marți, 9 august 2011

UN RAPORT IMPOSIBIL ȘI NECESAR: ȘTIINȚA ȘI RELIGIA (I)

Dacă un raport este conflictual sau oricum controversat, acest lucru nu se datorează, așa cum în general se crede, unor diversități ireductibile, pentru că diversitatea, de una singură, nu generează conflicte. Conflictele se datorează asemănărilor de fond: pe un teren comun se nasc neînțelegerile, nu pe planuri distincte și care nu comunică între ele. Deci, dacă astăzi există contrast între religie și știință, și în măsura în care aceste contraste au motive obiective, aceasta se datorează nu unei incompatibilități constitutive a acestora, ci unei asemănări constitutive. Afirmația ar părea de nesusținut.
Pe de o parte, adică din partea exponenților mai deciși ai științei, se invocă caracterul critic al cunoașterii științifice, bazarea ei pe metode de măsurare și control și pe rezultate ce pot fi revăzute și îmbunătățite; în vreme ce religia se bazează pe adeziunea personală față de anumite credințe, fără nici un control metodic sau care poate fi cunoscut, se sprijină pe ceea ce se numește „credință”, termen căreia i se atribuie o valoare vagă și indeterminată, corespondentă în orice caz adeziunii subiective față de ceva nedemonstrat și nedemonstrabil.

Pe de altă parte, adică din partea exponenților „credinței”, se asistă la o împărtășire substanțială a acestui concept destul de indeterminat de credință, numai însoțindu-l cu un semn pozitiv în loc de unul negativ, și reconducându-l spre pretinse rațiuni obiective care, totuși, în simpla lor reafirmare, nu fac altceva decât să reproducă interpretarea subiectivistă care le contrastează; se afirmă că cercetarea științifică este bună și prețioasă, dar că nu poate să meargă împotriva unor determinate Valori, care formează o specie de redută, de suprem sprijin de care să se lipească, altfel întregul edificiu al acestei credințe ar cădea la pământ.

Ambele poziții sunt mai mult sau mai puțin foarte nesatisfăcătoare, înainte de toate pentru că sunt preocupate să țină ferme respectivele presupoziții, în loc să le aprofundeze în mod critic și să le pună în mod liber față în față. Și totuși, nu este deloc dificil să constatăm în jurul cărui aspect se ciocnesc. știm deja acest lucru. Nu este vorba numai de pericole ca de exemplu armele atomice, biologice și chimice, sau distrugerea ambientală, toate fenomene asupra cărora nu ar fi greu să se ajungă la un acord, cel puțin verbal, care oricum nu are o mare însemnătate, chiar dacă ar avea avantajul inegalabil de a evita proliferarea unor încăierări. Adevăratul măr al discordiei este legat de așa numita bioetică, urât cuvânt, la care, din câte se pare, nu vrea să renunțe nimeni, și care desemnează o mulțime de reflecții etice care ar trebui aplicate cazurilor limită care tot mai des sunt supuse atenției de către știința medică și biologică avidei atenții a jurnaliștilor și a publicului, cât și a multinaționalelor.

Lăsăm la o parte o prezentare a conceptului de bioetică în sine, care presupune o serie de condiții destul de problematice, adică că ar exista o „etică” înțeleasă ca loc autonom de decizii, nu se știe bine pe ce anume sprijinite, astfel că este adevărat că pentru unii etica trebuie să se sprijine pe criteriile Științei, iar pentru alții pe cele ale Credinței, astfel că aceste „comisii bioetice”, prin definiție nu pot decât să repropună divergențele de la început.

Celălalt punct problematic este statutul fenomenelor biologice asupra cărora ar trebui să se ia decizii, și acesta decis înainte și în mod incompatibil de cele două părți: agregații materialiste asupra cărora există o manipulare nelimitată pentru unii, manifestarea unei ordonări axiologice deja existente în natură, ca fiind voită de Dumnezeu, pentru alții.

Dar aceste dificultăți și nepotriviri conceptuale nu ne interesează aici: în ce privește argumentul nostru, adică raportul dintre știință și religie, este suficient să constatăm că, la ora actuală, acesta este câmpul de bătălie și că astfel este interpretat. Discuția explodează imediat ce intră în joc delicatele chestiuni privitoare începutul și sfârșitul vieții noastre, limitele intervenției genetice asupra speciei noastre, cazurile limită în care orice decizie provoacă dileme și perplexități pe care o întreagă industrie mediatică, culturală și politică au interes să o perpetueze. A invoca maximele sisteme, procesul lui Galilei sau teoria evoluționistă a lui Darwin făcând abstracție de această motivație imediată ar fi, după părerea noastră, o pierdere de timp, pentru că este aceasta sarea care arde pe rana niciodată vindecată complet, adică cea a raportului dintre știință și religie

Autori: M. Ceruti – G. Fornari, Scienza e Religione. Un raporto impossibile e necessario, în Lo spartiacque. Ciò che nasce e ciò che muore a Occidente, Paoline, Milano 2006, pp. 35-37.


Va urma