marți, 30 august 2011

Dante, Eva şi Adam

În De vulgari eloquentia, Dante Alighieri (1265-1321) a elogiat limba vorbită atunci de popor (limba vulgară) pentru motivul că are virtuţi poetice (le-a ilustrat el însuşi în Divina Commedia). În primul capitol al tratatului menţionat mai sus, Dante cercetează apariţia limbii şi evoluţia ei pînă în secolul al XIV-lea. El afirmă că numai omul are însuşirea de a vorbi, „fiindcă numai lui i-a fost de trebuinţă [limbajul]. Nu le-a fost de trebuinţă [nici] îngerilor, nici făpturilor mai prejos de om” adică animalelor.


În opinia lui Dante, îngerii nu au nevoie de limbaj, întrucît înţeleg imediat ceea ce gîndesc celelalte făpturi angelice. Bonaventura şi Thoma vorbiseră totuşi de un limbaj al îngerilor (nodurile şi semnele). În schimb, animalele stau sub domnia instinctului pur şi nu au putut căpăta un limbaj. Doar omul - în masura în care e o fiinţă raţională - are nevoie de limbaj, de un „semn legat”. Acest semn legat „este tocmai nobilul lucru despre care vorbim: este sensibil în calitatea lui de sunet; iar în măsura în care se dovedeşte în stare să însemne ceva, după voie, este raţional” [1].

În chip surprinzător, Dante crede că Eva a vorbit cea dintîi, în momentul în care a fost ispitită de şarpe. Acesta a fost primul dialog, „primul act de limbaj” [2]. Deşi a vorbit după Eva (după episodul ispitirii), Adam a avut (totuşi!) posibilitatea rostirii cel dintîi, fiindcă Dumnezeu l-a înzestrat mai întîi pe el cu această nobilă însuşire. Oricum, între Adam şi Dumnezeu nu a existat un dialog propriu-zis.

Dumnezeu s-a exprimat, la început, prin fenomene naturale. Iar primul cuvînt rostit de Adam a fost, pur şi simplu, un nume de glorificare, Numele însuşi al lui Dumnezeu: El. Prima rostire a lui Adam ar fi fost o exclamaţie de bucurie, El, pentru că „Dumnezeu însuşi e în întregime bucurie”[3].

Dante Alighieri afirmă că Dumnezeu a dat omului însuşirea vorbirii cu un singur scop: acela de a fi lăudat şi slăvit. Dante mai spune că limba cu care a fost înzestrat Adam de către Dumnezeu a fost ebraica. Prin urmare, după părerea lui Dante Alighieri, limba adamică aceasta a fost.

[1] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului în limba vulgară", în Opere minore, Bucureşti: Editura Univers, 1971, p.535.
[2] Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Iaşi: Polirom, 2002, p.38.
[3] Dante Alighieri, "Despre arta cuvîntului...", p.537.

În imagine: Miniatură medievală

„O singură credinţă şi o singură dragoste“

Păstorul lui Herma constituie o scriere utilă atât pentru detalierea importanţei Tainei Botezului pentru comunitatea creştină din primele veacuri, cât şi pentru semnificaţia pocăinţei şi posibilitatea redusă a repetitivităţii acesteia în concepţia primilor creştini.
Autorul este preocupat de necesitatea afirmării obligativităţii administrării Botezului pentru mântuire şi în acelaşi timp simte nevoia să adopte o cale de mijloc între rigorismul anumitor persoane care considerau că pocăinţa după renaşterea din apă şi din Duh nu este posibilă şi laxismul altora care îngăduiau în continuare o viaţă plină de păcate pentru neofiţii creştini.

Botezul "morţilor"

În materialul anterior am discutat despre importanţa Tainei Botezului ca renaştere spirituală. Pasajul în cauză analizat era: "Trebuia neapărat să se urce prin apă, ca să primească viaţă; n-ar fi putut intra altfel în Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu aruncau moartea, care stăpânea viaţa lor de mai înainte. Aceşti morţi au primit pecetea Fiului lui Dumnezeu şi au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu; că omul este mort înainte de a purta numele Fiului lui Dumnezeu, dar când primeşte pecetea, leapădă moartea şi primeşte viaţă. Pecetea, dar, este apa; morţii se coboară în apă şi se ridică vii; acelora, dar, li s-a propovăduit pecetea aceasta şi s-au folosit de ea, ca să intre în Împărăţia lui Dumnezeu" (Păstorul 93, 2-4, în: op.cit., pp. 368-369). Aici, Herma afirma clar importanţa Tainei Botezului pentru intrarea în Împărăţia cerurilor. O întrebare esenţială care se pune aici este: cum pot intra în Împărăţia cerurilor cei care au trăit înainte de Întruparea Domnului şi, implicit, a apariţiei acestei Taine fundamentale, precum şi cei care nu s-au botezat deloc? Herma găseşte un răspuns pe care îl considerăm din multe puncte de vedere inedit. Tâlcuind una dintre vedenii care arăta cum alături de pietrele care ieşeau din adâncul apelor (care urmau să fie folosite la zidirea turnului şi care îi simbolizau pe cei proaspăt botezaţi) ieşeau şi 40 de pietre absolut perfecte care aveau deja pecetea mântuirii, el afirmă: "Acestea (cele 40 de pietre, n.n.) sunt Apostolii şi Învăţătorii, cei care au predicat numele Fiului lui Dumnezeu; aceştia, adormind în puterea şi credinţa Fiului lui Dumnezeu, au predicat şi celor mai înainte adormiţi şi le-au dat lor pecetea predicii. S-au pogorât, aşadar, cu ei în apă şi iarăşi s-au ridicat; dar aceştia s-au pogorât vii şi vii s-au ridicat; ceilalţi, însă, cei mai înainte adormiţi, morţi s-au pogorât şi vii s-au ridicat. Prin aceştia, dar, au dobândit viaţă şi au cunoscut numele Fiului lui Dumnezeu; de aceea s-au şi ridicat împreună cu ei şi s-au potrivit în zidăria turnului şi s-au zidit împreună fără să mai fie ciopliţi, că adormiseră în dreptate şi mare curăţie; atât numai că nu aveau pecetea aceasta" (Păstorul, 93, 5-7, în: Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. pr. Dumitru Fecioru, col. PSB, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 369). Pasajul este dens şi plin de mister pentru că propune practic o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului de Apostolii şi Învăţătorii perioadei primare a Bisericii. Din punctul nostru de vedere, este singurul pasaj patristic care vorbeşte despre o astfel de imitare şi care propune practic o ipoteză incredibilă: dobândirea mântuirii prin Botezul predicatorial după trecerea la cele veşnice. Trebuie, însă, să analizăm în amănunt afirmaţia lui Herma. El consideră practic că această predică susţinută în faţa celor adormiţi fără a fi botezaţi, chiar dacă ei au murit după Întrupare (de vreme ce nici un Apostol nu a murit înaintea Domnului), reprezintă practic pecetea prin care ei sunt mântuiţi. Ea înlocuieşte într-un fel pecetea apei, deşi, în mod surprinzător, Herma afirmă că Apostolii şi Învăţătorii s-au pogorât, aşadar, cu ei în apă şi iarăşi s-au ridicat. Nu ştim la ce apă se face referire aici (un fel de râu veşnic asemenea Stixului din mitologia greacă?). Cert este că aceste persoane se integrează Bisericii după trecerea la cele veşnice prin acceptarea predicii Apostolilor trecuţi şi ei la cele veşnice şi care reprezintă astfel o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului. Nu ştim, însă, foarte clar în ce constă Botezul lor, în afară de acceptarea mesajului kerigmatic transmis de Apostoli.

Pocăinţa după primirea Botezului

În perioada primară a creştinismului se considera că Botezul reprezintă totodată calea supremă de pocăinţă şi că păcătuirea ulterioară este una care ne desparte definitiv de moştenirea Împărăţiei cerurilor. Afirmăm cu regret că această opinie a cercetătorilor (vezi Enrico Norelli în materialul anterior dedicat Păstorului) nu pare a avea o motivare prea sigură, deoarece, în acest caz, de ce ar mai face Sfântul Apostol Iacov apel la o eventuală mărturisire în faţa fraţilor a relelor săvârşite (vezi Iacov 5, 16)? Considerăm că, aşa cum afirmă Everett Ferguson, atunci când se susţinea o singură pocăinţă, se vorbea în realitate de o singură convertire şi o singură renunţare la viaţa de păcat dusă înainte. Pasajul din Păstor este destul de ambiguu: "Ar trebui ca cel care a primit iertarea păcatelor să nu mai păcătuiască, ci să trăiască în curăţie. (...) Cei care cred acum sau cei care au să creadă nu mai pot face pocăinţă pentru păcatele lor; ei au primit iertare pentru păcatele de mai înainte. Dar pentru cei chemaţi înainte de aceste zile, Domnul a pus pocăinţă, că Domnul, fiind cunoscător de inimi şi cunoscând mai dinainte toate, a cunoscut slăbiciunea oamenilor şi viclenia diavolului, că va face rău robilor săi şi se va purta cu vicleşug cu ei. Domnul fiind mult milostiv, S-a îndurat de făptura Sa şi a pus pocăinţa aceasta. (...) Dar îţi spun ţie: dacă cineva, fiind ispitit de diavolul, păcătuieşte după acea sfântă şi mare chemare, acela mai poate face pocăinţă o singură dată; dar dacă păcătuieşte mereu şi se pocăieşte, unui om ca acesta pocăinţa nu îi este de nici un folos; cu greu va dobândi viaţa" (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 303). Şi pasajul acesta este destul de complex şi dificil şi nu poate fi înţeles dacă luăm în considerare un singur sens al termenului de pocăinţă utilizat aici. Astfel, atunci când Herma afirmă că persoanele care cred sau care vor crede nu mai pot face pocăinţă încă o dată el se referă strict la convertirea şi iertarea păcatelor oferite exclusiv de Botez. Nu mai poate exista un al doilea Botez, acesta este înţelesul frazei de mai sus. Pe de altă parte, Herma pare să amintească de o eventuală pocăinţă a celor care nu mai pot primi Botezul deoarece au trăit înainte de venirea Mântuitorului, iar despre botezarea acestor persoane am vorbit în prima parte a acestui material. În cele din urmă există şi o pocăinţă postbaptismală, dar care poate fi acordată o singură dată (nu ştim cum), deoarece o eventuală repetitivitate a acesteia este imposibilă din cauza lipsei sale de eficienţă pentru îndreptarea spirituală. Tradiţia patristică, însă, a reglementat Taina Pocăinţei aşa cum o avem astăzi pentru a exista o pocăinţă postbaptismală eficientă.

Unitatea creştinilor botezaţi

Încheiem acest material asupra scrierii Păstorul a lui Herma cu un citat care priveşte unitatea creştinilor botezaţi, un aspect asupra căruia trebuie să reflectăm ori de câte ori avem ocazia să ne bucurăm de comuniunea eclezială cu ceilalţi: "Toate neamurile care locuiesc sub cer, după ce au auzit predica şi au crezut, au fost numite cu numele Fiului lui Dumnezeu (termenul de creştin vine de la numele lui Hristos, n.n.). Primind pecetea, au dobândit un singur cuget şi o singură minte, au ajuns să aibă o singură credinţă, o singură dragoste. (...) De aceea, zidul turnului a ajuns de o singură culoare, strălucitor ca soarele" (Păstorul, 31, 3-3, în: op.cit., p. 370). Acest fragment ne arată că în Biserică trebuie să rămânem uniţi prin intermediul virtuţilor, dintre care străluceşte cel mai mult dragostea. O dragoste făurită de inima smerită în conlucrare cu harul Tainei Botezului, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi.

Autor: A. Agachi

Exemplul lui Newman reaprinde carisma sfântului Filip Neri

Interviu luat părintelui Edoardo Cerrato C.O. de Antonio Gaspari

"Conştiinţa sa profundă că Dumnezeu l-a creat pentru o slujire precisă, un scop precis, o misiune, fac din John Henry Newman un fericit universal". Aşa a afirmat Javier Prades Lopez, director al departamentului de teologie dogmatic şi preşedinte al facultăţii "Sfântul Damasus" din Madrid, la introducerea întâlnirii "Cor ad Cor Loquitur. Certitudinea lui Newman, conştiinţă şi realitate", care s-a desfăşurat la Meeting din Rimini luni, 22 august 2011.

La întâlnire a participat şi părintele Edoardo Cerrato, din anul 1994 Procurator general al Confoederatio Oratorii Sancti Philippi Neri, care a explicat faptul că "pentru Newman sfântul Filip Neri este un 'vir prisci temporis', om din timpul antic. Un om, un sfânt în care redevine prezentă cu claritate originea creştinismului".

În privinţa carismei oratoriene a sfântului Filip Neri, practicată de fericitul Newman, agenţia Zenit l-a intervievat pe părintele Edoardo Aldo Cerrato.

De ce un părinte oratorian este aşa de interesat de doi autori englezi ca Chesterton şi Newman?

Părintele Cerrato: Ceea ce mă uimeşte în Chesterton este "inteligenţa realităţii" ca să mă exprim cu o frază a lui Benedict al XVI-lea. Pentru că astăzi nu este aşa de sigur că realitatea există, faptele nu sunt privite ca fapte, prevalează interpretarea asupra realităţii. Şi Newman era foarte atent la realitate. Chesterton l-a definit pe Newman o "saetta incandescentă", o saetta care ajunge direct la punctul problemelor. Chesterton şi Newman privesc la ceea ce există, intră cu raţiunea şi inteligenţa să înţeleagă motivele, dar nu suprapun niciodată interpretarea lor peste fapt.

Pentru ce acest interes al dumneavoastră faţă de Newman?

Părintele Cerrato: Pentru că Newman este un oratorian, adică adept al carismei sfântului Filip Neri. Carismă pe care a practicat-o timp de 43 de ani. Din anul 1847 până la moarte Newman a trăit în Oratoriu. Atunci când Papa Leon al XIII-lea i-a propus cardinalatul Newman a răspuns: "mulţumesc Sanctităţii Voastre pentru această onoare, dar vă rog să nu mă luaţi de la Părintele meu Filip şi din această casă în care am trăit în pace timp de atâţia ani". Atunci Papa a spus: "bine, bine, continuaţi să lucraţi, sunt fericit ca să rămâneţi în casa dumneavoastră". Casa aceea ca să mă exprim cu termenii englezeşti folosiţi de Newman era "House" dar şi "Home". Era cuibul dulce, lumea afectelor, a prieteniei, a fraternităţii trăită în realitatea şi în aspectul concret al unei vieţi.

Cât este de actuală carisma lui Filip Neri şi în lumina beatificării lui Newman?

Părintele Cerrato: Dintre cei moderni, Newman este cel mai bun propagandist al sfântului Filip Neri. Filip este un sfânt care l-a fascinat pe Newman şi trebuie să spun că, şi constat asta în fiecare zi, continuă să fascineze atâtea persoane. Sfântul Filip a ajuns la Roma şi a fost laic până la vârsta de 36 de ani. Toată experienţa sa puternică de întâlnire cu Cristos în realitatea concretă a Bisericii are loc mai întâi ca laic şi apoi ca preot. În jurul lui, datorită faptului că este simpatic, fascinant, strălucitor, profund şi în continuă căutare a lui Dumnezeu, se creează un grup de prieteni. A scris un biograf al său: "Sfântul Filip Neri nu avea discipoli, avea prieteni". Toţi îl puteau întâlni şi repede deveneau prietenii săi. Motoul său scris pe patul de moarte este "cine îl caută pe altul care nu este Cristos, nu ştie ce caută". Asta nu înseamnă că tot restul nu are valoare, dimpotrivă că toată realitatea este comprehensibilă prin experienţa creştină.

Ce credeţi despre ficţiunea despre sfântul Filip Neri "Prefer paradisul", transmisă la televizor de Rai Uno?

Părintele Cerrato: E vorba de o ficţiune pe care am văzut-o în avanpremieră la Lux Vide. În sinteză extremă reflectă spiritul lui Filip Neri în cadrul vieţii unui om care este el. Adică din punct de vedere istoric nu există nimic sau aproape nimic din viaţa sfântului Filip Neri. Spiritul este în întregime, raportul cu copiii, câteva fraze rostite de protagonişti, dar tot contextul, raportul cu cardinalii, cu Papa, cu Sfântul Scaun, istoriile câtorva ucenici ai săi, este în întregime ficţiune. Îndeosebi raportul cu Curia vaticană este falsificat. Filip a avut dificultăţi de ordin natural datorită tipologiei carismei, însă atitudinea sa a fost mereu de absolută ascultare, fidelitate şi umilinţă.

Ce înseamnă a fi Procurator general şi cum se desfăşoară viaţa acestei Confoederatio Oratorii Sancti Philippi Neri?

Părintele Cerrato: Sunt 17 ani de când sunt Procurator general, căruia îi revine însoţirea noilor comunităţi, şi am avut bucuria de a vedea născându-se 19 case noi în toate părţile lumii. Într-un timp în care este mai uşor a vedea că sunt închise casele, noi am deschis noi case. În afară de acestea 19, există 32 de proiecte de noi fundaţii, în toate continentele şi chiar în Europa care este minunea minunilor. Asta înseamnă că mesajul sfântului Filip este de mare actualitate. Ca să spun în cuvinte sărace, laicii înţeleg foarte bine că Filip nu era un clerical şi preoţii înşişi înţeleg că secularitatea nu este secularism. Secularitatea este în mod fundamental o aptitudine prin care un creştin, atât laic cât şi preot, trăieşte în lume credinţa sa creştină nu deasupra lumii, ci în cadrul circumstanţelor, împărtăşind neliniştile, bucuriile, problemele istoriei, trăind realitatea. Conform sfântului Filip, aceasta este calea de sfinţenie care duce la desăvârşire.

Pentru a înţelege acest raport în cadrul realităţii există un episod semnificativ din viaţa sfântului Filip. O mare doamnă din aristocraţia romană l-a întrebat pe sfântul Filip cu un limbaj bine aşezat din punct de vedere ecleziastic: "Când a părăsit lumea cucernicia voastră?". Şi Filip a răspuns: "într-adevăr mie mi se pare că n-am părăsit-o niciodată". Filip era un florentin foarte dârz, a devenit roman rămânând florentin. Cât priveşte funcţia pe care o am, trebuie ştiut că noi formăm o confederaţie şi fiecare dintre case are propria autonomie, nu există un superior general. Am putea spune că Procuratorul general este echivalentul Abatelui general al unei congregaţii de călugări.

Care sunt virtuţile pe care Newman le-a observat în spiritualitatea sfântului Filip?

Părintele Cerrato: Newman înţelege că toată lumea interioară a lui Filip se exprimă în exterior cu termenul de gentileţe, adică respectare maximă a persoanei. Pentru acest motiv în educarea individului şi pentru întâlnirea cu persoanele, sfântul Filip a ales confesionalul şi nu pupitrul. Filip a fost confesorul de Roma. A schimbat chipul Urbei prin intermediul confesionalului. Toată ziua şi o parte din noapte o petrecea la confesional. Un mare istoric de artă a scris că Roma în acea epocă nu avea nevoie de botezători ci de medici de suflete, iar Filip a fost un medic de suflete.

Ce puteţi să ne spuneţi despre această istorie conform căreia sfântul Filip avea o inimă mare?

Părintele Cerrato: E vorba de un eveniment cu caracter mistic. Atunci când Filip a murit, Pontiful a autorizat autopsia, din care a rezultat că sfântul avea o inimă enorm de dilatată. În viaţă nu se ştia de această dilatare, dar se cunoşteau manifestări cu caracter deosebit. Martorii povestesc că în unele momente de extaz bătaia inimii lui Filip se simţea în exterior. În afară de asta unii vorbesc despre o umflare pe pieptul lui Filip la înălţimea inimii. Pe baza acestor mărturii Pontiful a autorizat autopsia care a fost făcută de medicii pontificali având în frunte pe Andrea Cisalpino care era autoritatea medicală maximă din acea vreme.

Cisalpino este cel care a descoperit dubla circulaţie a sângelui, dacă ar fi viu astăzi i-ar da premiul Nobel. Inima lui Filip a fost găsită de două ori şi jumătate mai mare decât dimensiunea unei inimi normale. E vorba de o dilatare care nu permite viaţa. Şi totuşi Filip a trăit de la vârsta de 29 de ani până la 80 de ani în această situaţie. E vorba deci de un fenomen mistic, inexplicabil din punct de vedere fizic. În afară de asta s-a descoperit că Filip avea trei coaste desprinse de stern pentru a face spaţiu inimii dilatate. Despre acest fenomen a vorbit şi Slujitorul lui Dumnezeu Pius al XII-lea atunci când i-a primit pe părinţii oratorieni, cu patru zile înainte de a muri. Pius al XII-lea cunoştea bine istoria sfântului Filip, frecventase încă de mic biserica "Santa Maria in Navicella. La "Chiesa nuova" încă există confesionalul unde se îngenunchea. În privinţa acestei mărimi inexplicabile a inimii sfântului Filip, Pius al XII-lea vorbeşte despre un fenomen nou care se inserează în marile fenomene mistice în istoria Bisericii. O spiritualitate care are în centru inima l-a impresionat foarte mult pe Newman, care deşi preluând-o de la sfântul Francisc de Sales, în stema sa a scris: "Cor ad cor loquitur", "inima vorbeşte inimii".

(După Zenit, 24 august 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu