptă creștinul se abandonează mentalității lumii, cedează răului; el începe prin a face să conviețuiască în sine atitudini religioase și alienări idolatrice, într-o specie de schizofrenie spirituală, pentru a ajunge apoi să golească de tot credința. într-adevăr, atunci când omul începe să nu trăiască așa cum gândește, sfârșește prin a gândi așa cum trăiește! De aceea este necesar să ia în serios această luptă: cine râde de Sf. Anton Abate, oprimat în deșertul duhurilor rele care-i apar „sun chip de bestii și de șerpi” este un om superficial, care nu se cunoaște pe sine, ori este o persoană constant învinsă de ispite, până la punctul că nu-și mai dă seama de acest lucru. De aceea trebuie să spunem clar: nu este posibilă construirea unei personalități umane și spirituale robuste fără luptă interioară, fără o exercitare în discernământul binelui și al răului, astfel ca să ajungă să spună „da” convinse și „nu-uri” eficace: „da” pentru ceea ce putem fii și face conform lui Cristos; „nu” impulsurilor egocentrice care ne alienează și contrazic raporturile cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu lucrurile, raporturi chemate să fie caracterizate de libertate și de iubire. A relua această tematică nu înseamnă, de aceea, nici a cădea într-un dualism spiritual, după care, pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu ar fi necesară negarea umanului, nici să cădem într-o atitudine pietistă și individualistă. Echivalează în schimb a afirma esențialitatea umană și creștină a unei asceze – cuvânt care, nu trebuie uitat, înseamnă „exercițiu” – al unei lupte pentru a ajunge la o viață plină și împlinită: viața creștină, viață „după statura lui Cristos” (Ef 4, 13).

Tematica luptei spirituale este una care, înrădăcinată în mesajul biblic, a fost tratată și aprofundată de numeroase texte ale tradiției patristice și ale literaturii ascetice, mai ales de cea monastică, atât în Orient cât și în Occident. Operele lui Evagrie Ponticul (345-399), și ale lui Ioan Cassian (360-435); Lupta spirituală a lui Augustin (396); Manualul soldatului creștin al lui Erasmus din Rotterdam (1503); celebrul tratat al lui Lorenzo Scupoli (1530-1610). Lupta spirituală care, printre alții, a fost tradusă în grecește de Nicodim Aghioritul la sfârșitul secolului al XVIII-lea și, prin această versiune, a ajuns și în Rusia, unde a fost reelaborat de Teofan Sihastrul la sfârșitul secolului al XIX-lea: sunt numai unele din cele mai semnificative opere expres sau în parte dedicate argumentului nostru. Această moștenire pe care marii spirituali ai trecutului ne-au lăsat-o trebuie astăzi, mai mult ca niciodată, redescoperită și valorificată: viața în Duh (Rom 8, 5; Gal 5, 16.25) la care fiecare creștin este chemat, comportă într-adevăr o cunoaștere de sine și a mecanismelor care conduc la ispite, un discernământ al propriei specifice slăbiciuni pentru a combate cu vigoare păcatul. Păcatul (hamartia) este o putere personaificată care acționează în om și cu ajutorul omului, împotriva omului și a voinței lui, așa cum bine a fost pus în lumină de Sf. Paul: „Nu reușesc să înțeleg ceea ce fac: într-adevăr, eu fac nu ceea ce vreau, dar ceea ce urăsc” (Rom 7, 15). Toți oamenii experimentează realitatea păcatului (Rom 3, 23; Gal 3, 22), o putere deformatoare care se obiectivizează apoi în păcatele care sunt pentru toți, deși cu manifestări diferite, forme de relație negativă și distructivă față de umanitatea celuilalt, începând cu acel prim altul care este eul în fața persoanei proprii. Toate păcatele pot fi recondise în profunzime la acel unic și mare păcat: negarea alianței și a comuniunii, adică ruptura cu care eul, de la „eu cu alții” se pervertește în „eu împotriva altora”. Această realitate mortiferă este adevăratul și marele dușman împotriva căruia trebuie să luptăm. Și numai cel care intră în logica acestei lupte poate să-și păstreze credința cu perseverență până la sfârșit, până a a putea afirma: „Am luptta lupta cea bună, am terminat alergarea mea, mi-am păstrat credința” (2Tim 4, 7).

Rădăcinile reflecției în privința luptei spirituale se găsesc în Sf. Scriptură. Încă din primele pagini ale cărții Facerii, Vechiul Testament cunoaște porunca de a domina instinctul cel rău care sălășluiește în inima omului: „dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești” (Gen 4, 7); „gândurile inimii omului sunt rele din tinerețea lui” (Gen 8, 21). Această luptă este atât de necesară încât nici măcar Isus nu i s-a substras, iar confruntarea Lui în deșert cu Ispititorul ne arată clar acest lucru (Mc 1, 12-13; Mt 4, 1-11; Lc 4, 1-13). Mai mult încă, așa cum Isus, imediat după ce a fost botezat de către Ioan, a cunoscut asaltul Satanei, la fel fiecare botezat va trebui să se aștepte la o dură opoziție din partea Adversarului, care va încerca să-l ndepărteze din drumul său de urmare a Mântuitorului. Deci, pentru creștin lupta spirituală este o exigență inclusă în botez și contribuie la definirea înseși a identității lui de credință: „Cu botezul creștinul se angajează să rămână toată viața în ținută militară, să îmbrace ceea ce Paul numește „armele dreptății” (Rom 6, 13-14) și „armele luminii” (Rom 13, 12).

Dezvoltând aceste instanțe, Noul Testament se oprește de mai mult ori asupra descrierii vieții creștine ca luptă. Nu este vorba de o luptă împotriva altor oameni, dar de una împotriva dominantelor răului și ale păcatului (Ef 6, 1-17): este „lupta credinței” (1Tim 6, 12), adică acea luptă care se naște din credință și tinde către ea (cf. 2Tim 4, 7); este o luptă interioară pe care credinciosul trebuie să o pună în act, pentru a se opune „legii păcatului care se războiește cu legea lui Dumnezeu” (Rom 7, 22-23), „se opune „patimilor care combat în mădularele lui” (Iac 4, 1), „dorințelor cărnii care fac război întregii vieți” (1Pt 2, 11).

Această luptă are ca adversar „păcatul care ne asediază” 9Ev 12, 1); așa numitele „puteri ale aerului” (Ef 2, 2), indicate cu nume diferite (Ef 6, 12); „diavolul” (Ef 6, 11); „cel Rău” (Ef 6, 16): într-un cuvânt, toate puterile malefice, interne și externe creștinului, care caută să-l reconducă la condiția lui pre-baptismală de idolatru.

Lupta spirituală ne cere să predispunem orice fibră a ființei noastre spre acțiunea operată de Dumnezeu în noi: Lucrul cel mai rău în ispite, constă în a crede că noi luptăm de unul singuri. Nu, Dumnezeu ne întinde mâna lui, luptă pentru noi și cu noi. Este o luptă care-l are protagonist pe Cristos; este El cel pe care-l putem invoca cu ajutorul cuvintelor psalmistului: „Îl upta mea, fii tu acela care lupți!” (Ps 43, 1; 119, 154). Aceasta este marea învățătură lăsată nouă încă odată de Sf. Anton Abate: „Fiecare din cei care astfel se luptă poate să spună: «Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care se află în mine» (1Cor 15, 10). A alunga demonii este un dar al Domnului”. Numai Cristos, care trăiește în fiecare din noi, poate să învingă răul care locuiește în noi, iar lupta spirituală este exact spațiul în care viața lui Cristos triumfă supra puterilor răului, al păcatului și al morții. În fond, această luptă are ca unic scop cel de a ne „îmbrăca cu Domnul nostru Isus Cristos” (Rom „3, 14), până la a putea repeta cu Sf. Paul: „Nu mai sunt eu cel care trăiește, dar este Cristos cel care trăiește în mine” (Gal 2, 20). Desigur, cea a luptei spirituale este o tematică care necesită astăzi a fi reformulată, regândită în lumina categoriilor antropologice și a cunoștințelor psihologice pe care contemporanii – diferit de Sf. Scriptură și Sf. Părinți – le posedă; cu alte cuvinte, este necesar a decodifica limbajul Scripturii și a Sf. Părinți.  

Pe de altă parte, chiar dacă folosirea cuvintelor „luptă” și „combatere” poate să trezească mai mult decât o perplexitate, cred totuși că este oportun să ținem cont de această terminologie tradițională: într-adevăr, aceasta, în duritatea și lipsa de popularitate a ei, are avantajul să pună în lumină imediat asprimea care caracterizează lupta despre care vom vorbi și, în consecință, constituie o invitație clară pentru a o lua în serios. Scria Martyrios, un părinte sirian din secolul al VII-lea: „Lupta interioară, pentru a face față gândurilor și patimilor nu este oare la fel de grea așa cum sunt războaiele exterioare împotriva persecutorilor și torturile fizice? Mie m-i se pare că lupta spirituală este și mai dură, așa cum este adevărat că Satana este mai crud și mai rău decât oamenii răi. Până când va exista suflu în nările noastre, nu vom înceta să combatem; să nu ne lăsăm învinși, nici să nu fugim, ci să perseverăm în lupta împotriva Satanei până la moarte, pentru a primi de la Domnul coroana victoriei în ziua recompensei” (2Tim 4, 8).  

Autor: Enzo Bianchi

Sursa: www.monasterodibose.it

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian