joi, 10 martie 2011

DESPRE POST, POMANĂ ȘI RUGĂCIUNE...

A început Postul Mare din nou. Ca în fiecare an, suntem invitați de Dumnezeu să trăim acest timp rugându-ne, postind și dând de pomană. Mă chinuie însă un gând: de ce să postesc? de ce să mă rog? de ce să dau de pomană? în aceste patruzeci de zile? Adică numai patruzeci de zile pe an trebuie să fim creștini mai buni, mai rugători, mai darnici? Personal cred că am putea chiar să facem abstracție de aceste instrumente, dacă am reuși să le punem în practică în tot timpul anului. Acestea ar trebui să facă parte din viața noastră obișnuită de creștini, 365 de zile pe an. Altfel riscăm să trăim un creștinism împăiat, care la prima zăpadă (sau căldură) va începe să miroase urât. Probabil motivul pentru care suntem invitați să insistăm acum asupra acestor instrumente rezidă în faptul că Dumnezeu este conștient că suntem oameni slabi și nu putem ține tot timpul hățurile întinse, și atunci ne propune măcar un timp scurt ca să fim mai oameni, mai creștini.
În al doilea rând, nu mi-a plăcut deloc mesajul Patriarhului României, care a spus că acest timp de post este o lucrare personală. Mie mi se pare că nu este deloc personală. Pentru că, în primul rând, nu vrem să ne înviem pe noi înșine, nu vrem să slăbim postind, nu vrem să fim mai filantropi dăruind ceva din bunurile noastre, nu vrem să fim neapărat mai sfinți. Pur și simplu, ne pregătim pentru Învierea lui Cristos, care presupune și învierea noastră (din păcate), dar acesta este pe al doilea plan. După părerea mea, toate aceste instrumente invită la RELAȚIE. Nu le fac pentru mine, ci ca să intru în relație cu mine, cu Dumnezeu și cu semenii mei. Nu intru în mine pentru a descoperi acolo mizeria păcatelor din mine, ci pentru a mă întâlni cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, postul nu este un timp egoist. Pot să-mi dau pomană și mie (poate un timp pentru a sta cu mine!). Dacă mă gândesc bine, nu știu de când n-am mai stat de vorbă cu mine. Să mă întreb și eu: ce mai faci, Damian? Cum o mai duci? Mă voi ruga pentru că vreau să intru în dialog cu Dumnezeu, să-l mai întreb ce face. Voi posti și voi încerca să-mi ascult trupul, poate are și el să-mi spună ceva, dacă se mai simte bine cu mine, dacă nu-l maltratez, dacă-l iubesc. Vreau să-mi spăl ochii și inima ca să văd pe semenii mei, natura întreagă mai simplu, cu mai multă dragoste....

Fragmente dintr-un jurnal inexistent: Predica unui preot peruan

În cartea mea, Alchimistul, tânărul pastor Santiago se întâlnește la un moment dat cu un bătrân în piață. El se află în căutarea un tezaur, dar nu știe cum să-l descopere. Bătrânul începe să converseze:
- Câte oi ai?

- Suficiente – răspunde Santiago.

- Atunci ne aflăm în fața unei probleme. Nu te pot ajuta până când vei crede că ai oi suficiente.

Bazându-se pe acest fragment, preotul peruan Clemente Sobrado a făcut o reflecție interesantă, pe care o transcriu aici.

Una din marile probleme pe care cu toți le tărâm în viața noastră constă în faptul că vrem să credem că avem oi suficiente. Ne înconjurăm de certitudini, și astfel nimeni nu mai dorește ca să i se prezinte cineva propunându-i ceva nou. Măcar de-am suspecta că nu posedăm totul, nici faptul că nu suntem tot ceea ce am putea fi!

Se poate întâmpla ca să ne găsim în fața unei probleme grave, și, chiar dacă avem posibilitatea să ne ajutăm unii pe alții, adevărul este că puțină lume se lasă ajutată.

De ce? Pentru că noi credem că avem oi suficiente. Deja știm totul, avem totdeauna dreptate, stăm comozi în existența noastră. Aproape cu toții suntem așa: avem multe lucruri și puține aspirații. Avem multe idei deja definite și nu vrem să renunțăm la ele. Schema noastră de viață este deja bine organizată și nu avem nevoie de nimeni care să vină să provoace o schimbare.

Ne rugăm deja suficient, dăm de pomană, citim viețile sfinților, mergem la liturghie, ne împărtășim. Un prieten, odată, mi-a spus:

- Nu știu de ce vă caut, părinte. Eu sunt deja un bun creștin.

În acea zi, nu am reușit să aud acest comentariu fără să dau un răspuns:

- Atunci nu mai veni să mă cauți, pentru că am multă lume care mă așteaptă și este plină de îndoieli. Dar vrei să știi un lucru? Tu nu ești rău suficient pentru a fi rău, nici suficient de bun pentru a fi bun, nici suficient de sfânt pentru a face minuni. Ești numai un creștin satisfăcut de ceea ce ai făcut până acum. Și toți cei care sunt satisfăcuți, în realitate au renunțat să devină mai buni. Vom vorbi altădată, de acord? De atunci, când ne auzim la telefon, el începe spunând: Aici se află o persoană care nu s-a maturizat atât cât ar trebui.

Doamne, dă-ne totdeauna o inimă neliniștită, nesatisfăcută.
Dă-ne o inimă în care să se poată manifesta întrebările pe care nu am vrea să le punem.
Îndepărtează din inima noastră conformismul.
Ca noi să putem simți plăcerea a ceea ce avem. Dar să înțelegem că aceasta nu e totul.
Ca să înțelegem că suntem persoane bune.
Dar, mai ales să ne putem întreba totdeauna cum putem să devenim și mai buni.
Pentru că, dacă ne punem această întrebare, este posibil ca Tu să vii și să ne deschizi orizonturi pe care mai înainte nu am fi putut să le observăm.