sâmbătă, 21 decembrie 2013

I. Francisc de Assisi şi reforma Bisericii pe calea de sfinţenie

Sfinte Părinte, Venerabili Părinţi, fraţi şi surori, intenţia
acestor trei meditaţii de Advent este de a ne pregăti pentru Crăciun în compania lui Francisc de Assisi. În această primă meditaţie aş vrea să scot în evidenţă natura întoarcerii sale la Evanghelie. Teologul Yves Congar, în studiul său despre "Adevărata şi falsa reformă în Biserică" îl vede pe Francisc exemplul cel mai clar de reformă a Bisericii pe calea de sfinţenie1. Am vrea să încercăm să înţelegem în ce a constat reforma sa pe calea de sfinţenie şi ce anume comportă exemplul său în orice epocă a Bisericii, inclusiv a noastră.

1. Convertirea lui Francisc

Pentru a înţelege ceva din aventura lui Francisc trebuie pornit de la convertirea sa. Despre acest eveniment există, în izvoare, diferite descrieri cu diferenţe însemnate între ele. Din fericire avem un izvor absolut credibil care ne dispensează de alegerea dintre diferitele versiuni. Avem mărturia lui Francisc însuşi în Testamentul său, ipsissima vox a sa, aşa cum se spune despre cuvintele cu siguranţă ale lui Cristos prezentate în Evanghelie. Spune el:
Domnul mi-a spus mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel: când eram în păcate mi se părea lucru prea amar să-i văd pe leproşi şi Domnul însuşi m-a condus printre ei şi am avut milostivire faţă de ei. Şi îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţă a sufletului şi a trupului. Şi după aceea, am stat un pic şi am ieşit din lume.
Pe acest text, pe bună dreptate, se bazează istoricii, dar cu o limită pentru ei de netrecut. Istoricii, chiar şi cei mai bine intenţionaţi şi mai respectuoşi faţă de particularitatea vieţii lui Francisc, aşa cum a fost, dintre italieni Raoul Manselli, nu reuşesc să perceapă motivul ultim al schimbării sale radicale. Se opresc - şi pe bună dreptate din respect faţă de metoda lor - în prag, vorbind despre un "secret al lui Francisc", destinat să rămână aşa pentru totdeauna.
Ceea ce se reuşeşte să se constante, spun istoricii, este decizia lui Francisc de a schimba starea sa socială. Din apartenent la clasa înstărită, care conta în oraş prin nobilime sau bogăţie, el a ales să se situeze la extremitatea opusă, împărtăşind viaţa celor din urmă, a celor care nu contau nimic, aşa-numiţii "minori", loviţi de tot soiul de sărăcie.
Istoricii insistă pe bună dreptate asupra faptului că Francisc, la început, n-a ales sărăcia şi cu atât mai puţin pauperismul; i-a ales pe săraci! Schimbarea este motivată mai mult de porunca: "Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", decât de sfatul: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ceea ce ai şi dă săracilor, apoi vino şi urmează-mă". Era mai mult compasiunea faţă de oamenii săraci decât căutarea propriei desăvârşiri ceea ce-l determina, mai mult caritatea decât sărăcia.
Toate aceste sunt adevărate, dar încă nu ating fondul problemei. Este efectul schimbării, nu cauza sa. Alegerea adevărată este mult mai radicală: n-a fost vorba de a alege între bogăţie şi sărăcie, nici între bogaţi şi săraci, între apartenenţa la o clasă şi nu la alta, ci de a alege între el însuşi şi Dumnezeu, între a-şi salva viaţa sau a o pierde pentru Evanghelie.
Au existat unii (de exemplu, în timpuri mai apropiate de noi, Simone Weil) care au ajuns la Cristos pornind de la iubirea faţă de săraci şi au existat alţii care au ajuns la săraci pornind de la iubirea faţă de Cristos. Francisc aparţine acestora din urmă. Motivul profund al convertirii sale nu este de natură socială, ci evanghelică. Isus formulase legea o dată pentru totdeauna cu una dintre frazele cele mai solemne şi cu siguranţă mai autentice din Evanghelie: "Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine acela o va afla" (Mt 16,24-25).
Francisc, sărutându-l pe lepros, a renunţat la sine în ceea ce era mai "amar" şi repugnant naturii sale. A folosit violenţă faţă de sine însuşi. Amănuntul n-a scăpat primului său biograf care descrie astfel episodul:
"Într-o zi i-a apărut în faţă un lepros: a folosit violenţă faţă de sine însuşi, s-a apropiat de el şi l-a sărutat. Din acel moment a decis să se dispreţuiască tot mai mult, până când prin milostivirea Răscumpărătorului a obţinut victorie deplină"2.
Francisc n-a mers din voinţa sa spontană la leproşi, mişcat de compasiune umană şi religioasă. "Domnul, scrie el, m-a condus printre ei". Şi asupra acestui mic detaliu istoricii nu ştiu - nici n-ar putea - să dea o evaluare, şi este în schimb la originea a toate. Isus pregătise inima sa în aşa fel încât libertatea sa, la momentul potrivit, să răspundă la har. La asta au folosit visul de la Spoleto şi întrebarea dacă prefera să-l slujească pe servitor sau pe stăpân, boala, detenţia la Perugia şi acea nelinişte stranie care nu-i mai permitea să găsească bucurie în distracţii şi îl făcea să caute locuri singuratice.
Chiar fără să se gândească la faptul că era vorba de Isus în persoană sub aspectele unui lepros (aşa cum mai târziu s-a încercat să se facă, regândind la cazul analog din viaţa sfântului Martin din Tours3), în acel moment leprosul pentru Francisc îl reprezenta complet pe Isus. Nu spusese el: "Mie mi-aţi făcut"? În acel moment a ales între el şi Isus. Convertirea lui Francisc este de aceeaşi natură ca aceea a lui Paul. Pentru Paul, la un moment dat, ceea ce mai înainte fusese un "câştig" s-a schimbat şi a devenit "pierdere", "din cauza lui Cristos" (Fil 3,5 şu); pentru Francisc ceea ce fusese amar s-a transformat în dulceaţă, şi aici "din cauza lui Cristos". După acest moment, ambii pot să spună: "Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine".
Toate acestea ne obligă să corectăm o anumită imagine a lui Francisc făcută populară de literatura posterioară şi primit de Dante în Divina Comedie. Vestita metaforă a nunţii lui Francisc cu Doamna Sărăcie care a lăsat urme adânci în arta şi în poezia franciscană poate să fie deviantă. Nu ne îndrăgostim de o virtute, fie ea şi sărăcia; ne îndrăgostim de o persoană. Nunta lui Francisc a fost, ca aceea a altor mistici, o logodire cu Cristos.
Însoţitorilor care îl întrebau dacă intenţiona să-şi ia soţie, văzându-l într-o seară în mod ciudat absent şi luminos la faţă, tânărul Francisc a răspuns: "Voi lua mireasa cea mai nobilă şi frumoasă pe care aţi văzut-o vreodată". Acest răspuns este de obicei rău interpretat. Din context apare clar că mireasa nu este sărăcia, ci comoara ascunsă şi perla preţioasă, adică Cristos. "Mireasa, comentează Celano care prezintă episodul, este adevărata religie pe care el a îmbrăţişat-o; şi împărăţia cerurilor este comoara ascunsă pe care el a căutat-o"4.
Francisc nu s-a căsătorit cu sărăcia şi nici cu săracii; s-a căsătorit cu Cristos şi a fost din iubire faţă de el că s-a căsătorit, ca să spunem aşa "a doua căsătorie", cu Doamna sărăcie. Aşa va mereu în sfinţenia creştină. La baza iubirii faţă de sărăcie şi faţă de săraci ori este iubirea faţă de Cristos, ori săracii vor fi într-un mod sau altul instrumentalizaţi şi sărăcia va deveni cu uşurinţă un fapt polemic împotriva Bisericii, ori o ostentaţie de perfecţiune mai mare faţă de alţii în Biserică, aşa cum s-a întâmplat, din păcate, şi printre unii dintre adepţii Sărăcuţului. Şi într-un caz şi în altul se face din sărăcie cea mai rea formă de bogăţie, aceea a propriei dreptăţi.

2. Francisc şi reforma Bisericii

Cum s-a întâmplat că dintr-un eveniment aşa de intim şi personal aşa cum a fost convertirea tânărului Francisc a pornit o mişcare care a schimbat în timpul său faţa Bisericii şi a avut incidenţă aşa de puternică în istorie, până în zilele noastre?
Trebuie aruncată o privire la situaţia timpului. În epoca lui Francisc reforma Bisericii era o exigenţă simţită mai mult sau mai puţin conştient de toţi. Trupul Bisericii trăia tensiuni şi sfâşieri profunde. Pe de o parte era Biserica instituţională - papa, episcopii, clerul înalt - uzată de conflictele sale perene şi de alianţele sale prea strânse cu imperiul. O Biserică simţită ca îndepărtată, angajată în evenimente prea mult mai presus de interesele oamenilor. Apoi veneau marile ordine călugăreşti, adesea înfloritoare prin cultură şi spiritualitate după diferitele reforme din secolul al XI-lea, între care cel cistercin, dar în mod fatal identificaţi cu marii proprietari de terenuri, feudatari ai timpului, apropiaţi şi în acelaşi timp îndepărtaţi şi ei, prin probleme şi stil de viaţă, de poporul simplu.
De partea opusă exista o societate care de la sate începea să emigreze spre oraşe în căutare de mai mare libertate de diferitele servituţi. Această parte a societăţii identifica Biserica cu clasele dominante de care simţea nevoia să se debaraseze. De aceea se grupa cu plăcere cu aceia care o contraziceau şi luptau împotriva ei: eretici, grupuri radicale şi pauperiste, în timp ce simpatiza clerul de jos care adesea nu era la înălţimea spirituală a prelaţilor, dar mai apropiat de popor.
Aşadar existau puternice tensiuni pe care fiecare încerca să le exploateze în folosul propriu. Ierarhia încerca să răspundă la aceste tensiuni îmbunătăţind propria organizare şi reprimând abuzurile, fie în interiorul ei (lupta împotriva simoniei şi a concubinajului preoţilor) fie în exterior în societate. Grupurile ostile încercau în schimb să facă să explodeze tensiunile, radicalizând contrastul cu ierarhia dând naştere la mişcări mai mult sau mai puţin schismatice. Cu toţii arborau împotriva Bisericii idealul sărăciei şi simplităţii evanghelice făcând din el mai mult o armă polemică, decât un ideal spiritual care trebuie trăit în umilinţă, ajungând să pună în discuţie şi slujirea Bisericii, preoţia şi papalitate.
Dar noi suntem obişnuiţi să-l vedem pe Francisc ca omul providenţial care percepe aceste instanţe populare de reînnoire, le dezamorsează de orice încărcătură polemică şi le readuce sau le realizează în Biserică în profundă comuniune şi supunere faţă de ea. Aşadar Francisc ca un soi de mediator între ereticii rebeli şi Biserica instituţională. Într-un cunoscut manual de istorie a Bisericii aşa este prezentată misiunea sa:
"De vreme ce bogăţia şi puterea Bisericii apăreau adesea ca un izvor de rele grave şi ereticii timpului scoteau din el argument pentru principalele acuze împotriva ei, în unele suflete evlavioase s-a trezit dorinţa nobilă de a restabili viaţa săracă a lui Isus şi a Bisericii primare, pentru a putea astfel influenţa mai eficient asupra poporului cu cuvântul şi exemplul"5.
Între aceste suflete este situat desigur pe primul loc, împreună cu sfântul Dominic, Francisc de Assisi. Istoricul protestant Paul Sabatier, deşi merituos în studiile franciscane, a făcut aproape canonică printre istorici, şi nu numai printre cei laici şi protestanţi, teza conform căreia cardinalul Ugolino (viitorul Grigore al IX-lea) ar fi intenţionat să-l captureze pe Francisc pentru Curie, domesticind încărcătura critică şi revoluţionară a mişcării sale. În practică este tentativa de a face din Francisc un precursor al lui Luter, adică un reformator pe calea de critică, şi nu de sfinţenie.
Nu ştiu dacă această voinţă de a-l instrumentaliza se poate atribui vreunuia dintre marii protectori şi prieteni ai lui Francisc. Pare dificil să i se atribuie cardinalului Ugolino şi cu atât mai puţin lui Inocenţiu al III-lea, a cărui acţiune reformatoare este cunoscută şi sprijinul dat diferitelor forme noi de viaţă spirituală apărute în timpul său, inclusiv întocmai fraţii minori, dominicanii, umiliţii milanezi. În orice caz, un lucru este absolut sigur: acea intenţie n-a trecut niciodată prin mintea lui Francisc. El nu s-a gândit niciodată că este chemat să reformeze Biserica.
Trebuie să fim atenţi să nu tragem concluzii greşite din vestitele cuvinte ale Răstignitului din "Sfântul Damian": "Mergi, Francisc, şi repară Biserica mea care, aşa cum vezi, merge spre ruină". Izvoarele însăşi ne asigură că el a înţeles acele cuvinte în sensul foarte modest de a trebui să repare material bisericuţa "Sfântul Damian". Discipolii şi biografii au fost cei care au interpretat - şi, trebuie spun, nu greşit - acele cuvinte ca referite la Biserica instituţională şi nu numai la Biserica edificiu. El a rămas mereu la interpretarea literală şi de fapt a continuat să repare alte bisericuţe din împrejurimile oraşului Assisi care era în ruină.
Şi visul în care Inocenţiu al III-lea l-ar fi văzut pe Sărăcuţ susţinând cu umărul său Biserica din Lateran care cădea nu spune nimic în plus. Presupunând că faptul este istoric (de fapt un episod analog este relatat şi cu privire la sfântul Dominic), visul a fost al papei, nu al lui Francisc! El nu s-a văzut niciodată aşa cum îl vedem noi astăzi într-o frescă a lui Giotto. Asta înseamnă a fi reformator pe calea de sfinţenie: a fi reformator, fără a şti asta!

3. Francisc şi întoarcerea la Evanghelie

Dacă n-a voit să fie un reformator, atunci ce anume a voit să fie şi să facă Francisc? Şi despre asta avem norocul de a avea mărturia directă a sfântului în Testamentul său:
"Şi după ce Domnul mi-a dăruit fraţi, nimeni nu-mi arăta ce anume trebuia să fac; dar însuşi Cel Preaînalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma sfintei Evanghelii. Şi eu cu puţine cuvinte şi pur şi simplu am pus în scris şi domnul Papă mi-a confirmat asta".
Face aluzie la momentul în care, în timpul unei Liturghii, a ascultat textul din evanghelie unde Isus îi trimite pe discipolii săi spunând: "Apoi i-a trimis să predice împărăţia lui Dumnezeu şi să-i vindece pe cei bolnavi. Şi le-a spus: «Să nu luaţi nimic la drum: nici baston, nici desagă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două tunici»" (Lc 9,2-3)6. A fost o revelaţie fulgerătoare dintre acelea care orientează o întreagă viaţă. Din acea zi i-a fost clară misiunea sa: o întoarcere simplă şi radicală la evanghelia reală, cea trăită şi predicată de Isus. A restabili în lume forma şi stilul de viaţă al lui Isus şi al apostolilor descris în evanghelii. Scriind Regula pentru fraţii săi va începe astfel: "Regula şi viaţa fraţilor minori este aceasta, adică să respecte sfânta Evanghelie a Domnului nostru Isus Cristos".
Francisc n-a teoretizat această descoperire a sa, făcând din ea programul pentru reforma Bisericii. El a realizat în sine reforma şi astfel a indicat în mod tacit Bisericii singura cale pentru a ieşi din criză: reapropierea de evanghelie, reapropierea de oameni şi îndeosebi de cei umili şi de cei săraci.
Această întoarcere la Evanghelie se reflectă înainte de toate în predica lui Francisc. Este surprinzător, dar toţi au observat asta: Sărăcuţul vorbeşte aproape întotdeauna despre "a face pocăinţă". De atunci încoace, relatează Celano, cu mare fervoare şi tresăltare de bucurie, el a început să predice pocăinţa, edificându-i pe toţi cu simplitatea cuvântului său şi mărinimia inimii sale. Oriunde mergea, Francisc spunea, recomanda, implora ca să se facă pocăinţă7.
Ce anume înţelegea Francisc cu acest cuvânt care îi stătea atât de mult la inimă? În această privinţă am căzut (cel puţin eu am căzut multă vreme) în eroare. Am redus mesajul lui Francisc la o simplă exortaţie morală, la o batere a pieptului, biciuirea şi mortificarea pentru a ispăşi păcatele, în timp ce el are toată noutatea şi respiraţia largă a evangheliei lui Cristos. Francisc nu îndemna să se facă "pocăinţe", ci să se facă "pocăinţă" (la singular!), care, vom vedea, este cu totul altceva.
Sărăcuţul, cu excepţia câtorva cazuri pe care le cunoaştem, scria în latină. Şi ce anume găsim în textul latin al Testamentului atunci când scrie: "Domnul mi-a dat mie, fratele Francisc, aşa să încep să fac pocăinţă"? Găsim expresia "poenitentiam agere". Se ştie, lui îi plăcea să se exprime cu însăşi cuvintele lui Isus. Şi acel cuvânt - a face pocăinţă - este cuvântul cu care Isus a început să predice şi pe care-l repeta în fiecare oraş sau sat în care mergea: "După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15).
Cuvântul care astăzi se traduce cu "convertiţi-vă" sau "pocăinţi-vă", în textul Vulgatei folosit de Sărăcuţ, suna "poenitemini", iar în Fap 2,37 încă şi mai literal "poenitentiam agite", faceţi pocăinţă. Francisc n-a făcut altceva decât să relanseze marele apel la convertire cu care se deschide predica lui Isus în Evanghelie şi cea a apostolilor în ziua de Rusalii.
Francisc a făcut în timpul său ceea ce în timpul Conciliului al II-lea din Vatican se înţelegea cu motoul: "a dărâma bastioanele": a rupe izolarea Bisericii, a o readuce în contact cu oamenii. Unul din factorii de întunecare a evangheliei era transformarea autorităţii înţelese ca slujire în autoritate înţeleasă ca putere, care a produs infinite conflicte înlăuntrul şi în afara Bisericii. Francisc, la rândul său, rezolvă problema în sens evanghelic. În Ordinul său, noutate absolută, superiorii se vor numi miniştri, adică slujitori, şi toţi ceilalţi se vor numi fraţi.
Un alt zid de despărţire între Biserică şi popor era ştiinţa şi cultura al căror monopol în practică îl aveau clerul şi călugării. Francisc ştie asta şi de aceea ia poziţia drastică pe care o ştim cu privire la acest punct. El nu combate ştiinţa-cunoaştere, ci ştiinţa-putere; aceea care îl privilegiază pe cel care ştie să citească faţă de cel care nu ştie să citească şi îi permite să comande cu îngâmfare fratelui: "Adu-mi breviarul!". În timpul vestitului capitlu al gloatelor, câtorva fraţi ai săi care voiau să-l determine să se adapteze la atitudinea "ordinelor" culte ale timpului le-a răspuns cu cuvinte de foc care i-au lăsat pe fraţi, după cum se citeşte, pătrunşi de teamă:
"Fraţilor, fraţii mei, Dumnezeu m-a chemat să merg pe calea simplităţii şi mi-a arătat-o. Deci nu vreau ca să-mi numiţi alte Reguli, nici pe cea a sfântului Augustin, nici pe cea a sfântului Bernard sau a sfântului Benedict. Domnul mi-a revelat că este voinţa sa ca eu să fiu un nebun în lume: aceasta este ştiinţa căreia Dumnezeu vrea să ne dedicăm! El vă va pune în încurcătură chiar prin intermediul ştiinţei şi înţelepciunii voastre"8.
Mereu aceeaşi atitudine coerentă. El vrea pentru sine şi pentru fraţii săi cea mai rigidă sărăcie, însă, în Regulă, îi îndeamnă să "nu dispreţuiască şi să nu-i judece pe oamenii pe care-i văd îmbrăcaţi cu haine moi şi colorate şi folosesc mâncăruri şi băuturi delicate, ci mai degrabă fiecare să se judece şi să se dispreţuiască pe sine însuşi"9. Alege să fie un neliterat, dar nu condamnă ştiinţa. Odată asigurat că ştiinţa nu stinge "spiritul sfintei rugăciuni şi evlavii", el însuşi îi va permite fratelui Anton să se dedice predării teologiei şi sfântul Bonaventura nu va crede că trădează spiritul fondatorului deschizând ordinul spre studii în marile universităţi.
Yves Congar vede în asta una din condiţiile esenţiale ale "adevăratei reforme" în Biserică, adică reforma care rămâne ca atare şi nu se transformă în schismă: înseamnă capacitatea de a nu absolutiza propria intuiţie, ci a rămâne solidar cu totul care este Biserica10. Convingerea, spune papa Francisc, în recenta sa Exortaţie apostolică Evangelii gaudium, că "întregul este superior părţii".

4. Cum să-l imităm pe Francisc

Ce ne spune nouă astăzi experienţa lui Francisc? Ce putem imita de la el, cu toţii şi imediat? Fie cei pe care Dumnezeu îi cheamă să reformeze Biserica pe calea de sfinţenie, fie cei care se simt chemaţi s-o reînnoiască pe calea criticii, fie cei pe care el însuşi îi cheamă s-o reformeze pe calea funcţiei pe care o îndeplinesc? Acelaşi lucru de la care a început aventura spirituală a lui Francisc: convertirea sa de la eu la Dumnezeu, lepădarea de sine. Aşa se nasc adevăraţii reformatori, cei care schimbă într-adevăr ceva în Biserică. Cei morţi pentru ei înşişi. Mai bine zis, cei care decid serios să moară pentru ei înşişi, pentru că este vorba despre o activitate care durează toată viaţa şi chiar după aceea, dacă, aşa cum spunea în glumă sfânta Tereza de Avila, iubirea noastră proprie moarte la douăzeci de minute după noi.
Spunea un sfânt călugăr ortodox, Silvan de la Muntele Athos: "Pentru a fi cu adevărat liberi, trebuie să începem să ne legăm pe noi înşine". Oameni ca aceştia sunt liberi de libertatea Duhului; nimic nu-i opreşte şi nimic nu-i mai înspăimântă. Devin reformatori pe calea de sfinţenie, şi nu numai pe calea funcţiei.
Dar ce înseamnă propunerea lui Isus de a renunţa la noi înşine? Mai poate fi ea propusă unei lumi care vorbeşte numai de autorealizare, autoafirmare? Renunţarea la sine nu este niciodată scop în sine, nici un ideal în sine. Lucrul cel mai important este cel pozitiv: Dacă vrea cineva să vină după mine; este urmarea lui Cristos, a-l avea pe Cristos. A spune nu nouă înşine este mijlocul: a spune da lui Cristos este scopul. Paul prezintă asta ca un soi de lege a duhului: "Dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi" (Rom 8,13). Asta, cum se vede, este un a muri pentru a trăi; este opusul viziunii filozofice conform căreia viaţa umană este "un a trăi pentru a muri" (Heidegger).
Este vorba de a şti dacă vrem să trăim "pentru noi înşine", sau "pentru Domnul" (cf. 2Cor 5,15; Rom14,7-8). A trăi "pentru noi înşine" înseamnă a trăi pentru propria comoditate, pentru propria glorie, pentru propria înaintare; a trăi "pentru Domnul" înseamnă a pune mereu pe primul loc, în intenţiile noastre, gloria lui Cristos, interesele Împărăţiei şi ale Bisericii. Fiecare "nu", mic sau mare, spus nouă înşine din iubire este un da spus lui Cristos.
Însă nu e vorba de a şti totul despre renunţarea creştină, despre frumuseţea şi necesitatea sa; e vorba de a trece la fapte, de a o practica. Un mare maestru spiritual din antichitate spunea: "Este posibil să frângi de zece ori propria voinţă într-un timp foarte scurt; şi vă spun cum. Unul se plimbă şi vede ceva; gândul său îi spune: «Uită-te acolo», dar el răspunde gândului său: «Nu, nu mă uit», şi astfel frânge propria voinţă. Apoi întâlneşte pe alţii care bârfesc pe cineva, eventual pe superior, şi gândul îi spune: «Spune şi tu ceea ce ştii», şi frânge voinţa sa tăcând"11.
Acest Părinte din vechime dă exemple luate toate din viaţa monastică. Însă ele se pot actualiza şi adapta cu uşurinţă la viaţa fiecăruia, clerici şi laici. Întâlneşti, dacă nu un lepros ca Francisc, un sărac care ştii că îţi va cere ceva; omul tău vechi te determină să treci pe partea cealaltă a străzii şi tu în schimb foloseşte violenţă împotriva ta şi mergi în întâmpinarea lui, eventual dăruindu-i numai un salut şi un zâmbet, dacă nu poţi altceva. Ai fost contrazis într-o idee de-a ta; ai vrea să ripostezi puternic, taci şi aştepţi: ai frânt eul tău. Crezi că ai primit o lovitură, un tratament sau o destinaţie nepotrivite meritelor tale: ai vrea ca toţi să observe asta, închizându-te într-o tăcere de reproş tacit. Spune nu, rupe tăcerea, zâmbeşte şi redeschide dialogul. Te-ai renegat pe tine însuţi şi ai salvat caritatea. Şi aşa mai departe.
O ţintă dificilă (cel care vă vorbeşte este departe de a fi ajuns la ea), însă viaţa lui Francisc ne-a arătat ce se poate naşte dintr-o lepădare de sine făcută ca răspuns dat harului. Răsplata este bucuria de a putea spune cu Paul şi cu Francisc: "Nu mai trăiesc eu, Cristos trăieşte în mine". Şi va fi începutul bucuriei şi al păcii, deja pe acest pământ. Francisc cu "bucuria sa perfectă", este exemplul viu al "bucuriei care vine din Evanghelie", Evangelii gaudium.
Din partea lui Francisc şi a mea, Pace şi bine tuturor!

Note
1 Y.Congar, Vera e falsa riforma nella Chiesa, Milano Jaka Book, 1972, pag. 194.
2 Celano, Vita Prima, VII, 17 (FF 348).
3 Cf. Celano, Vita Seconda, V, 9 (FF 592).
4 Cf. Celano, Vita prima, III, 7 (FF, 331).
5 Bihhmeyer - Tuckle, II, pag. 239.
6 Legenda dei tre compagni VIII (FF 1431 s.).
7 FF, 358; 1436 şu; 1508.
8 Legenda perugina 114 (FF 1673).
9 Regola Bollata, cap. II.
10 Despre condiţiile adevăratei reforme, vezi Congar, o.c., pag. 177 şu.
11 Doroteu din Gaza, Opere spirituale, I,20 (SChr 92, pag. 177).

Sursa: www.ercis.ro
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

II. Umilinţa ca adevăr şi ca slujire în sfântul Francisc de Assisi

1. Umilinţa obiectivă şi umilinţa subiectivă


Să ascultăm un episod din viaţa lui Francisc de Assisi în limba încântătoare din "Florilegiu":
Într-o zi, întorcându-se sfântul Francisc din pădure şi din rugăciune şi în timp ce ieşea din pădure, numitul frate Masseo a voit să încerce dacă el era umil şi întâmpinându-l şi aproape insultând a spus: "De ce la tine, de ce la tine, de ce la tine?". Sfântul Francisc răspunde: "Ce anume vrei să spui?". A spus fratele Masseo: "Spun, de ce la tine toată lumea se îndreaptă şi orice persoană pare că doreşte să te vadă şi să te audă şi să ţi se supună? Tu nu eşti un om frumos la trup, tu nu ai mare ştiinţă, tu nu eşti nobil, aşadar de ce toată lumea merge după tine?". Auzind asta sfântul Francisc, complet îmbucurat în spirit [...], s-a adresat fratelui Masseo şi a spus: "Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce la mine? Vrei să ştii de ce toată lumea vrea să vină după mine? Asta pentru că ochii preasfinţi ai lui Dumnezeu n-au văzut printre păcătoşi pe niciunul mai laş, nici mai insuficient, nici mai mare păcătos decât mine"1.
Întrebarea se pune astăzi cu motiv mai puternic decât în timpul fratelui Masseo. În acel timp lumea care mergea după Francisc era lumea limitată din Umbria şi din Italia centrală; acum ea este literalmente toată lumea, adesea şi lumea care nu crede sau a credincioşilor din alte religii. Răspunsul sărăcuţului dat fratelui Masseo era sincer, dar nu era adevăratul răspuns. În realitate toată lumea admiră şi este fascinată de Francisc pentru că vede realizate în el acele valori la care aspiră toţi oamenii: libertatea, pacea cu ei înşişi şi cu creaţia, bucuria, fraternitatea universală.
Noi vom vorbi, în această circumstanţă, despre o calitate a lui Francisc la care lumea nu aspiră deloc, sau foarte puţini fac asta, dar care este în schimb rădăcina din care au răsărit în el toate celelalte valori atât de apreciate: umilinţa sa. Conform lui Dante Alighieri, toată gloria lui Francisc depinde de faptul că "s-a făcut mic"2, adică de umilinţa sa.
Dar în ce a constat umilinţa sfântului Francisc? În toate limbile, prin care a trecut Biblia pentru a ajunge până la noi, adică în ebraică, în greacă, în latină şi în italiană, cuvântul "umilinţă" are două semnificaţii fundamentale: una obiectivă care indică josnicie, micime sau mizerie de fapt şi unasubiectivă care indică sentimentul sau recunoaşterea pe care o are cineva despre propria micime. Aceasta din urmă e ceea ce înţelegem prin virtutea umilinţei.
Când în Magnificat Maria spune: "A privit la umilinţa (tapeinosis) slujitoarei sale", înţelege umilinţă în sens obiectiv, nu subiectiv! Pentru aceasta, foarte oportun în diferite limbi, de exemplu în germană, termenul este tradus cu "micime" (Niedrigkeit). De altfel, cum se poate crede că Maria preamăreşte umilinţa sa şi îi atribuie ei alegerea lui Dumnezeu, fără a distruge, chiar cu asta, umilinţa Mariei? Şi totuşi uneori s-a scris în mod imprudent că Mariei nu i se recunoaşte nicio altă virtute decât aceea a umilinţei, ca şi cum, în acest mod, s-ar aduce o mare cinste şi nu o mare greşeală acestei virtuţi.
Virtutea umilinţei are un statut cu totul special: o are cel care nu crede că o are, nu o are cel care crede că o are. Numai Isus se poate declara "umil cu inima" şi că este aşa; asta, vom vedea, este caracteristica unică şi irepetabilă a umilinţei omului-Dumnezeu. Aşadar, Maria nu avea virtuteaumilinţei? Desigur că o avea şi în grad foarte înalt, însă acest lucru îl ştia numai Dumnezeu, ea nu. De fapt, tocmai asta constituie caracteristica inegalabilă a adevăratei umilinţe: că parfumul său este perceput numai de Dumnezeu, nu de cel care îl emană. Sfântul Bernard scrie: "Adevăratul umil este cel care vrea să fie considerat laş, nu proclamat umil"3. Umilinţa lui Francisc, ne-a arătat fragmentul fratelui Masseo, este tocmai de acest tip: el nu se considera umil, ci se considera laş.

2. Umilinţa ca adevăr

Umilinţa lui Francisc are două izvoare de iluminare, unul de natură teologică şi unul de natură cristologică. Să reflectăm asupra celui dintâi. În Biblie găsim acte de umilinţă care nu pornesc de la om, de la considerarea propriei mizerii sau de la propriul păcat, ci are ca unic motiv pe Dumnezeu şi sfinţenia sa. Aceasta este exclamaţia lui Isaia: "Sunt un om cu buze necurate", în faţa manifestării neaşteptate a gloriei şi a sfinţeniei lui Dumnezeu în templu (cf. Is 6,5 şu); acesta este şi strigătul lui Petru după pescuirea miraculoasă: "Îndepărtează-te de mine pentru că sunt un păcătos!" (Lc 5,8).
Suntem în faţa umilinţei esenţiale, aceea a creaturii care conştientizează cine este în faţa lui Dumnezeu. Atât timp cât persoana se măsoară cu ea însăşi, cu alţii sau cu societatea, nu va avea niciodată ideea exactă a ceea ce este; îi lipseşte măsura. "Ce accent infinit, a scris Kierkegaard, cade asupra eului în momentul în care obţine ca măsură pe Dumnezeu!"4. Francisc a avut în mod eminent această umilinţă. O maximă pe care o repeta adesea era: "Ceea ce un om este în faţa lui Dumnezeu, aceea este şi nimic mai mult"5.
Florilegiul relatează că într-o noapte, fratele Leon a voit să urmărească de departe ce făcea Francisc în timpul rugăciunii sale nocturne în pădurea Verna şi de departe îl auzea şoptind îndelung câteva cuvinte. Ziua următoare, sfântul l-a chemat şi, după ce l-a certat cu amabilitate pentru că a contravenit poruncii sale, i-a revelat conţinutul rugăciunii sale: "Să ştii, frate oiţă a lui Isus Cristos, că atunci când eu spuneam cuvintele acelea pe care tu le-ai auzit, atunci mi se arătaseră sufletului meu două lumini, una a veştii şi a cunoaşterii despre mine însumi, cealaltă a veştii şi a cunoaşterii Creatorului. Atunci când eu spuneam: Cine eşti tu, o, preadulcele meu Dumnezeu?, atunci eu eram într-o lumină de contemplaţie, în care eu vedeam abisul infinitei bunătăţi şi înţelepciuni şi puteri a lui Dumnezeu; şi atunci când eu spuneam: Cine sunt eu?, eu eram în lumina de contemplaţie, în care eu vedeam adâncul înlăcrimat al laşităţii şi mizeriei mele"6.
Era ceea ce îi cerea lui Dumnezeu sfântul Augustin şi care considera apogeul întregii înţelepciuni:Noverim me, noverim te. Ca eu să mă cunosc pe mine şi ca eu să te cunosc pe tine; ca eu să mă cunosc pe mine pentru a mă umili şi ca eu să te cunosc pe tine pentru a te iubi"7.
Episodul cu fratele Leon este cu siguranţă înfrumuseţat, ca întotdeauna în Florilegiu, însă conţinutul corespunde perfect ideii pe care Francisc o avea despre sine şi despre Dumnezeu. Este dovada începutului cântecului creaturilor cu distanţa infinită pe care o pune între Dumnezeu "preaînalt, atotputernic, Domn bun", căruia i se cuvine "lauda, gloria, cinstea şi binecuvântarea", iar sărmanul muritor care nu este vrednic nici măcar să "pomenească", adică să rostească numele său.
Preaînalte, atotputernice, bun Domn,
Numai ţie se cuvine lauda, gloria şi cinstea şi orice binecuvântare.
Numai Ţie, Preaînalte, se cuvine laudă,
şi niciun om nu este vrednic să te pomenească.
În această lumină, pe care am numit-o teologică, umilinţa ne apare în mod esenţial ca adevăr. "Mă întrebam într-o zi, scrie sfânta Tereza de Avila, pentru ce motiv Domnul iubeşte atât de mult umilinţa şi îmi vine în minte dintr-o dată, fără nicio reflecţie a mea, că acest lucru trebuie să fie pentru că este adevărul suprem, iar umilinţa este adevăr"8.
Este o lumină care nu umileşte, ci dimpotrivă dă bucurie imensă şi preamăreşte. De fapt, a fi umili nu înseamnă a fi nemulţumiţi de sine şi nici a recunoaşte propria mizerie, nici, în anumite privinţe, propria micime. Înseamnă a-l privi mai întâi pe Dumnezeu decât pe sine înşişi şi a măsura abisul care separă finitul de infinit. Cu cât ne dăm seama mai mult de asta, cu atât devenim mai umili. Atunci începem chiar să ne bucurăm de propriul nimic, pentru că graţie lui putem săi oferim lui Dumnezeu o faţă a cărei micime şi a cărei mizerie a fascinat încă din veşnicie inima Treimii.
O mare discipolă a sărăcuţului, pe care papa Francisc de curând a proclamat-o sfântă, Angela de Foligno, fiind aproape de moarte a exclamat: "O, nimic necunoscut, o, nimic necunoscut! Sufletul meu nu poate avea viziune mai bune în această lume decât să contemple propriul nimic şi să locuiască în el ca în celula unei închisori"9. Există un secret în acest sfat, un adevăr care se experimentează încercând. Se descoperă atunci că există cu adevărat această celulă şi că se poate intra acolo între-adevăr ori de câte ori se vrea. Ea constă în sentimentul lin şi liniştit de a fi un nimic în faţa lui Dumnezeu, dar un nimic iubit de el!
Când suntem înlăuntrul celulei din această închisoare luminoasă, nu se mai văd defectele aproapelui, sau se văd într-o altă lumină. Se înţelege că este posibil, cu harul şi exerciţiul, să se realizeze ceea ce spune apostolul şi ceea ce pare excesiv, la prima vedere, adică "să-i considerăm pe toţi ceilalţi superiori nouă" (cf. Fil 2,3), sau cel puţin se înţelege cum acest lucru a putut să fie posibil sfinţilor.
Aşadar, a ne închide în acea închisoare este cu totul altceva decât a ne închide în noi înşine; înseamnă în schimb a ne deschide celorlalţi, fiinţei, obiectivităţii lucrurilor. Contrariul a ceea ce au crezut întotdeauna duşmanii umilinţei creştine. Înseamnă a ne închide egoismului, nu în egoism. Este victoria asupra unuia dintre relele pe care şi psihologia modernă îl consideră fatal pentru persoana umană: narcisismul. În afară de asta, în celula aceea nu pătrunde duşmanul. Într-o zi, Anton cel mare a avut o viziune; a văzut, într-o clipă, toate laţurile infinite ale duşmanului întinse pe pământ şi a spus gemând: "Aşadar cine va putea să evite toate aceste laţuri?" şi a auzit un glas răspunzându-i: "Antoane, umilinţa!"10. "Nimic, scrie autorul «Imitaţiunii lui Cristos», nu va reuşi să-l facă să se mândrească pe cel care este puternic fixat în Dumnezeu"11.

3. Umilinţa ca slujire de iubire

Am vorbit despre umilinţă ca adevăr al creaturii în faţa lui Dumnezeu. Însă în mod paradoxal lucrul care umple mai mult de uimire sufletul lui Francisc nu este măreţia lui Dumnezeu, ci umilinţa sa. ÎnLaude ale lui Dumnezeu cel Preaînalt care se păstrează scrise de mâna sa în Assisi, printre perfecţiunile lui Dumnezeu - "Tu eşti Sfânt. Tu eşti Puternic. Tu eşti întreit şi unul. Tu eşti iubire, caritate. Tu eşti înţelepciune..." -, la un moment dat, Francisc inserează una neobişnuită: "Tu eşti umilinţă!". Nu este un titlu pus acolo din greşeală. Francisc a perceput un adevăr foarte profund despre Dumnezeu care ar trebui să ne umple de uimire şi pe noi.
Dumnezeu este umilinţă pentru că este iubire. În faţa creaturilor umane, Dumnezeu nu este înzestrat cu nicio capacitate numai de constrângere, ci şi de apărare. Dacă fiinţele umane aleg, aşa cum au făcut, să refuze iubirea sa, el nu poate să intervină cu autoritate pentru a se impune în faţa lor. Nu poate face altceva decât să respecte alegerea liberă a oamenilor. Va putea să fie respins, eliminat: el nu se va apăra, va lăsa să se facă asta. Sau mai bine zis, maniera sa de a se apăra şi de a-i apăra pe oameni împotriva distrugerii lor însăşi, va fi aceea de a iubi iarăşi şi întotdeauna, veşnic. Iubirea creează prin natura sa dependenţă şi dependenţa umilinţa. Aşa este, în mod misterios, şi în Dumnezeu.
Iubirea furnizează aşadar cheia pentru a înţelege umilinţa lui Dumnezeu: este nevoie de puţină putere pentru a ne expune, în schimb este nevoie de multă putere pentru a ne da deoparte, pentru a ne şterge. Dumnezeu este putere nelimitată de ascundere de sine şi ca atare se revelează în întrupare. Manifestarea vizibilă a umilinţei lui Dumnezeu o avem contemplându-l pe Cristos care îngenunchează în faţa discipolilor săi pentru a le spăla picioarele - şi erau, putem să ne imaginăm, picioare murdare - şi mai mult, când, redus la cea mai radicală neputinţă pe cruce, continuă să iubească, fără a condamna vreodată.
Francisc a perceput această legătură foarte strânsă între umilinţa lui Dumnezeu şi întrupare. Iată câteva cuvinte înfocate ale sale:
"Iată, în fiecare zi el se umileşte, ca atunci când din scaunul regesc a coborât în sânul Fecioarei; în fiecare zi el însuşi vine la noi în aparenţă umilă; în fiecare zi coboară din sânul Tatălui pe altar în mâinile preotului"12. "O, umilinţă sublimă! O, sublimitate umilă, că stăpânul universului, Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu, aşa s-a umilit încât să se ascundă, pentru mântuirea noastră, sub puţina aparenţă de pâine! Priviţi, fraţilor, umilinţa lui Dumnezeu şi deschideţi în faţa lui inimile voastre"13.
Am descoperit astfel al doilea motor al umilinţei lui Francisc: exemplul lui Cristos. Este acelaşi motor pe care-l indica Paul filipenilor atunci când le recomanda să aibă aceleaşi sentimente ale lui Cristos Isus care "s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2,5.8). Înainte de Paul, Isus în persoană a fost cel care i-a invitat pe discipoli să imite umilinţa sa: "Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima!" (Mt 11,29).
S-ar putea pune întrebarea, în ce anume ne spune Isus să imităm umilinţa sa? În ce anume a fost umil Isus? Răsfoind evangheliile, nu găsim niciodată nici măcar cea mai mic admitere de păcat pe buzele lui Isus, nici atunci când conversează cu oamenii, nici atunci când conversează cu Tatăl. Aceasta - spus în mod clar - este una din dovezile cele mai ascunse, dar şi cele mai convingătoare, ale divinităţii lui Cristos şi a unicităţii absolute a conştiinţei sale. În niciun sfânt, în niciunul mare din istorie şi în niciun fondator de religie nu se întâlneşte o atare conştiinţă de nevinovăţie.
Toţi recunosc, mai mult sau mai puţin, că au comis vreo greşeală şi că au ceva de care trebuie să fie iertaţi, cel puţin de Dumnezeu. De exemplu, Gandhi avea o conştiinţă foarte ascuţită că, în unele ocazii, a luat poziţii greşite; avea şi el remuşcările sale. Isus niciodată. El poate spune adresându-se adversarilor săi: "Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?" (In 8,46). Isus proclamă că este "Învăţător şi Domn" (cf. In 13,13), că este mai mult decât Abraham, decât Moise, decât Iona, decât Solomon. Aşadar, unde este umilinţa lui Isus, pentru a putea spune: "Învăţaţi de la mine că sunt smerit"?
Aici descoperim un lucru important. Umilinţa nu constă îndeosebi în a fi mici, pentru că putem fi mici, fără să fim umili; nu constă îndeosebi în a ne simţi mici, pentru că unul se poate simţi mic şi să fie realmente mic şi asta ar fi obiectivitate, dar nu umilinţă; fără a conta că faptul de a ne simţi mici şi nesemnificativi se poate naşte şi dintr-un complex de inferioritate şi să ne facă să ne ducă la concentrarea asupra noastră şi la disperare, şi nu la umilinţă. Aşadar umilinţa, în sine, în gradul cel mai perfect, nu înseamnă faptul de a fi mici, nu înseamnă faptul de a se simţi, sau în a se proclama mici. Înseamnă faptul de a deveni mici, şi nu din vreo necesitate sau utilitate personală, ci din iubire, pentru "a-i înălţa" pe alţii.
Aşa a fost umilinţa lui Isus; el s-a făcut aşa de mic încât chiar "s-a anulat" pentru noi. Umilinţa lui Isus este umilinţa care coboară de la Dumnezeu şi care are modelul său suprem în Dumnezeu, nu în om. În poziţia în care se află, Dumnezeu nu poate "să se înalţe"; nimic nu există mai presus de le. Dacă Dumnezeu iese din el însuşi şi face ceva în afara Treimii, asta nu va putea fi decât o înjosire şi un a deveni mic; cu alte cuvinte, nu va putea să fie umilinţă, sau, cum spuneau unii părinţi greci,synkatabasis, adică condescendenţă.
Sfântul Francisc face din "sora apă" simbolul umilinţei, definind-o "utilă, umilă, preţioasă şi curată". De fapt, apa nu se "ridică" niciodată, nu se "înalţă" niciodată, ci întotdeauna "coboară", până când ajunge la punctul cel mai de jos. Vaporii urcă şi de aceea sunt simbolul tradiţional al orgoliului şi al vanităţii; apa coboară şi de aceea este simbolul umilinţei.
Acum ştim ce înseamnă cuvântul lui Isus: "Învăţaţi de la mine că sunt smerit". Este o invitaţie de a deveni mici din iubire, de a spăla, asemenea lui, picioarele fraţilor. Însă în Isus vedem şi seriozitatea acestei alegeri. De fapt nu este vorba de a coborî şi de a deveni mic din când în când, ca un rege care, în generozitatea sa, câteodată, se îndură să coboare în mijlocul poporului şi eventual chiar şi să-l slujească în ceva. Isus s-a făcut "mic", cum "s-a făcut trup", adică stabil, până la capăt. A ales să aparţină categoriei celor mici şi celor umili.
Această faţă nouă a umilinţei se rezumă într-un cuvânt: slujire. Într-o zi - se citeşte în evanghelie - discipolii au discutat între ei cine era "cel mai mare"; atunci Isus, "aşezându-se" - ca şi cum voia să dea solemnitate mai mare lecţiei pe care urma să o predea - i-a chemat la el pe cei doisprezece şi le-a spus: "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35). Cine vrea să fie "primul" să fie "ultimul", adică să coboare, să se înjosească. Însă după aceea explică imediat ce înţelege prin ultimul: să fie "slujitorul" tuturor. Umilinţa proclamată de Isus este aşadar slujire. În Evanghelia lui Matei această lecţie a lui Isus este coroborată cu un exemplu: "Aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească" (Mt 20,28).

4. O Biserică umilă

Câteva consideraţii practice despre virtutea umilinţei, luată în toate manifestările sale, adică atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni. Nu trebuie să avem iluzii că am dobândit umilinţa numai pentru că cuvântul lui Dumnezeu ne-a condus să descoperim nimicul nostru şi ne-a arătat că el trebuie să se traducă în slujire fraternă. La ce punct am ajuns în materie de umilinţă se vede atunci când iniţiativa trece de la noi la ceilalţi, adică atunci când nu mai suntem noi cei care recunoaştem defectele şi greşelile noastre, ci sunt ceilalţi care fac asta; atunci când noi nu suntem capabili numai să spunem adevărul, ci şi să lăsăm să ne fie spus adevărul, cu plăcere, de alţii. Înainte de a se recunoaşte în faţa fratelui Matei ca laşul cel mai mare dintre oameni, Francisc a acceptat, cu plăcere şi multă vreme, să fie batjocorit, considerat de prieteni, rude şi de întreaga localitate Assisi un ingrat, un exaltat, unul care nu va realiza niciodată ceva bun în viaţă.
Cu alte cuvinte, se vede la ce punct suntem în lupta împotriva orgoliului din modul în care reacţionăm, în exterior sau în interior, atunci când suntem contrazişi, corectaţi, criticaţi sau lăsaţi deoparte. A pretinde să ucidem propriul orgoliu lovindu-l singuri, fără ca nimeni să nu intervină din afară, este ca şi cum am folosi propriul braţ pentru a ne pedepsi pe noi înşine: niciodată nu ne vom provoca rău. Este ca şi cum medicul ar vrea să-şi înlăture singur o tumoare.
Când eu încerc să primesc glorie de la un om pentru ceva ce spun sau ceva ce fac, este aproape sigur că cel care se află în faţa mea încearcă să primească glorie de la mine prin modul în care ascultă şi pentru modul în care răspunde. Şi aşa se întâmplă că fiecare caută propria glorie şi nimeni n-o obţine şi dacă, din întâmplare, o obţine ne este decât "laudă deşartă", adică glorie goală, destinată să se risipească în fum odată cu moartea. Însă efectul este la fel de teribil; Isus atribuia căutării propriei glorii chiar imposibilitatea de a crede. Le spunea farizeilor: "Cum puteţi crede voi, care primiţi glorie unul de la altul şi nu căutaţi gloria care este numai la Dumnezeu?" (In 5,44).
Când suntem încâlciţi în gânduri şi aspiraţii de glorie umană, să aruncăm în învălmăşeala acestor gânduri, ca o torţă aprinsă, cuvântul pe care însuşi Isus l-a folosit şi pe care ni l-a lăsat nouă: "Eu nu caut gloria mea!" (In 8,50). Lupta umilinţei este o luptă care durează toată viaţa şi se extinde la orice aspect al ei. Orgoliul este capabil să se hrănească atât din rău cât şi din bine; mai mult, spre deosebire de ceea ce se întâmplă pentru orice alt viciu, binele, nu răul, este terenul de cultură preferat al acestui teribil "virus". Scrie cu subtilitate filozoful Pascal: "Vanitatea are rădăcini aşa de adânci în inima omului încât un soldat, un slujitor din armată, un bucătar, un cărăuş, se laudă şi pretinde că are admiratorii săi pe cei pe care îi vor înşişi filozofii. Şi cei care scriu împotriva laudei deşarte aspiră la lauda că au scris bine, iar cei care îi citesc, la lauda că i-au citit; şi eu, care scriu asta, nutresc probabil aceeaşi dorinţă; şi cei care mă vor citi probabil şi ei"14.
Pentru ca omul "să nu se mândrească", Dumnezeu de obicei îl fixează de pământ cu un soi de ancoră; îi pune alături, ca lui Paul, un "mesager al Satanei care îl pălmuieşte", "un ghimpe în trup" (2Cor 12,7). Nu ştim ce era exact pentru apostol acest "ghimpe în trup", dar ştim bine ce este pentru noi! Oricine vrea să-l urmeze pe Domnul şi să slujească Biserica are acest ghimpe. Sunt situaţii umilitoare de care suntem chemaţi constant, uneori noapte şi zi, la realitatea dură a ceea ce suntem. Poate să fie un defect, o boală, o slăbiciune, o neputinţă, pe care Domnul ne-o lasă, în pofida tuturor rugăciunilor; o ispită persistentă şi umilitoare, probabil chiar o ispită de mândrie; o persoană cu care suntem constrânşi să trăim şi care, în pofida corectitudinii ambelor părţi, are puterea de a scoate în evidenţă slăbiciunea noastră, de a demola prezumţia noastră şi de a ne face să ne pierdem calmul.
Însă umilinţa nu este numai o virtute privată. Există o umilinţă care trebuie să strălucească în Biserică drept instituţie şi popor al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este umilinţă, şi Biserica trebuie să fie umilinţă; dacă Cristos a slujit, şi Biserica trebuie să slujească şi să slujească din iubire. Prea mult timp Biserica, în ansamblul său, a reprezentat în faţa lumii adevărul lui Cristos, dar probabil nu suficientumilinţa lui Cristos. Şi totuşi cu ea, mai bine decât cu orice apologetică, se potolesc ostilităţile şi prejudecăţile faţă de Biserică şi se netezeşte calea spre primirea evangheliei.
Există un episod din Logodnicii de Manzoni care conţine un profund adevăr psihologic şi evanghelic. Fratele Cristofor, după ce a terminat noviciatul, decide să ceară iertare în mod public rudelor omului pe care, înainte de a deveni frate, l-a ucis în duel. Familia se aliniază în pluton, formând un soi de furci caudine, în aşa fel încât gestul să fie cel mai umilitor posibil pentru frate şi să producă satisfacţia cea mai mare pentru orgoliul familiei. Însă când îl văd pe tânărul frate înaintând cu capul plecat, îngenunchind în faţa fratelui celui ucis şi cerând iertare, cade trufia şi sunt ei cei care se simt încurcaţi şi cei care cer iertare, aşa încât la sfârşit toţi se strâng în jurul lui pentru a-i săruta mâna şi a se recomanda rugăciunilor sale15. Sunt minunile umilinţei.
Prin profetul Sofonia, Dumnezeu spune: "Voi lăsa în mijlocul tău un popor umil şi sărac, care îşi va căuta refugiul în numele Domnului" (Sof 3,12). Acest cuvânt este încă actual şi probabil şi de el va depinde succesul evanghelizării în care Biserica este angajată.
Acum eu sunt cel care, înainte de a termina, trebuie să-mi reamintesc mie însumi o maximă îndrăgită de sfântul Francisc. El obişnuia să repete: "Carol împăratul, Orlando, Oliviero, toţi cavalerii au repurtat o victorie glorioasă şi memorabilă... Dar acum sunt mulţi care, numai cu relatarea faptelor lor, vor să primească onoare şi glorie de la alţi oameni"16. Folosea acest exemplu pentru a spune că sfinţii au practicat virtuţile şi alţii caută glorie numai cu povestirea lor17.
Pentru a nu fi şi eu din numărul lor, mă străduiesc să pun în practică sfatul pe care un vechi părinte al pustiului, Isaac de Ninive, îl dădea celui care este constrâns de datoria de a vorbi despre lucruri spirituale, la care încă nu a ajuns cu viaţa sa: "Vorbeşte despre ele, spunea el, ca unul care aparţine clasei discipolilor şi nu cu autoritate, după ce ai smerit sufletul tău şi te-ai făcut mai mic decât fiecare ascultător al tău". Cu acest spirit, Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, am îndrăznit să vă vorbesc despre umilinţă.

Sursa: www.ercis.ro 
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
Florilegiu, cap. X.
Paradisul XI, 111.
Sfântul Bernard de Clairvaux, Cuvântări despre Cântarea Cântărilor, XVI, 10 (PL 183, 853).
S. Kierkegaard, La malattia mortale, II, cap. 1. În: Opere, a cura di C. Fabro, Sansoni, Firenze 1972, pag. 662 şu.
Avertizări, XIX (FF 169); cf. şi Sfântul Bonaventura, Legenda maggiore, VI,1 (FF 1103).
Consideraţii despre Sfintele Stigmate, III (FF 1916).
Sfântul Augustin, Soliloqui,I,1,3; II, 1, 1 (PL 32, 870.885).
Sfânta Tereza de Avila, Castelul interior, VI dim., cap. 10.
Il libro della B. Angela da Foligno, Quaracchi, 1985, pag. 737.
10 Apophtegmata PatrumAnton 7PG 65, 77.
11 Imitaţiunea lui Cristos, II, cap. 10.
12 Avertizări, I (FF 144).
13 Scrisoare către întregul Ordin (FF 221).
14 Blaise Pascal, Pensieri, nr. 150 Br.
15 Alessandro Manzoni, I Promessi Sposi, cap. IV.
16 Avertizări VI (FF 155).
17 Celano, Vita seconda, 72 (FF 1626).

III. Misterul întrupării contemplat cu ochii lui Francisc de Assisi

1. Greccio şi instituirea ieslei

Cunoaştem cu toţii istoria care la Greccio, cu trei ani înainte de moarte, demarează tradiţia de Crăciun a ieslei; dar este frumos s-o reevocăm, în linii mari, în această împrejurare. Scrie aşadar Celano:
"Cu circa două săptămâni înainte de sărbătoarea Naşterii, fericitul Francisc a chemat la el un om cu numele Ioan şi i-a spus: «Dacă vrei să celebrăm la Greccio Naşterea lui Isus, mergi înaintea mea şi pregăteşte ceea ce îţi spun: aş vrea să-l reprezint pe pruncul născut la Betleem şi într-un fel să văd cu ochii trupului necazurile în care s-a aflat din cauza lipsei lucrurilor necesare unui nou-născut, aşa cum a fost pus într-o iesle şi cum zăcea pe fân între bou şi măgăruş». [...]. Şi vine ziua veseliei. Francisc s-a îmbrăcat cu veşmintele diaconale pentru că era diacon şi cântă cu glas tare sfânta evanghelie: acel glas puternic şi dulce, limpede şi sonor îi răpeşte pe toţi în dorinţele de cer. Apoi vorbeşte poporului şi cu preadulci cuvinte reevocă pe nou-născutul rege sărac şi mica cetate din Betleem"1.
Importanţa episodului nu se află atât în faptul în sine şi nici în continuarea spectaculoasă pe care a avut-o în tradiţia creştină; se află în noutate pe care el îl revelează cu privire la înţelegerea pe care o avea sfântul despre misterul întrupării. Insistenţa prea unilaterală, şi uneori chiar obsesivă, asupra aspectelor ontologice ale întrupării (natură, persoană, unire hipostatică, comunicarea limbilor) a făcut adesea să se piardă din vedere adevărata natură a misterului creştin, reducându-l la un mister speculativ, care trebuie formulat cu categorii tot mai riguroase, dar foarte îndepărtate de însemnătatea oamenilor.
Francisc din Assisi ne ajută să integrăm viziunea ontologică a întrupării cu aceea mai existenţială şi religioasă. De fapt, nu contează numai să ştim că Dumnezeu s-a făcut om; contează să ştim şi ce tip de om s-a făcut. Este semnificativ modul diferit şi complementar în care Ioan şi Paul descriu evenimentul întrupării. Pentru Ioan, ea constă în faptul că Cuvântul care era Dumnezeu s-a făcut trup (cf. In 1,1-14); pentru Paul, ea constă în faptul că "Cristos, fiind de natură divină, a asumat forma de slujitor şi s-a umilit pe sine însuşi făcându-se ascultător până la moarte" (cf. Fil 2,5 ş.u.). Pentru Ioan, Cuvântul, fiind Dumnezeu, s-a făcut om; pentru Paul "Cristos, bogat cum era, s-a făcut sărac" (cf. 2Cor8,9).
Francisc din Assisi se situează în linia sfântului Paul. Mai mult decât pe realitatea ontologică a omenităţii lui Cristos (în care crede cu fermitate împreună cu toată Biserica), el insistă, până la înduioşare, pe umilinţa şi pe sărăcia ei. Două lucruri, spun izvoarele, aveau puterea să-l înduioşeze până la lacrimi, ori de câte ori auzea vorbindu-se despre ele: "umilinţa întrupării şi caritatea pătimirii"2. "Nu putea să se gândească din nou fără să plângă, în câtă lipsă s-a aflat în acea zi Fecioara sărmană. Odată, în timp ce era aşezat la prânz, un frate i-a amintit de sărăcia sfintei Fecioare şi lipsurile lui Cristos, Fiul său. Imediat s-a ridicat de la masă, a izbucnit în sughiţuri de durere şi cu faţa scăldată în lacrimi a mâncat restul de pâine pe pământul gol"3.
Francisc a redat astfel "trup şi sânge" misterelor creştinismului, adesea "descărnate" şi reduse la concepte şi silogisme în şcolile teologice şi în cărţi. Un studios german a văzut în Francisc din Assisi pe cel care a creat condiţiile pentru naşterea artei moderne renascentiste, deoarece dezleagă persoane şi evenimente de rigiditatea stilizată a trecutului şi le conferă aspect concret şi viaţă"4.

2. Crăciunul şi săracii

Distincţia dintre faptul întrupării şi modul ei, dintre dimensiunea sa ontologică şi cea existenţială, ne interesează pentru că aruncă o lumină singulară asupra problemei actuale a sărăciei şi a atitudinii creştinilor faţă de ea. Ajută să se dea un fundament biblic şi teologic alegerii preferenţiale a săracilor, proclamată în Conciliul Vatican II. De fapt, dacă prin faptul întrupării, Cuvântul, într-un anumit sens, l-a asumat pe fiecare om, aşa cum spuneau anumiţi părinţi ai Bisericii, prin modul în care ea s-a realizat el a asumat, cu un titlu cu totul special, pe cel sărac, pe cel smerit, pe cel suferind, până acolo încât să se identifice cu ei.
Desigur, în cel sărac nu este acelaşi gen de prezenţă a lui Cristos care este în Euharistie şi în celelalte sacramente, dar este vorba tot despre o prezenţă adevărată, "reală". El a "instituit" acest semn, aşa cum a instituit Euharistia. Cel care a rostit asupra pâinii cuvintele "Acesta este trupul meu", a spus tot aceste cuvinte şi despre săraci. Le-a spus atunci când, vorbind despre ceea ce s-a făcut sau nu s-a făcut, pentru cel înfometat, însetat, prizonier, gol şi străin, a declarat în mod solemn: "Mie mi-aţi făcut" şi "Mie nu mi-aţi făcut". De fapt asta echivalează cu a spune: "Acea persoană zdrenţăroasă, care are nevoie de un pic de pâine, acel bătrân care murea degerat de frig pe trotuar, eu eram!". "Părinţii conciliari - a scris Jean Guitton, observator laic la Conciliul Vatican II - au regăsit sacramentul sărăciei, prezenţa lui Cristos sub speciilor celor care suferă"5.
Nu-l primeşte pe deplin pe Cristos acela care nu este dispus să-l primească pe cel sărac cu care el s-a identificat. Cel care, în momentul împărtăşaniei, se apropie plin de fervoare să-l primească pe Cristos, dar are inima închisă faţă de cei săraci, se aseamănă, ar spune sfântul Augustin, cu unul care vede venind de departe un prieten pe care nu l-a întâlnit de mulţi ani. Plin de bucurie, aleargă în întâmpinarea lui, se ridică în vârful picioarelor pentru a-i săruta fruntea, dar făcând asta nu-şi dă seama că îl calcă pe picioare cu pantofi cu cuie. De fapt, săracii sunt picioarele goale pe care Cristos le-a pus încă pe acest pământ.
Săracul este şi el un "vicar al lui Cristos", unul care ţine locul lui Cristos. Vicar, în sens pasiv, nu activ. Adică nu în sensul că ceea ce face săracul este ca şi cum ar face Cristos, ci în sensul că ceea ce i se face săracului este ca şi cum i s-ar face lui Cristos. Este adevărat, aşa cum scrie sfântul Leon cel Mare, că, după înălţare, "tot ceea ce era vizibil în Domnul nostru Isus Cristos a trecut în semnele sacramentale ale Bisericii"6, dar este la fel de adevărat că, din punct de vedere existenţial, el a trecut şi în cei săraci şi în toţi cei despre care el a spus: "Mie mi-aţi făcut".
Să tragem consecinţa care derivă din toate acestea pe planul ecleziologiei. Ioan al XXIII-lea, cu ocazia Conciliului, a creat expresia "Biserica săracilor"7. Ea îmbracă o semnificaţie care merge probabil dincolo de ceea ce se înţelege la prima vedere. Biserica săracilor nu este constituită numai din săracii Bisericii! Într-un anumit sens, toţi săracii din lume, fie ei botezaţi sau nu, îi aparţin. Sărăcia şi suferinţa lor este botezul lor de sânge. Dacă creştinii sunt cei care au fost "botezaţi în moartea lui Cristos" (Rom 6,3), cine este, de fapt, mai botezat în moartea lui Cristos decât ei?
Cum să nu-i considerăm, într-un fel, Biserica lui Cristos, dacă însuşi Cristos i-a declarat trupul său? Ei sunt "creştini", nu pentru că se declară apartenenţi lui Cristos, ci pentru că Isus Cristos i-a declarat apartenenţi lui: "Mie mi-aţi făcut!". Dacă există un caz în care expresia controversată "creştini anonimi" poate să aibă o aplicaţie plauzibilă, este tocmai acesta al săracilor.
Aşadar, Biserica lui Cristos este cu mult mai vastă decât ceea ce spun statisticile actuale. Nu prin modul simplu de a spune, ci într-adevăr, realmente. Niciunul dintre fondatorii de religii nu s-a identificat cu săracii aşa cum a făcut Isus. Niciunul n-a proclamat: "Tot ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40), unde "fratele mai mic" nu-l indică numai pe cel care crede în Cristos, ci, aşa cum este admis de toţi, pe orice om.
Rezultă că papa, vicar al lui Cristos, este într-adevăr "părintele săracilor", păstorul acestei turme imense, şi este o bucurie şi un stimulent pentru întregul popor creştin să vezi cât de mult a fost îndrăgit acest rol de ultimii suverani pontifi şi în mod deosebit de păstorul care stă astăzi pe catedra lui Petru. El este glasul cel mai autoritar care se ridică în apărarea lor. Glasul celui care nu are glas. Cu adevărat "n-a uitat de cei săraci"!
Noi tindem să punem, între noi şi săraci, geamuri duble. Efectul geamurilor duble, aşa de exploatat astăzi în construcţii, este că împiedică trecerea frigului, a căldurii şi a zgomotelor, dizolvă totul, face să ajungă totul atenuat, căptuşit. Şi de fapt îi vedem pe săraci mişcându-se, agitându-se, urlând în spatele ecranului televizorului, în paginile ziarelor şi revistelor misionare, însă strigătul lor ajunge la noi ca foarte de departe. Nu ne pătrunde în inimă. Spun asta şi spre uluirea şi ruşinea mea. Cuvântul "săracii!", "extracomunitarii!" provoacă, în ţările bogate, ceea ce provoca în romanii antici strigătul "barbarii!": descumpănirea, panica. Ei se străduiau să construiască fortăreţe şi să trimită armate la graniţe pentru a-i ţine la distanţă, însă istoria spune că totul este inutil.
Noi plângem şi protestăm - şi pe bună dreptate! - pentru copiii care sunt împiedicaţi să se nască, dar n-ar trebui să facem la fel pentru milioanele de copii născuţi şi făcuţi să moară de foame, boli, copii constrânşi să meargă la război şi să se ucidă între ei pentru interese de care nu suntem străini noi, cei din ţările bogate? Oare nu pentru că primii aparţin continentului nostru şi au aceeaşi culoare ca noi, în timp ce ceilalţi aparţin unui alt continent şi au o culoare diferită? Protestăm - şi mai mult decât pe bună dreptate! - pentru bătrânii, bolnavii, malformaţii ajutaţi (uneori împinşi) să moară prin eutanasie; dar n-ar trebui să facem la fel pentru bătrânii care mor degeraţi de frig sau abandonaţi singuri destinului lor? Legea liberalistă "a trăi şi a lăsa să trăiască" n-ar trebui niciodată să se transforme în legea "a trăi şi a lăsa să moară", cum se întâmplă în schimb în întreaga lume.
Desigur, legea naturală este sfântă, dar tocmai pentru a avea forţa de a o aplica avem nevoie să pornim din nou de la credinţa în Isus Cristos. Sfântul Paul a scris: "ceea ce Legea nu putea, întrucât era slabă din cauza trupului, Dumnezeu a putut trimiţându-l pe Fiul său" (Rom 8,3). Primii creştini, cu obiceiurile lor, au ajutat statul să-şi schimbe propriile legi; noi, creştinii de astăzi, nu putem face contrariul şi să credem că statul cu legile sale e cel care trebuie să schimbe obiceiurile oamenilor.

3. A iubi, a ajuta, a evangheliza pe cei săraci

Primul lucru care trebuie făcut faţă de cei săraci este, aşadar, stricarea geamurilor duble, depăşirea indiferenţei şi insensibilităţii. Trebuie, aşa cum ne îndeamnă întocmai papa, "să ne dăm seama" de cei săraci, să ne lăsăm cuprinşi de o nelinişte sănătoasă faţă de prezenţa lor în mijlocul nostru, adesea la doi paşi de casa noastră. Ceea ce trebuie să facem în concret pentru ei se poate rezuma în trei cuvinte: a-i iubi, a-i ajuta, a-i evangheliza.
A iubi pe cei săraci. Iubirea faţă de cei săraci este una dintre trăsăturile cele mai obişnuite ale sfinţeniei catolice. În sfântul Francisc însuşi, am văzut în prima meditaţie, iubirea faţă de cei săraci, pornind de la Cristos sărac, vine înainte de iubirea sărăciei şi ea a fost cea care l-a făcut să se căsătorească cu sărăcia. Pentru unii sfinţi, ca sfântul Vincenţiu de' Paoli, Maica Tereza de Calcutta şi nenumăraţi alţii, iubirea faţă de cei săraci a fost chiar calea lor spre sfinţenie, carisma lor.
A-i iubi pe cei săraci înseamnă înainte de toate a-i respecta şi a recunoaşte demnitatea lor. În ei, tocmai datorită lipsei altor titluri şi distincţii secundare, străluceşte cu lumină mai vie demnitatea radicală a fiinţei umane. Într-o omilie de Crăciun ţinută la Milano, cardinalul Montini spunea: "Viziunea completă a vieţii umane sub lumina lui Cristos vede într-un sărac ceva mai mult decât un nevoiaş; vede în el un frate îmbrăcat în mod misterios cu o demnitate, care obligă să i se dea reverenţă, să fie primit cu grijă, să fie compătimit dincolo de merit"8.
Însă săracii nu merită numai compătimirea noastră; merită şi admiraţia noastră. Ei sunt adevăraţii campioni ai umanităţii. Se împart în fiecare an cupe, medalii de aur, de argint, de bronz; pentru merit, pentru amintire sau pentru învingătorii de competiţii. Şi eventual numai pentru că au fost capabili să alerge într-o fracţiune de secundă mai puţin decât ceilalţi cei o sută, două sute sau patru sute de metri garduri, sau să sară un centimetru mai sus decât ceilalţi, sau să învingă un maraton, sau o întrecere de slalom.
Şi totuşi dacă unul ar observa de ce salturi mortale, de ce rezistenţă, de ce slalomuri sunt capabili uneori săracii, şi nu numai o dată, ci pentru toată viaţa, prestaţiile celor mai vestiţi atleţi ni s-ar părea jocuri de copii. Ce este un maraton în comparaţie, de exemplu, cu ceea ce face un om-ricşă din Calcutta, care la sfârşitul vieţii a făcut pe jos echivalentul mai multor înconjururi ale pământului, în căldura cea mai epuizantă, cărând unul sau doi pasageri, pe străzi stricate, printre gropi şi băltoace, strecurându-se printre o maşină şi alta ca să nu fie lovit?
Francisc din Assisi ne ajută să descoperim un motiv şi mai puternic pentru a-i iubi pe cei săraci: faptul că ei nu sunt pur şi simplu "semenii" noştri sau "aproapele" nostru: sunt fraţii noştri! Fraţi sunt cei care au unul şi acelaşi tată şi oamenii sunt fraţi pentru că au un unic Tată în ceruri! Isus a spus: "Unul singur este Tatăl vostru cel din ceruri, iar voi toţi sunteţi fraţi" (cf. Mt 23,8-9), însă acest cuvânt a fost înţeles până acum ca adresat numai discipolilor. În tradiţia creştină, frate în sens strict este numai cel care împărtăşeşte aceeaşi credinţă şi a primit acelaşi Botez.
Francisc preia cuvântul lui Cristos şi îi dă o amploare universală care este aceea pe care cu siguranţă o avea în minte Isus. Francisc a pus, într-adevăr, "toată lumea în stare de fraternitate"9. Îi numeşte fraţi nu numai pe fraţii săi şi pe colegii săi de credinţă, ci şi pe leproşi, pe hoţi, pe turci, adică pe credincioşi şi pe necredincioşi, pe cei buni şi pe cei răi, mai ales pe cei săraci. O noutate absolută: extinde conceptul de frate şi soră chiar şi la creaturile neînsufleţite: soarele, luna, pământul, apa şi chiar moartea. Aceasta, desigur, este poezie, mai mult decât teologie. Sfântul ştie bine că între ele şi creaturile umane, făcute după imaginea lui Dumnezeu, există aceeaşi diferenţă ca între fiul unui artist şi operele create de el. Însă sensul de fraternitate universală al Sărăcuţului nu are graniţe.
Contribuţia fraternităţii este contribuţia specifică pe care credinţa creştină o poate da pentru a întări în lume pacea şi lupta împotriva sărăciei, aşa cum sugerează tema următoarei Zile Mondiale a Păcii: "Fraternitatea, fundament şi cale pentru pace". Dacă ne gândim bine, ea este unicul fundament adevărat şi nu veleitar. De fapt, ce sens are a vorbi despre fraternitate şi despre solidaritate umană, dacă se porneşte de la o anumită viziune ştiinţifică despre lume care cunoaşte, ca unice forţe în acţiune în lume, "întâmplarea şi necesitatea"? Cu alte cuvinte, dacă se porneşte de la o viziune filozofică precum aceea a lui Nietzsche, conform căreia lumea nu este decât voinţă de putere şi orice tentativă de a se opune acesteia este numai semn al resentimentului celor slabi împotriva celor puternici? Are dreptate cel care spune că "dacă fiinţa este numai haos şi forţă, acţiunea care caută pacea şi dreptatea este destinată în mod inevitabil să rămână fără fundament"10. În acest caz lipseşte un motiv suficient pentru a se opune liberalismului neînfrânat şi "inegalităţii" denunţate cu forţă de papa în exortaţia Evangelii gaudium.
După obligaţia de a-i iubi şi a-i respecta pe cei săraci urmează aceea de a-i ajuta. Aici ne vine în ajutor sfântul Iacob. La ce foloseşte, spune el, să ne umplem de milă în faţa unui frate sau a unei surori lipsiţi de haine şi de mâncare, spunându-le: "Sărăcuţul, cât de mult suferi! Mergi, încălzeşte-te, satură-te!", dacă tu nu-i dai nimic din ceea ce are nevoie pentru a se încălzi şi a se hrăni? Compasiunea, ca şi credinţa, fără fapte este moartă (cf. Iac 2,15-17). Isus la judecată nu va spune "Am fost gol şi m-aţi compătimit", ci "Am fost gol şi m-aţi îmbrăcat". Nu trebuie să-l certăm pe Dumnezeu în faţa mizeriei din lume, ci trebuie să ne certăm pe noi înşine. Într-o zi, văzând o copilă care tremura de frig şi care plângea de foame, un om a fost cuprins de un acces de răzvrătire şi a strigat: "O, Dumnezeule, unde eşti? De ce nu faci ceva pentru creatura aceea nevinovată?". Însă un glas interior i-a răspuns: "Desigur că am făcut ceva. Te-am făcut pe tine!". Şi a înţeles imediat.
Însă astăzi nu mai este suficientă simpla pomană. Problema sărăciei a devenit planetară. Când părinţii Bisericii vorbeau despre săraci se gândeau la săracii din oraşul lor sau maxim la cei din oraşul vecin. Aproape că nu cunoşteau altul, decât foarte vag şi, de altfel, chiar dacă l-ar fi cunoscut, a face să ajungă ajutoarele ar fi fost şi mai dificil, într-o societate ca a lor. Astăzi ştim că acest lucru nu este suficient, chiar dacă nimic nu ne scuteşte să facem ceea ce putem şi la acest nivel individual.
Exemplul atâtor bărbaţi şi femei din timpul nostru ne arată că există atâtea lucruri care se pot face pentru a ajuta, fiecare după propriile mijloace şi posibilităţi, pe săraci şi a promova ridicarea lor. Vorbind despre "strigătul săracilor" în Evangelica testificatio, Paul al VI-lea ne spunea îndeosebi nouă, călugărilor: "El îi induce pe unii dintre voi să ajungă la cei săraci în condiţia lor, să împărtăşească neliniştile lor sfâşietoare. Pe de altă parte, invită multe institute ale voastre să transforme în favoarea săracilor anumite opere ale lor"11.
A elimina sau a reduce abisul nedrept şi scandalos care există între bogaţi şi săraci în lume este misiunea cea mai urgentă şi cea mai uriaşă pe care mileniul de curând încheiat a încredinţat-o noului mileniu în care am intrat. Sperăm să nu fie tot problema numărul unu pe care acest mileniu o lasă ca moştenire următorului.
În sfârşit, a-i evangheliza pe cei săraci. Aceasta a fost misiunea pe care Isus a recunoscut-o ca a sa prin excelenţă: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună" (Lc 4,18) şi pe care a indicat-o trimişilor lui Ioan Botezătorul ca semn al prezenţei împărăţiei: "Săracilor li se aduce vestea cea bună" (Mt 11,5). Nu trebuie să permitem ca reaua noastră conştiinţă să ne facă să comitem nedreptatea enormă de a priva de vestea cea bună pe cei care sunt primii şi cei mai naturali destinatari ai ei. Eventual, aducând, ca scuză a noastră, proverbul că "stomacul gol nu are urechi". Acţiunea socială trebuie să însoţească evanghelizarea, niciodată nu trebuie s-o înlocuiască.
Isus înmulţea pâinile şi în acelaşi timp şi cuvântul, ba chiar mai întâi administra, uneori timp de trei zile la rând, cuvântul, apoi se îngrijea şi de pâini. Nu numai cu pâine trăieşte săracul, ci şi cu speranţă şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Săracii au dreptul sacrosanct de a asculta evanghelia integrală, nu în ediţie redusă sau polemică; evanghelia care vorbeşte despre iubire faţă de cei săraci, dar nu despre ură faţă de cei bogaţi.

4. Bucurie în ceruri şi bucurie pe pământ

Să terminăm pe un alt ton. Pentru Francisc din Assisi, Crăciunul nu era numai ocazia de a plânge asupra sărăciei lui Cristos; era şi sărbătoarea care avea puterea de a face să explodeze toată capacitatea de bucurie care era în inima sa şi era imensă. La Crăciun el făcea literalmente nebunii.
"Voia ca în această zi săracii şi cerşetorii să fie săturaţi de bogaţi şi ca boii şi măgarii să primească o raţie de hrană şi de fân mai îmbelşugată decât de obicei. Dacă voi putea să-i vorbesc împăratului - spunea el - îl voi implora să dea un edict general, prin care toţi cei care au posibilităţi să trebuiască să împrăştie pe drumuri grâu şi cereale, pentru ca într-o zi de atâta solemnitate păsărelele şi îndeosebi surorile ciocârlii să aibă din belşug"12.
Devenea ca unul dintre acei copii care stau cu ochii plini de uimire în faţa ieslei. În timpul ceremoniei de Crăciun la Greccio, relatează biograful, când rostea numele "Betleem" se umplea gura de voce şi mai mult de afect tandru, producând un sunet ca un behăit de oaie. Şi de fiecare dată când spune "Prunc din Betleem" sau "Isus", trecea limba peste buze, ca şi cum ar fi gustat şi reţinut toată dulceaţa acelor cuvinte.
Există un cântec de Crăciun care exprimă la perfecţie sentimentele sfântului Francisc în faţa ieslei şi acest lucru nu uimeşte dacă ne gândim că el a fost scris, cuvinte şi muzică, de un sfânt ca el, sfântul Alfons Maria de' Liguori. Ascultându-l în timpul Crăciunului, să ne lăsăm înduioşaţi de mesajul său simplu, dar esenţial:
Tu scendi dalle stelle o Re del cielo,
e vieni in una grotta al freddo e al gelo...
A te che sei del mondo il Creatore,
mancano i panni e il fuoco, o mio Signore.
Caro eletto pargoletto, quanta questa povertà
più mi innamora, giacché ti fece amor povero ancora.
[Tu te cobori din stele, o, rege al cerului,
şi vii într-o peşteră în frig şi în ger...
Ţie care eşti al lumii Creator
îţi lipsesc scutecele şi focul, o, Domnul meu.
Iubit copilaş ales, cât de mult această sărăcie
mă îndrăgosteşte şi mai mult, de vreme ce iubirea te face şi mai sărac].
Sfinte Părinte, venerabili părinţi, fraţi şi surori, Crăciun fericit!

Sursa: www.ercis.ro
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
Celano, Vita Prima, 84-86 (Fonti Francescane, 468-470).
Ibid., 30, (FF 467).
Celano, Vita Seconda, 151 (FF 788).
H. Thode, Franz von Assisi und die Anfänge der Kunst des Renaissance in Italien, Berlin 1885.
J. Guitton, cit. de R. Gil, Presencia de los pobres en el concilio, în: "Proyección" 48, 1966, pag. 30.
Sfântul Leon cel Mare, Discurs 2 despre Înălţare, 2 (PL 54, 398).
În AAS 54 [1962], 682.
Cf. Il Gesú di Paolo VI, a cura di V. Levi, Milano 1985, pag. 61.
P. Damien Vorreux, Saint François d'Assise, Documents, Paris 1968, pag. 36.
10 V. Mancuso, în: La Repubblica, vineri 4 octombrie 2013.
11 Paul al VI-lea, Evangelica testificatio, 18 (EV, 4, pag. 651).
12 Celano, Vita Seconda, 151 (FF 787-788).