marți, 3 iulie 2012

MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI aI BISERICII (Prima parte)

Transmiterea credinței în lumea de azi


de Mons. Enrico Dal Covolo,
Rector al Universității Pontificale din Lateran

ROMA, luni, 2 iulie 2012 (ZENIT.org).- Înainte de a intra în argumentul specific ce mi-a fost propus, convine să tratăm despre o chestiune de fond: dar… credința poate fi „transmisă”?

Dacă credința, așa cum recită Catehismul Bisericii Catolice (CBC), este un act personal („este liberul răspuns al omului dat inițiativei lui Dumnezeu care se revelează”, nr. 166), această decizie nu poate fi „transmisă”. Credința lui Abraham – pentru a aduce numai un exemplu ilustru – este actul lui personal de obediență față de Cuvântul lui Dumnezeu și, acest act este numai al lui. Poate fi indicat ca și exemplu, dar pentru a fi transmis trebuie să fie repetat de alții, care să facă proprie aceeași obediență față de Dumnezeu.

Totuși – așa cum bine știm – nu există numai acest aspect subiectiv și personal al credinței: există și un aspect obiectiv, făcut din conținuturi (enunțuri, rituri, comportamente), care sunt obiect, tocmai, de învățătură, și care, deci, pot fi transmise. Toate acestea ne permit „să exprimăm și să transmitem credința, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm, și să o trăim tot mai intens” (CBC, nr. 170).

 În acest sens, deja în Scrisoarea lui Iuda găsim exortația „să luptăm pentru credința care a fost transmisă sfinților”, adică tuturor credincioșilor, „odată pentru totdeauna” (3). Este important să ținem prezente aceste două aspecte ale experienței de credință. Ele articulează, în vreun fel, reflecțiile noastre pe care le vom împărți în trei secțiuni.

Prima parte va fi condusă de Sf. Irineu din Lyon (†202). Născut în Asia Mică, discipol al episcopului Policarp din Smirna, el reprezintă în oarece fel pe Părinții din orient; a doua și a treia parte, în schimb, vor fi dominate de alte două mari figuri de episcopi, Ambroziu (†397) și Augustin (†430), corifeii tradiției occidentale.

Mai în particular, în prima parte, atentă mai ales față de aspectele doctrinale, vom vedea cu care criterii Irineu a creat cel mai vechi „catehism al doctrinei creștine”. Aici vom vorbi mai ales de transmiterea credinței în sens obiectiv, adică despre conținuturile în care credem.

În partea a doua, în schimb, vorbind despre Ambroziu și despre Augustin, vom vedea în cel fel Părinții noștri mărturiseau credința ca pe o alegere personală de viață: pentru că, dacă este adevărat că actul de credință personal nu poate fi „transmis”, acesta poate și trebuie în mod eficace să fie „mărturisit”.

În partea a treia, în sfârșit, vom vedea cum acești doi păstori formidabili, Ambroziu și Augustin, educau poporul lor la credință.

Pe parcursul tratării argumentului, ne vom da seama că, în realitate, a transmite credința, a mărturisi credința, a educa în credință sunt distincții ce sunt valabile până la un anumit punct în mentalitatea și practica pastorală a Părinților noștri.

 Mai degrabă, ei rămân totdeauna conștienți că integritatea doctrinei și a mărturiei vieții trebuie să meargă împreună, și ambele sunt indispensabile în transmiterea și drumul credinței.



1. Irineu din Lyon: ce credință să transmitem? Care sunt conținuturile obiective ale credinței?

Irineu nu este un profesor, ci un om de credință și un păstor. Din calitățile păstorului are sensul măsurii, bogăția doctrinei și ardoarea misionară. Ca și scriitor, scopul lui este dublu: cel să apere adevărata doctrină în fața asalturilor ereticilor (a gnosticilor mai ales), și cel de a expune cu limpezime adevărul credinței.

Acestor scopuri corespund mai exact cele două opere care au ajuns până la noi: Demascarea și critica falsei gnoze (sau Împotriva ereziilor, așa cum o vom cita noi; originalul grecesc s-a pierdut, dar suntem în posesia unei traduceri în limba latină, cu mare probabilitate foarte literală)), și Expunerea predicării apostolice (cel mai vechi „catehism de doctrină creștină”; nici din această operă nu avem originalul, dar la începutul secolului trecut a fost descoperită o traducere în limba armeană).

În fond, Irineu este campionul luptei împotriva gnosticismului. Dar opera lui trece dincolo de simpla critică a ereziei. S-ar putea spune – cu puțină emfază – că Irineu este primul „teolog sistematic” al Bisericii. Între punctele cele mai importante ale doctrinei lui se află chestiunea regulii de credință și a transmiterii ei.

Grija de a păstra și a explica corect regula credinței – exprimată în Crezul Apostolilor, și de aceștia transmisă episcopilor (Crezul apostolului Ioan este același al discipolului lui, Policarp, episcop de Smirna, și este Crezul  lui Irineu, episcop de Lyon, discipol al lui Policarp) – îi revine numai Bisericii, care tocmai pentru aceasta l-a primit pe Duhul Sfânt.

De aceea, adevărata învățătură este cea împărțită de către episcopi, care pot dovedi că au primit-o printr-o tradiție neîntreruptă de la apostoli, pentru că Isus Cristos le-a încredințat-o lor. Trebuie să mai considerăm în mod special învățătura Bisericii din Roma, maximă și foarte antică, care are „o mai mare apostolicitate”, pentru că-și are originea în coloanele colegiului apostolic, Petru și Paul: cu ea trebuie să se pună de acord toate Bisericile.

Tocmai cu aceste argumente Irineu critică de la fundamente pretențiile ereticilor: înainte de toate ei nu posedă adevărul, pentru că nu sunt de origine apostolică; în al doilea rând adevărul și, deci, mântuirea, nu sunt privilegiu sau monopol al câtorva, dar cu toții o pot obține prin predicarea succesorilor apostolilor și mai ales al episcopului de Roma.

În particular – totdeauna polemizând cu caracterul secret și elitist al tradiției gnostice, și notând rezultatul lui multiplu și contradictoriu –, Irineu se preocupă să ilustreze conceptul genuin de tradiție apostolică, pe care-l putem rezuma în trei puncte:

a)     Tradiția apostolică este publică, nu privată, nici secretă. Pentru Irineu nu există nici o îndoială că credința învățată de Biserică este cea primită de la apostoli și de la Isus. Nu există nici o altă învățătură decât aceasta. De aceea, cine vrea să cunoască adevărata doctrină ajunge să cunoască „tradiția ce vine de la apostoli și credința vestită de către oameni”, tradiție și credință care „au ajuns la noi prin succesiunea episcopilor” (Împotriva ereziilor, 3, 3, 3-4). Până la punctul că, „chiar dacă apostolii nu ne-ar fi lăsat Scripturile, ar trebui să se urmeze ordinea tradiției, pe care au transmis-o cei cărora [apostolii înșiși] le încredințau Bisericile” (3, 4, 1). De aici importanța „succesiunii apostolice” reprezentantă de episcopi, care se bucură de „carisma sigură a adevărului” (4, 26, 2). După Irineu, parte integrantă a acestei carisme episcopale nu este numai puritatea doctrinei, dar și o viață exemplară și ireprehensibilă (aici revine chestiunea raporturilor inseparabile dintre transmitere a credinței, mărturisirea credinței, educarea în credință);

b)       Tradiția apostolică este unică. În vreme ce gnosticismul se subdivide în secte multiple, tradiția eclezială este unică, grație conținutului ei, pe care Irineu – așa cum am amintit deja – o numește regula fidei sau veritatis: un conținut totdeauna identic, în ciuda diversităților limbilor și al culturilor. Astfel se exprimă în această privință episcopul Lyonului: „odată primit acest mesaj și această credință, Biserica, deși răspândită în toată lumea, o păstrează cu grijă, ca și cum ar sălășlui numai într-o singură casă; la fel crede în aceste adevăruri, ca și cum ar avea un singur suflet și o singură inimă; în deplin acord cu acest adevăr proclamă, învață și transmite, ca și cum ar avea o numai o gură. Limbile lumii sunt diferite, dar puterea tradiției este unică și aceeași. Nici Bisericile fondate în Germania nu au primit și transmit o credință diferită, nici cele fondate în Spania sau printre celți sau în regiunile orientale sau în Egipt sau în Libia sau în centrul lumii” (1, 10, 2). În acest fel, Irineu, privind la răspândirea Bisericii în lume, își extinde privirea spre Roma, „centrul lumii”, spre cele patru puncte cardinale, descriind o Europă „lărgită”, de acum invadată de Evanghelie și de puterea ei unificatoare. Spunem în paranteză că – grație acestei atitudini cu care Biserica Părinților „în deplin acord proclamă, învață și transmite adevărurile primite, ca și cum ar avea numai o gură” – învățătura Părinților devine un fundament inevitabil pentru identitatea culturală a Europei, astăzi renegată de fapt de multe relecturi așa numite istorice;

c)      Tradiția apostolică este pneumatică. Nu este vorba de o transmitere încredințată abilității oamenilor, mai mult sau mai puțin dotați, ci Duhului lui Dumnezeu, care face din tradiție o realitate divină. Este aceasta „viața” Bisericii, ceea ce face ca Biserica să fie totdeauna proaspătă și tânără, adică fecundă cu multiplele ei carisme. Biserica și Duhul, pentru Irineu, sunt inseparabile: „Această [credință]”, mai citim în cartea a treia din opera Împotriva ereziilor, „am primit-o din partea Bisericii și o păstrăm: ea, prin acțiunea Duhului Sfânt, ca un depozit prețios păstrat într-un vas de valoare, reîntinerește mereu și face să reîntinerească și vasul care o conține. Într-adevăr, Bisericii i-a fost încredințat darul lui Dumnezeu (…), pentru ca toate mădularele sale, fiind părtași la ea, să fie vivificare (…). De fapt, în Biserică, spune (Sf. Paul), Dumnezeu a pus apostoli, profeți și învățători și tot restul de operațiuni ale Duhului. Nu sunt părtași cu El cei care nu aleargă la Biserică, dar se lipsesc de viață, din cauza falselor lor doctrine și acțiuni perverse. Pentru că acolo unde este Biserica, acolo este prezent și Duhul lui Dumnezeu; și unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este prezentă Biserica și tot harul” (3, 24, 1).

Așa cum se vede din citatele amintite (și am putea adăuga multe altele, și cu referință la Expunerea predicării apostolice), Irineu nu se limitează să definească conceptul de transmitere a credinței, dar îl ilustrează în mod vital. Credința trebuie transmisă așa cum este ea în mod real: adică publică, unică, pneumatică.  

Plecând de la fiecare din aceste caracteristici, se poate începe un discernământ fecund, pentru o corectă transmitere a credinței în Biserica de astăzi.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian