Transmiterea credinței în lumea de azi
de Mons. Enrico Dal Covolo,
Rector al Universității Pontificale din
Lateran
ROMA, luni, 2 iulie 2012 (ZENIT.org).- Înainte de a intra în argumentul specific ce mi-a
fost propus, convine să tratăm despre o chestiune de fond: dar… credința poate
fi „transmisă”?
Dacă credința, așa cum recită Catehismul Bisericii Catolice (CBC),
este un act personal („este liberul răspuns al omului dat inițiativei lui
Dumnezeu care se revelează”, nr. 166), această decizie nu poate fi „transmisă”.
Credința lui Abraham – pentru a aduce numai un exemplu ilustru – este actul lui
personal de obediență față de
Cuvântul lui Dumnezeu și, acest act este numai al lui. Poate fi indicat ca și
exemplu, dar pentru a fi transmis trebuie să fie repetat de alții, care să facă
proprie aceeași obediență față de Dumnezeu.
Totuși – așa cum bine știm – nu există
numai acest aspect subiectiv și
personal al credinței: există și un aspect
obiectiv, făcut din conținuturi (enunțuri, rituri, comportamente), care
sunt obiect, tocmai, de învățătură,
și care, deci, pot fi transmise. Toate acestea ne permit „să exprimăm și să
transmitem credința, să o celebrăm în comunitate, să o asimilăm, și să o trăim
tot mai intens” (CBC, nr. 170).
În
acest sens, deja în Scrisoarea lui Iuda
găsim exortația „să luptăm pentru credința care a fost transmisă sfinților”,
adică tuturor credincioșilor, „odată pentru totdeauna” (3). Este important să
ținem prezente aceste două aspecte ale experienței de credință. Ele
articulează, în vreun fel, reflecțiile noastre pe care le vom împărți în trei
secțiuni.
Prima parte va
fi condusă de Sf. Irineu din Lyon (†202). Născut în Asia Mică, discipol al
episcopului Policarp din Smirna, el reprezintă în oarece fel pe Părinții din
orient; a doua și a treia parte, în
schimb, vor fi dominate de alte două mari figuri de episcopi, Ambroziu (†397) și
Augustin (†430), corifeii tradiției occidentale.
Mai în particular, în prima parte, atentă mai ales față de aspectele doctrinale, vom
vedea cu care criterii Irineu a creat cel mai vechi „catehism al doctrinei
creștine”. Aici vom vorbi mai ales de transmiterea credinței în sens obiectiv, adică despre
conținuturile în care credem.
În partea
a doua, în schimb, vorbind despre Ambroziu și despre Augustin, vom vedea în
cel fel Părinții noștri mărturiseau credința ca pe o alegere personală de viață: pentru că, dacă este adevărat că actul
de credință personal nu poate fi „transmis”, acesta poate și trebuie în mod
eficace să fie „mărturisit”.
În partea
a treia, în sfârșit, vom vedea cum acești doi păstori formidabili, Ambroziu
și Augustin, educau poporul lor la credință.
Pe parcursul tratării argumentului, ne vom
da seama că, în realitate, a transmite
credința, a mărturisi credința, a educa în credință sunt distincții ce sunt
valabile până la un anumit punct în mentalitatea și practica pastorală a
Părinților noștri.
Mai
degrabă, ei rămân totdeauna conștienți că integritatea doctrinei și a mărturiei
vieții trebuie să meargă împreună, și ambele sunt indispensabile în
transmiterea și drumul credinței.
1. Irineu din Lyon: ce credință să
transmitem? Care sunt conținuturile
obiective ale credinței?
Irineu nu este un profesor, ci un om de
credință și un păstor. Din calitățile păstorului are sensul măsurii, bogăția
doctrinei și ardoarea misionară. Ca și scriitor, scopul lui este dublu: cel să
apere adevărata doctrină în fața asalturilor ereticilor (a gnosticilor mai
ales), și cel de a expune cu limpezime adevărul credinței.
Acestor scopuri corespund mai exact cele
două opere care au ajuns până la noi: Demascarea
și critica falsei gnoze (sau Împotriva
ereziilor, așa cum o vom cita noi; originalul grecesc s-a pierdut, dar
suntem în posesia unei traduceri în limba latină, cu mare probabilitate foarte
literală)), și Expunerea predicării
apostolice (cel mai vechi „catehism de doctrină creștină”; nici din această
operă nu avem originalul, dar la începutul secolului trecut a fost descoperită
o traducere în limba armeană).
În fond, Irineu este campionul luptei
împotriva gnosticismului. Dar opera lui trece dincolo de simpla critică a
ereziei. S-ar putea spune – cu puțină emfază – că Irineu este primul „teolog
sistematic” al Bisericii. Între punctele cele mai importante ale doctrinei lui
se află chestiunea regulii de credință
și a transmiterii ei.
Grija de a păstra și a explica corect
regula credinței – exprimată în Crezul
Apostolilor, și de aceștia transmisă episcopilor (Crezul apostolului Ioan este același al discipolului lui, Policarp,
episcop de Smirna, și este Crezul lui Irineu, episcop de Lyon, discipol al lui
Policarp) – îi revine numai Bisericii, care tocmai pentru aceasta l-a primit pe
Duhul Sfânt.
De aceea, adevărata învățătură este cea
împărțită de către episcopi, care pot dovedi că au primit-o printr-o tradiție
neîntreruptă de la apostoli, pentru că Isus Cristos le-a încredințat-o lor.
Trebuie să mai considerăm în mod special învățătura Bisericii din Roma, maximă
și foarte antică, care are „o mai mare apostolicitate”, pentru că-și are
originea în coloanele colegiului apostolic, Petru și Paul: cu ea trebuie să se
pună de acord toate Bisericile.
Tocmai cu aceste argumente Irineu critică
de la fundamente pretențiile ereticilor: înainte de toate ei nu posedă
adevărul, pentru că nu sunt de origine apostolică; în al doilea rând adevărul
și, deci, mântuirea, nu sunt privilegiu sau monopol al câtorva, dar cu toții o
pot obține prin predicarea succesorilor apostolilor și mai ales al episcopului
de Roma.
În particular – totdeauna polemizând cu
caracterul secret și elitist al tradiției gnostice, și notând rezultatul lui
multiplu și contradictoriu –, Irineu se preocupă să ilustreze conceptul genuin
de tradiție apostolică, pe care-l putem rezuma în trei puncte:
a) Tradiția apostolică este publică, nu privată, nici secretă. Pentru Irineu nu există nici o
îndoială că credința învățată de Biserică este cea primită de la apostoli și de
la Isus. Nu există nici o altă învățătură decât aceasta. De aceea, cine vrea să
cunoască adevărata doctrină ajunge să cunoască „tradiția ce vine de la apostoli
și credința vestită de către oameni”, tradiție și credință care „au ajuns la
noi prin succesiunea episcopilor” (Împotriva
ereziilor, 3, 3, 3-4). Până la punctul că, „chiar dacă apostolii nu ne-ar
fi lăsat Scripturile, ar trebui să se urmeze ordinea tradiției, pe care au
transmis-o cei cărora [apostolii înșiși] le încredințau Bisericile” (3, 4, 1). De
aici importanța „succesiunii apostolice” reprezentantă de episcopi, care se
bucură de „carisma sigură a adevărului” (4, 26, 2). După Irineu, parte
integrantă a acestei carisme episcopale nu este numai puritatea doctrinei, dar
și o viață exemplară și ireprehensibilă (aici revine chestiunea raporturilor
inseparabile dintre transmitere a
credinței, mărturisirea credinței, educarea în credință);
b)
Tradiția
apostolică este unică. În vreme ce
gnosticismul se subdivide în secte multiple, tradiția eclezială este unică,
grație conținutului ei, pe care Irineu – așa cum am amintit deja – o numește regula fidei sau veritatis: un conținut totdeauna identic, în ciuda diversităților
limbilor și al culturilor. Astfel se exprimă în această privință episcopul
Lyonului: „odată primit acest mesaj și această credință, Biserica, deși
răspândită în toată lumea, o păstrează cu grijă, ca și cum ar sălășlui numai
într-o singură casă; la fel crede în aceste adevăruri, ca și cum ar avea un
singur suflet și o singură inimă; în deplin acord cu acest adevăr proclamă, învață
și transmite, ca și cum ar avea o numai o gură. Limbile lumii sunt diferite,
dar puterea tradiției este unică și aceeași. Nici Bisericile fondate în
Germania nu au primit și transmit o credință diferită, nici cele fondate în
Spania sau printre celți sau în regiunile orientale sau în Egipt sau în Libia
sau în centrul lumii” (1, 10, 2). În acest fel, Irineu, privind la răspândirea
Bisericii în lume, își extinde privirea spre Roma, „centrul lumii”, spre cele
patru puncte cardinale, descriind o Europă „lărgită”, de acum invadată de
Evanghelie și de puterea ei unificatoare. Spunem în paranteză că – grație
acestei atitudini cu care Biserica Părinților „în deplin acord proclamă, învață
și transmite adevărurile primite, ca și cum ar avea numai o gură” – învățătura
Părinților devine un fundament inevitabil pentru identitatea culturală a
Europei, astăzi renegată de fapt de multe relecturi așa numite istorice;
c)
Tradiția apostolică este pneumatică. Nu este vorba de o
transmitere încredințată abilității oamenilor, mai mult sau mai puțin dotați,
ci Duhului lui Dumnezeu, care face din tradiție o realitate divină. Este
aceasta „viața” Bisericii, ceea ce face ca Biserica să fie totdeauna proaspătă
și tânără, adică fecundă cu multiplele ei carisme. Biserica și Duhul, pentru
Irineu, sunt inseparabile: „Această [credință]”, mai citim în cartea a treia
din opera Împotriva ereziilor, „am
primit-o din partea Bisericii și o păstrăm: ea, prin acțiunea Duhului Sfânt, ca
un depozit prețios păstrat într-un vas de valoare, reîntinerește mereu și face
să reîntinerească și vasul care o conține. Într-adevăr, Bisericii i-a fost
încredințat darul lui Dumnezeu (…), pentru ca toate mădularele sale, fiind
părtași la ea, să fie vivificare (…). De fapt, în Biserică, spune (Sf. Paul),
Dumnezeu a pus apostoli, profeți și învățători și tot restul de operațiuni ale
Duhului. Nu sunt părtași cu El cei care nu aleargă la Biserică, dar se lipsesc
de viață, din cauza falselor lor doctrine și acțiuni perverse. Pentru că acolo
unde este Biserica, acolo este prezent și Duhul lui Dumnezeu; și unde este
Duhul lui Dumnezeu, acolo este prezentă Biserica și tot harul” (3, 24, 1).
Așa cum se vede din citatele amintite (și am putea
adăuga multe altele, și cu referință la Expunerea
predicării apostolice), Irineu nu se limitează să definească conceptul de transmitere a credinței, dar îl
ilustrează în mod vital. Credința trebuie transmisă așa cum este ea în mod
real: adică publică, unică, pneumatică.
Plecând de la fiecare din aceste caracteristici, se poate
începe un discernământ fecund, pentru o corectă transmitere a credinței în
Biserica de astăzi.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian